PENTRU NOI, CĂLDICEII – Cuvînt tare al părintelui Amfilohie

22 de minute de atitudine hotărîtă, de duş rece, de cuvînt ortodox autentic, rostit răspicat pentru noi, creştinii vremurilor de acum… îmbibaţi de mir, de miros de tămîie şi de “smerenie” letală. Ascultaţi aici.

Big Brother şi noi, turma…

Sfaturi pentru vremurile de prigoană care ne aşteaptă (de la părintele Iustin Pîrvu)

” - Şi dacă va fi prigoană cum să rezistăm, părinte?

- Păi rezistăm, uite aşa. Ai văzut cum mai sunt nişte trăistari din ăştia aşa pe ici pe acolo? Să fii fericită dacă ai să ajungi aşa, şi să te mântuieşti. Sau o să-ţi laşi serviciul de director şi de mare, mă rog, ştiu eu ce, şi să iei un colţ de ogor acolo, să lucrezi aşa la milimetru, să scoţi de acolo şi sfecla şi porumbul şi fasolea şi să trăieşti într-un bordeiaş, unde să faci acolo rânduiala ta, mergi duminică la o biserică, s-ar putea să mergi la cine ştie al câtelea sat, ca să găseşti o biserică sau un preot care mai face o liturghie curată. Şi o să vină vremea când o să te prigonească chiar ai tăi. „Mă, tu eşti nebun, nu vezi că tot satul merge aşa, şi tu acum ce ai, îi fi tu mai sfânt decât celălalt?” Şi atuncea ai tăi din casă, că aşa spune Mântuitorul, când vor fi vremurile acestea când vă vor da în judecăţi, vă vor da celor mari, vă vor judeca: copii, părinţi, tată, mamă, fii, fiică. Şi lucrurile acestea trebuie şi ele să se împlinească, trebuie să le împlinească cineva. Creştinismul nostru a mers aşa, cam într-o permanentă persecuţie, aşa a fost.

– Dar dacă s-ar putea să nu putem să răbdăm prigoana din cauză că atunci, la momentul respectiv, vom fi prea slăbiţi duhovniceşte?

- Dumnezeu te întăreşte numai să vrei oleacă să te ţii, că Dumnezeu te întăreşte. Fiii lui Brâncoveanu au mers unul câte unul, ia aşa până la cel mai mititel…. Şi câţi alţii în istoria asta a vieţii nu au mai fost!…în toate temniţele.

Şi eu, slavă Domnului, am fost într-o marginalizare permanentă, până astăzi. Nu-mi pasă mie de ei …ei cu ale lor, eu cu ale mele. Că zice, mă ocup de nu ştiu ce mentalitate, tulbur lucrurile normale, …dar ei cu-a lor, eu cu-a mele, fiecare cum poate. Şi slavă Domnului, mă chinui aşa cu bătrâneţile mele. Şi pot spune orice despre mine. Eu mă gândesc la Domnul care a zis – nu vă gândiţi ce veţi răspunde celor mai mari că Duhul lui Dumnezeu vă va da cuvânt. Aşa e şi aicea, noi suntem cu harul lui Hristos care ne întăreşte. Păi, ce, mergeau uriaşi în faţa lui Diocleţian? Nişte prăpădiţi de creştini îi întorceau în cuvânt, de nu le putea sta nimeni împotrivă. „Îi fi tu împărat, dar eu am pe împăratul Hristos, care-i şi peste tine“. Şi până la urmă îl convingeau şi pe el.

– Dar dacă noi nu avem credinţa lor, ce facem?

Părintele Iustin Pîrvu – CUVÎNT CĂTRE ZIARIŞTI

DESPRE MENIREA ŞI RĂSPUNDEREA JURNALIŞTILOR

Un gazetar… este omul de luptă, fără temere. Pe el nu-l interesează repercursiunile pe plan personal de pe urma scrisului lui. El luptă pentru adevăr! E un soldat al cuvântului.

Sunt şi ziarişti care tălmăcesc aşa compact, istoric, diferite foi. Dar nu spun nimic în acelaşi timp. Au grijă de două-trei coloane, să umple spaţiul. Ca să-i ameţească pe toţi, o învârt şi nu spun nimic. Şi alţii… într-o frază pot să te facă să iei foc.

Ziarist, neziarist, trebuie însă să ţină cont de cuvântul „răspundere”. Să răspundă cu tot curajul de ce-o scris azi. Dacă îl întreabă cineva mâine, el trebuie să menţină ferm ceea ce o scris. Şi-atunci vedem: dacă riscă. Pentru că vin unii şi te ameninţă – nu mai ai voie să scrii, te-am eliminat din breaslă, că-ţi taie salariul şi altele, să te sperie. Nu trebuie cedat nici un milimetru din linia întâi a adevarului. Dar dacă presa este în mâna străinilor şi nu este în mâna noastră proprie, ce să mai zici? Şi interesul acestor neromâni este să distrugă Ortodoxia.

De exemplu, s-au apucat ei, unii, să trateze problemele Bisericii, când ei habar n-au de rânduielile bisericeşti. Au fost într-adevăr mulţi dintre oamenii Bisericii care au mai căzut. Măi, oamenii aceştia au căzut, dar harul lui Dumnezeu a lucrat şi lucrează prin ei, pentru că nu se amestecă păcatul cu harul lui Dumnezeu. Preoţia este un dar mare de la Dumnezeu pe care l-a lăsat omului. Acum nu înseamnă că dacă harul lui Dumnezeu nu se amestecă cu păcatul omului, de-acuma să ne permitem orice. Dar unii urmăresc doar defăimarea aceluia, nu vor îndreptarea lui şi aşa se reuşeşte să se facă o sminteală a creştinismului ortodox, în primul rând. Au greşit şi alţii…S-a greşit şi la budişti, s-a greşit şi la mahomedani, s-a greşit şi la evrei şi la catolici, s-a greşit peste tot! Dar vezi prea bine că nu se leagă nimeni de ei, se leagă numai de noi, ortodocşii, asta fac, ca să poată lovi cât mai mult în ţara şi credinţa noastră. Aşa îi şi recunoşti… Deşi mai sunt şi unii printre noi care-şi pun haina de oaie peste blană şi fac pe ortodocşii… Parcă există un front, un duh, străin şi duşman, anti-Ortodoxie!

Însă, în pofida tuturor greutăţilor, ziaristul trebuie să izbândească. Gazetarul cu conştiinţă ortodoxă, care pune cuvânt bun pentru Biserica lui Hristos, poate fi mai mare în faţa lui Dumnezeu decât mulţi dintre clericii de azi.
Să luaţi aminte!

La Petru Voda, de Adormirea Sfintei Ana, Cuv. Olimpiada si Eupraxia, 2008
Vineri, 25 iulie, ziua cand, in 1941, am fost din nou stapani peste hotarele strabune

preluat de la Victor Roncea

“Păziţi-vă de cîini şi de îngerii satanei!”

Ereticii, răstălmăcind Scripturile împotriva capetelor lor şi căutând mereu argumente împotriva mântuirii lor, nu-şi dau seama că se îmbrâncesc singuri în prăpastia pierzării. Că pe Fiul lui Dumnezeu nici lauda nu-L face mai slăvit, nici hula nu-L vatămă. Nu are nevoie Fiinţa cea necorporală de lauda noastră, ci, după cum cel ce spune de soare că e strălucitor nu-i adaugă lumină la lumina lui, nici cel ce spune că soarele e întunecos nu-i micşorează strălucirea, ci cuvintele lui sunt dovada propriei orbiri, tot aşa şi cel ce spune că Fiul lui Dumnezeu e creatură şi nu Fiu, dă dovadă de nebunia lui, iar cel care cunoaşte Fiinţa Lui îşi arată propria înţelepciune. Şi nici acesta nu Îi este de folos, nici acela nu-L vatămă, ci unul luptă împotriva mântuirii lui, iar celălalt pentru mântuirea lui.

Răstălmăcind Scripturile, ereticii caută, doar vor găsi un text care să pără de acord cu rătăcirea lor

Dar, după cum am spus, ereticii, răstălmăcind Scripturile, trec cu vederea unele texte din Scriptură şi caută doar, doar vor găsi un text care ar părea de acord cu rătăcirea lor. Să nu-mi spună mie că Scriptura e de vină. Nu-i de vină Scriptura, ci nesocotinţa lor. Şi mierea e dulce, dar bolnavul o socoate amară. Nu mierea e de vină, ci boala. Tot aşa şi nebunii care nu văd lucrurile aşa cum sunt ele, dar nu-s de vină lucrurile, ci mintea stricată a celui nebun. Dumnezeu a făcut cerul ca să Îi vedem creaţia şi să ne închinăm Creatorului. Păgânii, însă, au îndumnezeit creaţia lui Dumnezeu. Nu e de vină creaţia, ci nesocotinţa acelora. După cum omul nesocotit nu are folos de nicăieri, tot aşa şi omul cu judecată, singur îşi este de folos. Poate fi cineva egal cu Hristos? Nu. Dar Iuda nu s-a folosit. Poate fi cineva mai rău ca diavolul? Nu! Şi Iov a fost încununat. Nici Hristos nu i-a fost de folos lui Iuda, pentru că Iuda era nesocotit, nici diavolul nu l-a vătămat pe Iov, pentru că Iov era un om cu judecată. Spun acestea pentru ca nimeni să nu hulească Scripturile, ca nesocotinţa acelora care tălmăcesc rău cele spuse bine. Nu Scriptura e de vină, ci mintea care tălmăceşte rău cele bine spuse.

Păziţi-vă de câini şi de îngerii satanei!

Pavel însuşi îi numeşte câini pe cei ce amăgeau pe credincioşi, zicând: „Păziţi-vă de câini“, iar altă dată îi numeşte „îngerii satanei“ şi cu „conştiinţa înfierată“.

Trebuie să-i dovedesc din Sfintele Scripturi pe aceştia ca pe nişte vrăjmaşi ai lui Hristos, pentru aceea şi de către prooroci s-au numit lupi; şi de singur Domnul Iisus Hristos şi de Sfinţii Apostoli nu numai lupi s-au numit, ci şi stricători, şi păgâni, şi potrivnici, şi vrăjmaşi, şi vicleni, şi hulitori, şi făţarnici, şi furi, şi tâlhari, şi urâţi, şi prooroci mincinoşi, şi dascăli mincinoşi, şi povăţuitori orbi, şi înşelători, şi vicleni, şi antihrişti, şi învrăjbitori, şi fiii celui viclean, şi nebuni, şi fără de Dumnezeu, şi luptători de duh, care au hulit Duhul Darului, cărora nu li se va ierta nici în veacul cel de acum, nici în cel viitor, pentru care se huleşte calea adevărului, încă spre acestea şi fiii celui vicleaan se cheamă, ai diavolului, precum a zis către ei Domnul „că voi sunteţi de la tatăl vostru, diavolul“, iar Sfântul Ioan Evanghelistul zice adesea că sunt „copiii diavolului“.

A ţi-i face prieteni pe cei ce-L ocărăsc pe Dumnezeu, e cumplită nebunie!

Dacă aţi face studiul vostru şi meditaţia Sfintelor Scripturi, dacă v-aţi pregăti în fiecare zi la luptă, eu nu m-aş feri să caut să vă abat de la lupta cu ei; dimpotrivă, eu vă voi sfătui să mergeţi la luptă, fiindcă adevărul este tare şi puternic, dar cum nu ştiţi să vă folosiţi de Scripturi, mă tem de luptă, mă tem că voi, aflându-vă fără de arme şi fără de apărare, ei să nu vă doboare.

Şi ce să le facem celor dedaţi la astfel de fapte rele? Dar iată că apostolul nu ne răspunde: aruncaţi-vă asupra lor, apucaţi-vă la ceartă cu ei şi bateţi-i cu pumnii, ci: depărtaţi-vă de ei. Ai îndrăzni oare să te apropii şi să vorbeşti cu unii care au fost prinşi şi condamnaţi că au încercat să pună mâna pe putere? Eu nu cred. Nu-i oare absurd să fugi cu atâta grabă de oameni care fac rău unui om, dar să ţi-i faci prieteni pe cei ce au ocărât pe Dumnezeu şi să prăznuieşti tu, care te închini Celui răstignit, cu cei ce L-au răstignit? Aceasta nu-i numai prostie, ci cumplită nebunie!

Mai vârtos, să-ţi fie urât (ereticul) pentru că faţă de tine, cel împreună rob cu dânsul, se arată plăcut şi blând, iar faţă de Stăpânul Cel de obşte al nostru, al tuturor, e mai sălbatic decât câinii turbaţi, căutând să arate că în cer este război necruţător şi luptă neîmpăcată, şi că în cumpănă cu Dumnezeu deopotrivă trage oarecare putere potrivnică. Fugi de otrava vicleniei, să urăşti leacurile cele pierzătoare; şi, dacă ai primit moştenire de la părinţi credinţa cea adevărată şi învăţătura cea din dumnezeieştile Scripturi, pe aceasta să o păzeşti nestricată.

Ne trebuie multă blândeţe şi îndelungă răbdare pentru a-i smulge din cursele diavolului

Noi să ne plinim datoria noastră şi să le întindem mână de ajutor, vorbindu-le cu multă blândeţe. Şi fericitul Pavel ne îndeamnă la fel, zicând: „Să povăţuim cu blândeţe pe cei ce stau împotrivă, că doar le va da Dumnezeu pocăinţă pentru cunoaşterea adevărului şi se vor trezi din cursa diavolului, prinşi fiind de el, pentru a-i face voia“ (II Timotei 2, 25-26). Vezi că îi arată prin cuvânt că sunt prinşi ca într-o beţie? Verbul a se trezi arată că stau cufundaţi jos, undeva. Şi iarăşi, prin cuvintele: „prinşi fiind de diavol“, aproape că vrea să spună că sunt prinşi în mreaja diavolului. Ne trebuie multă blândeţe şi îndelungă răbdare pentru a-i smulge din cursele diavolului. Să le spunem: „Treziţi-vă, uitaţi-vă la lumina dreptăţii, gândiţi-vă la înţelesul adevărat al cuvintelor!

Deci aşa să-i dojenim: cu îngăduinţă, cu dragoste, căci dragostea este un mare dascăl, în stare a întoarce pe cineva din rătăcire, a-i preface viaţa, a-l călăuzi spre filosofie şi din piatră a-l face om. Să nu fim, aşadar, cuprinşi de furie împotriva lor, nici să nu ne revărsăm mânia, dimpotrivă, să le vorbim cu îngăduinţă, deoarece nimic nu este mai puternic decât îngăduinţa şi blândeţea. De aceea, şi Pavel a cerut stăruitor să fie urmată o asemenea purtare, spunând: „un slujitor al Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând faţă de toţi“ (II Timotei 2, 24). Nu a spus numai faţă de fraţi, ci faţă de toţi. Şi iarăşi: Îngăduinţa voastră să se facă ştiută tuturor oamenilor.

Texte selectate din Omiliile, Cuvântările şi Predicile Sfântului Ioan Gură de Aur

CUGETUL SFINŢILOR PĂRINŢI şi MÎNTUIREA NOASTRĂ (foarte important!)

Un fragment de o importanta capitala pentru fiecare credincios ortodox din cartea “Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose“ (Editura Sophia, 2005) despre modul duhovnicesc si neinselator de citire si de raportare la Sfintii Parinti ai Bisericii si despre importanta vitala pentru mantuire a insusirii de catre noi a Duhului si a cugetului lor:

CUGETUL PĂRINŢILOR

Cand, intr-o noapte de toamna, privesc cerul senin presarat cu nenumarate stele, atat de felurite ca marime, dar revarsand o lumina unica, imi spun in sine-mi: Asa sunt si scrierile Parintilor! Cand, intr-o zi de vara, privesc marea nemarginita, acoperita de tot felul de corabii, cu panzele intinse ca niste aripi albe de lebada, plutind sub acelasi vant catre acelasi tel, acelasi liman, imi spun in sine-mi: Asa sunt si scrierile Parintilor! Cand aud un cor armonios pe mai multe glasuri, in care feluritele glasuri, in eleganta armonie, canta un singur cantec dumnezeiesc, imi spun în sine-mi: Asa sunt si scrierile Parintilor! (Sf. Ignatie Briancianinov)

“Nu a mai existat nicicand”, scria Pr. Serafim, “o asemenea epoca de invatatori mincinosi precum acest jalnic secol al XX-lea, atat de bogat in tot felul de nimicuri materiale si atat de sarac la minte si la suflet. Orice parere ce se poate inchipui, chiar si cea mai absurda si chiar cele respinse pana acum de consensul universal al tuturor popoarelor civilizate, are acum propriul program si proprii <<invatatori>>. Cativa dintre acesti invatatori demonstreaza sau promit <<putere spiritulala>> si false minuni, cum fac unii ocultisti si <<harismatici>>; dar cei mai multi dintre invatatorii contemporani nu ofera decat o zeama lunga de idei nedigerate, luate <<din aer>>, cum s-ar zice sau de la vreun <<intelept>> modern autoproclamat, care stie mai bine decat toti cei vechi, numai fiindca traieste in <<luminatele>> noastre vremuri moderne. Ca urmare, filosofia are mii de scoli, iar <<crestinismul>> mii de secte. Unde sa afli adevarul, daca mai este de aflat vreun adevar in aceste vremuri atat de ratacite?

Este un singur loc unde se afla izvorul adevaratei invataturi venite de la Insusi Dumnezeu, neimputinata de-a lungul veacurilor, ci pururea proaspata, fiind una si aceeasi la toti cei ce o invata cu adevarat, ducandu-i la mantuirea vesnica pe cei ce urmeaza. Acest loc este Biserica Ortodoxa a lui Hristos, izvorul este harul Preasfatului Duh, iar adevaratii dascali ai dumnezeiestii dogme ce se revarsa din acest izvor sunt Sfintii Parinti ai Bisericii Ortodoxe“.

Pe masura ce Pr. Serafim se avanta duhovniceste spre culmi in pustie, sufletul lui sorbea din izvorul harului din Biserica: dumnezeieste-insuflatele Scripturi ale Bisericii si din nemincinosii talcuitori ai Scripturii, Sfintii Parinti.

“In Sfintii Parinti“, scria el, “aflam <<cugetul Bisericii>>, intelegerea vie a descoperirii lui Dumnezeu. Ei sunt veriga de legatura intre vechile texte ce cuprind descoperirea lui Dumnezeu [adică Sfintele Scripturi] si realitatea astăzi. Fara o asemenea legatura, fiecare om este de capul lui, rezultatul fiind zecile de mii de interpretari se de secte“.

Intr-un alt loc, Pr. Serafim cita din teologul patristic Teofan, Arhiepiscopul Poltavei, spre a lamuri acest lucru: “Biserica este casa lui Dumnezeu Celui viu, stalp si intarire a adevarului (1 Tim. 3, 15). Adevarul crestin se pastreaza in Biserica, in Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie; dar cere o pastrare dreapta si o talcuire dreapta. Insemnatatea Sfintilor Parinti sta tocmai in aceasta: ei sunt cei mai iscusiti pastratori si talcuitori ai acestui adevar, in virtutea sfinteniei vietii lor, a adanci cunoasteri a Cuvantului lui Dumnezeusi a belsugului harului Duhului Sfant ce salasuieste in ei”.

De-a lungul anilor de vaste lecturi, Pr. Serafim a adunat o cuprinzatoare cunoastere a invataturii patrsistice. Cand trata o anumita tema in scrierile sale, facea uz de o gama larga de izvoare patristice, atat vechi, cat si moderne, atat din crestinismul rasaritean cat si din cel apusean [cel apusean din primul mileniu, nota noastra], multe dintre ele destul de obscure si netraduse in engleza pana atunci. Insa nu tintea sa ajunga un erudit specializat in Sfintii Parinti. Asemenea experti, scria el, sunt adeeori “total straini de adevarata traditie patristica, nefacand decat sa-si castige existenta pe seama ei“. Ca intotdeauna, el trebuia sa mearga mai adanc, ca sa descopere intregul context. Trebuia nu doar sa-i cunoasca pe Parinti, ci si sa dobandeasca in mod auetntic cugetul lor, sa invete sa gandeasca, sa simta, sa priveasca lucrurile la fel ca ei. Prea adeseori in ortodoxia contemporana exista tendinta de a reinterpreta credinta pentru a se potrivi cugetului omului modern. Pr. Serafim stia ca trebuie sa faca exact invers: sa-si potriveasca constiinta dupa cugetul Parintilor, sa se cufunde cu totul in continuitatea de doua milenii a experientei crestine. Dobandind cugetul Parintilor, adica cugetul Bisericii, dobandea in acelasi timp cugetul lui Hristos, Care este capul Bisericii si Care calauzeste Biserica Sa la plinatatea Adevarului.

Intr-o discutie libera cu niste convertiti ortodocsi la schit, pr. Serafim a vorbit despre felul cum putem incepe sa dobandim cugetul patristic. Una dintre chei este statornicia. “Statornicia”, spunea el, “este ceva ce se lucreaza printr-un regim duhovnicesc intemeiat pe intelepciunea predanisita de Sfantii Parinti – nu simpla supunere fata de traditie de dragul traditiei, ci mai curand o asimilare constienta a ceea ce barbatii de Dumnezeu inteleptiti au vazut si au scris. In aspectul sau exterior, aceasta statornicie se lucreaza printr-un pic de rugaciune, rugaciune pe care o avem in slujbele bisericesti ce au ajuns pana la noi. Fireste, in alte locuri ea se savarseste mai mult sau mai putin, dupa puterile fiecaruia.

Statornicia presupune si citirea scrierilor duhovnicesti, de pilda la masa. Trebuie sa fim necontenit injectati cu nelumescul, ca sa putem lupta cu partea opusa, cu lumescul, care ne roade neincetat. Daca incetam, fie si numai pentru o zi, aceste <<injectii>> cu nelumescul, evident ca lumescul incepe sa ne copleseasca. Petrecand o zi fara ele, lumescul ne invadeaza; doua zile – inca si mai mult. Si curand ne dam seama ca gandim din ce in ce mai mult in chip lumesc, pe masura ce stam tot mai mult in contact cu acel tip de gandire si tot mai putin in contact cu gandirea de tip nelumesc.

Aceste injectii - injectii zilnice cu hrana cereasca – sunt partea exterioara, iar partea launtrica este ceea ce se numeste viata duhovniceasca. Viata duhovniceasca nu inseamna a fi in nori, rostind Rugaciunea lui Iisus sau trecand prin felurite miscari; ci inseamna a descoperi legile vietii duhovnicesti ce se aplica propriei pozitii, propriei situatii. Aceasta vine in decursul anilor, prin citirea atenta a Sfintior Parinti cu carnetelul in mana, notand pasajele care ni se par cele mai semnificative, studiidu-le, descoperind cum ni se aplica si, daca e nevoie, revazand parerile anterioare asupra lor pe masura ce le patrundem ceva mai adanc, descoperind ce spune un Parinte despre un lucru, ce spune al doilea si asa mai departe. Nici o enciclopedie nu-ti da aceste lucruri. Nu poti sa hotarasti ca vrei sa afli totul despre un anumit subiect sa sa incepi a-i citi pe Sfintii Parinti. Unele scrieri au indexuri, dar nu poti ajunge pur si simplu la viata duhovniceasca in acest mod. Trebuie sa o iei putin cate putin, asimiland invatatura pe care poti sa o absorbi, revenind asupra acelorasi texte in anii urmatori, reabsorbindu-le, luand mai mult, si ajungand treptat sa-ti dai seama in ce fel ti se aplica tie acele texte duhovnicesti. Facand astfel, ne dam seama ca de fiecare data cand citim un Sfant Parinte aflam lucruri noi. Patrundem intotdeauna tot mai adanc…

Pe dos: Cele ce la Dumnezeu sînt cu neputinţă, la oameni sînt cu putinţă!

„Cele ce la oameni sunt cu neputinţă, la Dumnezeu sunt cu putinţă”, spunea Domnul nostru Iisus Hristos ucenicilor Săi acum două mii de ani. Astăzi, lucrurile stau puţin diferit : „Cele ce la Dumnezeu sunt cu neputinţă, la oameni sunt cu putinţă”.

Dacă în trecut era cu neputinţă ca ortodocşii să se înfrăţească cu necredincioşii, răucredincioşii, ateii şi înşelaţii sub orice înfăţişare s-ar fi ascuns – în vremea noastră credincioşii, din considerente umanitare, se dovedesc mai îngăduitori decât… Dumnezeu. Nu fac excepţie nici slujitorii Sfântului Altar. Într-o convorbire telefonică, o credincioasă, aflată în America, mărturisea că părintele paroh de acolo a oficiat un parastas în memoria cunoscutului artist Florian Pitiş. Când unii creştini, contrariaţi de acest fapt, au luat atitudine, explicându-i părintelui (slujitor în parohia « Sfânta Cruce » din Alexandria, fostă a Părintelui Gheorghe Calciu) că răposatul pomenit era mason, acesta a replicat senin : „Nu contează, că Dumnezeu iubeşte pe toţi oamenii”, îndemnându-i să fie iertători şi milostivi şi afirmând că „nimeni nu ştie ce a fost în sufletul lui atunci când a murit” (sau cum informează comunicatele oficiale „a trecut în nefiinţă”). Oare părintele nu ştie că a fi mason nu e totuna cu a fi creştin? Oare preoţii care au oficiat înmormântarea lui Pitiş trebuie să fie catehizaţi pentru a fi lămuriţi că slujirea la căpătâiul unui mason nu e o lucrare ortodoxă? Acest fapt este înţeles de la sine, de tot creştinul fără studii şi doctorate, prin simţirea lucrurilor în duh ortodox. Se pare că unii păstori ai Bisericii au de străbătut cale lungă până vor ajunge la măsura ortodoxă a lucrurilor, situându-se sub nivelul păstoriţilor. Sau poate că aşteaptă „ordine de sus”, după cum argumenta în faţa reporterului unul dintre slujitorii la înmormântarea artistului.

Nu putem fi mai milostivi decât Dumnezeu fără a călca rânduielile lui Dumnezeu, prevăzute în Sfânta Scriptură şi în hotărârile Sfinţilor Părinţi. Mila fără adevăr este înşelătoare, mincinoasă, drăcească. Întotdeauna mila trebuie strunită de adevăr, pentru a nu ne face vrăjmaşii lui Dumnezeu. Nicicând Dumnezeu nu a iertat necondiţionat, „liber”, fără restricţii, doar „din milă”, fără a pune în spatele păcătosului poveri. Aceste poveri sunt adevărul şi pocăinţa. Cunoscând întru adevăr păcatele noastre, ne pocăim. Fără adevăr nu cunoaştem nimic despre noi înşine: nici păcatul, nici pocăinţa, nici iertarea. Aşadar, cum vom putea fi iertaţi, dacă nu ne-am pocăit, pentru că n-am cunoscut adevărul despre noi înşine? În masonerie nu există conceptul de pocăinţă, pentru că nu există nici cel de păcat, aşa cum este el definit în Sfânta Scriptură şi în învăţăturile Sfinţilor Părinţi. Un mason se poate considera cel mult needucat, neinstruit, indisciplinat, nepriceput etc., însă niciodată păcătos. Astfel, „venerabilul” se va afla întotdeauna departe de pocăinţa creştină, fără de care nu poate fi iertare, nici mântuire. Ne putem închipui un mason spunând : „Sunt un păcătos”? Sigur că nu ! Ni-L putem închipui pe Dumnezeu iertând – doar pentru că „trebuie să avem milă” – pe un astfel de om care, considerând că nu e păcătos, nu-şi cere iertare ? Hotărât, nu !

Atunci de unde această „milă”… supra-dumnezeiască în sânul Bisericii? Cu siguranţă din pierderea adevărului din vieţuirea creştină! Numai aşa se explică de ce astăzi, mai mult ca oricând, lipseşte, după cum au proorocit Sfinţii Părinţi cu privire la vremurile de pe urmă, duhul mărturisirii. Cuviosul Părinte Serafim Rose era adesea întristat, uneori chiar înspăimântat, de rătăcirea creştinilor de la adevăr, văzând în aceasta dovada de netăgăduit a apostaziei dinaintea venirii Antihristului. Pentru aceasta, cerea, în rugăciunile sale, ca Dumnezeu să descopere oamenilor adevărul.

Ne întrebăm cum s-ar comporta adepţii „milei fără adevăr” cu aceia care ar încerca să-i lipsească de drepturile biologice, civile, cetăţeneşti? I-ar ierta, aşa cum au procedat de-a lungul istoriei toţi mucenicii şi cuvioşii nealipiţi de cele trecătoare, însă neiertători în chestiunile de credinţă, ori, apelând la dreptate şi adevăr, i-ar chema în tribunale? S-ar arăta deopotrivă de milostivi şi de îngăduitori cu propriii vrăjmaşi după cum se arată cu duşmanii Bisericii? Noi credem că nu, ci conform mentalităţii „drepturilor omului”, ar pretinde pedepsirea neîntârziată a făptaşilor. Aşadar, suntem „mărturisitori” şi iubim adevărul atunci când nevoile şi interesele noastre sunt primejduite, iar când rânduielile Bisericii sunt neglijate ori batjocorite, răsplătim cu milă. Grav e că această „cale a compromisului” (Părintele Serafim Rose), specifică mentalităţii ecumeniste, care din „dragoste” şi „compasiune” fără adevăr, îngăduie în Biserică atitudini echidistante – se dovedeşte, pe zi ce trece, tot mai bătătorită de păstori şi păstoriţi.

Cât de uşor se cade astăzi în ispită, slujind lui Dumnezeu în forme neortodoxe, străine de adevăr şi de învăţăturile Sfinţilor Părinţi! „Există astăzi în cugetele multora un duh care pune piedici aproape tuturor celor care se angajează pe calea nevoinţelor duhovniceşti. Mă întreb câteodată, aproape cu disperare, dacă mai există cineva care se poate salva din ghearele vremurilor noastre, libere şi facile. În ce babilonie poate să se afle viaţa Bisericii! Dar cu răbdare şi fermitate putem ieşi nevătămaţi” (Părintele Serafim Rose).

Sursa

Să nu clevetim !

Că nici nu-i cu putinţă ca toţi oamenii să vorbească de bine pe cei care duc o viaţă virtuoasă. Iubiţilor, să fugim de grăirea de rău, căci nu este alt păcat mai cumplit şi mai uşor de făcut decât acesta. Pentru care pricină? Pentru că se face mai repede decât altă călcare de lege şi răpeşte degrabă pe cel ce nu ia aminte. Celelalte păcate au trebuinţă de vreme, de cheltuială, de răbdare, de ajutători şi, de multe ori, cu îndelungarea vremii, nu se mai fac. De plidă: voieşte cineva să omoare, voieşte cineva să fure sau să nedreptăţească? Dar trebuie să lucreze mult, şi zăbovind, i s-a potolit mânia, s-a depărtat de el pornirea cea rea, i s-a stricat scopul… La grăirea de rău nu este aşa. Căci, de nu vom fi foarte treji, iute ne răpeşte. Şi ca să grăim de rău nu este nevoie nici de vreme, nici de răbdare, nici de cheltuială, nici de vreo altă lucrare, ci de ajuns este numai a voi şi îndată voinţa s-a făcut lucrare, căci numai limba este aceea ce slujeşte. Şi răul acesta se răspândeşte iute, înconjurându-ne cu lesnire, iar osânda şi pedeapsa sunt cumplite.

Nu a vătămat niciodată atât de mult cel ce a mâncat trup omenesc, pe cât a vătămat cel ce a înfipt muşcăturile lui în sufletul altuia; căci, pe cât sufletul e mai respectat decât trupul, pe atât muşcătura lui e mai grozavă. Vedeţi să nu vă nimiciţi unul pe altul. Acestea le zice, pentru că discordia şi lupta sunt fapte distructive, atât pentru cei ce le introduc, cât şi pentru cei ce le primesc; aceste fapte sfâşie totul, mai rău chiar de cum sfâşie molia hainele.

Urât obicei, într-adevăr, urât obicei să-i învinuieşti numai, pe fraţi, şi să nu te îngrijeşti de îndreptarea lor! Să dai pe faţă păcatele celor păcătoşi şi să nu-i vindeci.

Clevetirea mănâncă carnea fratelui, ea sfâşie carnea aproapelui. Şi pentru aceasta, Sfântul Pavel ne înspăimântă, zicând: „Iar dacă vă muşcaţi unii pe alţii, şi vă muşcaţi, luaţi seama să nu fiţi nimiciţi unii de către alţii“ (Gal. 5, 15). Tu n-ai înfipt dinţii în carne, dar clevetirea ta s-a înfipt în suflete, le-ai rănit şi le-ai încărcat de mii de nenorociri, pe al tău însuţi, pe al altuia care te ascultă şi pe multe altele: căci pe acel care te aude clevetind nu l-ai făcut mai rău decât cum era? Şi chiar de ar fi păcătos, el va păcătui mai uşor încă, de îndată ce şi-a întâlnit tovarăşul; e drept, păcatele altuia îi vor da semeţie şi mândrie şi va căpăta o prea mare încredere în sine.

Mai mult, tu ai rănit toată Biserica, căci acei care te ascultă atribuie greşelile de care vorbeşti nu unui sigur membru, ci întregului popor creştin; necredincioşii nu vor zice că unul sau altul este un neruşinat şi un desfrânat, ci vor urmări cu clevetirile lor pe toţi creştinii. Astfel se dă ocazie de a blestema pe Domnul: căci dacă trăim cu sfinţenie, numele lui Dumnezeu este lăudat, iar dacă păcătuim, este blasfemiat şi batjocorit.

Iar cei ce sunt vorbiţi de rău nu trebuie să se întristeze, ci cei care vorbesc de rău să o facă. Pentru că cei care sunt vorbiţi de rău nu vor trebui să dea socoteală pentru vorbele care s-au spus despre ei. Cei ce trebuie să se neliniştească şi să tremure sunt oamenii care îi vorbesc de rău pe ceilalţi, căci, mai devreme sau mai târziu, vor fi duşi fără voia lor dinaintea tronului de judecată al lui Dumnezeu, unde vor da socoteală pentru spusele lor.

Să nu facem rău semenului nostru nici cu cuvântul, nici cu fapta. Hristos ne-a spus: „Dacă-l vei vorbi de rău sau chiar în tine însuţi, şi atunci vei primi cea mai cumplită pedeapsă“. Chiar dacă este adevărat ceea ce spui, şi atunci vei fi pedepsit! Dumnezeu te va pedepsi nu pentru cele săvârşite de cel grăit de rău, ci pentru cele ce tu le-ai grăit despre el! N-ai auzit că şi fariseul, când a vorbit de rău pe vameş a spus adevărul, a vorbit de păcate cunoscute de toată lumea, n-a dat la ivelă păcatele tăinuite ale vameşului, şi totuşi a primit cea mai mare pedeapsă? Dacă nu trebuie să judecăm şi să osândim păcatele altora, pe care le ştie toată lumea, cu atât mai mult păcatele de care nu suntem siguri.

Texte selectate din Omiliile şi Cuvântările Sfântului Ioan Gură de Aur

“Dumnezeu nu Se lasă batjocorit”

“Nu vă amăgiţi: Dumnezeu nu Se lasă batjocorit; căci ce va semăna omul, aceea va şi secera. ” (Galateni 6:7)

Iata povestea catorva barbati si femei care L-au luat in ras pe Dumnezeu:

• John Lennon (Cantaret): Cu cativa ani inainte de a muri, intr-un interviu pentru o revista americana, el a declarat: ‘Crestinatatea va lua sfarsit, va disparea. Nu este nevoie sa imi sustin aceasta idee. Sunt sigur. Nu am ce spune despre Iisus, insa cei ce-L urmau erau oameni prea simpli, astazi noi suntem mai cunoscuti decat El” (1966). Lennon, dupa ce a declarat ca membrii formatiei Beatles erau mai cunoscuti decat Iisus Hristos, a fost impuscat de sase ori.

• Tancredo Neves (Presedinte al Braziliei): In timpul campaniei prezidentiale, acesta a declarat ca, daca ar obtine 500.000 de voturi din partea partidului sau, nici Dumnezeu nu l-ar mai putea indeparta de la Presedintie. A obtinut voturile, insa s-a imbolnavit cu o zi inainte de a deveni presedinte, apoi a murit.

• Cazuza (Compozitor, cantaret si poet bi-sexual): In timpul unui spectacol in Canecio (Rio de Janeiro), in timp ce isi fuma tigarea, a pufait fumul in aer si a spus: ‘Doamne, asta e pentru tine.’ A murit la varsta de 32 de ani, de cancer pulmonar…

• Constructorul vasului Titanic: Dupa ce s-a incheiat construirea Vasului Titanic, un reporter l-a intrebat cat de sigur era vasul. El a raspuns cu un ton ironic: ‘Nici chiar Dumnezeu nu il poate scufunda’…

• Marilyn Monroe (Actrita) A fost vizitata de Billy Graham, in timpul unei reprezentatii a unui spectacol. Acesta a declarat ca “Spiritul Lui Dumnezeu” l-a trimis sa ii predice. Dupa ce a ascultat ceea ce a avea de spus sectantul, ea a replicat: ‘N-am nevoie de Iisus al tau’. O saptamana mai tarziu, a fost gasita moarta, in apartamentul ei.

• Bon Scott (Cantaret): Fostul vocalist al formatiei AC/DC. Intr-un cantec din 1979, el spunea: ‘Nu ma opriti: ma indrept pe drumul meu, pe drumul care duce in infern’. Pe 19 februarie 1980, Bon Scott a fost gasit mort, inecat cu propria voma.

• Campinas (in 2005): In Campinas , Brazilia, un grup de prieteni, beti, au luat, in drum, o alta prietena…. Mama a insotit-o pana la masina si, ingrijorata de starea in care se aflau prietenii ei, i-a spus, tinand-o de mana pe fata care se asezase in masina: ‘Fiica mea, mergi cu Dumnezeu si fie ca El sa te apere.’ Aceasta a raspuns: ‘Poate doar daca El (Dumnezeu) merge in portbagaj, pentru ca aici, inauntru, ….e deja plin. ‘ Peste cateva ore, a sosit vestea ca tinerii au fost implicati intr-un accident mortal, toti au murit, masina era de nerecunoscut, nu se mai putea spune ce tip de masina fusese, insa, in mod surprinzator, portbagajul era intact. Politia a declarat ca nu vedea in ce mod a putut ramane intact portbagajul. Spre surprinderea lor, in portbagaj, au gasit un carton de oua, iar ouale erau toate intregi.

• Christine Hewitt (ziarista si redactora de emisiuni de divertisment din Jamaica ) a declarat ca Biblia (Cuvantul lui Dumnezeu) este cea mai proasta carte scrisa vreodata. In iunie 2006 a fost gasita arsa in masina proprie.

De la Valeriu Gafencu (I)

Un om politic cu convingeri liberale i-a spus lui Valeriu:

- Pentru mine credinţa este o instituţie pe care trebuie să o încurajăm pentru a fi un corectiv al egoismului şi abuzului omenesc. Dincolo de rolul ei socio-politic, ea nu mă interesează. Omul politic nu are nevoie de Dumnezeu. Credinţa trebuie îngrădită politic, pentru a evita un nou Ev Mediu obscurantist.

- Domnule, i-a răspuns Valeriu, pentru unul ca dumneavoastră suferinţa este salvatoare. Prin suferinţă veţi ajunge la lumina credinţei. Veţi înţelege atunci că sînteţi mic şi nedesăvîrşit, că lumina dumneavoastră este întuneric, că numai prin Dumnezeu poţi fi om adevărat, că numai prin credinţă sînt deschise orizonturile cunoaşterii şi, în fine, că lumea nu se poate mîntui fără credinţă. Sînteţi solul unei idei preconcepute despre Evul Mediu şi al unei falsificări a conceptului creştin. Mai mult decît oricine, credincios se cuvine a fi omul politic, căci orientînd lumea, el împlineşte voia lui Dumnezeu, şi-i revin mari responsabilităţi. În ceea ce priveşte Biserica şi rolul ei ca instituţie, ea nu este un corectiv, ci o integrare a lumii în Hristos şi nu priveşte o parte, ci întregul. Întrucît n-aţi voit a primi credinţa din pricina egoismului materialist, iată că vă vin suferinţa şi moartea prin ateismul materialist. Egoismul burghez e strivit de fiul său mai cumplit, orgoliul ateist-materialist. Nădăjduiesc din inimă ca înainte de moarte să ajungeţi la credinţă, dar asta ar însemna să-I urmaţi lui Hristos.

Şi omul acela a ajuns la credinţă.

MĂRTURISIREA ADEVĂRULUI în contextul VREMILOR DE ACUM (foarte important!)

“Am primit spre publicare urmatorul articol din partea colaboratorului nostru Paul Curca, articol al carui duh si al carui continut le impartasim si noi, fiind de un folos incontestabil si imediat, in special intrucat vine sa lamureasca, cu dreapta-socoteala, in Duh si Adevar, multe dintre confuziile si dilemele care sunt vehiculate astazi in spatiul ortodox, real sau virtual, si care, din pacate, ii imping pe multi in greseala, la o margine sau la alta… Va incredintam deci cuvantul fratelui nostru cu indrazneala nadejdii ca “intelepciunea va fi gasita dreapta de toti fiii ei”:”

Cum putem să nu exprimăm adevărul, când ştim că asta este datoria noastră cea mai de seamă în momentul în care învăţătura cea dreaptă a lui Hristos este pusă la îndoială? Şi cum putem să îl exprimăm totuşi când ne ştim cât de păcătoşi, cât de slabi şi netrebnici suntem faţă de acest adevăr? Poate Duhul Sfânt se va milostivi de noi şi va face ca şi de data asta adevărul să rămână întreg în Biserica Sa. Avem parte, în momentul de faţă, de o spiritualitate bleagă, acomodantă, care vorbeşte despre virtuţile ortodoxiei după Sfinţii Părinţi trăgând însă cu ochiul la bogăţiile şi confortul lumii. Vorbim în continuare, în mare parte, în slova cea dreaptă a ortodoxiei dar nu mai avem duhul ei dătător de viaţă. De aceea nu ni s-ar părea vreo problemă, majorităţii dintre noi, dacă am accepta câteva mici modificări prin care să alăturăm la festinul nostru şi pe catolici, urmând apoi, probabil, protestanţii, neoprotestanţii, necalcedonienii şi tot ce a mai dat naştere mintea umană atunci când s-a rupt de adevărul cel veşnic. Noi le oferim lor confortul spiritual, căci le dăm dintr-o bogăţie imensă din care pot să se adape, iar ei ne dau confortul material pe care îl deţin deja, dar la care noi încă nu am ajuns.

Diferenţele de doctrină ar părea mici şi fastidioase, ele scapă imensei majorităţi a credincioşilor şi doar câţiva teologi care studiază textele cu acrivie îşi pot da seama de ele şi discuta pe marginea lor. Dar aceste mici diferenţe sunt menite să sucească total adevărul, să schimbe perspectiva, să transforme în minciună tot restul de care, aparent, nu s-au atins cu nimic. Cei care vor să rămână în dreapta credinţă, dar nu pot aduce dovezi, nu pot demonstra cu argumente pertinente adevărul revelat al tradiţiei, pot spune simplu că ei respectă învăţătura cea veche, dar în niciun caz nu pot nesocoti aceste diferenţe ca şi cum nu ar conta. Dificultatea constă în aceea că denaturarea adevărului de către câţiva, dar aflaţi în frunte, aduce denaturarea generală a adevărului, punerea la îndoială a mântuirii poporului binecredincios dar lipsit de cunoştinţe adecvate de teologie. Adevărul teologic e un lucru de viaţă şi de moarte, şi să fim bine înţeleşi: de viaţă şi de moarte veşnică.

Unora înfruntarea aceasta pentru câteva chestiuni legate de dogmă li se poate părea superfluă, ca o disputa între persoane cu idei fixe (puţine dar fixe, cum spune o butadă) şi fiinţe largi la suflet şi la minte, gata să accepte, să primească cu bucurie noutăţile, inclusiv în materie de dogmă. În fapt însă, lucrurile stau exact pe dos. Laxiştii, liber-schimbiştii, ecumeniştii sunt „specialişti” ai duhului lumesc, umanişti lipsiţi de substanţă, şi tocmai de aceea gata să renunţe la rigoarea adevărului şi a modului de viaţă pe care îl subsumeză recunoaşterea acestuia. Cei ce par conservatori în materie de credinţă – “fanatici ai ortodoxismului”, cum am vazut că spunea cineva – vor să păstreze plenitudinea adevărului, singurul care ne poate mântui. Păstrarea nealterată a Predaniei, necedarea la vreuna din tentaţiile lumeşti, este garanţia că ne aflăm pe drumul cel bun. Suntem, într-adevăr, păcătoşi, dar nu suntem în eroare, n-am căzut în erezie şi astfel putem invoca plini de curaj numele Domnului.

Ce nu ştiaţi despre Rotary Club

Există locuri în care factorii de decizie din politică, afaceri, educaţie şi sănătate se întâlnesc departe de ochii „profanilor”, stabilesc alianţe de culise şi dau verdicte care sunt în defavoarea a milioane de oameni. Rotary este una din grupările reprezentative pentru aceste cluburi elitiste, care funcţionează după reguli şi principii identice cu cele ale francmasoneriei.

Clubul Rotary a fost fondat de un mason

Rotary a fost fondat în 1905, la Chicago, de avocatul francmason Paul P. Harris. La prima întâlnire au participat doar patru persoane: Harris, inginerul minier Gustave Loehr (despre care se ştie cu certitudine că era şi el francmason), negustorul de cărbuni Silvester Schiele şi croitorul Hiram Shorey. Loehr şi Shorey s-au retras la scurtă vreme de la aceste întâlniri, astfel că Rotary, la acea vreme nici măcar nu se putea numi club, fiind alcătuit din doar două persoane.

Acest început dezastruos contrastează izbitor cu rapida răspândire pe care Rotary o cunoaşte de la un moment dat încolo şi care se datorează, fără îndoială, intervenţiei din umbră a francmasoneriei. Cum altfel ar fi fost posibil ca, în scurt timp, ceea ce începuse ca o întâlnire între doi anonimi să aibă deja anvergură naţională? În 1910 Asociaţia Naţională a Cluburilor Rotary îşi deschide prima filială în afara graniţelor SUA, în Canada, iar în următorul an ajunge şi în Europa, la Dublin. Cucerirea lumii continuă, astfel că în 1922 este prezent pe şase continente, are 20.000 de membrii şi îşi schimbă numele în Rotary International. În prezent numără la nivel mondial 1,2 milioane de membri, printre ei găsindu-se numai persoane influente cum ar fi preşedinţi sau directori de mari companii şi politicieni.

Legendele Rotary spun că numele grupării vine de la obiceiul membrilor de a-şi ţine întâlnirile săptămânale prin rotaţie, acasă sau la biroul unuia dintre ei. Cu timpul, întâlnirile au început să se ţină în hoteluri. Acest lucru face ca astăzi, în holurile celor mai mari lanţuri hoteliere din lume, cum ar fi Marriott, Hilton sau Crowne Plaza să fie plasate, chiar la recepţie, anunţuri privind ziua şi ora când se ţine întâlnirea Rotary. De altfel, proprietarii şi managerii acestor hoteluri fac parte din club, iar impunerea pe piaţă a respectivelor hoteluri se datorează în mare parte afilierii acestora la Rotary.

Cercul închis al „Elitei” masonice

Rotarienii au ritualuri şi reguli interne asemănătoare cu masoneria. Sunt o organizaţie la fel de închisă şi de secretoasă ca şi aceasta. La intrare se face o selecţie atentă: sunt invitaţi să facă parte din club fie cei care ajung să fie indispensabili proiectelor rotariene, fie tinerii care provin din familii de rotarieni şi sunt apoi propulsaţi în poziţii cheie în lumea afacerilor şi politicii. Ca şi în masonerie, este nevoie deci de o invitaţie din partea cuiva din interior. În Rotary lucrurile sunt încă şi mai stricte, fiind nevoie obligatoriu nu de unul, ci de doi garanţi interni, numiţi „naşi”.

Pe lângă aceste similitudini există şi alte aspecte care demonstrează că Rotary şi masoneria sunt doar două faţete ale aceleaşi puteri globale. Până în 1933 cluburile Rotary nu acceptau în rândurile lor decât masoni. Ulterior s-a renunţat la aceasta regulă, însă şi astăzi mulţi din membrii Rotary semnează condica şi în lojile masonice.

O organizaţie satanică cu aceleaşi concepte ca şi masoneria

În aceste condiţii, afirmaţia făcută în revista de afaceri, Bussiness Magazin de Dragoş Niţulescu, care conducea Rotary România în 2006 este doar o poveste bună de adormit copiii: „Nu avem nicio legătură cu masoneria. Dovada cea mai bună este că printre membrii noştri se află şi reprezentanţi ai clerului. Or, se ştie că preoţii şi masonii nu stau în acelaşi loc.“

Acele vremuri sunt de mult apuse. Este adevărat că în 1928 mai mulţi episcopi spanioli au declarat că Rotary „nu este altceva decât o organizaţie satanică cu acelaşi fond şi concepte ca şi masoneria. Conform documentelor pe care le deţinem, Rotary este o organizaţie suspectă şi trebuie să fie considerată la fel de groaznică şi de perversă ca şi masoneria.” Dar la fel de adevărat este şi faptul că, de atunci, tot mai multe feţe bisericeşti au ajuns să deţină funcţii importante în Biserică tocmai datorită apartenenţei lor la masonerie. Am asistat chiar în România la alegerea unui patriarh mason cu sprijinul unor masoni notorii, care făceau parte din Colegiul bisericesc (Sorin Frunză Verde şi Constantin Bălăceanu Stolnici sunt doar două exemple în acest sens).

Un istoric rotarian confirmă strânsele legături ale clubului Rotary cu masoneria

Legăturile strânse dintre masonerie şi Rotary sunt şi mai evidente dacă analizăm situaţia din Marea Lojă a Angliei (United Grand Lodge of England – UGLE), numită de masoni şi loja mamă a lumii, întrucât este organizaţia reprezentativă la nivel mondial. La nivelul UGLE există mai multe loji Rotary.

Poate cea mai cunoscută şi mai veche a fost constituită în 1920. Aceasta are ca simbol cercul Rotary care înconjoară un compas şi litera G, simbolul francmasoneriei. Într-o scrisoare, unul din fondatori, Charles Dewey precizează că toţi cei înscrişi în Rotarian Lodge no. 4195 făceau parte din London Rotary Club care, la acea vreme, avea 300 de membri. Astăzi loja îşi ţine întâlnirile chiar în Freemasons Hall din Londra, sediul Marii Loji a Angliei (UGLE). În cadrul acesteia mai există încă şapte loje Rotary. Două dintre ele au fost constituite la începutul secolului XX: Nottingham Rotary Lodge No.3941 şi North Notts Rotary Lodge No. 8998. Lor li se adaugă altele cinci, apărute în ultimii douăzeci de ani: Rotary Lodge of Suffolk No. 9306, East Lancashire Rotary Lodge No. 9359, Rotary Lodge of Norfolk No. 9367, Rotarian Lodge of Hong Kong No. 9378 şi Rotary Lodge of Hampshire No. 9389.

Istoricul Wolfgang Ziegler, care este totodată şi membru Rotary, demonstrează că există strânse legături între Rotary şi francmasonerie. „Legăturile dintre Rotary şi masonerie sunt vechi şi nu trebuie privite cu suspiciune, susţine el. În unele ţări est europene noile cluburi Rotary sunt chiar domeniul exclusiv al francmasonilor. În orice caz, existenţa medaliilor pe care apare roata Rotary alături de simboluri masonice arată că legăturile sunt încă puternice şi astăzi”.

Programul Rotary Polio Plus, o ameninţare la adresa generaţiilor viitoare

După ce mii de copii au fost vaccinaţi împotriva hepatitei B pe banii clubului masonic Rotary, România a ajuns să fie ţara cu cel mai mare număr de copii bolnavi de SIDA. În 1997, jumătate din copiii bolnavi de SIDA din întreaga lume erau din România. Acesta este doar unul dintre efectele acţiunilor „umanitare” ale Rotary. Programul Polio Plus este un alt exemplu cutremurător.

În 1985, Rotary anunţa întregii lumi că va eradica virusul poliomielitei până în anul 2000. După ce clubul a cheltuit, conform propriilor declaraţii, peste o jumătate de miliard de dolari şi a injectat peste 2 miliarde de copii, virusul poliomielitei continuă să existe. În urma specialiştilor Rotary au rămas zeci de mii de morţi sau de infirmi care s-au îmbolnăvit de poliomielită, leucemie sau cancer după ce li s-a administrat vaccinul.

Numărul impresionant de victime i-a obligat pe cei de la „Alianţa pentru vaccinuri” să admită existenţa unor riscuri ale vaccinului antipolio. Cu toate acestea, oficialităţile nu fac nimic pentru a stopa această campanie ucigaşă. De ce? Pentru că membrii Rotary, care în viaţa „profană” ocupă poziţii importante în instituţiile medicale naţionale sau internaţionale şi chiar în guvernele unor ţări în care se organizează astfel de campanii, nu vor lua niciodată o decizie neconformă cu politica clubului. Aşa că genocidul continuă. Într-un discurs ţinut la Convenţia Internaţională a Rotary din 2006 de la Copenhaga, Bruce Cohick susţine că trebuie înteţite eforturile de vaccinare în Nigeria, Afghanistan, Pakistan şi India şi promite în numele Rotary că virusul va fi eliminat fără îndoială cel mai târziu până în 2008. O nouă gogoaşă.

Vaccinul antipolio, o armă importantă în demersul masoneriei de a reduce populaţia globului

Vaccinul polio a fost descoperit în 1953 de dr. Albert Sabin şi de atunci poartă acest nume. În 1960 s-a descoperit că este făcut din celule prelevate din rinichii de maimuţă care conţin virusul SV40. Experimentele de laborator realizate de mai mulţi cercetători, printre care Bernice Eddy au arătat că acest virus este strâns legat de apariţia leucemiei şi a cancerului. Mai mult chiar, SV40 odată pătruns în organism se transmite pe cale genetică de la părinţi la copii. Până în 1996, zeci de cercetări au demonstrat legătura dintre prezenţa virusului SV40 şi cancerul osos şi cerebral, boli a căror incidenţă a crescut în mod inexplicabil (dacă nu luăm în considerare campaniile de vaccinare de genul Polio Plus) cu 30% în ultimii 20 de ani.

În loc să fie stopat progamul Polio Plus care răspândea acest virus, au fost stopaţi, discreditaţi, marginalizaţi şi persecutaţi exact cei care i-au demonstrat periculozitatea. Întrebat de ce s-a procedat aşa, dr. Sabin a dat un răspuns demn de doctorul nazist Mengele: „Nu cred că este cazul să panicăm publicul. Până la urmă, ce mare lucru, copiii voştri sunt injectaţi cu un virus al cancerului, atâta tot!”

Dr. Raymond Obomsawin, analist la Agenţia canadiană pentru dezvoltare internaţională (CIDA) a realizat un studiu asupra proiectelor de imunizare întreprinse de Unicef împreună cu Rotary în Thailanda, la începutul anilor ‘90. Raportul său arată că aşa cum pojarul nu a dispărut din Europa în anii ‘40-’50 datorită vaccinurilor, nici poliomielita nu va dispare în urma acestor campanii de imunizare. Tot el arată că poliomielita este departe de a fi cea mai frecventă şi mai gravă problemă de sănătate cu care se pot confrunta copiii. Poziţia oficială a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS) este că riscul cel mai mare de a se îmbolnăvi de poliomielită îl întâmpină copiii malnutriţi şi de aceea ei trebuie imunizaţi în primul rând. Ori toate cercetările au demonstrat că vaccinul nu trebuie administrat în caz de malnutriţie, pentru că pune în pericol viaţa copilului. Dr. Archie Kalokerinos arată: „nu poţi să imunizezi copiii bolnavi sau malnutriţi şi să zici că ai rezolvat problema. Vei omorî mai mulţi decât ar fi murit în mod natural din cauza virusului”.

Însă pentru rotarieni vaccinurile sunt mai „profitabile”, din punct de vedere al costurilor, decât hrănirea şi crearea de condiţii de viaţă prielnice pentru aceşti copii. În fond, companiile pe care le conduc majoritatea dintre ei sunt chiar cele care contribuie la sărăcirea ţărilor în care trăiesc aceşti copii.

de Mihaela Gheorghiu

Nota: Republica Moldova nu sta prost la capitolul Rotary. Aici exista o filiala a Rotary Club (cu centre in orasele mai mari din tara), bine inchegata si destul de activa. Membri ai acestei anticamere a masoneriei mondiale sint indivizi publici, cu influenta si autoritate in domeniile pe care la manuiesc cel mai bine. Astfel, aici dam nas in nas cu venerabila patriotista Vitalia Pavlicenco (care a ocupat si postul de presedinte al Rotary Club Chisinau in perioada 2001-2002), cu venerabila Svetlana Bivol (director general al Filarmonicii Nationale), cu venerabilul Furdui Gheorghe (Sef de serviciu Directia Politiei Rutiere), cu venerabilul Sapojnic Alexandru (manager Vila Verde) si cu alti indivizi smecheri. Cel mai des solicitat loc de intalnire al acestor “facatori de bine” este maiestosul hotel Leo Grand, cuib activ al “elitei moldave”, clapauge si buzate.

DRUMUL CRUCII în CHIŞINĂU !

Se săvârşeşte Drumul Crucii

şi se sfinţesc pământul,

apele şi aerul;

se bucură cerurile,

şi iadul se cutremură

Vă invităm să participaţi la

DRUMUL

CRUCII

în jurul Chişinăului

pe 18–19 iulie 2008

Cu binecuvântarea ÎPS Vladimir, Mitropolitul Chişinăului şi al Întregii Moldove pe 18–19 iulie 2008 în jurul capitalei ţării noastre se va săvârşi tradiţionalul Drum al Crucii şi al Pocăinţei.

Drumul Crucii va începe cu citirea Acatistului Acoperământului Maicii Domnului pe 18 iulie, vineri, la ora 7 dimineaţa lângă Porţile Oraşului, va urma pe perimetrul capitalei, ziua şi noaptea, cu popasuri la bisericile „Naşterea Maicii Domnului” (Ciocana) – 11.00, „Învierea Domnului” (Cimitirul „Sf. Lazăr” – „Doina”) – 15.00, „Sf. Muceniţe Vera, Nadejda, Liubovi şi maica lor Sofia” (Buiucani) – 20.00, „Sf. Cuv. Serafim de la Sarov” (Schinoasa) – 24.00 şi se va încheia pe 19 iulie, ora 7.30 cu un Tedeum de mulţumire  la Catedrala Mitropolitană „Naşterea Domnului”.

Cu noi este Dumnezeu!

Vedeţi cum a avut loc DRUMUL CRUCII anul trecut.

Taci, atunci cînd…

• Taci, cînd intri în Biserică, pentru ca Dumnezeu să-ţi poată vorbi !

• Taci, cînd pleci de la Biserică, pentru ca Duhul Sfînt să poată rodi !
  

• Taci, dacă nu ai de spus ceva valoros !

• Taci, atunci cînd ai vorbit destul !

• Taci, pînă cînd îţi vine rîndul să vorbeşti !

• Taci, atunci cînd eşti provocat !

• Taci, atunci cînd te-a supărat fratele tău şi eşti nervos şi iritat !

• Taci, cînd eşti ispitit să calomniezi pe aproapele tău !

• Taci, cînd ai timp să gîndeşti înainte de a vorbi !

• Răspunde, atunci cînd este primejduită şi atacată Credinţa !
  

“Acum mai aproape este nouă mîntuirea decît am crezut”

“Indraznesc sa spun acum ca nevoie este ca, mai ales noi, “fetele bisericesti”, sa “deosebim vremea” (Lc. 12, 54-57) in care ne aflam istoric, spre a lucra impreuna cu Domnul in via Lui – si sa tragem in aceeasi directie cu El.

Vremea este a cernerii. Va trebui sa pierdem pe multi din randurile preotilor si din numarul credinciosilor: aceasta in Apus s-a si facut, mai ales dupa razboi, indeosebi din anii ‘50 incoace; iar cei ce au ramas – dintre acestia sunt cei care acum recunosc, si iubesc – si primesc, acolo, Ortodoxia.

Paradoxal, pe noi Comunismul ne-a pazit, intr-o masura, in felul lui; dar acum a venit vremea (Ioan 17, 1). Vom fi nevoiti sa vedem propasiri si izbanzi din partea catolicismului si a celorlalte secte; sa ne vedem facuti de ras si de rusine de catre mass-media, si pe noi insine, si pe iubita noastra Biserica, si tot ce avem mai scump si mai sfant in lume; sa rabdam ocari si prigoane din afara, iar dinlauntru smintiri, si poticniri, si vanzari (Apoc. 13, 7).

Comunismul a lovit cu sabia; “New Age”-ul – mai ales cu minciunile acestui veac trecator: caci a inceput “ceasul lor, si stapania intunerecului“ (Lc. 22, 53). Si daca “s-a dat lor stapanire” (Apoc. 13, 7), cine va putea sta impotriva voii lui Dumnezeu?

Dar, lui Dumnezeu voim noi a sta impotriva? Cum, atunci, vom fi lui Biserica, si Mireasa Hristosului Lui? Caci judecand dupa Scripturi, precum si dupa privelistea care ne inconjoara, nevoie este de acest necaz, pentru ca Biserica – adica noi – sa se curete de toate preacurviile ei, sa se spele de toata necuratia ei (Iez. cap. 16), sa se “lamureasca”, intru cele din urma, ca aurul in cuptorul ispitirii, sa se lepede de tot ce este strain sfinteniei ei, sa se smereasca pana in sfarsit, sa se gateasca Mireasa in asteptarea Mirelui (Apoc. 22, 16-17).

Acum va trebui sa se lamureasca credinta noastra; acum se va vedea, in sfarsit, ce va fi fost Biserică – si ce nu; acum – care va fi fost acel “popor binecredincios de pretutindenea” (cf. Liturghierelor recente), si ce anume va ramanea “neclatit de portile iadului” (Mt. 16, 18)… si ce va trebui sa cada. Nevoie este de acest “necaz” (Tes. 5, 3), pentru ca acum, in sfarsit, Vremea sta sa nasca Vesnicia.

Infricosatoare lucruri… dar nu “bagandu-ne capul in nisip”. ca strutul, ne vom pregati pentru ceea ce nu vom putea stavili. Infricosata vreme; dar, daca de la Dumnezeu ingaduita – mantuitoare. “Acum mai aproape este noua mantuirea decat am crezut” (Rom. 13, 11), si decat cand au crezut stramosii nostri; ca in zilele Sfantului Ioan Botezatorul doar “se apropiase” Imparatia Cerurilor (Mt. 3, 2), acum este “langa usi“ (Mc. 13, 29), si “mladitele smochinului” vestesc vara (Mc. 13, 28). Acum a si inceput acea vreme cand “cel ce nedreptateste – mai nedreptateasca, si cel ce spurca – mai spurce“ (Apoc. 22, 11) – si oare nu s-a umplut intreg globul pamanesc de “promiscuitate” si de libertinaj neinfranat, ca cele de negandit in urma cu vreo treizeci de ani – acum sunt “moneda curenta”? - dar, desi mai putin vadit, si vremea cand “si cel drept mai faca dreptate, si cel sfant mai sfinteasca-se“, ca “Cel ce este sa vie va veni, si nu va [mai] zabovi“, si “plata Lui in mana Lui” (Evr. 10, 37 si Apoc. 22, 11-12) pentru fiecare.

Vremea este ca Biserica sa se intoarca intru ale sale, sa ne reinvatam mai multa incredere in Dumnezeu decat in cele vazute si “mai la indemana“, si sa ne sprijinim mai mult pe mijloacele lui Dumnezeu, decat pe mijloacele acestei lumi; iar aceasta, indeosebi cand aceste mijloace ne silesc sa imbratisam si atitudinile acestei lumi, punand deoparte, fie si provizoriu, poruncile lui Hristos. Ca astazi, de ne vom afla despartiti de Hristos, ce ne vom face, de la noi insine, cand ne vor intampina “portile iadului“ (Ier. 12, 5)? – “Nu intru putere mare, nici intru tarie, ci intru Duhul Meu, zice Domnul Atottiitorul” (Zah. 4, 6)”.

Părintele Rafail Noica (“Scrisoare catre un Arhiereu”)