Să nu confundăm smerenia cu naivitatea sau prostia !

- Părinte Iustin, suntem continuu acuzaţi, mai ales de către elita intelectuală, că, fiind un popor care aplică în mod consecvent principiul „capul plecat, sabia nu-l taie”, suntem gata să ieşim din istorie tocmai din această cauză. Vă rog să ne lămuriţi, în acest context, care este raportul dintre smerenie, demnitate şi umilinţă?

 Dragul meu, acuma ce să vorbim noi despre demnitate, smerenie, când suntem un popor aşa de confuz, după aproape 80 de ani de materialism, ateism şi comunism. În afară de această deformare a noastră spirituală, de gândire, a mai survenit şi amestecul de naţii, dintre creştini şi necreştini, negri, albi, chinezi, daci, bizantini, germani, în sfârşit, toate naţiile care au venit peste noi. Acum câteva zile (n.n. discuţia a avut loc sâmbătă, 3 martie 2007), veneam de la Iaşi. Cum am intrat în Podul Iloaiei, am văzut pe o stradă, 2-3 copii ţigănaşi şi unul român. În Iaşi, la intrare, tot aşa, un grup de copii de 12-13 ani se jucau la intrarea în oraş, erau ţigani majoritatea.

Concluzia mea este că un pericol mare ne paşte. M-am întors în mânăstire şi, după vreo două-trei zile, sosesc aici două maşini luxoase şi ei, bine îmbrăcaţi, vin la mine. Intrăm în discuţii, dar, după vreo câteva minute, aerul s-a schimbat în cameră şi am mirosit imediat un iz străin, n-aş vrea să-i supăr, dar era miros specific de rom. Am făcut pomelnicele, erau două familii cu 16 membri. În aceeaşi zi, seara, pe la orele 8, o căldărăriţă cu un puradel după ea a intrat la mine. O întreb câţi copii mai are acasă în afară de cel care o însoţea şi îmi răspunde că mai are 9. Deci aceştia 10, cu 16 de dimineaţă, 26 de copii în trei familii. Or, la noi, într-un sat întreg nu s-au înscris 26 de copii la începutul anului şcolar. Vedeţi dumneavoastră unde ne găsim cu starea naţiei noastre! Cât la sută mai e dac, cât mai e roman, cât mai e rom, cât mai e moldovean, cât mai e oltean, cât mai e bănăţean? Căsătoriile, nu mai vorbim, se fac de-a valma, fetele pentru un ghiul, un inel, leagă prietenie cu negri, finlandezi, arabi şi se căsătoresc cu ei. Am primit deunăzi un grup de tineri la chilie şi m-au surprins cei doi negri care îi însoţeau. Însă ei erau aşa de deprinşi, obişnuiţi unii cu alţii, încât m-am mirat foarte tare, fiindcă cei doi aveau prietene românce, probabil se vor căsători.

Ei bine, dragii mei, aceste legături biologice care se nasc în cadrul naţiunii noastre nu ne mai dau voie să vorbim de prestigiu. Unde mai este prestigiul de creştin ortodox, unde mai este prestigiul smereniei, unde mai este caracterul de demnitate şi de omenie românească?

- Părinte, sună foarte frumos sintagma „prestigiul smereniei”. Care este înţelesul acesteia?

 Prestigiul smereniei, care se propovăduieşte în Biserica noastră, este haina sau mantia lui Dumnezeu pentru creştini, e această virtute înaltă pe care o are demnitatea noastră creştină.

Dar această smerenie, această înţelegere profundă a principiului de smerenie a Fiului lui Dumnezeu, Care s-a pogorât din ceruri şi s-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi s-a făcut om, prezintă o mare diferenţă faţă de smerenia pe care o înţelegem noi în veacul XXI. Smerenia din veacul XXI este interpretată greşit, anume că omul trebuie să fie desfiinţat ca personalitate. Or, în viaţa noastră călugărească smerenia depăşeşte limita tuturor înălţimilor şi decurge din demnitatea Domnului nostru Iisus Hristos care ne-a îmbrăcat cu virtuţile castităţii, sărăciei, ascultării. Acestea îl ajută pe monah în lupta pentru dobândirea mântuirii.

Prestigiul smereniei este această înălţime dumnezeiască în adânc de smerenie care îl pune pe creştinul ortodox în faţa unui model şi îi cere creştinului ortodox să fie foarte categoric şi bătăios în ceea ce priveşte apărarea valorilor noastre de credinţă ortodoxă. Nu confundăm smerenia cu naivitatea sau cu prostia. A fi smerit înseamnă a fi foarte demn, onoarea sfântă a smereniei nu se dobândeşte prin supunerea la tăvălugul mediatic, prin a asculta tot ce ni se spune şi tot ce ni se porunceşte de către mai marii lumii.

Noi, creştinii ortodocşi, am fost foarte tari în istorie, atunci când au fost puse în joc valorile credinţei noastre. Când a fost vorba de apărarea icoanei au ieşit călugării din pustie şi au mărşăluit pe străzile Constantinopolului şi nu au vorbit nici unul. Numai cât i-a privit lumea în adâncimea smereniei lor şi a revoltei lor şi a fost de-ajuns.

La Sinodul al VII-lea s-a restabilit cultul icoanelor, o urmare a acţiunii monahilor care s-au impus cu smerenia lor demnă. Smerenie nu înseamnă să te laşi copleşit, să le permiţi să vină peste tine, să-ţi golească mintea şi casa, cum vin acum toţi netrebnicii din Occident şi fac aicea educaţia poporului nostru. Smerenie, să fim supuşi, ascultători, că de aceea sunt rânduite cele mai mari, dar asta nu înseamnă că dacă e mare are şi dreptate şi adevărul de partea lui. Poate să fie un străin care vine să-mi dea ordine şi să mă supună. Aşa am trăit în comunism atâta amar de vreme, ni se cerea să facem ectenii, să ne rugăm pentru Nicolae Ceauşescu, apoi pentru Constantinescu şi pentru toţi eştii, ceea ce nu înseamnă deloc ascultare, smerenie, ci mai degrabă este vânzare, tot mai căzută, până la trădarea naţiei noastre.