“Am învăţat că, dacă cineva nu te iubeşte cum ai vrea tu, nu înseamnă că nu te iubeşte din tot sufletul…”

Avem timp pentru toate. Să dormim, să alergăm în dreapta şi-n stânga, să regretăm c-am greşit şi să greşim din nou, să-i judecăm pe alţii şi să ne absolvim pe noi înşine.

Avem timp să citim şi să scriem, să corectăm ce-am scris, să regretăm ce-am scris, avem timp să facem proiecte şi să nu le respectăm, avem timp să ne facem iluzii şi să răscolim prin cenuşa lor mai târziu.

Avem timp pentru ambiţii şi boli, sa învinovăţim destinul şi amănuntele, avem timp să privim norii, reclamele sau un accident oarecare, avem timp să ne-alungăm întrebările, să amânăm răspunsurile, avem timp să sfărâmăm un vis şi să-l reinventăm, avem timp să ne facem prieteni, să-i pierdem, avem timp să primim lecţii şi să le uităm după-aceea, avem timp să primim daruri şi să nu le-nţelegem.

Avem timp pentru toate. Nu e timp doar pentru puţină tandreţe. Când să facem şi asta, murim.

Am învăţat unele lucruri în viată pe care vi le împărtăşesc şi vouă!!

Am învăţat că nu poţi face pe cineva să te iubească. Tot ce poţi face este să fii o persoană iubită. Restul… depinde de ceilalţi.

Am învăţat că oricât mi-ar păsa mie, altora s-ar putea să nu le pese.

Am învăţat că durează ani să câştigi încredere şi că doar în câteva secunde poţi să o pierzi.

Am învăţat că nu contează CE ai in viaţă. ci PE CINE ai.

Am învăţat că te descurci şi ţi-e de folos farmecul cca. 15 minute, după aceea, însă, ar fi bine să ştii ceva.

Am învăţat că nu trebuie să te compari cu ceea ce pot alţii mai bine să facă, ci cu ceea ce poţi tu să faci.

Am învăţat că nu contează ce li se întâmplă oamenilor, ci contează ceea ce pot eu să fac pentru a rezolva.

Am învăţat că oricum ai tăia, orice lucru are două feţe.

Am învăţat că trebuie să te desparţi de cei dragi cu cuvinte calde, s-ar putea să fie ultima oară când îi vezi.

Am învăţat că poţi continua încă mult timp, după ce ai spus că nu mai poţi.

Am învăţat că eroi sunt cei care fac ce trebuie, când trebuie indiferent de consecinţe.

Am învăţat că sunt oameni care te iubesc, dar nu ştiu s-o arate.

Am învăţat că atunci când sunt supărat am DREPTUL să fiu supărat, dar nu am dreptul să fiu şi rău.

Am învăţat că prietenia adevărată continuă să existe chiar şi la distanţă, iar asta este valabil şi pentru iubirea adevărată.

Am învăţat că, dacă cineva nu te iubeşte cum ai vrea tu, nu înseamnă că nu te iubeşte din tot sufletul…

Am învăţat că indiferent cât de bun îţi este un prieten, oricum te va răni din când în când, iar tu trebuie să-l ierţi pentru asta.

Am învăţat că nu este întotdeauna de ajuns să fi iertat de alţii, câteodată trebuie să înveţi să te ierţi pe tine însuţi.

Am învăţat că indiferent cât de mult suferi, lumea nu se va opri în loc pentru durerea ta.

Am învăţat că trecutul şi circumstanţele ţi-ar putea influenţa personalitatea, dar că TU eşti responsabil pentru ceea ce devii.

Am învăţat că, dacă doi oameni se ceartă, nu înseamnă că nu se iubesc, şi nici faptul că nu se ceartă nu dovedeşte că se iubesc.

Am învăţat că uneori trebuie să pui persoana pe primul loc, şi nu faptele sale.

Am învăţat că doi oameni pot privi acelaşi lucru, şi pot vedea ceva total diferit.

Am învăţat că indiferent de consecinţe, cei care sunt cinstiţi cu ei înşişi ajung mai departe în viaţă.

Am învăţat că viaţa îţi poate fi schimbată în câteva ore de către oameni care nici nu te cunosc.

Am învăţat că şi atunci când crezi că nu mai ai nimic de dat, când te strigă un prieten vei găsi puterea de a-l ajuta.

Am învăţat că scrisul, ca şi vorbitul, poate linişti durerile sufleteşti.

Am învăţat că oamenii la care ţii cel mai mult îţi sunt luaţi prea repede…

Am învăţat că este prea greu să-ţi dai seama unde să tragi linie între a fi amabil, a nu răni oamenii şi a-ţi susţine părerile.

Am învăţat să iubesc, ca să pot să fiu iubit.

Octavian Paler

Am învăţat că pentru a învăţa ceva, trebuie să-ţi dai seama că nu ştii nimic.

Am învăţat că nu toţi prietenii îţi sînt prieteni şi nu toţi cunoscuţii îţi sînt doar cunoscuţi.

Am învăţat că a-ţi îndreptăţi căderea înseamnă a-ţi sugruma posibila ridicare.

Am învăţat că a amîna iertarea înseamnă a-ţi amîna mîntuirea.

Am învăţat că o inimă învîrtoşată este cea mai mare piedică în calea pocăinţei.

Am învăţat că Dumnezeu ne vrea sau fierbinţi în credinţă sau deloc.

Am învăţat că a pătimi pentru Dumnezeu cu mîndrie de mucenic înseamnă a-ţi anula întreaga nevoinţă şi a-l bucura pe “cel din stînga” noastră.

Am învăţat că nu e niciodată tîrziu să intri în tine şi să faci curăţenie. Tîrziu e deja atunci cînd la uşă bate Stăpînul casei.

Am învăţat că pentru Dumnezeu contează intenţia, nu efectul.

Am învăţat că Dumnezeu nu-i ajută pe cei care nu vor să fie ajutaţi.

Am învăţat că Dumnezeu nu este “corect”, nu este “logic”, nu este “tolerant”.

Am învăţat că fiecare regulă are o excepţie. Chiar şi această regulă…

Am învăţat că în faţa lui Dumnezeu sîntem întîi de toate inimă, şi apoi minte…

Am învăţat că cea mai bună dovadă pentru o prietenie adevărată este jertfa de sine, indiferent de preţul acesteia.

Am învăţat că cei atotştiutori nu se cunosc pe sine.

Am învăţat că a crede în Dumnezeu înseamnă a face ceea ce spune El. Altfel, e o credinţă necredincoasă…

Am învăţat că a mărturisi Adevărul cu voce tare este de datoria fiecărui creştin care pretinde la un loc lîngă Adevărul mărturisit.

Am învăţat însă că mărturisirea orgoliasă a Adevărului este o cale directă către un loc lîngă Cel Orgolios…

AZI – 36 de ani de la moartea marelui român Nichifor Crainic

Născut în satul Bulbucata, jud. Vlaşca, la 22 Decembrie 1889. A studiat teologia la Bucureşti şi Viena.

Remarcat de Alexandru Vlahuţă încă dinainte de primul război mondial, Nichifor Crainic s-a impus în câmpul literaturii româneşti ca unul din fruntaşii ei cei mai de seamă. Poet, teolog, doctrinar şi filozof, a condus revista Lamura, a întemeiat publicaţia enciclopedică Cartea Vremii şi a fost Directorul celei mai prestigioase reviste româneşti apărute în perioada interbelică la noi în ţară, Gândirea. Făuritorul curentului gândirist axat intrinsec pe autohtonism, neo-ortodoxism şi naţionalism disciplinat, Nichifor Crainic a fost unul dintre marii dascăli ai neamului nostru, mult apreciat şi respectat de tânăra generaţie legionară drept unul din capii ei spirituali.

În prima parte a creaţiei sale a colaborat cu poezii la diverse publicaţii tradiţionaliste: Ramuri, VII (1912); VIII (1913); IX (1914), Luceafărul, XIII (1914); XIV (1919), Drum Drept, X (1915), Flacăra, V (1915-1916), Dacia (în care publica la 7 Iunie 1920 un studiu de mare importanţă istorică intitulat Solemnitatea de la Sibiu), continuare a articolului omagial despre Alexandru Vlahuţă Cel care nu mai e de la 6 Decembrie 1919, urmat de altfel în suplimentul literar de la 1 Februarie 1920 al revistei România Nouă sub titlul: Câteva amintiri despre Alexandru Vlahuţă. Publică poezii în revistele: Transilvania (1920), Flacăra (1921-1922), Cuget Românesc I (1922), Gândirea I (1921-1922) şi în continuare, după strămutarea acesteia de la Cluj la Bucureşti, când preia conducerea revistei de la Cezar Petrescu. Tot aici, începe să publice articolele programatice care vor defini în viitor orientarea de căpătâi a revistei: Iisus în ţara mea, II (serie nouă, 1922-1923); Politică şi Ortodoxie, III (1923-1924); Parsifal, Cuibul cu barză, Ecouri ale unei polemici, Pacea balcanică şi protectoratul ortodox, IV (1924-1925); Filarmonica, La un concert şi toate celelalte apărute în continuare.

Fost profesor de mistică la Facultatea de Teologie din Chişinău şi la Seminarul Teologic din Bucureşti; laureat al premiului naţional de poezie în anul 1930; fost Secretar General la Ministerul Cultelor în timpul guvernării legionare. Directorul ziarului Calendarul apărut la Bucureşti în 25 Ianuarie 1932 (suspendat la 24 Martie 1932 din ordinul guvernului de la conducerea ţării, reapare la 9 Iunie acelaşi an, continuându-şi activitatea până la finele anului 1933, 29-30 Decembrie, când este din nou suspendat pentru poziţia sa manifestă legionară, iar Nichifor Crainic împreună cu mulţi conducători legionari sunt arestaţi şi internaţi la închisoarea Jilava).

A colaborat la diverse ziare şi reviste literare: Revista critică, Ramuri, România Nouă, Sfarmă-Piatră, Buna Vestire, Cuvântul, Spicul şi multe altele.

În 1940 este ales membru al Academiei Române, ocupând fotoliul rămas liber după moartea lui Octavian Goga. În anul 1941 este ministru în guvernul Antonescu, dar iese din guvern când fiica sa, Nina Crainic este arestată pentru activitate legionară.

După invazia comunistă, prof. Nichifor Crainic a fost arestat în 1947, în casa preotului român ortodox Gheorghe Samarghiţan din jud. Sibiu unde se ascunsese din faţa prigoanei comuniste şi după lungi şi istovitoare chinuri la care este supus de torţionarii securităţii comuniste, este condamnat şi întemniţat la închisoarea Aiud în care era concentrat grosul vârfurilor legionare, fiind supus unui regim de inaniţie şi teroare zilnică. Forţat să împărtăşească ideile de reeducare ale criminalului regim de la închisoarea Aiud, Nichifor Crainic este constrâns să colaboreze încă din închisoare la ziarul de propaganda mincinoasă Glasul patriei (care urmarea să inducă în eroare pe refugiaţii şi exilaţii români din Apus despre realităţile noului sistem comunist, încercând să-i atragă în ţară) şi unde multe din articolele semnate sub numele de Nichifor Crainic, nici măcar nu i-au aparţinut, ele fiind întocmite de scribii partidului la adăpostul marelui său nume.

Eliberat din închisoare în anul 1964, slăbit, cu sănătatea zdruncinată şi permanent sub ochiul “vigilent” al autorităţilor securităţii care îl constrâng la colaborare, Nichifor Crainic se stinge din viaţă în anul 1972, fiind condus la locul de veci de un mănunchi de prieteni care au ţinut, cu toată represiunea care îi aştepta din partea autorităţilor comuniste, să cinstească aşa cum se cuvine plecarea din viaţă a acestui mare cărturar şi conducător spiritual.

OPERA:

• Şesuri natale (versuri). Craiova, 1916.

• Zâmbete în lacrimi (versuri). Biblioteca Scriitorilor Români, Nr. 22, Bucureşti, 1916.

• Belgia însângerată de Verhaeven (traducere). Bucureşti, 1916.

• Icoanele vremii (articole de atitudine). Bucureşti, 1919.

• Darurile pământului (poezii). Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1920.

• Privelişti fugare (poezii). Bucureşti, 1921.

• Rabindranat Tagore – Sadhana, Calea desăvârşirii (traducere). Bucureşti, 1922.

• Rainer Maria Rilke (traducere). Bucureşti, 1922.

• Povestiri despre bunul Dumnezeu. Bucureşti, 1927.

• Ţara de peste veac (poezii). Bucureşti, 1931.

• Puncte cardinale în haos. Editura Cugetarea, Bucureşti, 1931.

• Mărturisire de credinţă. Bucureşti, 1934.

ESEURI

• Rasă şi religiune; Sensul teologic al frumosului; Sensul tradiţiei; Estetica lui Nicolae Iorga.

• Ortodoxie şi Etnocraţie. Editura Cugetarea, Bucureşti, 1937.

• Prefaţă la Pr. Dostoiewski şi tineretul de Dobra D. Ştefan. Tipografia Fântâna Dorurilor, Bucureşti, 1938.

• Nostalgia paradisului. Bucureşti, 1940.

• Stat etnocratic. Bucureşti, 194(?)

• Iisus. Colecţia Lucrătorului Creştin. Editura Frăţia Ortodoxă, Wiesbaden, 1956.

• Îndreptar Ortodox. Colecţia Lucrătorului Creştin. Editura Frăţia Ortodoxă, Wiesbaden, 1957.

• În: Poezii din închisori, pag. 181-227. Editura Cuvântul Românesc, 1982, Canada.

UNDE SUNT CEI CE NU MAI SUNT (melodie de Tudor Ghoerghe)

Intrebat-am vantul, zburatorul
Bidiviu pe care-alearga norul
Catre-albastre margini de pãmânt:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a vantul: Aripile lor
Mã doboara nevazute-n zbor.

Intrebat-am luminata ciocarlie,
Candela ce legana-n tarie
Untdelemnul cantecului sfant:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a ciocarlia: S-au ascuns
In lumina celui nepatruns.

Intrebat-am bufnita cu ochiul sferic,
Oarba care vede-n intuneric
Tainele necuprinse de cuvant:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a bufnita: Când va cadea
Marele-ntuneric, vei vedea.

DUMNEZEU SĂ-L ODIHNEASCĂ ÎN PACE!

Vremuri noi, viaţă nouă – cu Satana de mînă

Minunea de pe muntele Taborului

Mărturia Maicii Ecaterina (Monica Fermo):

La fiecare sărbătoare praznicală avem bucurii foarte mari, oriunde le-am sărbători. Dar în Ţara Sfântă ele se înmiesc, aşa încât pluteşti ca purtat de un nor. Uneori nici nu ştii ce este cu tine, dacă eşti sau nu mai eşti pe pământ! Şi aceasta nu e valabil numai la mine, ci la toţi care au trecut prin Ţara Sfântă şi au avut bucuria să participe la sărbătorile acestea.

Pe lângă Sf. Lumină, una dintre marile revelaţii şi bucurii duhovniceşti ale sărbătorilor praznicale este Schimbarea la Faţă, care se petrece pe Muntele Taborului, în data de 6/19 august, după cum bine ştim, şi care descoperă o faţetă nevăzută a acestei sărbători pe care, desigur, într-un cerc de credincioşi, într-o biserică oarecare din lume, poate nu ai ocazia să o vezi, decât în cazul în care Dumnezeu ar vrea să ţi-o descopere în mod particular. Dar acolo, în văzul tuturor, al miilor de credincioşi sau necredincioşi care participă pe Muntele Sfânt al Taborului, în noaptea din 18 spre 19 august, în timpul Sf. Liturghii, coboară asupra Sfântului Munte un nor. Cei necredincioşi – cum i-am şi auzit pe mulţi din ei -, ar spune că este o manifestare meteorologică. Norul acesta este însă cu totul altceva decât norii aceia obişnuiţi, lăptoşi, pe care îi vedem coborând uneori dimineaţa peste munţii noştri. În primul rând, pentru că el are o formă de manifestare cu totul aparte. Începând de la ora la care se petrece în biserică privegherea, vezi, din vârful muntelui, dinspre Nazaret, pe cerul întunecat de noapte, la distanţă foarte mare, dintr-o dată, o bucată portocalie! Şi aceasta se tot mută şi vine exact perpendicular pe biserică şi stă până pe la douăsprezece-unu noaptea sub forma unei limbi portocalii, întunecate, la o distanţă destul de mare, de câţiva kilometri buni de Muntele Taborului. Şi cam pe când începe Liturghia, dar în mod special spre momentul Heruvicului, din orizont începe să se deplaseze acest nor, vine spre munte şi, când se apropie de noi, comportă diverse forme, diverse consistenţe, şi începe să se rupă din el câte o bucată, câte o fâşie, sau mai multe fâşii, mai multe mingi rotunde, lunguieţe, sub formă de îngeri, sub formă de păsări, şi să vină, pe deasupra turlei bisericii – biserica are în vârf, unde este turla, şi o terasă, fiind construită ca mai toate casele în zona orientală, cu terase în capătul clădirii -, unde lumea se urcă şi invocă Duhul lui Dumnezeu! Cuvintele sunt extraordinar de mici să exprimi ce simţi când bucăţile acelea ca de vată vin şi le atingi cu mâinile, le simţi pe chip… Ai vrea să te urci pe acea bucată şi să pleci, să nu te mai intereseze nimic!

Concomitent cu minunea aceasta, se răspândeşte în aer un miros extraordinar parcă de tămâie, dar nu este tămâie; parcă de răşinoase, dar nu este de răşinoase; e o combinaţie de conifere orientale, cu tămâie naturală, din răşina pomului. Bineînţeles, se găsesc şi aici cei care să pună la îndoială minunea, spunând că au făcut grecii vreo nouă şmecherie sau că e doar un proces meteorologic. Aici este însă o manifestare generală a bucuriei! Totul tresare de bucurie acolo, ceea ce nu se întâmplă nicicum în alte locuri, în alţi munţi, în cazul fenomenelor meteorologice.

Bineînţeles că după ce vii de pe Tabor, cu priveghere de toată noaptea, cu Liturghie, cu cântări făcute de greci, de arabi, de bulgari, de ruşi şi de români, care toţi cântă Schimbatu-Te-ai la Faţă, Hristoase, în munte, arătându-Le ucenicilor Tăi Faţa Ta, pe cât li se putea!…, nu mai poţi pune preţ de nimic lumesc, ci ai dori să trăieşti aşa veşnic! Şi în cazul acesta, ca şi în cazul Sf. Lumini, arătările acestea, formele acestea de mângâiere sunt tot pentru cei care cred, pentru că aşa cum spune în Scripturi, „am venit să dau celor ce au şi am venit să iau celor ce nu au”! Cum asta, că nu am înţeles niciodată acest cuvânt când eram în afara Bisericii! Păi bineînţeles că Domnul ia de la cei cărora li se pare că au puţină credinţă şi încep să comenteze şi să pună sub lupă existenţa lui Dumnezeu, prezenţa Sa şi manifestările Lui. Iar cei ce cu adevărat cred şi mărturisesc cu sinceritate Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!, acelora li Se relevă bucuria cea mai mare! Într-adevăr, acolo, pe Tabor, îl înţelegi pe Sf. Ap. Petru când Îi spune Mântuitorului că nu-i mai trebuie să plece de acolo! Într-adevăr, nu mai vrei să pleci de acolo, de pe Tabor! Toate manifestările lumeşti, cât ar fi ele de mari, de intense, pălesc în faţa acestei manifestări, infim de mici în raport cu harul lui Dumnezeu! Vă daţi seama cum va fi atunci, în faţa Tronului Ceresc, când vom ajunge acolo…”

* Pe munte se află trei biserici, dintre care doar una este Ortodoxă (grecească). Din mărturiile martorilor, norul luminos se pogoară în fiecare an doar asupra Bisericii Ortodoxe, în timpul Sfintei Liturghii ce se săvîrşeşte pe data de 19 august (stil nou). Mare este Dumnezeu!

“Ortodoxia” umanistă

“Deşi nu avem vreo legătură cu grupul conservator intitulat MIREM, preluăm de pe pagina lor un excelent articol despre manifestarea ereziei umanismului, articol în care se găsesc şi referiri la o altă erezie, filetismul.

Prin umanism, care poate fi îmbrăcat şi în formă părut creştină, omul nu vrea să se ridice pe sine la Dumnezeu, ci îl coboară pe Dumnezeu la nivelul percepţiei firii lui căzute.

În Ortodoxie, creştinul se concentrează pe relaţia lui cu Dumnezeu, iar nu pe propriile lui simţiri şi nici pe idolatrizarea vreunui preot, oricât de îmbunătăţit ar fi, fiindcă acestea aduc după sine înşelarea (în acest sens, cartea Sfântului Ignatie Brianceaninov Despre Înşelare poate fi îndreptarul).

O manifestare a umanismului este şi prostul gust în biserică sau în casele creştinilor; obiectele de prost gust, deşi par nevinovate, schimbă percepţia/simţirea ortodoxă a omului.

Sentimentalismul firii căzute duce la boală duhovnicească, a cărei manifestare este pietismul. Un semn al bolii este şi că atunci când i se atrage atenţia persoanei în cauză că greşeşte, nu suferă mustrarea sau sfatul! Deci sentimentalismul sau pietismul este rod al mândriei. Astfel, cântările plângăreţe de tip romanţă cu iz religios (promovate în special în organizaţia ‘Oastea Domnului’), cele de tip coral, tablourile realist-renascentiste cu culori aprinse şi cupidoni bucălaţi în chip de îngeri, toate de mare prost gust, sunt izvodite din firea cea căzută şi au ajuns nu în puţine locuri să ia locul cântării ortodoxe psaltice şi iconografiei bizantine, care cuprind în sine o adevărată teologie şi sunt lucrări ale Sfântului Duh. Prostul gust este boală sufletească, schimonosirea sufletelor şi hulă! Când se pierde discernământul acesta, există într-adevar o problemă duhovnicească.

Aşadar, se petrece la o anumită scară acelaşi fenomen ca în papism şi protestantism, unde, datorită mândriei omului şi a lipsei harului Sfântului Duh, Dumnezeu este înlocuit cu o entitate după chipul şi asemănarea firii omului căzut, iar nu omul este acela ce îşi doreşte să se ridice la chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Astfel se petrece nu închinarea la Dumnezeu Cel adevărat, ci la un dumnezeu fals, închipuit, adică la un idol, făurit după chipul omului lipsit de harul Sfântului Duh şi care reduce viaţa doar la o morală lipsită de înţelegerea temeiului Ortodoxiei autentice.

Se ajunge – de cele mai multe ori din neştiinţă şi din mimetism – la adevărate hule sau blasfemii: de pildă Mântuitorul apare pictat prin biserici în profil, adică aşa cum iconografia Sfinţilor Părinţi ne spune că se pictează doar Iuda, sau fără literele OΩN (’Eu Sunt Cel ce Sunt’) în aureolă, ceea ce tot în iconografie (erminii) Sfinţi Părinţi ne spun că este Antihristul! Nu întâmplător bunăoară, în cartea Păcate Împotriva Credinţei Ortodoxe de Ieromonah Nil Arcaşu, găsim în capitolul II un Scurt îndreptar de spovedanie în care putem citi:

• Am în casă tablouri catolice, aplice (din ghips, ciment, plastic, etc.) goblenuri religioase (adevărate hule din pânze şi aţe) pe care din neştiinţă le numesc icoane şi mă închin lor? Am dat şi altora?

• Am în casă bibelouri religioase (şi nu numai), statuete şi mici machete (din porţelan, sticlă, lut, ghips, plastic, etc.) reprezentând: îngeraşi, „sfinţi”, Madone luxoase, etc., obiecte pe care catolicismul le venerează însă Biserica Ortodoxă le numeşte idoli? Am dat şi altora?

Dar prostul gust se găseşte şi în textele ce se doresc a fi bisericeşti, însă în care se folosesc neologisme ori un limbaj umanist. Acesta este şi argumentul care bănuim că a motivat scrierea acestui articol, pe care vi-l prezentăm în cele ce urmează:

de Ieromonah Agapit Chiliotul

De la o zi la alta, ortodoxia se “smereşte” alarmant, convertindu-şi generos rânduielile tradiţionale după duhul înnoitor al vremii. De la tablourile religioase cu pretenţii de icoane, cucifixuri cu leduri, policandre elecrificate, microfoane şi difuzoare plasate printre sfinţi cu proporţii de bucătari – până la corala rece-academică combinată cu “conţana” ori tânguirile romantic-lacrimogene de tip “Oastea Domnului”. Semne ale priorităţii omenescului în luptă cu rânduielile Duhului aflăm şi în predicile moi şi pufoase ale amvonului, cât şi în paginile unor publicaţii “ortodoxe”.

Astfel, revista “Lacrimi”, editată de Mănăstirea Robaia – Argeş, invită cititorul la un adevărat maraton umanist printre articole părut ortodoxe. În cuvântul introductiv, semnat de un cunoscut episcop, românii pravoslavnici sunt ispitiţi să-şi revizuiască ortodoxia “mucegăită”, prin abordarea unui limbaj neo-ortodox profesional, proaspăt şi spilcuit, doct-academic, scuturat de orice rezonanţă “noduroasă”. Termeni precum “armonia din Univers”, “fiinţa noastră”, “superficialitate”, “delicateţe sufletească pentru cele sfinte”, “înaintarea celor spirituale” etc., împănează respectivul articol, cumpănindu-l parcă între un “nobil” discurs catolico-protestant şi orientala morală pacifist-universalistă a “integrării în absolut”. Ce să înţelegem din această paradă de sofisme duhovniceşti? Că ortodoxia contemporană şi-a pierdut până într-atât vlaga, încât nici “grai” nu mai are? Că pentru a fi citit şi admirat, limbajul trebuie să-ti fie neapărat “cult” şi “elegant”? Că smerenia trebuie să-ţi fie “graţioasă”, iar căinţa “politicoasă”?

Pentru a ne lămuri pe deplin asupra incursiunilor umaniste pe tărâmurile ortodoxiei, să purcedem spre identificarea de noi sensibilităţi “ortodoxe”, zăbovind asupra istoricului Mănăstirii Robaia, unde ni se spune că lăcaşul “se înscrie planimetric (!) în categoria construcţiilor ecleziastice de plan trilobat (!), cu abside poligonale (!), absida altarului prezentând un uşor decroş (!).”

Ce să însemne aceste rânduri pentru gospodina din piaţă cu bărbat strungar? Că doar şi ea e ortodoxă şi merge la biserică? Aşa se întreabă săraca “fiinţă”, şi mulţi alţii, şi noi odată cu ei: oare să fie ortodoxia un bun al celor deştepţi, rezervată elitelor? Să fie mai multe “ortodoxii”: una o universitarilor, a teologilor, a doctoranzilor, şi alta a nevoiaşilor şi prostimii neînvăţate?

În continuare, ni se vorbeşte în acelaşi limbaj dulceag, pretenţios, “important”, despre “membrele comunităţii monahale”, “pioşi donatori”, “altare de credinţă”, “har artistic”, “orizont de viaţă”, etc.

În graiul Sfinţilor Părinţi, toţi cei botezaţi în Hristos sunt numiţi creştini, bine-credincioşi, nevoitori, drept-credincioşi, de Hristos iubitori etc., iar în rânduiala Botezului, cel chemat să devină ortodox este “robul lui Dumnezeu”, în nici un caz “membru”, “cetăţean”, “domn”, “tovarăş”… în Hristos, ori “avvă civic” al vreunui “Pateric umanist”.

Cât despre “pioşii donatori” ai “altarelor de credinţă”, ce putem spune? Le urăm să devină “ctitori evlavioşi” ai “duhovniceştilor sihăstrii” – vetre de pocăinţă întru smerită vieţuire călugărească – iar nu “sponsori” ai “centrelor de iradiere culturală”, după cum se revendică orgolios unele mănăstiri.

Iată cum, înşelaţi de mirajul “harului artistic”, cărturarii monahi “împătimiţi de frumos”, prind a se prosterna “suav” şi “divin” noului “orizont de viaţă”: monahismul umanist; căruia, dându-i “viaţă din viaţa lor” (după cum spune însuşi autorul elogiilor aduse maicilor), îl usucă apocaliptic, lipsindu-l de Hristos, care e viaţa Sfinţiţilor Mucenici şi a cuvioşilor monahi.

În încheierea acelui articol, cititorul ortodox e informat că rostul mănăstirii – aşezată în “locuri mirifice” – e altul decât îşi poate închipui şi diferit de ceea ce Biserica, prin Sfinţii de Dumnezeu purtători, a hotărât, anume – zice revista – “altar al încrederii în veşnicia neamului”, adică loc de umanistă închinare la neam şi la “sfânta încredere”. Paşoptism religios, în care neamul-idol ia locul lui Hristos, Cel uzurpat de umaniştii naţionalişti şi de patrioţii nihilişti.

Mai mult decât atât nici marele apostat reformator Cuza Vodă nu şi-ar fi dorit: o Biserică în care nu Hristos e atotputernic, ci neamul plin de patimi (fie el şi românesc: e tot urmaş al lui Adam cel înşelat de diavol, adică “integrat” morţii, după cum zilnic observăm), care neam – iată – a devenit dogmă, canon, altar căruia până şi veşnicia i se supune cu “încredere”.

Poate unii cititori mai “naţionalişti” vor striga patriotic, cu umanistă indignare: “De unde aceste hule «globaliste» împotriva bietei ţărişoare?” Acestora le răspundem cu creştinească înţelepciune: Oricât de “drept” şi “sfânt” ar fi un neam (ceea ce e cu neputinţă), nu poate fi mai presus de Hristos şi de Biserică, şi nici măcar egal. Nu neamul (care într-adevăr e “trunchiul mlădiţei”), ci Hristos, Mântuitorul tuturor.

Dar, pentru că obiectul discuţiei noastre nu e neamul (căruia îi vom rândui un articol aparte cândva), ci prezenţa umanismului prozelitist în lumea ortodoxă, camuflat în fel şi chip, continuăm citirea revistei noastre. Şi ce mai aflăm? “Cuvântul de folos” din articolul “pedagogia creştină aplicată la Mănăstirea Robaia” (semnat de stareţa Petronela Dobrescu). Aici, cititorul este vătămat fără rezerve de limbajul gnostico-scolastic al smintelilor sincretist-umaniste, care te lasă năuc de atâta “cultură ortodoxă”: se vorbeşte de izbăvirea păcatelor printr-o “pedagogie creştină”, ce “are ca ideal punerea în acord a vieţii umane cu voinţa lui Dumnezeu”, temă protestantă ce vizează crearea unei parităţi egalitariste între om şi Dumnezeu, prin mijlocirea moralei simplist-pietiste.

Pentru a risipi orice bănuială faţă de bunele-i intenţii, maica autoare ne avertizează că încrederea în “sentimentul religios nativ”, stimulat printr-o “educaţie religioasă adecvată”, este argumentată de însuşi Pestalozzi, “marele pedagog şi gânditor umanist”. Despre liberalismul ateu propovăduit în învăţământul elveţian şi european îndeobşte de raţionalistul Pestalozzi, dimpreună cu alţi “iluminaţi” (de focul iadului), s-ar fi cuvenit să ştim nu numai noi, ci si maica iubitoare şi ostenitoare întru umanistă rucodelie.

Apoi, articolul purtător “de mare forţă evocatoare” ne poartă paşii tandru şi ocrotitor către “puritatea copilăriei câştigată prin taina sfântului Botez”. Iată-ne aşadar pricopsiţi vrând-nevrând cu o nouă dogmă: dogma sfintei copilării, prin care mica obrăznicătură e slobozită de păcat şi pusă în rândul sfinţilor. Curată infailibilitate umanistă. Responsabil de această teologumenă: Sfântul Botez, împuternicit cu duioasele înnoiri.

Nu ne miră această supra-venerare a “purităţii”, adevărată blasfemie asupra sfinţeniei şi a dogmelor ortodoxe, când ştim bine că Biserica, devenită instituţie umanitară, se dedică împlinirilor pământeşti – “păcii lumii”, “egalităţii sexelor”, “drepturilor omului”, “eradicării şomajului”, “promovării valorilor culturale” şi aşa mai departe – “idealuri” pe care nu Hristos i le-a hărăzit, ci singură şi le-a luat, din încredinţarea “Pedagogului suprem” – un fel de “Spirit universal” stăpân peste lojile iniţiaţilor – confundat în articol cu Mântuitorul.

Mai departe, apologia “bunătăţii” şi înnăscutei cuminţenii, ce are “rădăcini adânc împlântate în interiorul sufletului”, prin mijlocirea perfecţionistei “evoluţii spirituale” ajutată de o “educaţie bună”, ajunge la culme vorbind de o nimicnicire hinduist-nirvanică în “realitatea supremă, atotputernică, dumnezeu” (nu ni se spune care).

Taoişti şi confucianişti, şintoişti şi budişti, brahmani, şamani, ocultişti, umanişti, nihilişti, anarhişti şi alţi antihrişti ai tuturor “cultelor”, cu dogmele şi filosofiile lor, se regăsesc în aceste “reflexe ale principiului divin”. Găzduiţi inconştient (sau poate nu) în paginile acestei reviste (în care Hristos e “Marele Anonim”, ce apare sporadic, secundar ori deloc), se propovăduiesc “noi sfere de viaţă”, o nouă ortodoxie: ortodoxia fără Hristos, în care adevăratul stăpân va fi OMUL apostat, eretic, omul umanist-ecumenist al viitorului-prezent.”

“Nu-mi şade cool cu centura de siguranţă…”

Dacă sînteţi sensibili din fire sau sînteţi deprimaţi – ocoliţi aceste clipuri video. Mă simt dator să vă previn, aşa că v-am prevenit.

“Oameni ai Bisericii…”

de Ieroschimonahul Dorotei Melinte

Suntem tentaţi adeseori să apreciem pe cei de lângă noi după capriciile în care am fost crescuţi, după măsura duhovnicească la care ne aflăm. Astfel, cei ce trăiesc lumeşte, neavând ca îndreptar al minţii şi faptelor lor pe Hristos, Evanghelia şi Biserica, rareori te înţeleg şi mai rar sunt de acord cu faptele tale, simţindu-se incomod când le stai în preajmă; şi nu sunt puţini…

Alţii mai „rigorişti”, ştiutori de citate şi definiţii, posedaţi şi răpuşi de neînduplecatul duh al normelor şi formulelor, dând sentinţe ce te aruncă în deznădejde, sugerează că cine nu e instruit, învăţat, cult cu greu se va mântui. Nici aceştia nu sunt puţini!

Împlinind ori cunoscând teoretic pravile şi rânduieli, purtând grijă de anumite nevoi bisericeşti, socotiţi, aşadar, „oameni ai Bisericii”, mulţi dintre aceştia rămân totuşi lumeşti, neschimbaţi în fire şi gânduri, neînnoiţi duhovniceşte, robiţi vechilor deprinderi, deşi „zilnic” în biserică. Dintre aceştia fac parte şi unii slujitori ai Sfântului Altar, clerici ce nu se sfiesc să-şi dispreţuiască confraţii, dispreţ ce vizează îndeobşte aspecte ale ortodoxiei tradiţionale, oarecare detalii ce ţin de „pravoslavnicia” sănătoasă, dar anacronică a unui preot: păr mare, barbă netunsă, totdeauna cu reverendă (dacă e monah cu dulamă şi rasă), simplitate în ţinută, naturaleţe în gesturi şi priviri, vorbire hotărâtă şi fără ocolişuri, slujbe „lungi” „necenzurate”, săvârşite cu cuvenita evlavie, lipsiţi de maliţioasă grandoare ori ştiuta indiferenţă. Dacă acest preot face parte din cinul monahal, frate în Hristos, preotul de mir se va simţi cu atât mai îndreptăţit să-l dispreţuiască.

Când repudiatele virtuţi (cândva fireşti, astăzi rar întâlnite) ale respectivului preot sunt însoţite de trăirea în sărăcie, înfrânare, asprime, adăugând şi neabsolvirea studiilor superioare („păcat capital”), atunci omul lui Dumnezeu e „depăşit”, iremediabil „ratat” în ochii „doctoranzilor”.  Astfel de sentinţe nutresc îndeobşte unii preoţi de mir (şi nu numai) faţă de monahi şi preoţii monahi socotiţi paraziţi ai societăţii, analfabeţi şi inculţi, arborând faţă de aceştia o mină sobră şi distantă, eventual „înţelegându-i” cu superioară îngăduinţă. În opinia acestor confraţi mănăstirile sunt asociate cu oarece cătune preistorice, iar călugării confundaţi cu vreo specie de inguşi trăitori în rezervaţii.

Faptul că mulţi dintre monahi duc un trai auster, se poartă modest îmbrăcaţi, lipsiţi de rafinamente „cultural-artistice”, vorbesc nepretenţios, adoptând uneori atitudini naive trădează mai degrabă dreaptă socoteală, delicateţe şi mărime de suflet, nicidecum blazare, ignoranţă, mitocănie, cum vor să se înţeleagă „subţirii” înnoitori.

Mândria lumească şi mirenească deşteptăciune este înaintea Mântuitorului Hristos, – dispreţuit de emancipaţii gnostici, cândva numiţi ”cărturari”, acum „teologi”; – orgolioasă venerare a deducţiilor, silogismelor şi ideilor tributare cunoaşterii intelectuale, simptome ale gnozei „încreştinate” de clerici deopotrivă cu scolastica atât de fecundă în universităţile teologice, cât şi în biserici.

Iscodirea umanistă, omeneasca mintioşenie antihristică numită capacitate, ştiinţă, cunoaştere, cultură etc., într-un cuvânt, emancipare, luând în Biserică locul smereniei şi pocăinţei statornicite de Sfinţi atât turmei, cât şi păstorilor (deci inclusiv clericilor şi teologilor), a devenit astăzi piatră de poticnire pentru „intelighenţia” ortodoxă prinsă în capcana părerii de sine cu ajutorul „marilor idei” slobozite în minţile tuturor de duhul trufiei şi al slavei deşarte.

Dobândirea pe cale intelectuală a cunoştinţelor teoretice despre cele ce, fiind lucrări duhovniceşti, cer a fi cunoscute pe cale duhovnicească, adică prin făptuire, naşte între clericii „emancipaţi” înşelarea potrivit căreia vieţuirea duhovnicească (în duh, asemenea „duhurilor”, îngerilor) ar fi un privilegiu al celor preocupaţi de studiu şi intelectuala cunoaştere, a titraţilor, licenţiaţilor şi împătimiţilor de cultură. Dacă ar fi fost cu putinţă mântuirea şi înduhovnicirea prin cultură mintea omenească ar fi fost proclamată infailibilă încă din rai, Adam s-ar fi împotrivit cu puterea propriei capacităţi cerebrale ispitirii şarpelui, iar întruparea Mântuitorului Hristos pentru neamul omenesc n-ar mai fi fost necesară. Dacă cultura ar fi fost încă din primele veacuri creştine calea către cer pustnicii s-ar fi nevoit în universităţi, pustiurile ar fi fot transformate în academii, iar mucenicii s-ar fi jertfit „intelectual”, murind teoretic, iar nu prin muceniceasca chinuire a simţurilor trupului.

Datorită înşelătoarei „culturi duhovniceşti”, proestoşii, deveniţi sclavi ai trândăviei duhovniceşti pricinuitoare de nepricepere duhovnicească, se refugiază în ortodoxia universitară a duhovniciei teoretice prin intermediul facultăţilor teologice.

„Compensând” lipsa ortodoxiei lăuntrice  a viitorului preot, ortodoxia instituţional-administrativă oferă tânărului student nu doar iluzia de a se fi izbăvit de trauma sterpiciunii duhovniceşti înrădăcinată în suflet, ci chiar şansa de a se „angaja” şi „munci” în ortodoxie ca funcţionar, respectiv „salariat” al vieţuirii duhovniceşti (îngereşti). Aşadar slujitorul altarului cel întocmai cu îngerii slujeşte lui Hristos Cel Prigonit pentru că e plătit, înduhovnicind sufletele cu cunoştinţe teoretice pe care le ştie fiindcă le-a învăţat.

Un astfel de cleric, complexat de sindromul instruirii, va iubi tot ce ţine de învăţare, de prolifica învăţătură a minţii căzute a umanităţii. Se va simţi atras de multele ştiinţe, descoperiri, cercetări, studii, reguli de politeţe, maniere, fast, eleganţă, rafinament, diplomaţie, galanterie etc.: mode, tradiţii, obiceiuri, datini, ceremonii, marile înfăptuiri ale omenirii din toate timpurile înmănuncheate în ceea ce numim „cultură”.

Impresionat de felurimea titlurilor şi premiilor (printre care se numără şi licenţa în teologie), adevărate dovezi de recunoştinţă oferite truditorilor minţii hipnotizaţi de marile idei, tânărul preot-mercenar al ortodoxiei publice nu se va lăsa ispitit de vieţuirea proscrisului Hristos, nici nu va ezita să-şi dispreţuiască confratele ce conştient şi voluntar ori din obişnuinţa firii nu iubeşte nimic din „frumuseţile” culturii şi odihna traiului înstărit, fapte pentru care acesta din urmă va fi socotit nătărău, învechit, om de nimic.

Biruit de ceea ce într-un cuvânt numim complexele deşteptăciunii, cărturarul preot, nutrind „fireşti” reţineri faţă de tagma monahală, este prezent totdeauna acolo unde este lăudată „mintea”: la festivaluri, cenacluri, simpozioane, întâlniri literare, expoziţii de artă etc., însă rar ori deloc la uşile marilor duhovnici trăitori în mănăstiri.

Optând pentru titlul pretenţios de „personalitate culturală” şi om al „cetăţii” neştiutele virtuţi monahale ale pribegilor de prin munţi şi păduri nu-i răscolesc firea spre a rupe cât de puţin din tihna de popă chivernisit dator să-şi agonisească ceva din sfânta nelinişte a celui neîmpăcat cu cele lumeşti virtute atât de rară între cucernicii preoţi ucenici şi urmaşi ai Celui ce nu avea «unde să-Şi plece capul».

Este bine să se ştie că mulţi monahi, deşi la prima vedere par „depăşiţi” de evenimente, „întârziaţi” ori „săraci cu duhul” având o înfăţişare deseori „ştearsă”, „comună” în „simplitatea” lor ascund virtuţi ce scapă trufiei „cărturarilor”, virtuţi care dacă ar fi etalate spre cinstire ar complexa cu siguranţă pe „înalţii cugetători”. Faptul că monahul se sileşte să fie neîncetat şi fără a-şi pretinde pentru aceasta merite deosebite, gazdă generoasă tuturor pelerinilor (inclusiv celor ce îi privesc infatuat, cam „de sus” pe monahi adresându-li-se deseori ca unor slugi de casă preaîndatorate înalţilor oaspeţi) în orice oră de zi şi de noapte, neplângându-se şi nereproşând acestora „îndrăznelile necreştineşti şi de departe antimonahale de care mulţi dintre ei adesea sunt vinovaţi (ţinută, gălăgie, pretenţii de confort, strigăte, alergări, muzică în incinta mănăstirii, alarme, claxonări declanşate în vremea când monahii se roagă ori se odihnesc în „liniştea” schitului, îndrăciţi şi bolnavi mintal ce tulbură liniştea obştii, fumători şi beţivi ce nu-şi întrerup nici în aceste locuri urâtele patimi etc.) faptul că îşi ia asupră-şi crucea răbdării unor astfel de „oameni”, deşi la fel ca „domnii intelectuali” şi preoţii cu obraji catifelaţi posedă la rându-i dovada absolvirii unor studii superioare, „slăvita” diplomă atât de des şi penibil invocată orişiunde, lăsând în urmă poate o carieră profesională şi o situaţie prosperă nu chiar de lepădat şi cu toate acestea acceptându-şi împăcat umila şi neînsemnata treaptă de „rândaş” nebăgat în seamă, aşadar acestea, credem noi, sunt suficiente motive pentru ca monahului să i se dea cinstea ce i se cuvine, chiar dacă el nu-şi revendică acest drept, încredinţat fiind de deşertăciunea aprecierilor omeneşti (atât de „zgârcite” faţă de el şi iluzorii totodată) şi de dobândirea bărbăţiei sufleteşti totodată pricinuită de atitudinea unora dintre fraţii lor liturghisitori cu suflete mici şi cugete înalte.

De ce un ortodox nu poate fi ecumenist

~ 1 ~

Creştinii ortodocşi mărturisesc în Crez că sînt fii ai unei Singure Biserici Ortodoxe – cea Sfîntă, Sobornicească şi Apostolică, al cărei singur Cap este Hristos Dumnezeu-Omul. Nu pot fi alte “credinţe” mîntuitoare căci numai Hristos este Calea, Adevărul şi Viaţa. Nu pot fi două sau mai multe “biserici surori” precum nu sînt mai mulţi hristoşi, căci numai Unul Hristos S-a răstignit pe Cruce. Aşadar orice religie, cult, “consiliu ecumenic” sau “biserică” din afara Ortodoxiei sînt socotite de către Sfinţii Părinţi drept erezii; iar ereziile nu sînt biserică şi nici nu pot fi în veac biserici ale mîntuirii.

~ 2 ~

Ecumenismul, prin dorinţa sa de a strînge laolaltă toate religiile lumii, îl pune pe Hristos alături de ceilalţi dumnezei ai celorlalte (ne)credinţe. Prin “reconciliere” şi “toleranţă”, ecumenismul ignoră Sfînta Cruce, huleşte fecioria Maicii Domnului şi neagă făţiş Sfînta Treime, împotrivindu-se prin aceasta apostoleştilor cuvinte care mărturisesc că în Ortodoxie este doar un singur Domn, o singură Credinţă, un singur Botez (Efeseni 4:5).

~ 3 ~

Ecumenismul înşeală pe ortodocşi chemîndu-i să se roage, sau să facă slujbe religioase, sau să se împărtăşească împreună cu netrebnicii eretici şi păgîni, ridicîndu-se astfel împotriva celor Şapte Soboare a Toată Lumea la care Sfinţii Părinţi au rînduit pentru veşnicie Sfintele Canoane ce mărturisesc: “Episcopul, sau preotul, sau diaconul care numai s-a rugat cu ereticii – să se afurisească, iar dacă le-a îngăduit ereticilor să lucreze ceva ca şi clerici, să se caterisească.” (Canonul 45 al Sfinţilor Părinţi)

~ 4 ~

Ecumenismul, prin întemeierea “Consiliului Ecumenic al Bisericilor”, doreşte să înghită în chip viclean Biserica lui Hristos, prin chemarea Ortodoxiei la falsa unire cu mincinoasele “biserici” apostate, religii păgîne şi culte eretice; ecumenismul împacă făţarnic toate “dumnezeirile” şi cutează să amestece în acest sincretism chiar învăţătura ortodoxă despre Hristos. Prin aceste înşelări, C.E.B. doreşte să se impună lumii ca o nouă “biserică” supra-naţională, supra-confesională şi universală, spre a înlocui în conştiinţa ortodocşilor adevărata Biserică şi adevărata învăţătură a lui Hristos.

~ 5 ~

Ecumenismul nesocoteşte şi desfiinţează Sfintele Taine ale Bisericii zicînd că şi catolicii, monofiziţii, armenii, copţii, protestanţii au aceleaşi “taine” ca şi ortodocşii. Fraţilor, numai în Biserica Ortodoxă lucraeză Duhul Sfînt pentru că numai Ortodoxia a păstrat învăţătura lui Hristos neschimbată şi are neruptă continuitatea Harului dăruit Sfinţilor Apostoli la Cincizecime. Numai la ortodocşi vine de înviere Sfînta Lumină la Ierusalim, numai în Ortodoxie sînt sfinţi cu sfinte moaşte.

~ 6 ~

Ecumenismul înşeală pe ortodocşi, zicîndu-le prin “teoria ramurilor” că fiecare credinţă, orice religie sau cult au aceeaşi rădăcină şi toate deţin o părticică de adevăr, iar prin unirea tuturor în ecumenism se va obţine “adevărata credinţă” cu adevărul “reîntregit”. Aceasta ar însemna că Hristos nu este singurul Dumnezeu, nu întrupează tot Adevărul şi că Biserica întemeiată de El nu poate călăuzi sufletul omului botezat la sfinţenie, la mîntuire, la viaţa veşnică în Împărăţia Cerurilor.

~ 7 ~

Ecumenismul trădează Ortodoxia voind s-o atragă într-o unire cu credinţele pe care Sfînta Biserică le-a osîndit acum sute de ani. Ortodocşii primind ecumenismul, alunecă încet în rele pogorăminte în care învăţăturile ortodoxe suferă schimbare – răstălmăcirea învăţăturilor de credinţă, cenzurarea Sfintelor Scripturi, schimbarea sfintelor slujbe şi rînduielilor bisericeşti, pentru a nu “supăra” celelalte credinţe apostate, eretice şi păgîne din “Consiliul Ecumenic”.

~ 8 ~

Ecumenismul vorbeşte despre o libertate fără de Cruce, propovăduieşte o “iubire” fără dreptatea  sfintelor porunci, plănuieşte unirea credinţelor în diversitatea dumnezeilor. Ecumenismul este o globalizare religioasă ce nu vede omul drept chip al lui Hristos, de aceea cînd vorbeşte despre Hristos, ecumenismul îl înfăţişează în chip tainic pe Antihrist.

~ 9 ~

Venirea ecumenismului a fost proorocită de Sfinţii Apostoli: “Duhul grăieşte lămurit că, în vremurile cele de apoi, unii se vor depărta de credinţă, luînd aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile demonilor, prin făţărnicia unor mincinoşi, care sînt înfieraţi în cugetul lor.” (1 Timotei 4:1) Ecumenismul nu arată celor din afara Bisericii Ortodoxe calea către adevărata pocăinţă, nu cheamă neortodcşii la Sfîntul Botez cel în numele Sfintei Treimi, ci îi întăreşte pe eretici şi păgîni a rămîne în necredinţa şi răzvrătirea lor, amăgindu-i că ar fi şi ei “biserici” şi că ar avea parte de mîntuire.

~ 10 ~

Ecumenismul, prin ereticele sale învăţături privind unirea “inter-religioasă” şi credinţa într-un “dumnezeu universal”, arată asemănare cu gîndirea şi lucrarea masoneriei. În fapt, amîndouă îmbrăţişează căderile umanismului, prin care se pregăteşte împărăţia şi ridicarea templului lui Antihrist; au aceiaşi conducători ce luptă pe dinlăuntru Biserica – prin depărtarea turmei lui Hristos de Adevărul credinţei – , iar pe dinafară ecumeniştii rup porţile Bisericii spre amestecarea ortodocşilor cu toţi nebotezaţii, cu schismaticii, cu ereticii şi păgînii.

~ 11 ~

Prin “iubirea” tolerantă faţă de “minorităţile sexuale” (sodomiţi, gomorence, transexuali) şi a impunerii preoţiei femeilor, ecumenismul se ridică împotriva rînduielilor Sfinţilor Apostoli, împotriva învăţăturilor Sfinţilor Părinţi, împotriva a toată Ortodoxia. Aceasta este adevărata “înfrăţire”, aşa arată răzvrătirea pătimaşă cu care ecumenismul loveşte împotriva dragostei răstignite a lui Hristos.

~ 12 ~

Această erezie ce şade în spatele unirii tuturor credinţelor eretice – ecumenismul – se doreşte a fi crezut drept “biserică” deasupra “bisericilor”, cult peste toate cultele, religia religiilor, arătîndu-se a fi de fapt noua religie ce va sluji în noul templu din apropiata împărăţia a lui Antihrist. Ecumenismul prin lucrările sale este antiortodox, antibisericesc şi apostatic, pregătind venirea lui Antihrist. Iar amăgitorii care luptă dinlăuntru Biserica Ortodoxă sînt “ortodocşii” ecumenişti care se împotrivesc învăţăturilor Sfinţilor Apostoli şi predaniilor Sfinţilor Părinţi, căci “Cei ce sînt în Biserica lui Hristos aparţin adevărului, iar cîţi nu aparţin adevărului, nu sînt nici în Biserica Domnului nostru Iisus Hristos”.

(din “Sfătuire duhovnicească în douăsprezece capete, unde se arată de ce un ortodox nu poate fi ecumenist”, alcătuire a ieromonahului Vasilisc Hristea)

Ana şi Cristi

Ana lucrează la o firmă privatizată recent. Noul management este străin si implementează un alt stil de lucru, mai eficient. Vechile deprinderi ale angajatilor trebuie să se schimbe. Ca si în alte domenii ale vietii, cine nu se adaptează, trebuie să părăsească sistemul, într-un fel sau altul.

Pe lângă problemele de adaptare, Ana mai are o problemă. Cu putin timp înainte de privatizare, a luat acasă un copiator care părea să nu mai fie necesar în birou.

Noua conducere a luat notă de disparitia copiatorului si, pe lângă problemele de adaptare la schimbare, i-a pus în vedere Anei să îl aducă înapoi. Ana însă l-a vândut unui vecin.

Acum ea este foarte stresată. Este constientă de incapacitatea ei de adaptare si îi este teamă că îsi va pierde locul de muncă. Dar… ea este crestină si se încrede în Dumnezeu. De când cu privatizarea si cu noua conducere, a început să se roage fervent Domnului, pentru pază si protectie. În mintea ei, noii sefi sunt niste răi fără de Dumnezeu, iar ea îsi pune nădejdea în El, că va iesi cu bine din aceste încercări.

Cristi este căsătorit de cinci ani. El este o fire mai molatică, iar sotia lui o fire mai energică. De-a lungul timpului, au reusit să-si facă un rost si să-si asigure un anumit nivel de trai. Aceasta datorită mai ales eforturilor ei. Potrivit planurilor făcute de ei la începutul mariajului, mai au de realizat câteva deziderate. Cristi este însă rupt de eforturile care ar trebui să fie comune. Se simte incapabil să tină pasul cu sotia. De altfel, întreaga viziune de viată a sotiei, cândva agreată împreună, reprezintă un stres pentru Cristi care, desi simte că trebuie să iasă din comoditatea lui traditională, refuză să facă si cea mai mică schimbare în ceea ce-l priveste.

În schimb, Cristi a devenit în ultima vreme un bun crestin. A început să urmărească frecvent Trinitas TV, îi citeste pe Sfintii Părinti si participă pe internet la discutii duhovnicesti. Sotia lui nu face toate acestea… sau le face la o scară mult mai mică. Pentru Cristi, aceasta este dovada imbatabilă că el are dreptate în divergentele dintre ei – legate de implicare în familie si trasul împreună – si nu sotia lui.

Ce au în comun Ana si Cristi?

Fuga de realitate si ascunderea în spatele unor îndeletniciri religioase. Refuzul lor de a se adapta la realităti si lenea lor sunt mascate în spatele religiei.

Care ar trebui să fie însă rolul credintei religioase?

În Sfânta Scriptură, psalmistul David spune într-un loc: “Dumnezeu întăreste bratul care întinde arcul”. Desigur, bratul care nu face nimic rămâne moale si nu propăseste. Asemenea Anei si lui Cristi.

Sursa

Predica teologului DANION VASILE

După cum s’a şi anunţat, teologul, scriitorul şi fratele nostru de credinţă Danion Vasile a ţinut o predică în Chişinău, Duminică 10 august. În cuvîntul său de învăţătură ortodoxă, fratele Danion a atins problemele cele mai arzătoare cu care ne confruntăm noi, creştinii căldicei ai vremurilor de pe urmă. A vorbit din inima sa îndurerată şi rîvnitoare, suflet către suflet. Dumnezeu să-l întărească în faţa ispitelor şi înşelărilor drăceşti contemporane şi să-i dea putere să mărturisească Adevărul Răstignit şi Înviat fără ocolişuri!

Predica sa poate fi descărcată de pe următorul site ortodox (prin “save target as…”):

http://www.ortodoxmedia.com/inregistrare/588/Danion_Vasile__Inmultirea-painilor

“РУСАЛКА”/ “SIRENA” (de Alexandru Petrov)

Vă recomand un film de desene animate (făcut după o grafică specială, foarte originală) care are un mesaj exclusiv ortodox şi ne poate întări duhovniceşte, în aceste vremuri tulburi de dezmăţ şi “a toate îngăduinţă”. Să fie cu folos. Doamne, ajută la fapte bune!

Adresare către Ministerul Justiţiei din Republica Moldova, privind Legea pro-pederastică

ALIANŢA FAMILIILOR DIN ROMÂNIA

Către: Ministerul Justiţiei din Republica Moldova
Fax: +37322 234797
Ref: Proiect de lege privind combaterea discriminării

26 iunie

Stimaţi Domni,

Am luat notă de proiectul de lege privind combaterea discriminării propus de Ministerul Justiţiei din Republica Moldova. Studiind acest proiect, am observat că printre criteriile de discriminare la care se face referire apare şi aşa-numita „orientare sexuală”. Includerea acestui fals criteriu în proiectul de lege este îngrijorătoare şi, dacă va rămâne, va antrena după sine o mulţime de probleme sociale pe termen lung.Vom prezenta mai jos argumentele noastre în favoarea eliminării aşa-zisei „orientări sexuale” din proiectul de lege în discuţie.

Termenul „orientare sexuală” este un termen de largă circulaţie, folosit cu referire la deprinderile sexuale ale unui individ, îndeosebi de natură homosexuală. Termenul este folosit în documente oficiale şi este prezent în legislaţia unor state, în accepţiunea că „orientarea sexuală” reprezintă o caracteristică înnăscută a omului, aşa cum ar fi culoarea pielii. De remarcat faptul că această „trăsătură” chiar apare în enumerări alături de caracteristici evident înnăscute sau culturale, aşa cum sunt culoarea pielii, rasa sau religia.

Totuşi, spre deosebire de caracteristicile individuale alături de care este enumerată, „orientarea sexuală” nu este o trăsătură înnăscută a omului. Cu toate eforturile propagandistice ale activiştilor homosexuali şi chiar ale unor cercetători homosexuali, ştiinţa nu a demonstrat că homosexualitatea sau altă deviere comportamentală ar fi înnăscută. Din contră, studiile efectuate la zi arată că deprinderile şi comportamentul sexual al unui individ depind în foarte mare măsură de mediul familial în care s-a format şi de anumite experienţe traumatizante din copilărie. Desigur, există şi latura patologică a comportamentelor sexuale – cazuri în care pacientul prezintă comportamente obsesiv-compulsive – dar în general comportamentele sexuale deviante îşi au originea în trecutul persoanei.

Pe lângă constatările ştiinţei şi a studiilor de specialitatea efectuate de-a lungul timpului, avem şi realitatea oferită de foştii homosexuali – persoane care aleg să iasă din acest tip de comportament care contravine valorilor lor de viaţă. În întreaga lume, mii şi mii de persoane aleg să-şi schimbe viaţa şi să abandoneze stilul de viaţă homosexual, apelând la ajutor de specialitate (psiholog sau psihoterapeut), pentru identificarea acelor probleme din trecut care converg la maturitate către anumite comportamente sexuale (homosexualitate sau alte comportamente deviante).

Ştiinţa şi existenţa celor care au fost cândva homosexuali, dar astăzi sunt heterosexuali, ne arată fără echivoc că aşa-numita „orientare sexuală” nu este nicidecum o trăsătură înnăscută a omului, ci constituie o sumă de deprinderi şi comportamente sexuale care sunt un simptom al unor probleme de natură psihologică.

Cu toate acestea, asociaţiile de homosexuali şi de alte persoane cu deprinderi sexuale deviante militează intens pentru răspândirea ideii că ceea ce fac ei este un lucru înnăscut. Motivaţia lor este de natură politică. Conştienţi în sinea lor de problemele personale profunde pe care le au, conştienţi şi de oprobiul manifestat de restul societăţii, activiştii homosexuali încearcă să forţeze normalizarea comportamentului lor făcând presiuni asupra societăţii pentru a-i accepta aşa cum sunt. Potrivit tacticii lor, dacă societatea va ajunge să creadă că homosexualitatea şi alte comportamente deviante sunt înnăscute, atunci societatea nu îi va mai putea blama şi le va acorda toate drepturile pe care le pretind ei.

Trebuie menţionat, în acest context, că în Occident (Statele Unite şi unele ţări din Europa) există deja asociaţii legale ale pedofililor, care folosesc aceleaşi metode de legalizare pe care le-a folosit mişcarea homosexualilor din Occident. Cu precădere, se foloseşte argumentul fals că aceste deprinderi ar fi înnăscute. Desigur, scopul lor final fiind acelaşi – forţarea acceptării din partea societăţii – asociaţiile de homosexuali oferă tot sprijinul necesar asociaţiilor de pedofili.

Pentru mai multe informaţii despre studiile ştiinţifice dedicate cercetării homosexualităţii, dar şi despre planurile de acţiune ale activiştilor homosexuali, puteţi accesa situl de internet http://www.homosexualitate.ro, care este cel mai amplu şi mai complet site în limba română dedicat acestui aspect.

Danion Vasile va ţine o predică la Chişinău!

Duminică, 10 august, la biserica “Cuvioasa Maica noastră Parascheva” (pe str. Columna, între intersecţiile cu str. Eminescu şi V. Alecsandri), după săvîrşirea Sfintei Liturghii, fratele nostru întru Hristos, teologul de peste Prut Danion Vasile, va ţine o predică în faţa creştinilor, cu binecuvîntarea părintelui paroh. Sînt chemaţi să participite toţi iubitorii de Adevăr şi cuvînt ortodox, rostit răspicat în aceste vremuri tulburi de apostazie.

Răspîndiţi această ştire, ca tot creştinul dreptmăritor să afle! Aşa să ne ajute Dumnezeu!