“Îndreptarea” calendarului

Fiind creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, omul este singura fiinta care are notiunea timpului, animalele traind intr-un prezent continuu.

Daca vom privi in istorie, vom vedea ca fiecare civilizatie si-a elaborat propriul calendar, in conformitate cu propriile credinte, fiecare interpretand intr-un mod aparte timpul. Egiptenii spre exemplu, il stabileau in functie de domnia unui anumit faraon, conceptul de “an”, asa cum il intelegem noi astazi, fiind necunoscut. La greci sau la hindusi, putem vorbi despre un ciclu temporal, cu observatia ca trecutul era mitologizat. Prin urmare, acuratetea masurarii timpului era si ramane relativa, raportandu-se la un sistem care mai mereu este definit de credinta “in ceva”. Numai pornind de la niste axiome putem stabili veridicitatea unui sistem, in cazul de fata, cel al masurarii timpului. Ori, in crestinism, Adevarul nu este un concept ci o Persoana: Hristos, Fiul lui Dumnezeu, iar totul trebuie cantarit cu aceasta Masura. Asadar, la baza ideii de calendar sta Hristos, iar nu astronomia.

Naşterea Domnului: 25 sau 7 ? (I)

Mi-am amintit de cuvintele Mîntuitorului Hristos: “Şi nimeni, bînd vin vechi, nu voieşte de cel nou, căci zice: e mai bun cel vechi” (Luca 5, 39). Şi în acest caz e binevenit şi obligatoriu străvechiul sfat: “Nu muta hotarul străvechi pe care l-au însemnat părinţii tăi” (Pilde, 22, 28), sau chiar şi acea maximă latină: “Quieta non movere!” (“Nu atinge ceea ce este aşezat”) – adică a nu încălca tradiţiile existente în acel sau alt domeniu sau regiune. Deseori, cînd se discută problema calendarului mulţi declară cu îndrăzneală că, de fapt, calendarul nu este o dogmă şi nici un principiu constant, neschimbător. Dar nimeni şi niciodată n-a afirmat inversul, de aceea această problemă şi are un scop, cred eu, viclean: de a prezenta lucrurile astfel, ca şi cum calendarul n-ar avea nici o valoare pentru viaţa Bisericii şi în el se poate de făcut orice “revoluţii” pseudo-ştiinţifice, pentru a nu “rămînea în urmă” de societate, pentru a ne moderniza, sau potrivit afirmaţiilor intelectualilor noştri “nu putem să rămînem înapoiaţi pentru totdeauna cu calendarul învechit…”. Unii mai admit şi asemenea pretenţii: cum că din cauza sărbătoririi Naşterii Domnului pe stil vechi, nu pot “întîlni şi sărbători pe deplin Anul Nou (civil)”, deoarece la 1 ianuarie (stil nou) sîntem încă în postul Naşterii…

TRECEREA LA STILUL NOU ÎNSEAMNĂ TRĂDAREA ORTODOXIEI

Despre caracterul necanonic şi antiortodox al stilului nou

„…cînd va fi nevoie – şi sîngele vostru să-l vărsaţi pentru păzirea credinţei şi mărturisirii strămoşeşti” (Soborul Bisericesc din Constantinopol, 1583).

Nu este un secret că adepţii trecerii la stilul nou sînt foarte departe de adevărata trăire creştinească, de Sfînta Biserică şi de canoanele ei. Cuceriţi de pretinsele valori europene, ei refuză să le vadă reversul, dorind cu orice preţ să ajungă în Europa. Chiar şi cu preţul trădării propriului neam şi a propriei credinţe. În Postul Crăciunului, care este o perioadă de pregătire pentru întîmpinarea marii sărbători creştineşti – Naşterea Mîntuitorului lumii, a Domnului nostru Iisus Hristos (7 ianuarie), aceştia, într-o euforie artificială susţinută de mass-media, trîmbiţează că doresc să sărbătorească Crăciunul pe nou, adică pe 25 decembrie, ca apoi să întîlnească, fără impedimente, şi Anul Nou. Dar sărbătorirea Naşterii Domnului cu două săptămîni înainte de eveniment este un nonsens, aflîndu-se în contradicţie cu canoanele şi pravilele sfinţilor părinţi ai Bisericii. Cine oare dintre noi îşi serbează ziua de naştere cu două săptămîni înainte de evenimentul propriu-zis?

Astăzi – pomenirea Sfîntului Ierarh Spiridon al Trimitundei, făcătorul de minuni !

 Sfântul Spiridon s-a născut pe la anul 270, în Askia, Cipru, şi a prins zilele împăratului Constantin cel Mare, trăind până pe la jumătatea secolului IV. Numele său vine de la un cuvântul σπυρις, care în greacă înseamnă “coşuleţ”. În tinereţe, a fost păstor de oi şi a avut şi o soţie, care i-a murit însă de timpuriu. Acest trist eveniment l-a făcut să îmbrace schima monahală, devenind ulterior şi păstor de suflete, ca episcop al Trimitundei, fără a abandona, însă, nici oile necuvântătoare, pe care a continuat să le ducă la păscut.

 Persecuţii şi mărturii ale credinţei ortodoxe 

În timpul persecuţiilor sub împăratul Maximian (295 AD), sfântul a fost arestat şi exilat. În anul 325 d.H, a participat la Primul Sinod Ecumenic de la Niceea unde a uimit pe mulţi cu simplitatea cu care a explicat credinţa ortodoxă. Fără prea multă carte, sfântul a reuşit să convertească un mare filozof al vremii de la arianism la Ortodoxie, uimind pe toţi cei prezenţi la Sinodul de la Niceea. El a explicat unitatea şi diversitatea Sfintei Treimi ţinînd în mână o cărămidă şi spunînd simplu că este formată din trei elemente esenţiale, şi anume foc, pământ şi apă. În timp ce vorbea, s-a aprins focul în partea de sus a cărămizii şi a început să curgă apa din partea de jos. Tot acolo, la Niceea, l-a cunoscut pe Sf. Ierarh Nicolae; între cei doi ierarhi s-a format o prietenie trainică. 

Părul lung

Unii rockeri, atunci când sunt apostrofaţi pentru părul lung, răspund cu îndrăzneală: „Dar Hristos nu a avut părul lung? Oare călugării nu au părul lung? Oare nu au fost mulţi sfinţi care au avut părul lung (de pildă, Sf. Daniil Stâlpnicul purta părul asemănător cu un hippie: lung cu cărare pe mijloc; v. icoana sa)?”. Aparent un rocker nu s-ar diferenţia din acest punct de vedere de un călugăr. Şi totuşi diferenţa este fundamentală.

Înainte de toate trebuie spus că nici călugării şi nici Domnul Hristos nu sunt potrivnici Sfântului Pavel în care grăia acelaşi Duh Sfânt şi care spune că bărbatul „să nu poarte părul lung, ca femeile”. Călugării şi Mântuitorul poartă părul lung tocmai ca expresie a neîngrijiri de cele ale lumii, îl lasă să crească tocmai pentru că sunt prea preocupaţi de cugetarea dumnezeieştilor taine şi nu mai acordă nici o atenţie celor din afară.

Călugărul care a fugit în pustie era atât de desprins de lume, încât, după mărturiile din Pateric, abia se putea găsi la el vas pentru pâine şi apă, de foarfecă ne mai putând fi vorba. De altfel, mulţi călugări, din pricina nevoinţei aspre, îşi pierdeau până şi podoaba capilară şi barba. Pentru ei părul lung nu este semnul sine qua non al călugăriei, ci o consecinţă firească.

Pentru rocker însă parul este însemn emblematic. Nu eşti rocker adevărat dacă nu ai părul lung. Pentru ei părul este obiectul unei griji permanente. Deci ceea ce pentru călugăr este semnul unei dezlipiri de cele ale lumii, pentru rocker este semnul lipirii de lume, de un ideal ce ţine de lumea aceasta. Modelul călugărului este Hristos, al rockerului vreun star de muzică rock. De altfel Sfântul Pavel avertizează împotriva cutumelor păgâne care se perpetuaseră în creştinism şi aduc cu ele un mod de a gândi. Părul mare era apanajul elitei filosofice păgâne. Problema este de a nu fi rob modului de gândire legat de anumite însemne exterioare. Acoperământul capului o pune pe femeie în relaţie cu starea dintre Adam şi Eva de după cădere. El o ajută să înţeleagă starea de la care pleacă. Desigur că un călugăr care face din starea sa un motiv de mândrie şi slavă deşartă, etalându-şi călugăria sa, este la fel de vinovat ca şi o femeie fără acoperământ. Amândoi fac acest lucru din mândrie sau slavă deşartă, din dorinţa de a se impune, în plus, există sfinte care nu numai că nu au avut acoperământ, dar care au îmbrăcat haine bărbăteşti şi au vieţuit, nu în pustie, ci în mănăstire printre bărbaţi, fără să fie recunoscute (Sf. Matrona – 9 nov., Sf. Eufrosina – 25 sept., Sf. Evghenia – 24 dec., Sf. Teodora din Alexandria – 11 sept., etc.). Dar la toate acestea se poate foarte limpede observa duhul de adâncă smerenie în care trăiau, şi cinstea dată bărbaţilor. Dacă femeia nu poartă acoperământ, pentru că nu vrea să se opună duhului lumii, se face părtaşă acestui duh apostat.

Raţiunile adânci ale fiecărui suflet nu le cunoaşte însă decât Dumnezeu. La fel este şi cu barba pentru preoţi. Dacă nu port barbă sau reverendă pentru că mi-e ruşine de lumea care mă va ocărî, sunt la fel de vinovat ca şi femeia care nu poartă acoperământ pentru acelaşi motiv. Dacă nu port barbă pentru că nu am sau mi-a căzut din multa nevoinţă, atunci nu e nici o problemă. Deci importantă este aşezarea sinceră înaintea lui Dumnezeu. Creştinul, indiferent de statutul lui în Biserică, nu trebuie să facă nici un compromis cu lumea.

Laurenţiu Dumitru

—————————————————-

M-a interesat acest articol bine alcătuit tocmai pentru că m-am “învrednicit” şi eu de păr lung. Nu contează de cîţi ani îl port, aşa cum nu contează nici cît de lung e. Contează că îl port. De ce îl port ? Pentru că, dacă înlăuntrul meu este gol şi pustiu şi Dumnezeu nu află loc de hodină în mine, adică, dacă faptele mele vădesc celor ce mă înconjoară credinţa mea uscată şi nu sînt deloc un exemplu, un tipar de om creştin – mă gîndesc că nu-mi rămîne altceva decît trupul să mi-l orientez în direcţia corectă. Cînd mă uit în oglindă văd o mutră de creştin amăgit. Amăgit de el însuşi. Porţi păr lung. Vrei să te arăţi mare postitor şi rugător. Însă nu numai că nu-mi iese, dar nici nu caut să-mi iasă. Pt. că fizicul este înşelător. Una este pe faţă, alta este în interior. Uneori îmi vine să mă rad pe cap. Să arăt tuturor că nu merit să am o înfăţişare de creştin. Să încetez a-i minţi. În fiecare zi, cu fiecare apariţie “evlavioasă” a mea. Însă mă cuprinde o jale. La ce bun ţi-ai mai lăsat păr lung dacă tot vrei să-l tai ? Pe cine vrei să impresionezi ? Stai cuminte şi începe o dată să te comporţi aşa după cum arăţi. Părul meu lung înseamnă uneori (cînd mă apucă jălea) o chemare la trezire. La trezirea duhovnicească…

Nu am nimic cu cei care poartă păr scurt sau sînt raşi pe cap. Întotdeauna apreciez oamenii sinceri. Să fim sinceri în faţa lui Dumnezeu şi între noi, oamenii. Ai păr lung – poartă-te respectiv. Nu te porţi cum trebuie, amîni trezirea – ia 10 lei şi fă o plimbare la frizerie. Mi se face ruşine cînd mă gîndesc la marii asceţi şi rugători, cu părul şi bărbile uscate de atîta nevoinţă şi griji nelumeşti. Cînd mă văd pe mine în oglindă (aşa “evlavios”, cu păr lung şi barbă) cu faţa “gruzită” şi plină de importanţă şi cînd văd chipurile pline de lumină dumnezeiască, de culoare şi de bucurie cerească ale sfinţilor (care la fel, au păr lung şi barbă, înfăţişare ce este într-o deplină concordanţă cu starea duhonvicească interioară) – mi se face silă de mine. Sau mai bine zis de oglindă…

“SĂ ROSTIM RĂSPICAT ADEVĂRUL!”

Spunea Dan Puric in ultima sa conferinta, de saptamana trecuta, de la Alba-Iulia: “Trebuie exclusa demnitatea acestui neam. E incomoda. Un om cu demnitate nu poate fi folosit, nu poate fi instrumentalizat. Are verticalitate“. Si adauga apoi si mai apasat: “Iata vine asa-zisa Revolutie [din 1989]. De la asa-zisa Revolutie miscarea axei a devenit brusc pe orizontala. Sf. Ignatie Briancianinov spunea ca dracul si-a dat seama ca omul rezista la marele pacat si ca devine martir. Si-atunci a schimbat metodologia: a zis sa faca pacatul mic. Ala pe care nu-l vezi. Eu numesc axa orizontala ultima si marea confuzie in care raul nu este opus binelui, [ci] raul este o alternativa a binelui. Demnitatea umana nu e singura valoare morala, ea are sanse egale cu oportunismul si cu compromisul (…) Ticalosia este un fel de a se descurca in viata, este un grad de inteligenta. Sigur, lumea nu face diferenta intre inteligenta si intelepciune. Intelepciunea are in ea o dimensiune morala. Si sobolanii sunt inteligenti, au o inteligenta biologica fantastica, parasesc primii vaporul in caz de naufragiu. Suntem inconjurati de oameni <<inteligenti>>, de oameni care <<s-au descurcat>>…”.

Cum este NECINSTIT Sfîntul Nicolae de către “ortodocşii” “moderni”

In cotidianul Lumina, autointitulat „primul cotidian crestin”, gasim in numarul de ieri, 6 decembrie, un articol de prezentare a vietii Sfantului Nicolae care ne-a pus serios pe ganduri si ne-a dat (pe langa un gust foarte amar) si prilejul de a face cateva observatii. Titlul este foarte frumos: Sfântul Nicolae, întruchiparea dărniciei lui Dumnezeu, dar ce este dincolo de “gardul vopsit pe dinafara”?

1. Prevalenta surselor documentare certe fata de informatiile ce provin din Traditie. Avand in vedere ca este un ziar „crestin” (deci nu ortodox, nu-i asa?), nu intelegem de ce articolul despre Sfantul Nicolae incepe prin a pune la indoiala veridicitatea informatiilor despre viata sa.

Pe 21 noiembrie/4 decembrie Biserica Ortodoxă prăznuieşte cinstita sărbătoare a Intrării Maicii Domnului în Biserică

La slujba Sfântului Maslu este o alcãtuire, o rugãciune cãtre Maica Domnului, cu urmãtorul cuprins: „Pe tine, preacuratul palat al Împãratului ceresc, ceea ce esti multlãudatã, te rog, curãteste-mi mintea mea cea întunecatã cu tot felul de pãcate si o fã locas înfrumusetat al dumnezeiestii Treimi, ca sã laud si sã mãresc puterea ta si mila ta cea nemãsuratã, fiind mântuit eu, netrebnicul robul tãu”.

Aceastã rugãciune ne pune în atentie mãretia Maicii Domnului. O numim pe Maica Domnului „palat preacurat al Împãratului ceresc”; o numim pe Maica Domnului „multlãudatã”. Dorim ca prin mijlocirea Maicii Domnului sã fie curãtitã mintea noastrã „de tot felul de pãcate”, dorim sã fie fãcutã mintea noastrã „locas înfrumusetat al dumnezeiestii Treimi”. Cerem aceasta „ca sã laud si sã mãresc puterea ta si mila ta cea nemãsuratã”. Avem în vedere mãretii ale Maicii Domnului pe care ni le pune în atentie Sfânta noastrã Bisericã, dar pe care noi nu le putem întelege si nu le putem pretui la mãsura lor, pentru cã nu avem conditiile ca sã stãm cu admiratie în fata Maicii Domnului.