Nu-L putem păcăli pe Dumnezeu

Continuarea fragmentului precedent

Dar atunci când consideri că un anumit aspect al Tradiţiei (Predaniei) este lipsit de însemnătate, atunci cu prima ocazie vei considera lipsite de însemnătate orice alte aspecte ale Tradiţiei care nu-ţi sunt pe plac. Aşa s-a întâmplat cu iconografia, aşa s-a întâmplat cu psalmodia; şi aşa s-a întâmplat şi cu înfăţişarea preoţilor: acum, veşmântul li se pare prea negru; mai târziu, bărbile şi părul li se vor părea prea lungi. Vor să aducă instrumente muzicale în biserică. Desfiinţează stranele aflate la dreapta şi la stânga iconostasului, înlocuindu-le, după model apusean, cu şiruri de bănci confortabile. Tratează cu dispreţ viaţa monahală, calomniază călugării, confiscă proprietăţile mănăstirilor, duc o propagandă sistematică împotriva monahismului. Nu ţin seama de canoanele care se roagă împreună cu ei. Nu îi interesează părerea Liturghiei si elimină paragrafe din slujbele religioase „pentru ca oamenii să nu obosească”. Cu alte cuvinte, ei modifică tradiţiile ortodoxe în funcţie de preferinţele unei societăţi decadente, dominate de cultul trupului şi al materialismului.

“Ortodoxia” fără Duhovnic

Cea mai importantă problemă cu care se confruntă lumea de azi este poziţia faţă de credinţă sau mai precis raportul nostru cu Dumnezeu. Ca urmare a unor propagande susţinute şi concertate, s-au întipărit în mintea noastră – de oameni moderni – nişte clişee, pe care cu mare greutate le mai poate schimba cineva. Astfel, noi suntem “o ţară mică”, “eu am Dumnezeul meu”, “toate credinţele duc în acelaşi loc”, “Dumnezeu e doar în sufletul omului” şamd., circulă ca un fel de cuvinte înţelepte, în toată lumea românească, ca un soi de proverbe care parcă se străduiesc să devină folclor.

Cu siguranţă că în zona cea mai importantă pentru fiecare dintre noi şi pentru întreg poporul, în credinţa noastră, apar cu preponderenţă, şi sub ochii noştri reuşesc să sfarme noian de suflete.

Astfel, astăzi a fi credincios nu e totuna pentru român cu a fi creştin ortodox.

Despre “stilul nou”

Continuarea fragmentului precedent

În această atmosferă de degenerare, ca urmare a presiunii exercitate de stat, s-a făcut subit primul pas oficial al Bisericii Greceşti [şi a tuturor celorlalte biserici locale care s-au lepădat de calendarul bisericesc trecînd la cel papistăşesc] către papă: adoptarea calendarului papal.

Din păcate, puţini sunt cei care au înţeles semnificaţia chestiunii „vechiului calendar”. Majoritatea pun împotrivirea susţinătorilor vechiului calendar pe seama îngustimii de spirit a celor inculţi, acesta fiind un alt semn al adâncului dispreţ pe care, plini de sine, cei instruiţi îl nutresc faţă de cei neinstruiţi. Dar, pentru ca aceşti oameni să opună rezistenţă în felul în care au făcut-o, ei trebuie să fi avut cel puţin un zel religios şi o preocupare spirituală ce lipseşte masei celor nepăsători, care, necunoscând adevărata natură a problemei, au luat-o pe urmele majorităţii ierarhiei. Nici unul dintre teologii luminaţi sau dintre adepţii lor nu a dat nici măcar o dovadă de durere faţă de divizarea Bisericii Greceşti, nici nu a încercat vreunul dintre ei să răspundă la strigătele îndurerate ale atâtor mii de credincioşi.

“Teologia” bîhlită: o privire în trecut

Continuarea fragmentului precedent

Dacă luăm în considerare toate acestea, ne dăm seama că într-o umanitate preocupată doar de propria-i linişte, pentru care nimic nu mai e sfânt în afară de propriile-i interese materialiste, într-o lume a oamenilor pragmatici, pentru care orice discuţie despre adevăr este o pălăvrăgeala inutilă, unirea bisericilor nu numai că nu este dificilă, ci, dimpotrivă, apare ca inevitabilă. Mai mult decât atât, aş îndrăzni să spun că nu numai unirea bisericilor aşa-numite creştine este inevitabilă, ci unirea tuturor religiilor în general.

În împărăţia sa, Antihristul nu va tolera discordia; nu va tolera religii ori certuri privind subiecte religioase.

De la catolicism la Antihrist

Continuarea fragmentului precedent

Tragedia este că Mesia pe care îl aşteaptă iudeii are să vină. Acest lucru l-au spus Hristos şi Apostolii; se află scris în cărţile Noului Testament. Mesia iudeilor are să vină. Are să ofere pâinea pe care Hristos a refuzat s-o dea şi, o dată cu aceasta, toate lucrurile materiale pe care El a refuzat să le dea. Are să-i copleşească cu semne şi minuni care îi vor înfricoşa şi îi vor ului pe oameni de la un capăt la celălalt al pământului, şi ei vor veni târându-se să-i cadă la picioare. Are să unească toate naţiunile şi rasele şi împărăţiile lumii într-un singur stat. Are să umple de bucurie inimile cărturarilor legii şi ale fariseilor – inimile fiecărei rase de „evrei”. Da, Mesia iudeilor are să vină. Are să fie ceea ce Hristos nu este, şi nu are să fie ceea ce Hristos este. Are să fie Antihristul. „Copii, este ceasul de pe urmă, şi precum aţi auzit că vine antihrist…” (IIoan 2, 18).^[1]

hristosul dorit de lume: Antihrist

Continuarea fragmentului precedent

Dar de ce sunt creştinii noştri atât de uşor impresionaţi de predicile despre unirea bisericilor? Şi, în loc să fie plini de zelul de a răspândi adevărul în această lume care duce atât de mare lipsă de el, ei au iluzia păcii, încercând să vadă care lucruri cântăresc mai mult, cele care îi separă sau cele care îi unesc pe creştini. Explicaţia acestui fapt este că ei înşişi nu cunosc adevărul. Cei mai mulţi dintre ei fiind membri ai unor organizaţii şi fraternităţi social-creştine, au fost catehizaţi de timpuriu într-un sistem etico-filozofic cu spoială creştină, care i­-a făcut să creadă că scopul creştinismului este de a înfăptui coexistenţa paşnică a oamenilor în spiritul dragostei. Veşnicia şi Revelaţia lui Dumnezeu sunt noţiuni foarte îndepărtate pentru aceşti creştini, şi adesea lipsite de interes. Majoritatea dintre ei, fiind extravertiţi, sunt oameni de acţiune, care s-au alăturat creştinismului pentru a găsi un modus vivendi organizat şi îndrumat, un mod de viaţă în calitate de cetăţeni buni şi onorabili ai acestui pământ. Pentru asemenea oameni, Dumnezeu este Marele Slujitor al intereselor lor personale, iar viaţa veşnică este o speranţă de restaurare bună, dar, din păcate, îndepărtată.

Perspectiva ieromonahului Savatie din “Audienţă la un demon mut”

Preiau de pe un site al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România un articol-analiză, pe care-l consider pertinent şi deosebit de important pentru înţelegerea înşelărilor de care sîntem şi vom fi cuprinşi, sub diavoleasca mască a “ortodoxiei” postmoderniste.

Zilele trecute am citit una dintre ultimele apariţii la Editura Cathisma, Audienţă la un demon mut, de Savatie Baştovoi, un roman istorico-fantastic despre soarta Bisericii în vremurile de pe urmă.

Nu voi face nici un fel de introducere la ceea ce am de spus şi voi fi cât de succint se poate, pentru a mă face cât mai bine înţeles. Chiar dacă acesta este un roman istorico-fantastic, care, prin genul lui literar, dă multă laxitate autorului în a zugrăvi evenimentele, mesajul pe care-l transmite este unul extrem de important.

În realitate, indiferent de stilul literar abordat, orice carte transmite un mesaj, iar autorul cărţii se face trâmbiţa acestui mesaj, pe care ar fi putut să-l ducă mai departe, sau ar fi putut să-l ţină doar pentru el. În fine, oamenii scriu cărţi, eseuri, articole tocmai în scopul de a spune ceva anume semenilor lor. Prin urmare, părintele Savatie Baştovoi – care nu scrie nici de ieri, nici de azi, ci are o îndelungată activitate în acest domeniu – ştie prea bine ce-a vrut să spună aproapelui său şi este responsabil pentru ceea ce a spus, chiar şi în paginile unui roman istorico-fantastic.

Biserica lui Hristos nu discută, fiindcă Ea nu caută

cotinuarea fragmentului precedent

Câţiva ortodocşi naivi cred că această apropiere a bisericilor nu se face cu scopul unirii, ci pentru instruirea celor eterodocşi. „Acestea sunt”, spun ei, „manifestări de iubire faţă de fraţii noştri”. „Dacă ne închidem în cochilia noastră”, spun ei adeseori, „dacă nu luăm parte la conferinţele internaţionale şi nu trimitem observatori la conciliile papale ş.a.m.d., atunci cum vor cunoaşte occidentalii Biserica Ortodoxă şi cum vor fi atraşi înspre aceasta?”.

Dar cum li se va spune occidentalilor că Biserica Ortodoxă este Biserica Unică şi Adevărată, când ei o văd însoţindu-se cu „bisericile” false, ca fiind egală între egale? Nu vor crede ei, drept urmare, că Ortodoxia este şi ea asemeni celorlalte – relativă şi parţială? Sau este rezonabil să sperăm că acele concilii ale unor fanatici purtători de beretă şi ale unor preoţi îmbrăcaţi în rasă vor fi vreodată în stare să recunoască adevărul? Ei nu fac decât să-i flateze pe ortodocşi, pentru a-i atrage de partea lor. Dacă ar avea o nostalgie autentică de a cunoaşte Ortodoxia, nu ar avea nevoie de consilii şi de conferinţe: s-ar îndrepta direct spre izvoarele acesteia, spre Părinţii şi Sfinţii ei.

Nu! Cea mai bună cale de a-i convinge pe alţii de adevăr este să crezi tu însuţi în el. Nu îl discuta, mărturiseşte-l doar!

Din iadul “ştiinţific”: cipuri în capuri pentru o memorie a la Google

Un fragment dintr-o surlă antihristică, numită Cotidianul

Memoria umană va funcţiona în mod similar motorului de căutare Google, graţie unor cipuri implantate în creierii indivizilor.

Cu toate că abilitatea oamenilor de a-şi aminti evenimente petrecute în trecut este uneori impresionantă, de multe ori ea dă greş şi determină consecinţe dintre cele mai grave. Erorile de memorie au dus, de-a lungul timpului, la cazuri mortale (6% dintre cei care îşi pierd viaţa după ce sar din avion uită să-şi deschidă paraşutele), la probleme de căsnicie (din cauza aniversărilor scăpate din vedere) şi la erori judiciare (ca urmare a mărturiilor inexacte din instanţă).

Soluţia pentru corectarea memoriei umane imperfecte este dezvoltarea unor cipuri care să fie implantate în creierii indivizilor, susţine Gary Marcus, profesor de psihologie la Universitatea New York, într-un articol publicat în “The Telegraph”.

Ele îi vor ajuta pe doritori să-şi scotocească prin memorii cu eficienţa cu care Google scoate la suprafaţă informaţiile disponibile pe Internet, fără ca asta să le ştirbească umanitatea indivizilor, transformându-i în computere.

Abilitatea oamenilor de a gândi, a iubi sau a râde nu va fi afectată în nici un fel, după cum nici capacitatea memoriei fiecăruia nu va fi extinsă. Asta deoarece problema oamenilor nu este stocarea, ci accesarea informaţiilor pe care le-au asimilat.

Cum ar suna o astfel de îndreptăţire la Judecata de Apoi: Doamne, Tu m-ai făcut cu o memorie proastă, iară eu am hotărît să repar această greşeală şi iată-mă în faţa Ta, cyborg după chipul şi asemănarea diavolului…

Vlădica Antonie: “Fără îndeplinirea pravilei de rugăciune, nimeni nu va rezista”

Din mărturiile Vlădicăi Antonie MĂRTURISITORUL,
Arhiepiscop de Mihailov şi Golânsk (1889-1976)

[...] Dacă Domnul ne îngăduie să suferim, trebuie să primim aceasta cu smerenie. Căci ceea ce este îngăduit de Domnul, trebuie primit ca din mâna Lui şi trebuie să răbdăm tot. Adevăratul post este atunci când omul suportă cu răbdare şi fără supărare toate atacurile şi jignirile, considerând că le-a meritat pe bună dreptate. Pentru ce? Pentru viaţa pe care a avut-o în trecut şi pentru tinereţea uşuratică. Mândria noastră este asemenea unei fiare care, daca este atinsă oricât de uşor, atunci este gata să sară şi să-i sfâşie pe toţi. Dar este de datoria ta să o împingi şi să nu o laşi să iasă. Chiar dacă cineva te-a supărat şi te-a mâniat şi-ţi doreşti să-i zici tot ceea ce crezi despre el, atunci procedează altfel şi spune-i mândriei tale: „Stai acolo şi nu ieşi!”. Şi-n loc să-i răspunzi cu brutalitate, tu, dimpotrivă, vorbeşte-i cu blândeţe. Astfel se dobândeşte smerenia. Aceasta este şi mucenicia cea fără de sânge. Sfinţii mucenici au pătimit cumplit dar pentru scurt timp. Aici este un chin nesângeros şi nu doar pentru o perioada de un an sau doi, ci pentru întreaga viaţă. Iar dacă Domnul va îngădui mari suferinţe sau va începe o adevărată prigoană, atunci, zice Vlădica, trebuie să-ţi imaginezi că mergi la moarte pe Golgota”.

Înainte de moartea sa Vlădica a zis: „Iar voi încă este posibil să suferiţi. Şi, de va veni aceasta vreme să nu vă înfricoşaţi, ci să mergeţi la moarte pe Cruce cu mare curaj, şi cu pieptul deschis, neavând nici o îndoială şi nepărându-vă rău pentru nimic. Să primiţi totul cu bucurie, pentru că atunci puterea lui Dumnezeu vă va lumina şi vă va întări şi voi veţi rezista.

,,Că trebuie să fie şi eresuri între voi …” (ICor. 11:19)

de arhiepiscopul Averchie (Tauşev) de Jordanville

Cum trebuie înţelese aceste cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel ? Este el, într-adevăr, de acord cu neînţelegerile dintre creştini sau le recunoaşte pe acestea ca fiind necesare sau de dorit ? Face oare din ele o regulă ? Dacă ar fi aşa, atunci cum se împacă aceasta cu faptul că, în nenumărate locuri în epistolele sale, el îi cheamă atât de convingător şi stăruitor pe creştini către o deplină înţelegere şi conglăsuire ?

,,Aceeaşi unul către altul cugetând” (Romani 12, 16). Sau: ,,Pliniţi bucuria mea, ca aceeaşi să cugetaţi, aceeaşi dragoste având, un suflet fiind, una cugetând” (Filipiseni 2, 2).

Mai mult, nu numai Sfântul Apostol Pavel, ci şi alţi apostoli i-au îndemnat pe creştini să fie de un cuget. Astfel, Sfântul Apostol Petru scrie direct creştinilor în prima sa epistolă: ,,Toţi să fiţi cu un gând” (I Petru 3, 8).

Sfântul Apostol Pavel i-a chemat pe creştini la o unitate a cugetului, dar i-a avertizat, de asemenea, cu privire la oamenii ,,ce fac împerecheri şi sminteli împotriva învăţăturii, care voi v-aţi învăţat” (Romani 16, 17) şi îi îndeamnă să ,,se ferească de ei”, spunând că ,,unii ca aceia Domnului nostru Iisus Hristos nu slujesc, ci pântecelui lor; şi prin cuvinte bune şi prin cuvântare de bine, înşală inimile celor proşti” (Romani 16, 18).

Românul Eminescu cîntat de Ion şi Doina Aldea-Teodorovici

Astăzi, românii ortodocşi marchează 120 de ani de la asasinarea marelui Român Mihail Eminescu.

Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Despre gîndirea profund anticreştină a “creştinilor” ecumenişti

Continuarea acestui fragment

Aşa-zişii creştini joacă un rol important în încercarea lumii de a obţine pacea. Cu sloganul „Creştini, uniţi-vă!”, ei au pornit în căutarea bazarului unde are să se vândă adevărul. Odinioară, creştinii aveau credinţă şi erau gata să moară pentru credinţa lor. În ziua de azi, zelul lor pentru adevăr s-a domolit. Au început să-l considere ca fiind ceva secundar. Li se par lipsite de importanţă şi nedemne de a fi menţionate diferenţele dintre biserici, pentru care altă­dată martirii se sacrificau cu ardoare, Părinţii erau exilaţi, iar credincioşii prigoniţi şi mutilaţi pe capete.

Majoritatea dintre ei sunt sentimentali incorigibili, care cred că religia lui Hristos este un sistem etic privind relaţiile umane. Alţii urmăresc scopuri politice şi interese ascunse. Ei zidesc laolaltă cetatea Antihristului. Caută armonia, fiind indiferenţi faţă de adevăr; caută o reconciliere externă, ignorând disensiunile interne; caută litera, fiind indiferenţi faţă de duh.

Pacea fără adevăr

Experienţa tragică a ultimelor generaţii a făcut ca omenirea să dorească intens pacea. Pacea este considerată acum un bun mai important decât multe idealuri pentru care, în trecut, oamenii îşi vărsau de bună voie sângele. Acest lucru se datorează în mare măsură faptului că războiul nu mai este ceea ce era odinioară, şi anume un conflict între dreptate şi nedreptate, ci a devenit un conflict lipsit de sens, în care dreptatea diverselor părţi apare numai în ochii propriilor adepţi, fapt care a făcut ca oamenii să-şi piardă încrederea în existenţa dreptăţii şi să nu mai aibă nici o valoare care să merite să fie apărată. Astfel, războiul, sub orice formă, pare a fi ceva complet absurd.

Reticenţa pe care umanitatea o manifestă faţă de orice tel de conflict ar fi admirabilă, dacă ea ar fi rezultatul sănătăţii spirituale. Dacă nedreptatea, ura şi minciuna ar fi încetat să existe, atunci pacea ar fi constituit înfăptuirea fericirii umane. Armonia ar fi fost un rezultat natural şi nu unul artificial. Observăm, în schimb, ceva cu totul diferit. Astăzi, când toată lumea vorbeşte despre pace şi armonie, dragostea de sine şi ura, nedreptatea şi minciuna, ambiţia şi lăcomia se află la apogeu. Toţi – fiecare în felul său – vorbesc despre dragoste pentru om, dragoste pentru umanitate. Dar nu a existat niciodată o ipocrizie mai mare decât această aşa-numită dragoste, întrucât dragostea pentru ceva teoretic, pentru ceva imaginar precum conceptul „umanitate”, este nu mai puţin teoretică şi imaginară. Ea nu are nici o legătură cu dragostea pentru omul concret care se află în fata noastră. Dragostea pentru o anumită persoană, când ea există, este singura dragoste adevărată. Este dragostea pentru aproapele nostru, dragostea pe care ne-a cerut-o Hristos.

Polemică coerentă pe marginea unui articol despre calendare

Socot că este de trebuinţă să atrag atenţia fraţilor ortodocşi (indiferent de calendarul pe care îl ţin) asupra polemicii coerente care se desfăşoară (nu foarte intens ca ritm, dar revelator ca mesaj) în jurul articolului “Trecerea la stilul nou înseamnă trădarea Ortodoxiei”, articol al cărui titlu se referă direct doar la cei care au trecut  (s-au lepădat) de la calendarul bisericesc la cel papistăşesc-lumesc (nu putem, invocînd atît de necesara dreaptă socoteală, să extindem mesajul articolului asupra celor care s-au născut în calendarul gregorian). Sînt demne de luat în seamă îndeosebi comentariile făcute la 7 iunie.

Doamne, ajută, la luminarea minţilor şi inimilor!

A se vedea şi:

• Repere pentru înţelegerea ortodoxă a “problemei calendarului”

• “Măcar fiţi tăcut şi nu huliţi spunînd că ei sînt schismatici şi în afara Bisericii”

• NAE IONESCU: “Să isprăvim deci cu falsa supunere faţă de o ierarhie care înfrînge legea”