“Moş Gerilă” şi “Brad frumos” – cu Toma Caragiu :)

Moş Gerilă

O, brad frumos…

Sfîntul Ierarh Nicolae vs “Moş Crăciun”

Moş Nicolae – adevăratul Moş Crăciun

Spunem despre ceva ca exista, doar daca este vazut. Mos Nicolae, spre deosebire de Mos Craciun, nu se arata niciodata. Poate de aceea credem mai mult in Mos Craciun. Insa, Mos Craciun imbracat in vesmant rosu, avand barba si calatorind cu ajutorul renilor, a fost inventat la inceputul secolului XX. Numele de Santa Claus (Mos Craciun) provine din termenul olandez Sinterkloos – Sfantul Nicolae.

Adevaratul Mos Craciun, cel din traditia Bisericii, este Sfantul Nicolae. El nu este un personaj mitologic. A fost arhiepiscopul Mirei, o localitate din vechea Licia, in Asia Mica si a pastorit intr-o vreme cand invataturile gresite despre persoana lui Hristos, erau primite de diverse persoane ca fiind adevarate. A participat in calitate de episcop la primul sinod ecumenic tinut la Niceea in anul 325, unde a fost condamnata erezia lui Arie, care sustinea ca Iisus Hristos nu este Fiului lui Dumnezeu, ci doar un om cu puteri supranaturale.

Atat de puternic a argumentat Sfantul Nicolae si atat de incapatanat a fost Arie, incat, ingrijorat de ruptura care se putea face in Biserica, viitorul sfant i-a dat ereticului o palma in timpul sedintelor sinodului. Ulterior, acest gest a fost pe deplin incuviintat de Maica Domnului care s-a aratat intr-o vedenie minunata. De la palma Sfantului Nicolae a ramas obiceiul ca, in ziua de 5 decembrie, celor neascultatori sa li se dea un bat in semn de avertisment.

Dar nu prin aceasta fapta a ajuns Sfantul Nicolae intruchiparea darniciei lui Dumnezeu. Potrivit traditiei, Sfantul Nicolae a aflat intr-o zi, ca un tata din cetatea Mira, de durere ca este lipsit de ajutor in a-si marita fiicele, dorea sa le ia zilele si apoi sa-si puna capat acestei vieti. Miscat de durerea tatalui si ingrijorat de soarta fetelor, Sfantul Nicolae a poruncit slugilor sale sa ia cateva pungi cu galbeni si sa le strecoare in casa acelei familii. De atunci si pana in zilele noastre, in fiecare noapte a Sfantului Nicolae, cei dragi si in special copiii primesc daruri de la Sfantul Nicolae.

Daca nu primim daruri, afirmam ca Sfantul Nicolae nu exista sau ca nu a reusit sa treaca pe la noi. Trebuie sa invatam ca sunt si altfel de daruri care aduc o bucurie mai mare decat cadourile din incaltari. Daruieste si astazi Sfantul. Dar isi pune darurile numai acolo unde omul ii face loc: in incaltari sau in inima.

http://www.crestinortodox.ro

+ + +

Ce ne mai aduce astăzi Moş Crăciun, dacă nu ceea ce suntem sau ceea ce am ajuns să fim?! El ne oferă acum „cadouri” în loc de daruri, pentru că suntem din ce în ce mai puţin capabili de „a dărui” celuilalt din inimă „darurile” dragostei noastre sincere şi curate; în loc de jertfă ne aduce aniversare comemorativă, petreceri degradante, „cultură de supermarket” ori divertisment, pentru că acestea reprezintă tot mai mult modul în care înţelegem noi astăzi „jertfa creştină”; în loc de dragoste pentru Hristos Domnul – în cinstea Căruia sărbătorim Crăciunul şi Care, pentru aceasta ar trebui să se situeze în centrul dragostei noastre – ne aduce bucurii fără de Hristos, Crăciun fără „Hristos”, pentru că aşa au ajuns unii dintre noi să petreacă astăzi Naşterea Lui.

Vă întreb: Ce altceva reprezintă Crăciunul pentru creştinul care nu a ţinut postul pregătitor, care nu s-a spovedit şi nu s-a împărtăşit cu Sfintele Taine şi care nu a participat cu fior sfânt la slujba de Crăciun, dacă nu aniversare de rutină, scurt concediu de odihnă, vizită la prieteni, divertisment sau simplu folclor? Nimic comun cu adevărata „dăruire”, jertfă sau dragoste, în primul rând pentru Cel care Se naşte de Crăciun şi pentru însemnătatea acestui măreţ praznic! Vedeţi unde ne-a dus secularizarea?! Vedeţi ce ne-a făcut „Moş Crăciun”?! Nu acela bun, al copilăriei noastre curate, ci acesta al culturii comerciale „vestice”, al consumismului!… Unde mai este prezentă în viaţa noastră jertfa şi comuniunea cu „Cel sărbătorit”, câtă vreme noi petrecem Crăciunul fără Hristos şi ziua onomastică fără comuniune liturgică cu sfântul căruia îi purtăm (cu cinste?!) numele?

Din pastorala de Craciun a PS Sebastian Episcopul Slatinei

http://singurortodoxia.blogspot.com/

• Vedeţi şi pe site-ul maicii Ecaterina (Fermo) un articol de folos pe aceasta temă
  

Sfîntul IOAN Maximovici despre icoane şi iconari

Un discurs despre iconografie
de Sfântul Ierarh Ioan Maximovici

“Iconografia s-a născut în ziua în care Domnul nostru Iisus Hristos şi-a şters faţa cu o pânză, imprimându-şi pe aceasta chipul Său dumnezeiesco-uman. Potrivit tradiţiei, Evanghelistul Luca a pictat chipul Maicii Domnului; şi, de asemenea, potrivit tradiţiei, astăzi există încă multe icoane pictate de el. Ca un adevărat pictor, el nu a pictat numai primele icoane ale Maicii Domnului, ci şi pe cele ale Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel şi poate că şi altele care nu s-au păstrat.

Astfel s-a născut iconografia. Apoi, a urmat o pauză. Creştinătatea era aspru prigonită: tot ceea ce amintea de Hristos era distrus şi supus batjocurii. De aceea, în timpul prigoanelor, iconografia nu s-a dezvoltat, dar creştinii au încercat să transpună în simboluri ceea ce doreau să exprime. Hristos era zugrăvit ca Bunul Păstor şi, de asemenea, sub înfăţişarea unor personaje din mitologia păgână. El era reprezentat şi sub forma viţei de vie, după cuvintele Mântuitorului: ,,Eu sunt viţa cea adevărată, voi sunteţi mlădiţele” (Ioan 15, 1, 5). Era acceptată zugrăvirea lui Hristos sub formă de peşte, deoarece, dacă cineva scria în limba greacă cuvintele ,,Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul” şi apoi aşeza împreună iniţialele acestor cuvinte, descoperea că a format cuvântul grecesc ,,ICHTHYS” – peşte. Şi astfel, creştinii desenau un peşte, spre aducerea aminte a acestor cuvinte, cunoscute celor care credeau în Mântuitorul. Cu timpul, păgânii au aflat aceasta şi imaginea peştelui le-a devenit suspectă.

După biruinţa împăratului Constantin cel Mare asupra lui Maxenţiu, când creştinilor li s-a dat libertate, creştinismul a înnoit cu repeziciune Imperiul Roman, luând locul păgânismului. Atunci iconografia a înflorit pe deplin. Primele Sinoade Ecumenice rânduiau deja canoane cu privire la iconografie. În unele imnuri bisericeşti, ce se cântă şi astăzi, era pomenită iconografia.

Dar ce sunt icoanele ? Icoanele întruchipează unirea dintre pictură şi acele simboluri şi lucrări artistice care au înlocuit icoanele în timpul prigoanelor. Icoana nu este o simplă reprezentare, un portret. În ultimul se înfăţişează numai trupul, în vreme ce o icoană trebuie să amintească oamenilor de latura duhovnicească a persoanei zugrăvite.

Creştinismul este viaţa lumii. Hristos a întemeiat Biserica pentru a însufleţi, a transfigura lumea, a o curăţi de păcat şi a o aduce la starea în care va fi în veacul viitor. Creştinismul a fost întemeiat pe pământ şi lucrează pe pământ, dar cu pilonii săi ajunge la ceruri; creştinismul este podul şi scara pe care oamenii urcă din Biserica pământească către cea cerească. De aceea, simpla reprezentare care redă trăsăturile pământeşti ale unui chip nu este o icoană. Chiar o imagine fidelă a alcătuirii fizice nu semnifică nimic. O persoană poate fi foarte frumoasăîn exterior, dar, în acelaşi timp, poate fi foarte rea. Pe de altă parte, poate fi foarte urâtă şi, în acelaşi timp, un exemplu de virtute. Iar o icoană trebuie să înfăţişeze ceea ce vedem cu ochii, păstrând însuşirile formei trupului, deoarece, în această lume, sufletul acţionează prin intermediul trupului, dar, în acelaşi timp, trebuie să fie îndreptată către esenţa duhovnicească, lăuntrică. Sarcina iconarului este, prin urmare, aceea de a reda cât mai fidel acele însuşiri duhovniceşti graţie cărora sfântul a intrat în Împărăţia cerurilor, prin care a câştigat cununa nestricăciunii de la Dumnezeu, căci adevărata menire a Bisericii este mântuirea sufletului omenesc. Cele pământeşti pier când trupul este aşezat în mormânt, dar sufletul îşi continuă drumul spre alte tărâmuri.

Ortodoxia dincolo de mode – mărturia unei tinere

“Tot ceea ce ne dorim mai mult, noi, tinerii din ziua de astăzi este să fim la modă. Orbiţi de orgoliu, am devenit robi ai modelor, care mereu vin şi se duc. Într-una din scrierile sale, părintele Savatie Baştovoi afirmă faptul că este de ajuns să vezi cu ce se îmbracă o persoană ca să ştii ce fel de muzică ascultă, ce oameni îi plac sau multe alte lucruri. Asta se datorează faptului că îmbrăcăm uniforma MTV-urilor şi prin devalorizare, ne pierdem identitatea. Din păcate, moda nu apare doar în domeniul vestimentaţiei ci în aproape tot: muzica (punk, rock, EMOcore, house), mâncare (fast-food’uri, pub’uri), băutură, concepţii şi chiar idealuri.

Acestea sunt lucruri pe care probabil le ştim cu toţii şi sunt generalităţi. Pentru a vă da un exemplu mai concret, vă voi spune în ce mod m-a afectat moda, pe mine, o tânără a vremurilor de pe urmă …

În clasa a VIII-a am fost înscrisă de părinţii mei la o casă de modă, destul de mediatizată. Nu ştiam ce este moda cu adevărat, nu ştiam deloc ce se întâmplă în backstage’urile prezentărilor. La început totul a fost bine, am învăţat doar mersul scenic, cu picioarele încrucişate, am învăţat să mă machiez, să mă aranjez şi alte lucruri, care atunci mi se păreau incredibile şi care mă atrăgeau din ce în ce mai mult. Uitând de faptul că moda este cea care reflectă spiritul vremurilor, mă depărtam de adevăr, neştiind ce mă aşteaptă. Mă depărtasem de biserică, bineînţeles, deoarece frecventarea ei nu făcea parte din practicile pe care le abordasem. Am fost învăţată să citesc doar reviste de modă iar dacă purtai haine din sezonul trecut erai total desconsiderat.

Ajungând mai apoi la liceu, am început să îmi învăţ şi colegele să fie ,,la modă”. Le criticam pentru aspectul nearanjat şi chiar le învăţam să se fardeze, să se aranjeze mereu şi să citească reviste de modă. Deşi totul părea perfect, iar eu eram modelul (negativ, dacă apreciez în momentul de faţă) prietenelor mele, simţeam că ceva din ceea ce fac nu este bine. Aceste acte respingătoare au fost primite de cei din jur cu multă satisfacţie şi admiraţie, dar în adâncul sufletului meu, au atins o altă coardă. Simţeam cum îndepărtez acea puritate şi frumuseţe naturală, complexă prin simplitatea ei, pe care a lăsat-o Dumnezeu şi îi îndepărtam şi pe cei din jurul meu de adevăratele virtuţi, de adevărata frumuseţe, atrăgându-i spre superficialitate.

Cu cât mă adânceam mai mult în lumea modei, cu atât sufletul meu se stingea mai repede. Credeam că frumuseţea poate fi măsurată conform unui standard obiectiv, unul pe care pur şi simplu nu-l atinsesem. Fără să îmi dau seama, devenisem absolut devotată conceptului platonic de frumuseţe, o estetică pe care o împărtăşeam cu editorii revistelor internaţionale de modă şi care-mi alimentau sentimentul zilnic de silă faţă de propria-mi persoană, în faţa oglinzii. Vroiam mereu să slăbesc (din ce în ce mai mult) şi nu m-am oprit până nu am devenit anemică.

Mama mea şi-a dat seama că totul scăpase de sub control şi că moda nu este ceea ce pare. Era oricum prea târziu, pentru că eu fusesem stăpânită de tirania ei. Uimitor, dar salvarea mea a fost pasiunea pentru citit, la care nu renunţasem în favoarea revistelor patetice (pe care atunci le veneram). Am citit prima dată ,,Casiana – Învăţătura despre iubirea în Hristos“, o carte care m-a învăţat multe lucruri, printre care şi despre adevărata frumuseţe, cea lăsată de Dumnezeu, nu cea concepută de om, distrugătoare.

Am început să citesc din ce în ce mai mult, deoarece mi se părea incredibil cât de uşor reuşeam să găsesc răspunsurile la întrebările mele. Pe la începutul clasei a X-a, virusul modei nu mă mai stăpânea. Reîncepusem să frecventez biserica, petreceam vacanţele la mânăstire. Am renunţat la multe obiceiuri la care nu aş fi crezut că voi renunţa vreodată.

Ceea ce mă întristează totuşi este că deşi eu am reuşit să descopăr adevărul, cei din jurul meu, pe care i-am îndepărtat de acesta, nu s-au mai putut întoarce. Pentru cei mai mulţi, eu am reprezentat trecerea de la monoton la extrem. Inutile au fost toate explicaţiile ulterioare, căci sămânţa nedreptăţii prinsese rădăcini adânci în sufletele lor.

Acum sunt eu cea criticată pentru că nu mă mai aranjez, nu mai merg la petreceri şi am fost chiar exclusă din cele mai interesante grupuri din liceu. Ceea ce în urmă m-ar fi întristat, acum mă bucură. Fericirea mea nu mai constă în ultima colecţie de haine de firmă sau în accesoriile sezonului sau ale revistelor de modă. Fericirea mea constă în adevăr, iar adevărul meu este Dumnezeu.

Oamenii au libertate, tocmai de aceea greşesc. Dacă nu aş fi fost liberă să fac ce vreau, aş fi mers mereu pe ,,cărarea îngustă” a lui Dumnezeu, fiind constrânsă de împrejurări. Am trăit multe experienţe, dar aceasta este cea mai relevantă în special pentru tinerii mei prieteni, care poate vor înţelege vreodată ce am înţeles şi eu … sper ca atunci să nu fie prea târziu …

Cu multă dragoste,
Amira K. “

Sursa

Repere pentru înţelegerea ortodoxă a “problemei calendarului”

Readuc în atenţia cetitorilor cîteva articole importante care fac lumină în intenţionat-apăruta şi necreştineşte-susţinuta “problemă a calendarului”. Menţionez că acestea se adresează îndeosebi celor din Republica Moldova şi această reactualizare a mesajului ortodox cu privire la stiluri nu se vrea a fi o provocare neortodoxă la adresa fraţilor de peste Prut care ţin ceea ce au la moment – calendarul european (stilul nou). Una este să păstrezi calendarul nou atunci cînd te-ai născut în el, şi cu totul alta este să vrei să treci (să te lepezi, vorbind creştineşte) de la calendarul bisericesc (stilul vechi) la calendarul apusean, european. Prima atitudine este una ortodoxă, plină de discernămînt şi pogorămînt (şi este proprie tuturor creştinilor ortodocşi din România care se află sub oblăduirea BORo), iar cea de-a doua reprezintă o atitudine necreştină care se face simţită în fiecare iarnă printre rîndurile “creştinilor” neînbisericiţi ce ţin de Biserica Ortodoxă din Moldova (Republica Moldova), îndeosebi de cei care aparţin aşa-numitei “mitropolii” a Basarabiei.

• “Îndreptarea calendarului”

• Naşterea Domnului: 25 decembrie sau 7 ianuarie?

• Trecerea la stilul nou înseamnă trădarea Ortodoxiei

• Un pas fatal pe calea apostaziei: Congresul “pan-ortodox” din 1923

Vreau să-i felicit călduros pe toţi fraţii mei întru Hristos de peste Prut care prăznuiesc acum naşterea lui Mesia cel Întrupat, Răstignit şi Înviat!

Dumnezeu să ne Lumineze minţile îmbibate de raţionalism şi să ne încălzească inimile căldicele !

+ + +

Şi încă ceva care pică la ţanc şi care merită să fie cunoscut de cît mai mulţi dintre noi:

• BUCURIILE CRĂCIUNULUI – Scrisoare către “oamenii mari”

Ajutoarele umanitare din partea SUA – PRAF ÎN OCHI

SUA alocă din bugetul de stat două miliarde de dolari pe an pentru oferirea de ajutoare alimentare. Cu aceste fonduri se cumpără mărfuri alimentare produse de companiile americane, care apoi sunt distribuite la preţuri modice de o întreagă reţea de organizaţii umanitare, mai ales în aşa numitele ţări din lumea a treia.

În august 2007, una dintre cele mai importante organizaţii de caritate din SUA, CARE a anunţat că va reduce cu 45 de milioane pe an ajutoarele alimentare pe care le distribuie din partea guvernului american. CARE a motivat această decizie prin faptul că nu mai doreşte să fie complice al unui sistem care are la bază profitul, şi nicidecum altruismul şi ajutorul dezinteresat.

Raportul CARE pe 2006, intitulat „Cartea albă a politicii pentru acordarea ajutoarelor alimentare” arată că modul în care este construit sistemul nu face decât să amplifice şi nicidecum să reducă foametea în ţările respective. Programul, arată CARE, vine în primul rând în întâmpinarea nevoii SUA de a exporta anumite produse şi nu pleacă de la stabilirea nevoilor reale ale popoarelor aflate în dificultate.

Guvernul american cumpără de fapt surplusul de alimente de la companiile agricole americane, produse care deja au fost puternic subvenţionate, şi îl trimit apoi pe post de ajutor umanitar în ţările sărace. De aici au de câştigat nu doar corporaţiile agricole, ci şi firmele americane de transport. Organizaţiile de caritate se transformă astfel în puncte de vânzare pentru aceste produse. Însă acesta nu este singurul beneficiu pentru guvernul SUA.

Faptul că aceste produse sunt vândute la  preţuri situate mult sub cele de pe piaţa locală, îi subminează pe micii fermieri locali. Cu banii câştigaţi, asociaţiile umanitare îşi finanţează propria activitate şi menţin astfel acest cerc vicios. Sistemul local de producţie este destabilizat, iar ţările respective deja sărace devin şi mai dependente de sistemul de „ajutorare”.

„Nu suntem împotriva ajutoarelor acordate în caz de urgenţă, cum ar fi spre exemplu un cataclism natural”, concluzionează raportul CARE, „dar actualul sistem face mai mult rău decât să ajute ţările în cauză”.

Sursa

Minunata convertire la Hristos a unui tînăr american

Death to the World este un revistă americană creştin-ortodoxă, iniţiată în 1994 de nişte monahi (foşti punkeri) ai Mănăstirii Sfântului Gherman al Alaskăi din Platina, California, ca o modalitate de propovăduire către tinerii punk. Revista a avut un succes neaşteptat, atingând la un moment dat un tiraj de 50.000 de exemplare. Din 2003, editarea publicaţiei a fost preluată de un grup de tineri adunaţi în jurul bisericii ortodoxe antiohiene a Sfântului Varnava din Costa Mesa, California. Mărturia de mai jos este o traducere din DTTW şi apare în numărul 2 (decembrie 2008) al revistei OrthoGraffiti.

***

Părinţii mei au divorţat când aveam 4 ani. Eram cel mai mic copil al lor, şi am rămas să trăiesc cu mama şi cu sora mea într-o mică cabană din pădure. Am încercat să le fiu mângâiere când se certau. Aveam nevoie de mângâiere. Bunica mea, pictoriţă şi o descendentă directă a lui Abraham Lincoln, m-a învăţat cuvântul „compătimire”. Singura mea mângâiere era să stau tăcut în pădure, cugetând la compătimire până ce izbucneam în plâns.

Dacă simţeam întristarea, ştiam că trăiesc. O îndrăgeam. Era Adevărul. Profesorul meu de actorie mă iubea pentru că puteam plânge practic la comandă. Găseam în orice un motiv să jelesc. Plângeam Căderea, Depărtarea de Dumnezeu.

Căutam mereu să fiu batjocorit. Voiam să fiu persecutat, voiam ca lumea să mă urască. Lumea era necruţătoare, aşa că nu-mi păsa dacă mă tortura, sau mă spânzura, sau mă lăsa să mor.

Când aveam 19 ani, am încercat să merg la o biserică metodistă. Am plecat de acolo zăpăcit. Se părea că lumea se întinde pretutindeni. M-am întors după o săptămână purtând un tricou pe care scria „Keep the Faith – the Catacombs” („Păzeşte credinţa – Catacombele”), alături de un pumn. Nimeni n-a vrut să vorbească cu mine.

Am crescut în apropiere de New York. Mergeam tot timpul singur cu autobuzul până în oraş. Mama era mereu îngrijorată, aşa că o minţeam. Stăteam prin preajma vagabonzilor şi desenam peste tot graffiti. Tagul (1) meu era „Monk” („Călugăr”). Eram prieten cu oricine nu „ţintea spre ceva” în lumea asta, în mare măsură skinheaderi şi punkişti. Purtam zi de zi aceleaşi haine, uneori luni la rând, şi mă spălam rar.

Ştiam că nu mă potrivesc niciunde. Voiam să fiu singur şi să simt singur. Voiam ca toate să dispară, ca să pot asculta. Nu prea pot să explic ce înseamnă asta. Când mă aflam în preajma unor oameni care vorbeau, eu tăceam. Când îmi deschideam gura, toată lumea părea să se uite la mine fără să înţeleagă. Mereu m-am simţit ca şi cum îmi scăpa ceva. Eram incompatibil. Ascultam doar câteva selecţii de violoncel şi Morrissey (The Smiths) (2). Scriam cântece, aveam o trupă numită „Monk”. Prietenii îmi ziceau „monk”. Îmi doream să ştiu ce e un „călugăr”.

Masoneria şi Familia

Ochiul "familist"

Educaţia impusă de masoni aproape în toate şcolile lumii, descreştinarea învăţământului, persecutarea Bisericii pe căi violente în ţările comuniste, creaţie hibridă a masoneriei, şi persecutarea subtilă în ţările “democrate”, ridicarea copiilor împotriva părinţilor şi a educatorilor, în numele dezvoltării naturale şi libere a copilului, au dus la distrugerea fiinţei umane, a familiei, a valorilor creştine şi la creşterea înspăimântătoare a criminalităţii în rândurile populaţiei şcolare, plus ignoranţa cea mai crasă care domneşte printre şcolari.

Organizaţia Naţiunilor Unite a declarat anul 1994, anul familiei. Aceasta înseamnă ca familia este bolnavă şi că politicienii încep să înţeleagă – aşa cum spunea scriitorul francez Ramuz – că dacă toate casele unei ţări nu sunt solide, ţara însăşi nu este solidă. Or, pentru ca familia să devină solidă, trebuie, mai întâi, să-i învăţăm pe tineri că “amorul liber”, convieţuirea cuplurilor fără binecuvântarea Bisericii şi căutând să evite, cu orice preţ, chiar şi al crimei împotriva pruncilor nenăscuţi încă, aşa cum mentorii morali ai societăţii îi învaţă la scoală, în filme, la televiziune, este o minciună sfruntată şi o crimă împotriva noastră înşine.

Câte din căsătoriile actuale sunt făcute cu sentimentul mutual al partenerilor de a se lega pe toată viaţa? Oare câţi din tinerii care merg în faţa oficialilor de la primărie şi apoi în faţa preotului, nu păstrează în mintea lor un gând ascuns, învăţat la şcoală, în familie, în presa zilnică şi la televizor că “dacă nu merge, putem divorţa?”, fără a le păsa de copiii care vor trebui să-şi schimbe tatăl sau mama, lucru care îi va marca pentru totdeauna.

Pentru ca familia să fie, cu adevărat, solidă, trebuie să înceteze confuzia dirijată, pusă în sistemul educaţional şi în legile statelor, dintre principiul just al egalităţii sexelor şi negarea diferenţelor dintre ele, să înceteze incitarea femeii de a-şi părăsi rolul ei natural de înger păzitor al căminului şi de educatoare a copiilor.

Pentru ca familia să fie solidă, ar trebui ca cei care fac şi aplică legea să nu afirme că viaţa individului este separată de viaţa lui socială şi că nu are nici o importanţă cu cine îşi împarte cineva patul, fie acela soţ, fie străin sau de acelaşi sex. Nu există ruptură între individul social şi cei intim. Fiecare vorbeşte cum îi este portul şi se poartă cum îi este vorba, oricât l-ar învăţa şcoala şi conducătorii politici să se dedubleze şi să-şi construiască viaţa publică pe minciună sau pe proclamarea imoralităţii ca maximum de demnitate umană.

De unde confuzia valorilor morale? De unde subminarea tradiţiilor sănătoase care au asigurat durata naţiunilor prin secole? Cine are interesul, chiar în sânul propriei naţiuni, să înceapă demolarea sănătăţii ei morale şi biologice prin proclamarea drepturilor nelimitate ale omului, în sensul libertăţii antisociale a individului?

Din ce în ce mai mult se conturează în mintea noastră ideea că nimic nu este întâmplător, că distrugerea familiei, a bisericii, democraţia tot mai aberantă din corpul mistic al lui Hristos, proclamarea deviaţilor sexuali drept minoritate cu drepturi absolute, fără de care o ţară mică nu poate fi admisă în marile organisme internaţionale, dispreţul pentru majoritatea uriaşă oamenilor care trăiesc normal şi care nu reprezintă nimic pentru legislatorii universului, tocmai pentru că sunt normali, este consecinţa unui grup care conduce lumea în secret, care are un centru de gândire internaţional şi al cărei scop este distrugerea unei culturi creştine, cu toate valorile ei morale şi religioase, prin introducerea confuziei şi anarhismului intelectual şi moral în inima tineretului naţiunilor.

Dacă cineva s-ar strădui să înţeleagă cine guvernează, cu adevărat: parlamentul, miniştrii, economiştii, judecătorii?, i-ar fi imposibil să ajungă la o concluzie precisă. Cine conduce ţara românească? Iliescu? Moscova? Altcineva? Cine conduce America? Clinton cu ai lui? Parlamentul? Altcineva? Cine binecuvintează eşecurile nemaiauzite în politica externă a Americii? De ce preşedintele se preocupă mai mult de homosexualii din armată decât de starea de mizerie a milioane de oameni fără adăpost, cerşetori, drogaţi, nebuni şi criminali?

Pe drept sau pe nedrept, pentru tot mai multă lume, ideea că în spatele tuturor acestor tulburări morale ale societăţii stă masoneria, îşi face loc. în America, masoneria se declară deschisă pentru toţi. La templul masonic din Virginia, probabil cel mai mare din lume, poţi deveni membru pe viaţă, fără nici o dificultate, pentru 250 dolari. Fiecare, auzind aceasta, va zâmbi. Am zâmbit şi noi când am citit acest lucru în foile pe care ghizii ţi le dau la vizitarea templului. Ştim că masoneria este o organizaţie secretă şi că deschiderea ei, în cadrul Americii, este o falsă transparenţă. Undeva, dincolo de nivelul naivilor, care cred că sunt membri cu toate drepturile, dincolo de nivelul unde se discută “democratic”, se iau marile decizii, în taină şi fără transparenţă. Doctrina francmasoneriei care declară grade şi trepte, cu iniţieri secrete, care nouă ne apar ridicule, ascunde angajamente la care străinii nu au acces. Tradiţia acestei organizaţii care îşi infiltrează oamenii la nivelele supreme ale politicii şi economiei, vrea ca “societatea” să nu afirme nimic, pentru că deciziile ei se iau în secret.

Să părăsim loja americană cu “transparenţa” ei, care o face cu atât mai secretă şi mai tortuoasă şi să ne întoarcem la Franţa, unde “societatea” avansează în secret şi, prin oamenii plasaţi în punctele esenţiale, acţionează asupra instituţiilor ţării, începând cu Decembrie, anul trecut, loja Marelui Orient ne dă o lecţie foarte interesantă. Ea s-a manifestat public şi oficial, luând poziţie politică şi anunţând un război fără cruţare împotriva guvernului Balladur. Această declaraţie a fost publicată pe o pagină întreagă a ziarului Le Monde, în ziua de 24 Decembrie. Foarte semnificativ: ajunul Crăciunului, ajunul Naşterii lui Hristos, ziua darurilor pe care ni le facem. Balladur nu este de stânga; Balladur crede în Hristos. El crede şi în cadourile de Crăciun.

După cum ştim, regimul ateu – anticreştin – s-a instalat în Franţa acum mai mult de o sută de ani, când concepţia anticreştină a pus mâna pe şcoala franceză pe vremea lui Jules Ferry. Acesta a fost un mare anticlerical, fără consideraţie pentru semenii săi, de aceea a fost numit Jules-Foamete, pentru mizeria în care a trăit capitala Franţei în timp ce el era primar, sub asediul din 1870. Ca prim-ministru, el laicizează complet şcoala, în 1882, desfiinţează ordinul iezuit şi alte ordine, interzicându-le să mai funcţioneze ca profesori. Politica lui în Tongking (Vietnam) i-a atras ura populaţiei franceze. Ferry-Tongkinezul a fost mai urât chiar decât Ferry-Foamete. A fost împuşcat de un parizian în 1893.

Acest înalt grad masonic, plin de ură faţă de Biserica lui Hristos, poartă răspunderea distrugerii şcolii franceze prin izgonirea religiei şi moralei creştine din şcoli. Masoneria îşi impune principiile ei în şcolile franceze, iar rezultatele şcolare sunt dezastruoase, din punct de vedere intelectual, iar din punct de vedere moral, la nivelul pe care masoneria l-a urmărit, prin descreştinarea totală a învăţământului.

Oamenii de credinţă au renunţat la şcolile de stat şi au înfiinţat şcoli libere, care au fost înfloritoare o vreme, dar care, în prezent, după Conciliul al Doilea – Vatican, s-au aliniat şcolilor de stat, din ce în ce mai mult. Republica franceză masonă s-a străduit, de altfel, să definitiveze mormântul şcolii libere, prin toate mijloacele. Aceste şcoli preluau circa 10-20-30% din populaţia şcolară, după regiuni. Legile republicii au interzis comunelor să dea cel mai mic ajutor acestor şcoli. Comuna nu putea nici măcar să repare faţada unei şcoli libere, deşi o treime din copiii ei mergeau la aceste şcoli.

Masoneria s-a mâniat de Crăciun, pentru că Adunarea Naţională Franceză a decis, prin votul din 28 Iunie, 1993, revizuirea legii Falloux, permiţând subsidii din partea comunelor pentru şcolile libere. Loja nu a luat atitudine publică, dar a început să lucreze prin oamenii ei de vârf: Mitterrand refuza să înscrie legea pe ordinea de zi a senatului şi Balladur a tăcut. A nu înscrie o lege pe agenda senatului înseamnă amânarea ei sine die, ceea ce intra în maniera tăcută de distrugere operată de masonerie.

Balladur însă îşi schimbă atitudinea: el aduce legea pe tapetul senatului care o votează în aceeaşi termeni ca şi Camera, pe 14-15 Decembrie, 1993. în felul acesta, canalele de lucru subterane ale masoneriei au fost astupate şi Marele Orient a trebuit să iasă la suprafaţă: pe 18 Decembrie, apare protestul “laicităţii ofensate”. Democraţia de speculă îşi ridică armatele ascunse, toată stânga comunizată pe faţă sau în secret şi se opune votului curat al celor două camere, pe motivul că “Republica vrea aceeaşi şcoală pentru copiii de toate culorile”, deşi accesul în şcolile libere este nerestrictiv pentru oricine, opţiunea părinţilor fiind cea care decidea.

In orice caz, în aceste împrejurări limită, marile organisme masone, care lucrează din umbră, ies la suprafaţă şi-şi afirmă deschis ura faţă de creştinism şi de adevărata libertate, în numele libertăţii, masoneria confiscă libertatea individului şi a grupurilor şi pune obligatoriu şi totalitar masca egalităţii pe toate feţele.

Educaţia impusă de masoni aproape în toate şcolile lumii, descreştinarea învăţământului, persecutarea Bisericii pe căi violente în ţările comuniste, creaţie hibridă a masoneriei, şi persecutarea subtilă în ţările “democrate”, ridicarea copiilor împotriva părinţilor şi a educatorilor, în numele dezvoltării naturale şi libere a copilului, au dus la distrugerea fiinţei umane, a familiei, a valorilor creştine şi la creşterea înspăimântătoare a criminalităţii în rândurile populaţiei şcolare, plus ignoranţa cea mai crasă care domneşte printre şcolari. 75% dintre elevii câtorva licee americane nu au ştiut localiza cele două mari oceane: Atlantic şi Pacific.

Obligaţia, în numele drepturilor minorităţii, de a primi în armată pe homosexuali şi în organizaţiile de copii, cum sunt cercetaşii, urmăresc pe faţă şi cu cinism distrugerea ultimelor elemente morale din educaţia copiilor, pe care aceştia o primesc acasă, de la părinţi. Libertatea avortului, cel mai mare carnaj pe care l-a cunoscut omenirea, este atât de apărat de administraţia Clinton, încât cei care blochează accesul la clinicile de avort, încalcă drepturile umane şi sunt arestaţi şi condamnaţi la pedepse grele. Copiii care sunt ucişi în pântecele mamelor şi care sunt persoane umane cu toate drepturile, nu sunt oare oprimaţi mortal de mame şi de medici? Pentru ei nu protestează nimeni? Nu, pentru că, dacă aceşti copii ar fi cruţaţi, pe baza moralei, imperiul satanic al dezordinii şi al distrugerii principiilor creştine care stau la baza lumii civilizate ar apăra societatea împotriva intenţiilor celor care creează dezordinea lumii.

[...]

Tradiţia sănătoasă americană insă reacţionează. In America, mii şi mii de tineri, departe de a se mulţumi cu morala oficială a masoneriei de a folosi prezervativul şi de a merge la avort, şi-au luat angajamentul scris de a se păstra virgini până la căsătorie. Doamna Manuella Fragniere, capioana franceză de tenis, părăseşte competiţia pentru a se dedica exclusiv căminului. Ea afirmă că toate succesele sportive din lume nu valorează cât darul sfânt al unui copil într-o familie.

Atâta vreme cât capii Bisericilor, tinerii şi mamele sunt de partea lui Hristos, nu suntem pierduţi. “In lume necazuri veţi avea, dar, îndrăzniţi. Eu am biruit lumea!” (In. 16:33).

Sursa

Tudor Gheorghe vs democraţia

“Ziua Naţională a Rugăciunii” în Moldova – SEMN AL APOSTAZIEI VREMURILOR NOASTRE

Lupul ecumenist

De cîteva zile, poporul din Moldova este invitat stăruitor să ia parte la aşa-numita “Ziuă Naţională a Rugăciunii” (vezi anunţul), dedicată victimelor traficului de fiinţe umane. Aflăm din mass-media locală că această “Zi” se vrea a fi ziua de duminică, 7 decembrie, atunci cînd Biserica Ortodoxă o cinsteşte pe Sfînta Mare Muceniţă Ecaterina.

Denumirea însăşi a acestui eveniment de anvergură naţională este cel puţin ciudată pentru că rugăciunea (cea adevărată, sănătoasă – adică ortodoxă) nu are nevoie de o zi a sa, ea însemnînd însăşi legătura permanentă şi vie a creştinului ortodox cu Creatorul său – Dumnezeu-Mîntuitorul. Nu este greu să observăm că denumirea acestui eveniment este departe de a fi una ortodoxă. Niciodată Biserica nu a instituit “Zile” închinate combaterii unor griji ale lumii acesteia. Pînă acum, cel puţin…

Este însă mai potrivit să vedem mai în amănunt care este duhul stăpînitor al acestui eveniment. Aflăm că “Ziua Naţională a Rugăciunii” este iniţiată de Organizaţia Internaţională pentru Migraţie (filiala din Moldova) în parteneriat cu Coaliţia Interconfesională pentru Prevenirea Traficului de Persoane. Nu miră deloc faptul că iniţiativa acestei manifestaţii vine din partea unor structuri necreştine care, bineînţeles, nu au nici o legătură cu Rugăciunea. Trist este, însă, faptul că evenimentul de duminică va avea loc (dacă ne mai rabdă Dumnezeu pînă atunci) cu sprijinul substanţial al Mitropoliei Moldovei (care se numără chiar printre organizatorii de vîrf ai acestei mascarade „duhovniceşti”) – instituţie bisericească care se pretinde a fi oblăduitoarea credincioşilor ortodocşi din Moldova. Iată ce a declarat Mitropolia la conferinţa de presă de joi prin reprezentantul său, părintele Octavian Moşin: “Chiar dacă Biserica nu poate soluţiona multiplele probleme cu care se confruntă societatea noastră, totuşi Biserica este cel puţin un filtru prin care se împiedică plecarea oamenilor peste hotare. Vrem ca şi în acest an pe 7 decembrie să ne adunăm în bisericile din localitatea noastră şi să ne rugăm împreună pentru victimele traficului de fiinţe umane”.

Este perfect adevărat că Biserica este într-adevăr un filtru eficient, dar numai pentru fiii ei, căci numai aceşti fii cer binecuvîntarea duhovnicului să plece sau nu în străinătate (şi mai toţi nu primesc asemenea binecuvîntări), numai aceşti fii ascultă de glasul Bisericii care îi învaţă să se mulţumească cu puţinul ce îl au … Dar numai fiii ei, numai creştinii, numai ortodocşii …

Din păcate, limbajul umanist (şi prin aceasta, deloc ortodox), diplomatic şi comod pentru toţi, a devenit limbajul standard prin care Mitropolia se exprimă în public, inclusiv în faţa celui care nu este turma păstorită. Este de la sine înţeles că cei de la Mitropolie nu ne vor spune că prin „bisericile din localitatea noastră” mai subînţeleg, de fapt, şi „casele de rugăciune” ale sectanţilor, că dorinţa „de a ne ruga împreună” face parte din dorinţa Mitropoliei de a-şi pudra faţa pentru buna imagine în faţa celorlalte „confesiuni” şi de a-i obişnui pe credincioşii ortodocşi cu duhul ecumenist al „rugăciunilor în comun”. Mitropolia nu este începătoare în acest domeniu. Deja de mai bine de cinci ani slujbaşii mitropolitani se înjugă entuziasmaţi la diferite „proiecte” naţional-mondiale a căror scopuri şi stăpîni nu au nici o legătură cu Biserica Ortodoxă… (UNICEF, UNFPA, OIM, etc).

Alături de Mitropolia Moldovei pentru această cauză nobilă şi binevenită, este aşa-numita „mitropolie a Basarabiei” care „va instala corturi în Chişinău şi prin sate, unde „preoţii si slujitorii bisericesti” vor distribui materiale informative despre migraţie şi pericolele traficului de persoane. Cei ce nu vor putea participa la slujbele bisericeşti din această zi vor putea primi un CD cu predici” (sursa). Nu cred că duhovnici ortodocşi ca părintele Iustin Pîrvu, p. Arsenie Papacioc, p. Sofian Boghiu, p. Antonie de Suroj sau alţii să fi ţinut “predici” pe această temă. Atunci de unde să fi apărut aceste predici pe CD-urile distribuite de „mitropolia Basarabiei”?!

Să cugetăm un pic asupra motivului instituirii respectivei „Zile a Rugăciunii”. Ştim cu toţii că ţara noastră se confruntă cu distructivul fenomen al migraţiei. La acest capitol moldovenii sînt de neîntrecut. Cu toţii avem pe cineva plecat cu traiul din Patrie (rudă, prieten, cunoscut). Trist, foarte trist. În această situaţie răsar o seamă de întrebări la care, însă, nimeni nu se grăbeşte să dea vreun răspuns: Cine sînt aceştia care pleacă din ţară? Ne putem oare ruga, noi, ortodocşii, pentru oricine care pleacă peste hotare? Cît de „victime” sînt victimele traficului de fiinţe umane? Orice rugăciune este rugăciune în sens ortodox, adică este în duhul Sfinţilor Părinţi la Sfinta Treime?

Pentru început, să ne întrebăm, ce îi face pe oameni să plece peste hotare ? Şi încă: oare plecarea peste hotare este unica soluţie ? Sau este oare această soluţie corectă ? Din cîte ne spun chiar cei plecaţi, fapt adeverit şi de cercetările sociologice ale acestui fenomen pretins social-economic, cei care formează grosul emigranţilor sînt moldovenii plecaţi în căutarea cîştigului mai mare decît cel pe care ei îl pot afla acasă, în ţara lor. Bineînţeles că lumea mai pleacă şi la învăţătură, se mai căsătoreşte prin străini, dar nu aceştia formează fenomenul evadării în masă din Patrie.

Deci, plecaţii dintre noi sînt mînaţi fie de dorinţa de a cîştiga mai mult, fie de dorinţa de a cîştiga măcar ceva să nu moară de foame ei înşişi sau, mai degrabă, cei dragi lor – soţiile, copiii, părinţii, rudele mai apropiate … Altfel spus, economia moldovenească nu le poate asigura nici locuri de muncă plătite la nivelul coşului minim de consum şi nici condiţii prielnice pentru a-şi înjgheba vreo îndeletnicire cît de cît profitabilă.

Economia ţării nu s-a format, însă, din senin, fără ştirea moldovenilor, în particular, a celor plecaţi. Ceea ce avem astăzi – o economie slabă, controlată de o mînă de oligarhi străini căpătuiţi peste noapte (noaptea privatizării se are în vedere) din avuţia naţională, – este rodul „activităţii” parlamentului ţării de la 1990 încoace, căci acest organ legiuitor a votat toate reformele care i-au alungat din ţară pe moldoveni şi a format toate guvernele care nu au izbutit să conducă ţara. Dar cine i-a oploşit prin jilţurile legiutoare pe deputaţii care ne-au înzestrat cu o asemenea economie antinaţională – la propriu şi la figurat ? Refugiaţii „social-economici” din ţară fug de rezultatul propriilor lor votări sau nevotări. Aceşti „refugiaţi” nu au izbutit să se dumirească în listele de hoţomani şi de inapţi împinşi în parlament, nu au izbutit să genereze partide (mai corect, un partid, un singur partid naţional) în care să aibă încredere mai mult decît pe parcursul minutelor în cabina de votare. Mai mult, nu izbutit să se adune să protesteze împotriva nelegiurilor făcute de către legiuitorii aleşi şi nici să-i pedepsească cel puţin moral prin excluderea lor nominală din relaţiile noastre cotidiene de fini-nănaşi-neamuri-vecini-colegi-şefi-etc.

În loc să facă toate acestea sau ceva din toate acestea, bravii noştri oropsiţi dau bir cu fugiţii lăsînd ţara de izbelişte, pradă duşmanilor. Ba mai mult încă: ei mai trimit din străinătate bănet acasă pentru ca tot în buzunarul asupritorilor să ajungă prin reţeaua comercială controlată de acei pe care i-au votat şi de a căror urgie au fugit … Altfel decît trădare nu pot numi situaţia cînd fiii ţării îşi lasă ţara la cheremul duşmanului şi dezertează de pe cîmpul de luptă. Ba îşi mai finanţează duşmanii proprii şi ai ţării.

S-ar găsi cineva să zică că nu pe aceştia îi vizează „ziua cu rugăciunea”, ci pe victimele traficului de persoane. Dar care este mecanismul acestui trafic ? Oare nu începe el cu promisiunea de viaţă frumoasă, uşoară şi bănoasă ? Potrivit unui studiu sociologic executat de organizaţia internaţională „La Strada”, practic toate femeile ajunse prostituate prin reţeaua de trafic erau perfect conştiente de „munca” pe care urmau să o facă după „angajare”. Indignarea acestor persoane „traficate” este cauzată nu de „prestaţia” lor, ci de faptul că ele sperau la bani mai mari şi la o atitudine mai „umană” …

Da, au fost cazuri de răpire prin violenţă a unor fete care au fost transportate peste hotare fără voia lor şi prin violenţă obligate să se prostitueze pînă le salva tatăl sau alţii. Dar asemenea cazuri sînt unicate.

În afară de aceasta, oare toţi cei plecaţi sînt creştini ortodocşi, adică sînt fii ai Bisericii lui Hristos ? Oare ei au plecat cu binecuvîntarea preotului lor duhovnic ? Iar dacă, abia aflaţi în străinătate, au aflat de Hristos, oare nu există biserici ortodoxe prin europa ceea a lor unde să-şi găsească un preot duhovnic ? Iar dacă s-au pocăit, de ce nu revin în ţară ? Iar dacă sînt în mîinile traficanţilor şi nu pot scăpa şi unica lor speranţă e la Hristos, de ce se crede că Biserica nu se roagă pentru aceste persoane ? De ce e nevoie ca nişte organizaţii necreştine să-i indice Bisericii lui Hristos, Singurei Sfinte Biserici Soborniceşti a Apostolilor cînd şi pentru cine să se roage ? Oare aceste organizaţii necreştine ştiu mai bine decît Biserica ?

Pentru cine sîntem chemaţi să ne rugăm în această duminică ? Pentru persoane care şi-au lepădat ţara, rîvnind la cîştiguri murdare ? Ce să ceară de la Dumnezeu Biserica pentru aceste fiice şi aceşti fii risipitori ? Să cîştige mai bine ? Să nu fie maltratate cînd îşi „prestează serviciul” ? Sau pentru ca Dumnezeu să-i mîntuiască pe cei robiţi ? Dar tocmai aceasta Biserica o face la fiecare Sfîntă Liturghie ! În ectenii se spune: „Domnului să ne rugăm … pentru cei robiţi şi pentru mîntuirea lor …” Pentru ce mai e nevoie de o zi anume dictată nouă de necreştini ? Sînt aceştia mai presus decît Apostolii ? Decît Sfinţii Părinţi ? Decît Biserica Însăşi ?

Atunci care este sensul participării Bisericii la acţiunile necreştinilor, a unor acţiuni care nu adaugă nimic la lucrarea Bisericii ? Sensul e unul: să ne unim într-un duh cu ereticii, negînd lucrarea Bisericii şi adevărata ei rugăciune pentru „cei robiţi, pentru mîntuirea lor”. Căci a alerga la o altă rugăciune care pretinde ajutorarea celor robiţi nu înseamnă oare neîncredere în rugăciunea Bisericii pentru acelaşi lucru şi pentru aceiaşi năpăstuiţi ?

Să luam aminte la Canonul 18, 59 Laodiceea şi la Canonul 103 Cartagina care glăsuiesc clar: “În biserică se pot citi numai rugăciunile aprobate canoniceşte. Nimeni nu are dreptul să compună rugăciuni noi şi să le citească în biserică”.

Ca simulacrul pseudo-duhovnicesc de duminică să fie complet, la manifestaţie vine să participe şi aşa-zisa „Uniune a Bisericilor Creştine Evanghelice Baptiste din Moldova” (mai pe româneşte – Uniunea ereticilor din Moldova). Aceştia vor asalta inima capitalei – Piaţa Marii Adunări Naţionale (acolo unde în ’90 ne-am recîştigat dreptul la limba „vechilor cazanii” pe care să o vorbim cu demnitate „în hram şi acasă”, unde ne-am cîştigat independenţa, inclusiv faţă de sectele venetice) – unde – spune presa – începînd cu ora 14.00 (pînă la 16.00) “credincioşii” vor cînta, vor recita poezii şi vor asculta predici pe tema migraţiei şi unde vor “improviza” un “Zid al plîngerii” destinat moldovenilor care vor să pună bileţele cu numele celor dragi afectaţi de migraţie. Este însă cazul să amintim că Dumnezeu primeşte doar rugăciunile făcute de cei cu credinţă dreaptă (ortodoxă) – adică, cu „inimă înfrîntă şi smerită”, în Biserica Ortodoxă – (acolo unde doi sau trei se vor aduna în numele Meu, acolo voi fi şi Eu) şi în duh ortodox. Celelate “rugăciuni” au acelaşi efect ca şi Ramadanul musulmanilor…

Vedem cum o nevinovată “zi de rugăciune” se transformă într-o arenă babilonică pe care se dă bătălia pentru sufletele băştinaşilor ortodocşi. Şi cel mai grav este că înşişi păstorii noştri de la Mitropolie, care sînt chemaţi la Păstorire şi Mărturisire a Adevărului Răstignit şi Înviat, ne lasă de izbelişte în faţa lupilor răpitori de suflete.

Atît de actual, Sfântul Ierarh Luca al Crimeii (+1961) ne aminteşte cine sîntem noi, creştinii: „Noi, credincioşii ortodocşi, nu sîntem prea mulţi. Mîntuitorul i-a numit pe ucenicii Săi turmă mică (Luca 12, 32). Şi acum sîntem turmă mică şi acum sîntem puţini, dar avem totuşi stăpânirea de a fi fii ai lui Dumnezeu, căci Îl iubim din toată inima pe Domnul nostru Iisus Hristos”.

Unii creştini mai şmecheri ar putea răspunde: „Unde vedeţi voi ecumenism? Ce, vor sluji împreună?!” Nu, nu vor sluji împreună (aşa se declară, cel puţin). Însă duhul ecumenist este mult mai subtil decît pare la prima vedere. Atît de subtil, încît poate „să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi” (Matei 24:24). Slujirea în comun nu implică neapărat şi apropierea trupească a slujitorilor. Ştim bine că bisericile ortodoxe canonice de pe întreg pămîntul se află în comuniune hristică (a lui Hristos) chiar aflîndu-se la mari distanţe geografice. Ceea ce ne uneşte pe noi, creştinii de aici, cu ceilalţi creştini (ruşi, gruzini, sîrbi, greci, americani, japonezi, africani, arabi, etc) este duhul Adevărului – duhul lui Hristos, Capul Bisericii. Aşa cum noi, creştinii, sîntem uniţi prin Biserică în Hristos, tot aşa şi ecumeniştii apostaţi sînt uniţi prin „Biserica” lor ramificată în duşmanul lui Hristos – Satan. Şi această unire este una pan-geografică, deoarece duhul comuniunii nu se împiedică de dimensiunile materiale ale lumii. Adică, dacă un preot se va ruga (în biserica sa) duminică aceasta anume pentru „Ziua Naţională a Rugăciunii” – eveniment organizat şi susţinut, după cum am văzut, de necreştini şi eretici – el se va afla în părtăşie duhovnicească cu ceilalţi „preoţi” şi pastori eretici care se „vor ruga” în acelaşi duh, în acelaşi timp, cu acelaşi scop. Asistăm, în aceste vremuri tulburi de apostazie făţişă, la un ecumenism camuflat, dosit – însă chiar mai periculos decît ecumenismul vădit cu care ne-am „obişnuit” de la o vreme. Mai periculos tocmai pentru că este mai greu observat, fiind îndreptăţit de „nepărtinitoarea” idee precum că fiecare poate sluji în biserica sa, neamestecîndu-se (doar trupeşte) cu cei de alte credinţe.

Fraţilor întru Hristos! Vedem cît de tulburi au devenit vremurile. Vedem cît de profesioniste au devenit vicleşugurile vrăjmaşului. Cît de uşor de păcălit ne-am făcut; cît de larg ne deschidem poarta sufletului pentru tot soiul de ispite lucitoare ce vin asupra noastră. Pricina slăbănogirii noastre generale stă în lipsa unui „singur lucru care trebuieşte”, dar care este tot mai izgonit din viaţa noastră bisericească – Credinţa cea Dreaptă, Cuvîntul Cel Mîntuitor. Căci cu credinţa adevărată vine şi dreapta socoteală, şi puterea pentru a rezista şi a mărturisi Adevărul pînă la urmă, şi rugăciunea rodnică de fiecare zi…

Pentru că Dumnezeu ne-a lăsat poruncă să ne iubim aproapele, şi noi vă chemăm ca, din iubire faţă de sufletele apropiaţilor voştri, să le arătaţi pericolul duhovnicesc care ne paşte o dată cu participarea şi încuviinţarea acestei blasfemii naţionale, numită „Ziua Naţională a Rugăciunii”.

“Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi.” (Ioan 15:13)

Un adevărat erou la numai opt ani. Zhenya Tabakov a fost înjunghiat de opt ori în spate pentru ca a luptat sa-si salveze surioara din mainile unei pedofil. Băieţelul a dat dovadă de un curaj imens şi a încercat să se lupte ca de la bărbat la bărbat cu pedofilul care o atacase pe sora sa. Datorită băiatului, suspectul a fost reţinut şi urmează să fie pedepsit. Zhenya a fost înmormîntat marţi, în Noghinsk, Rusia.

Investigaţiile poliţiştilor făcute asupra criminalului în vîrstă de 33 de ani, Sergey Kiyashko, au arătat că bărbatul a ieşit din închisoare după 17 ani de detenţie pentru crimă şi furt calificat. A vrut să-şi găseasca un loc de muncă în Noghinsk, însă nu a reuşit să se angajeze nicăieri, relatează “Russia Today”. Din acest motiv, bărbatul a ales să revină la vechile obiceiuri. Pe 25 noiembrie i-a venit ideea să fure nişte bani.

Hoţul a sunat la uşa unui apartament şi a fost primit de o fetiţă de 12 ani, Yana Tabakova, care era acasă cu fratele său de opt ani. Criminalul a ameninţat-o pe copilă cu un cuţit şi pe băiat l-a trimis să îi aducă toţi banii sau obiectele valoroase din casă. În timp ce pedofilul o dezbrăca pe copilă, băieţelul s-a dus la bucătărie, a luat un cuţit şi l-a înjunghiat pe atacator. Astfel, bărbatul a lăsat-o pe micuţă şi, furios pe gestul copilului a sărit pe acesta şi l-a înjunghiat în spate de opt ori. După atac, agresorul a fugit şi s-a ascuns într-o casă părăsită de la marginea oraşului. Datorită vecinilor care l-au observat pe pedofil cînd a fugit, autorităţile l-au găsit în scurt timp şi l-au arestat. La secţia de poliţie s-a stabilit că rana bărbatului era adîncă de trei centimetri, dar că este în afara oricărui pericol. Salvatorul fetiţei a trecut la Domnul după cîteva zile, la spital.

http://www.ziua.ro