Un om politic cu convingeri liberale i-a spus lui Valeriu:
- Pentru mine credinţa este o instituţie pe care trebuie să o încurajăm pentru a fi un corectiv al egoismului şi abuzului omenesc. Dincolo de rolul ei socio-politic, ea nu mă interesează. Omul politic nu are nevoie de Dumnezeu. Credinţa trebuie îngrădită politic, pentru a evita un nou Ev Mediu obscurantist.
- Domnule, i-a răspuns Valeriu, pentru unul ca dumneavoastră suferinţa este salvatoare. Prin suferinţă veţi ajunge la lumina credinţei. Veţi înţelege atunci că sînteţi mic şi nedesăvîrşit, că lumina dumneavoastră este întuneric, că numai prin Dumnezeu poţi fi om adevărat, că numai prin credinţă sînt deschise orizonturile cunoaşterii şi, în fine, că lumea nu se poate mîntui fără credinţă. Sînteţi solul unei idei preconcepute despre Evul Mediu şi al unei falsificări a conceptului creştin. Mai mult decît oricine, credincios se cuvine a fi omul politic, căci orientînd lumea, el împlineşte voia lui Dumnezeu, şi-i revin mari responsabilităţi. În ceea ce priveşte Biserica şi rolul ei ca instituţie, ea nu este un corectiv, ci o integrare a lumii în Hristos şi nu priveşte o parte, ci întregul. Întrucît n-aţi voit a primi credinţa din pricina egoismului materialist, iată că vă vin suferinţa şi moartea prin ateismul materialist. Egoismul burghez e strivit de fiul său mai cumplit, orgoliul ateist-materialist. Nădăjduiesc din inimă ca înainte de moarte să ajungeţi la credinţă, dar asta ar însemna să-I urmaţi lui Hristos.
Şi omul acela a ajuns la credinţă.
