ianuarie 29, 2009
ianuarie 28, 2009
“Pelerinii” vremurilor de pe urmă

Întreaga suflare creştină, prin dumnezeiasca înţelepciune şi sfântă iconomie e permanent răscolită, îmboldită încă din primele veacuri spre dorirea perpetuă, veşnic însetată de cereştile taine. Aceste scumpe nelinişti omul contemporan le scaldă în apele nepăsării, în traiul monoton şi molcom, sărac de fapte mari, searbăd şi nevolnic, omorâtor de mântuitoare trudiri. Noi cei de azi care ne revendicăm a fi adevăraţi creştini, uităm că Mântuitorul Hristos a propovăduit un altfel de creştinism decât acest „creştinism de seră“, mult iubit nouă, zămislind din zbuciumul prigonirilor îndurate, nu creştin „de vitrină“, ci după modelul primilor creştini, apostolii, creştinul purtător de Hristos era creştinul-sărac, creştinul-flămând, creştinul-de lume îngrijorat, creştinul urgisit, creştinul-pribeag, mâhnit de această lume. Ştim foarte bine, măcar unii dintre noi, că Mântuitorul nu s-a învoit, resemnat şi complice, cu fărădelegile lumii, nici nu a acceptat „îndulciri” de la oameni pentru a avea o viaţă tihnită şi „confortabilă”, nu S-a zbătut să-Şi câştige o anume „prestanţă”, să-Şi facă un „rost în viaţă”.
Statornice pravile în această lume a nestatorniciei, rămân pildele Lui de părtăşie cu sfintele chinuri îndurate împreună cu cei fără de casă, fără de masă, fără nici o „omenească menire” cu toţi „răii” şi „antisocialii” neştiutori de principii tăioase ori norme rigide. Da, a băut din paharul amărăciunii cu toţi „zoioşii”, cu „lichelele” şi „drojdia societăţii”, oameni care nefiind pecetluiţi cu „înalte” şi „alese” chemări, slobozi de cărturăreasca chemare, au dibuit cu inima tainele mântuirii fără cârteală, fără sminteală, fără „înţelepte” reflecţii ori „şovăieli precaute” ţâşnite din ungherele minţii. Ei, lepădăturile lumii, ei, nespălaţii, dezmoşteniţi ai soartei odată cu Apostolii, străini de nodurile încâlcite ale treburilor şi nevoilor, au împărţit cu Hristos ocări, umilinţe, batjocuri, lipsuri şi nevoi, colindând dosădiţi pe coclauri şi prin târguri. Cred că aceştia sunt primii oameni care, părăsind toată trufia pământească, purtaţi de Duhul, au purces pe căi neumblate să „apostolească” pe meleaguri păgâne, vestind nesmintit Adevărul. Ei au pus temeliile viitorilor pelerini, nebunilor mistici, iubitorilor de slobodă vieţuire, lepădând straiul strâmt al nevoilor vieţii şi al grijilor lumii. Ei sunt cei care, uitând de metehnele firii, cuprinşi de „smintită” râvnă, au ales acea „bogăţie” pe care fricosul bogat o dispreţuise: veşnica nemurire lipsită de griji. Iată „ispita” de care sunt învinşi, odată cu bogatul mai sus pomenit, toţi bogaţii acestei lumi: „mergi, vinde tot ce ai, dă averea ta săracilor şi vei avea comoară în cer şi apoi, luând crucea vino şi urmează Mie”.(Marcu 10,21)
Bogăţia lumii e bine să ştim că e una din marile ispite ale tuturor vremurilor care îl duce pe creştin (uneori vădit) inconştient la o perpetuă apostazie. Bogăţiile acestei lumi îi încătuşează creştinului superficial libertatea de a mărturisi, clătinându-i sufletul între cer şi pământ, şi tot bogăţia a fost una din cele trei ispite, „probe de foc”, cu care a fost încercat Mântuitorul pe muntele Carantania. Da, iubirea de arginţi este una din cele mai primejdioase patimi pentru creştinul care alege viaţa de pelerin. De această nemiloasă ispită pelerinii tuturor religiilor, dar mai ales pelerinii creştini, de-a lungul istoriei, s-au lipsit prin dramatice chinuri îndurând aspre nevoi de suflet sfinţitoare în lupta cu viclenele duhuri.
„Pelerinii” contemporani
Acum, după ce cititorul, prin cuvintele de mai sus este măcar succint pus în temă în privinţa originilor istorice ale pelerinajului şi, în mod deosebit, cu primele forme de pelerinaj creştin, vom prezenta cât mai fidel pelerinajul şi pelerinul creştin, aşa cum se descoperă în lumea noastră contemporană totalitară, atee şi ignorantă, fudulă şi superficială. În primul rând ţinem să subliniem faptul că sunt numiţi impropriu „pelerini” cei care se „ostenesc” să ne viziteze istoricele vetre monahale: mănăstirile. De ce? Pentru faptul că atitudinea, „scopul” cât şi vestimentaţia îi trădează pe cei mai sus pomeniţi ca fiind binecunoscuta specie din „fauna plimbăreţilor” – turistul. Ce este turistul? Este cel ce se plimbă prin Ortodoxie, „încântat de sine” ca „Vodă prin lobodă”, confundând mediul bisericesc cu o splendidă „experienţă spirituală”. Turistul este acel „burghez fudul” cu pretenţii de intelectual rafinat, iubitor de „subţirimi culturale”, rătăcind impetuos plin de o „gravă importanţă” în sobrietatea ctitoriilor voievodale privind absent, rece, distant, uşor dispreţuitor la necioplitele gazde, tineri pletoşi şi bărboşi, fremătând încoace şi încolo, mânaţi de nevoile zilei. Dacă ar fi doar atât, ar fi bine, dar diversitatea „speciei” e mult mai complexă. Îi vezi pe unii făcând printre straturi adevărate slalomuri, pe alei îndrăzneţe „maratonuri”, pe alţii râzând zgomotos, perorând strident, fără pic de jenă, copii ţopăind încoace şi încolo, fluierând, îmbrâncindu-se vesel, înhăitaţi în fel de fel de hârjoane, cu părinţii unii din ei tăifăsuind liniştiţi pe alături, păşind „senini”, „calmi”, „fără probleme”, neafectaţi de vacarmul propriilor odrasle, deoarece „aşa sunt ei”, „sunt mici şi neştiutori”, „sunt nevinovaţi”, „doar şi noi am fost copii”, etc. Grav nu e atât că aceşti oameni sunt cu asemenea „maniere” ci faptul că, fiind lipsiţi de o minimă etică (creştinească, nici atât), săvârşesc toate acestea în mănăstiri scuzându-se „candid” şi „legitim” cu expresii precum: „am plătit”, „nu am ştiut”, „să nu fim absurzi”, etc., atunci când sunt mustraţi şi chestionaţi. Acestora însă, noi le spunem: chiar dacă „ai plătit”, bădărănia, lipsa de elementare norme creştine, impertinenţa şi agresivitatea verbală nu se pot justifica cu astfel de „scuză” mai ales într-un mediu unde atitudinea duhovnicească nu poate fi trecută cu vederea. „N-am ştiut”, „să nu fim absurzi” sunt scuze puerile şi copilăreşti nedemne de un adevărat creştin pentru că aceste scuze nu rezolvă nimic, nu salvează în nici un fel problema, nu te „educă” absolut deloc, ba dimpotrivă.
Cine te-a oprit „să ştii”? Cine ţi-a spus că „neştiinţa” e o virtute, că nu-i nevoie „să ştii”? Cât despre „absurditate” e bine să ştim că, precum noi suntem consideraţi acum, la fel şi Hristos şi apostolii şi proorocii şi mucenicii, cu tot alaiul sfinţilor au fost consideraţi „absurzi” din totdeauna şi aşa va fi până la sfârşitul veacurilor căci lumea trăieşte în minciună şi înşelare şi, bineînţeles, tot astfel şi gândeşte. Da, astăzi, într-adevăr, turiştii, „fiarele Ortodoxiei” aduc mari prejudicii vieţuirii monahale. Răspândesc în mănăstiri duh nou de lux şi confort, poluează fonic liniştea codrilor noştri şi văile mănăstirilor cu instrumente muzicale, alarme, claxoane, casetofoane, radiouri, etc. încălcând fără scrupule, dornici de aventuri nesătule, rânduielile statornicite de veacuri în obştile monahale. Peste tot, în poieni şi izvoare, pe râuri şi dealuri, prin desişuri şi luminişuri, zac aruncate în neştire pungi, etichete, ambalaje şi sticle, urme ale „civilizaţiei” marilor oraşe, mărturii ale „conştiinţei creştine”, „barbarie modernă”, în lumea de basm a falnicilor codri. Oare acesta să fie mesajul lumii către noi, oare acesta este chipul creştinismului dătător de viaţă, oare aceasta să fie destinaţia mănăstirilor noastre: coşuri de gunoi pentru mizeriile lumii? Căci ce poţi spune când, cu impudică îndrăzneală se încalcă sobrietatea specific monahală, vieţuirea ascunsă şi austeră întru osteneala duhului de cei ce nu deosebesc mănăstirile de staţiuni balneo-climaterice, parcuri de agrement, confundând mănăstirile cu mari „edificii de cultură şi civilizaţie”? Îmbrăcaţi în tricouri multicolore (sigur îmbrăcaţi?), cu forme ostentativ dezgolite, cu ţigara ostentativ fumegând în colţul gurii, ori mestecând plictisiţi şi „importanţi” chewing-gum, ţăcănind în stânga şi dreapta cu blitzuri, prosperi şi distraţi, aceştia sunt „pelerinii” vremii. Lipsiţi de evlavie, penibil de serbezi în vorbe, stângaci închinându-se în grabă, sec privind la icoane ori miopi cu o tâmpă uimire, încremeniţi precum „pigmeul în faţa statuii” ei sunt mostre ale omului „nou”, înţărcuit în definiţii pompoase, străini de realităţile veşnice, tributar raţionamentului scolastic ucigător de suflet.
Femei cu „libere concepţii”, deocheat aranjate, doldora de podoabe, strident „împănate” cu toate culorile curcubeului, cu chipuri de plastic, dezgustător „smălţuite”, greu „aromind” a parfum de-ţi taie suflarea, trec porţile mănăstirilor cu aerul că „totu-i normal”, că „aşa e viaţa”, „n-ai ce-i face”, fără cât de uşoare mijiri de ruşine, inconştiente de faptul că în mănăstiri e „altfel”, că acolo guvernează o anumită stricteţe, cu mari eforturi păstrată, proprie cinului monahal. Pentru monahul vremii noastre poate că aceasta e una din cele mai mari „torturi” – faptul că propria sa generozitate îl pierde, că îngăduinţa sa faţă de oameni este răsplătită cu încălcarea legilor monahale de către aceştia. Adică venirea nestăvilită a mirenilor în mănăstiri schimbă viaţa monahului, slăbesc sufletul lui în lupta cu partea văzută a lumii, făcându-l nevolnic. Datorită acestei situaţii, monahul nu ajunge la lupta duhovnicească ci rămâne într-o luptă trupească, ducând o luptă „profană”, „păgână”, nereuşind să păşească peste pragul văzut al virtuţilor. Cele mai sus menţionate sunt „roade” ale laicizării monahismului iar nu ale lumii „îmbisericite” aşa cum ar fi trebuit să fie.
Deci iată că astăzi lumea schimbă pe monah, iar nu monahul pe oameni. Şi acest mare neajuns vine din faptul că mireanul, turistul vine în mănăstire cu un anume „aer” de „stăpân”, de „mântuitor” al celor lipsiţi şi umili, vine hotărât să-ţi „ofere”, să-ţi „cumpere” liniştea şi negrija cu un pomelnic, să-ţi vândă totul din mofturile lumii, aspecte pe care monahul, bineînţeles nu le sesizează în goana sa după huzur. Căci, cinstit vorbind, când turismul devine sursă de permanent profit pentru o mănăstire, obştea acelei mănăstiri se dezvaţă a lupta pentru existenţă, monahul ocoleşte munca „grea”, munca ţăranului şi a călugărului de demult, nu-şi mai câştigă pâinea prin osteneala braţelor sale, ci preferă să presteze o activitate strict legată de „avantaj fără efort”, devenind „angajat al poporului”, stând la dispoziţia turistului precum hangiul aşteptându-şi „muşteriii”. Acesta poate fi numit fără nici un dubiu „monahul-mercenar” fiind, totodată, modelul cel mai preferat şi apreciat atât de turişti, pentru că face „treabă bună”, că e „descurcăreţ”, „isteţ” şi „ager” la „chilipiruri” cât şi de mai-marii mănăstirilor şi prelaţii bisericii care îl recomandă drept „chip de desăvârşire” pentru deosebita şi marea lui „ascultare”. E monahul cel mai departe de adevăratul monahism dintre toate „rasele” de monahi „cuminţi” care-s bucuroşi de prosperitatea vremii, trăind în dulcea vieţuire tihnită a „monahului-nabab”, lipsit de „drame” şi mântuitoare „frisoane”.
Dar revenind la atitudinea ignorantă a turiştilor „noştri” adăugăm şi acestea: lipsiţi de o minimă înţelegere a comportamentului în biserică îi vezi pe unii cum se îmbrâncesc agitaţi, dând năvală „ca la meci”, grăbiţi şi sălbatec pentru un pomelnic, o lumânare, o iconiţă, etc. şi toată această îmbulzeală are loc în timpul dumnezeieştilor slujbe. Ne întrebăm cu firească „uimire”: cât înţeleg ei din slujbe? Cât preţuiesc ei liniştea celor din jur? Câtă bună-cuviinţă au dumnealor atunci când în „mare viteză”, „mâzgălind” neglijent în aer nişte „semne stâlcite”, „jumătăţi de cruci”(batjocura dracilor), tropăie zgomotos, scot din bagaje pungi foşnitoare, se plimbă neliniştiţi gesticulând haotic în toate direcţiile „posibile”, aleargă nestăpânit „dezlănţuiţi” la toate icoanele, înfierbântaţi de o „stranie” „râvnă”? Oare nu această dezordine a înfierat-o Hristos când a biciuit pe zarafi şi pe negustori în templu, răsturnându-le tarabele? Oare am uitat noi cuvântul apostolului care zice: „Hristos ieri, azi şi în veac este acelaşi”? Căci astăzi Hristos de ar fi din nou printre oameni, în chip văzut, cred că şi pe noi ne-ar biciui cu aceeaşi „sfântă mânie” ca şi în acele vremuri. În primul rând pe noi, mai marii bisericii care, de dragul socotelilor omeneşti, din „sfiala” cea ruşinoasă faţă de oameni nu mai povăţuim poporul, iar apoi pe norod ar pedepsi Hristos căci trândăvia duhovnicească în care se complace, mândria „noilor concepţii” îl face surd la mustrările Bisericii, purtându-se îndrăzneţ şi neruşinat cu puţinii clerici ce-şi mai fac datoria prin mustrări, înfricoşări şi cuvenite „pedepse”. Nici Botezătorul Ioan nu cred că ar fi mai încântat de „năravurile” creştinilor vremii, nici de „turisticele” deprinderi cu nuanţe de bâlci răspândite-n biserici şi-n mult încercata ortodoxie, el care a vorbit drept, fără înconjur în faţa mulţimii, ridicând glas împotriva tuturor fărădelegilor săvârşite nu doar de popor, ci chiar de însuşi Irod, stăpânul Galileii. Da, au mustrat şi apostolii, în frunte cu marele Pavel, pe stăpâni şi pe robi, pe femei, pe văduve, pe bărbaţi, pe părinţi şi copii, etc. Mustrăm şi noi toate relele înconjurătoare după îndemnul apostolic: „…dojeniţi pe cei fără de rânduială…“(Tesaloniceni I, 5, 14) şi „Propovăduieşte cuvântul, stăruieşte cu timp şi fără timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga răbdare şi învăţătura.“(Timotei II, 4, 2?) şi iarăşi: (pe cei necredincioşi, răzvrătiţi şi neascultători) „…mustră-i cu asprime, ca să fie sănătoşi în credinţă“(Tit 1,13). Deci iată „leacurile” ce lipsesc din Biserică astăzi, mai mult ca oricând, acum când îndrăzneala oamenilor nu are margini, când omul „corectează” Biserica, iar nu invers, acum când clerul se luptă mai mult pentru ambiţii personale, iar poporul e lipsit de călăuzitori încercaţi, bărbaţi fără teamă şi ezitări, când rânduielile Bisericii sunt de toţi încălcate „de la Vlădică până la opincă” datorită preocupărilor deşarte şi a dorinţei de „trai bun”, acum când sectele, ereziile, guvernele şi politicienii pregătesc Bisericii un viitor sumbru. E bine ca slujitorii sfintelor altare să nu-şi rateze menirea, să-i înveţe pe creştini tainele credinţei, să le explice ce înseamnă în Biserică slujbele, care-i rolul lor în oraşe, în sate, în familie, de ce şi cum să se roage omul, cum să postească, cum să se spovedească, ce înseamnă a merge constant la biserică, cum să se îmbrace şi cum să stea omul la slujbe, cum şi de ce ne închinăm, ce înseamnă şi cum se fac parastasele, pomelnicele (la vii şi la adormiţi), cum să se poarte creştinii în mănăstiri. Căci tocmai aceste „mici neştiinţe” crează probleme creştinilor, mănăstirilor şi întregii ortodoxii contemporane. La fel şi părinţii, când vin la mănăstiri, să facă un „instructaj” în prealabil copiilor lor, ca să nu fie povară nici unii, nici alţii obştilor monahale.
Dacă cele mai sus pomenite nu le are, nu le cinsteşte şi nu le iubeşte creştinul, degeaba face mii de donaţii, mari ctitorii, etc., toate acestea rămân doar „boierii electorale”. Cu asemenea „amăgiri” nu ne deosebim prea mult de oricare „păgân miliardar” ori „magnat american” care „zideşte”, „construieşte”, „investeşte” şi se afirmă, rămânând însă acelaşi păgân, ateu, iubitor de mită, corupţie, afaceri necurate, fumător, beţiv, curvar, etc. Biserica are nevoie nu de „boieria” boierilor – a politicienilor, a patronilor, etc. – ci de vieţuirea lor după poruncile lui Hristos, după cuvintele Evangheliei. Aceasta aşteaptă Biserica de la ei şi de la noi: un suflet curat, un suflet ortodox, o viaţă neprihănită, o vieţuire „mai” creştină, care să-l deosebească pe ortodox de mincinoasa „ortodoxie” a celor din jur.
Încheiem aceste cuvinte cu îndemnul marelui Pavel: „DREPT ACEEA NU FIŢI FĂRĂ DE MINTE, CI ÎNŢELEGEŢI CARE ESTE VOIA DOMNULUI” (Efeseni 5, 17).
Notă: Nu subscriu tonului acestui articol. Cred însă că merită citit; nu pentru a ne hrăni buba îndreptăţirii de sine (chemarea “aleasă” de a fi “creştin al vremurilor de pe urmă” în raport cu “ceilalţi amăgiţi”), ci pentru a vedea lămurit hăul antihristic în care ne adîncim cu fiecare “pelerinaj” prin lumea vechilor patimi.

ianuarie 26, 2009
ianuarie 25, 2009
“Misionarism” hard-rock
O trăznaie care te lasă cu gura căscată cutreieră mediile ortodoxe din Ucraina. În lunile iunie şi iulie 2008, Kievul a sărbătorit împlinirea a 1020 de ani de la creştinarea Rusiei medievale, în formatul ei istoric de atunci. Fireşte, Patriarhia Moscovei şi Mitropolia Ucrainei au organizat manifestări prin care să dea slavă lui Dumnezeu pentru că i-a primit pe ruşi la botez şi la toate Sfintele Taine ale Bisericii, pe calea mântuirii. Au făcut ei adunări prin episcopii, diferite slujbe prin catedrale, cu popor mult, dar au primit şi o sminteală majoră, i-aş zice cumplită, pe care, la începutul acestor rânduri, am numit-o trăznaie.
A fost cu trăznete diavoleşti, pentru că acest peste un mileniu de creştinism ortodox s-a serbat cu trupe rock. Zeci de formaţii occidentale şi ruseşti au trasat în luna iunie nenumărate turnee de la est la vest pe teritoriul Ucrainei, iar, în luna iulie, de la sud la nord, aşa ca să nu rămână nici o palmă de pământ ortodox necălcat de copitele diavolului. Domnule, dar nu le-a ajuns că l-au „slăvit” pe Dumnezeu cu imnuri satanice! Nu! Ca să pară lucrarea integratoare mai convingătoare, dar şi ca să nu avem nici un dubiu că Biserica este implicată în trebuşoara asta, unii membri ai clerului au apărut în cadrul concertelor rock, blagoslovindu-le, în loc să le dea anatemei. Un teolog de la Moscova, “diaconul întregii Rusii” Andrei Kuraev, autor mare de cărţi, a însoţit neîncetat orchestrele astea în turnee şi a luat cuvântul în deschiderea concertelor: el vorbea despre Ortodoxie şi creştinare şi, imediat, rockerii intonau imne sataniste şi incitau zeci de mii de tineri la dansuri deşănţate („unde-i dansul, acolo-i şi diavolul”, zice Sfântul Ioan Gură de Aur), cuprinzând mulţimile cu duhuri antihristice. Ba mai mult, episcopul Ambrozie de Cernigov (ei, ce a ajuns locul unde a profeţit despre vremurile din urmă Sfântul Lavrentie al Cernigovului?) a urcat în nacela unui balon şi, în timp ce muzicanţii dădeau la dairale pe scenă, el plutea deasupra mulţimii, binecuvânta şi stropea cu agheasmă (vezi ziarul „Lumina” din 4 iunie curent şi comunicatele agenţiei Interfax din aceeaşi zi!). Alţi ierarhi, în cele mai mari oraşe ale Ucrainei, au binecuvântat concertele de toate soiurile, dând, în mod cert, înţelesul că acestea intră în lucrarea Bisericii.
Măi, măi, unde am ajuns, să-l binecuvinteze preoţii şi episcopii pe diavolul ca să-şi facă de cap cu lumea în muzici şi dansuri (rock, metal, hard metal, house şi ce-o mai fi), toate vădite ca fiind de sorginte demonică şi toate cu mesaje explicite sau ascunse de glorificare a Satanei, a iadului şi a morţii. Catolicii cântă rock în biserici, după liturghii sau chiar în timpul lor. Acum ortodocşii binecuvintează trupele sataniste, de bucurie că l-au primit pe Hristos cu 1000 de ani în urmă. Nu trebuie să facem efort de imaginaţie despre felul cum au fost văzute de Dumnezeu aceste fapte. Ci să ne întristăm că Ortodoxia suferă înfrângeri ruşinoase, administrate chiar de către cei care au fost aleşi în fruntea Bisericii. Şi să ne plângem pe noi, dar şi pe ei, văzându-ne în ce hal de decădere am ajuns. Doamne, milostiv fii nouă, păcătoşilor!


ianuarie 23, 2009
ianuarie 22, 2009
Dostoievski: “Au căzut în dezbinare şi însingurare”
Cuvintele genialului scriitor rus scrise mai mult de un secol în urmă, sunt actuale astăzi ca niciodată, astăzi când scopul vieţii a devenit o necontenită goană după vânt. Un tsunami al consumismului care şterge tot ce-i iese în cale: orice idee de omenie, de bun simţ, de suflet şi credinţă, a pus stăpânire pe întreaga omenire. Panourile cu fete dezbrăcate, televizorul cu dictatura lui vicleană, abisul internetului au devenit instrumente de tortură a celor ce vor să urmeze calea pocăinţei, calea ce duce spre mântuire. În această luptă inegală să nu obosim a-L chema pe Domnul în ajutor, căci numai cu puterea Lui vom putea scutura de pe noi lanţurile ce trag omenirea spre iad.
„În ultima vreme, îndeosebi, omenirea a proclamat libertatea şi ce vedem în această libertate a lor: doar robie şi sinucidere! Fiindcă lumea zice: „Ai necesităţi, trebuie să ţi le satisfaci; pentru că ai aceleaşi drepturi ca şi cei mai de seamă şi mai bogaţi oameni. Nu te teme să-ţi satisfaci necesităţile, ba chiar înmulţeşte-le”, – iată actuala învăţătură a lumii. Şi în asta (oamenii) văd libertatea. Şi ce reiese până la urmă din acest drept de înmulţire a necesităţilor? La cei bogaţi vedem izolare şi sinucidere duhovnicească, iar la cei săraci – invidie şi ucidere, deoarece drepturi li s-au dat, iar mijloace pentru a-şi satisface necesităţile nu li s-au indicat. Suntem asiguraţi că omenirea devine tot mai unificată, adunându-se într-o comuniune frăţească, datorită faptului că distanţele se micşorează, gândurile se transmit prin aer. Vai, nu credeţi unei astfel de comuniuni omeneşti. Înţelegând libertatea ca o înmulţire şi o grabnică satisfacere a necesităţilor, oamenii îşi schimonosesc propria fire, pentru că izvodesc în sine multe dorinţe prosteşti şi lipsite de sens, multe obişnuinţe şi născociri neghioabe. Trăiesc doar pentru invidia unul faţă de altul, satisfacerea poftelor trupeşti şi îngâmfare.
A face ospeţe, a ieşi în lume, a avea trăsuri, ranguri şi robi-slugi este o necesitate, pentru a cărei satisfaceri unii îşi jertfesc chiar şi viaţa, cinstea şi dragostea de oameni, şi chiar se sinucid, când n-o pot satisface. Chiar şi cei care nu-s bogaţi urmăresc acest lucru, iar cei săraci îşi înăbuşă în beţie insatisfacţia necesităţilor, invidia. Dar nu peste puţin timp în loc de vin se vor îmbăta cu sânge. Nu este de mirarea că în locul libertăţii au căzut în robie, iar în locul slujirii dragostei frăţeşti şi unirii omeneşti au căzut în dezbinare şi însingurare, cum mi-a spus în tinereţe misteriosul meu musafir şi învăţător. De aceea în lume din ce în ce mai mult se stinge ideea de slujire omenirii, de fraternitate şi unitate a oamenilor şi această idee este tratată cu ironie şi batjocură, fiindcă cum să-şi lepede deprinderile, încotro să se ducă acest rob care este atât de obişnuit să-şi satisfacă nenumăratele sale necesităţi, inventate chiar de el? El trăieşte în izolare şi ce treabă are cu întregul? Şi s-au ales cu obiecte multe, dar cu bucurie puţină”.
F. M. Dostoievski
(preluat din ziarul ortodox din Republica Moldova “TOACA”)
Vieru şi noi, cei rămaşi
A murit Grigore Vieru… Nu credem că va fi lăsat în pace nici după moarte. Există o veche–nouă tradiţie potrivit căreia numele poetului urmează să fie nelăsat în pace. Diferite figuri şi figurine din aşa zisele mediile artistice, culturale, jurnalistice, politice, etc. au început a se întrece în a venera şi celebra numele lui Vieru.
ianuarie 21, 2009
“Grupările teroriste”
În luna iulie 2008, Departamentul de Poliţie din Maryland (SUA) a fost zguduit de un uriaş scandal. O serie de documente interne, care dezvăluiau modul abuziv în care grupuri paşnice erau supravegheate, fiind considerate grupări teroriste, au fost făcute publice. Congresul american a cerut explicaţii, iar şeful poliţiei din Maryland, Terrence Sheridan, a trebuit să justifice aceste abuzuri, printr-o scrisoare adresată preşedintelui Comisiei Juridice a Senatului american.
Documentele arată că în perioada 2005-2007 mai multe grupuri care militează în mod paşnic împotriva pedepsei cu moartea, împotriva războiului, pentru protecţia mediului şi a animalelor sau pentru drepturile omului au fost catalogate în mod abuziv drept teroriste şi apoi atent supravegheate.
Aceste măsuri au fost implementate imediat după constituirea în cadrul Poliţiei din Maryland a unui “departament antiterorist”. Pentru a justifica existenţa unui astfel de departament era însă nevoie şi de terorişti. În lipsa lor, şefii Poliţiei din Maryland s-au orientat către grupurile de protest din zonă. Documentele dovedesc că printre obiectivele acestui departament se află şi: „identificarea ameninţărilor la siguranţa publică reprezentată de grupurile de protest, identificarea în cadrul acestora, a grupurilor ce reprezintă o puternică ameninţare şi monitorizarea lor continuă.”
În acest scop, s-a ordonat infiltrarea unor ofiţeri sub acoperire în rândul acestor grupuri. Documentele dau detalii despre unul dintre aceşti ofiţeri, o femeie, infiltrată într-un grup care milita paşnic împotriva pedepsei cu moartea. „În acest mod”, arată documentele, „ofiţerul în cauză se va forma practic şi va câştiga experienţă în misiuni sub acoperire”.
Timp de mai multe luni, spionul a transmis şefilor săi rapoarte săptămânale, din care reiese foarte clar că membrii grupului aveau activităţi paşnice şi promovau non-violenţa. Cu toate acestea, rapoartele se încheiau inevitabil cu recomandarea: „datorită faptelor expuse mai sus, solicit menţinerea deschisă a acestui caz şi continuarea misiunii.”
Într-un final, s-a decis totuşi încheierea acestei misiuni, mai ales că şefii o considerau a fi „un exerciţiu de formare cu risc redus”. Ofiţerul în cauză a fost implicat într-o altă misiune sub acoperire: infiltrarea într-un grup de militanţi anti-război, unde era avertizat că „de data aceasta va întâlni activişti care pot cauza turbulenţe sociale.” Rapoartele sale arată încă o dată că era vorba de persoane paşnice.
O a treia misiune a fost aceea de a participa la întâlnirile unui grup de militanţi pentru drepturile animalelor, despre care Poliţia avea informaţii că puneau la cale eliberarea puilor de găină dintr-o fermă aflată în zonă, unde aceştia erau crescuţi în condiţii necorespunzătoare. Rapoartele agentului sub acoperire arată că „la întâlniri nimeni nu a pomenit nimic despre puii de găină.” Oricât de hilară ar fi situaţia, acest grup era etichetat în bazele de date ale Poliţiei drept „grup terorist.”
Cerându-i-se explicaţii cu privire la aceste etichetări, Sheridan declară că s-a procedat aşa pentru că bazele de date standardizate nu permiteau selectarea altor opţiuni, cum ar fi „grup de protest anti-război” sau „grup de apărare a drepturilor omului”. Singura opţiune disponibilă, care li s-a părut poliţiştilor cea mai apropiată, a fost aceea de „grup terorist.” Aceste informaţii au fost trimise ca atare către o bază de date naţională.
Sheridan recunoaşte în scrisoarea adresată Senatului că pe lângă identificarea persoanelor prezente la acţiunile de protest, adunarea de informaţii despre acestea şi misiunile sub acoperire, ofiţerii erau implicaţi şi în monitorizarea internetului şi realizarea de intervenţii pe forumuri şi grupuri de discuţii.
ianuarie 18, 2009
ianuarie 17, 2009
Microsoft – părtaşul cipizării umane

În 2007 corporaţia Microsoft a lansat un serviciu web medical, care a primit denumirea de HealthVault. Serviciul HealthVault reprezintă un depozit in-line, în care utilizatorii au posibilitatea să acumuleze informaţii cu caracter medical. Abonaţii vor avea posibilitatea să păstreze pe server propriile dosare medicale, să salveze informaţii cu privire la intervenţiile chirurgicale suferite, date cu privire la starea organismului etc.
Baza de date medicală HealthVault va fi integrată în microcipurile VeriMed (care anterior avea denumirea de “VeriChip” şi „Digital Angel”). Datorită acestora, doctorii vor putea primi rapid acces la cartea medicală a pacientului, primind informaţia din cipul implantat în mâna unei persoane, care, spre exemplu, s-ar afla în inconştiinţă. Simbioza cipului şi sistemului HealthVault, elaborat de Microsoft, îl va face mult mai funcţional. Medicii vor avea acces la bazele de date stocate de către corporaţie.
Integrarea cipurilor VeriMed cu serviciul HealthVault nu garantează succesul proiectului. Compania VeriChip deja a încercat să-şi vândă unitatea care se ocupă cu implantarea chipurilor în corpurile umane din cauza faptului că oamenii nu se grăbesc să-şi însuşească coduri personale.
INFORMAŢII DESPRE CIP
ianuarie 16, 2009
De către cine va fi ales noul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Ruse ?

Pe data de 12 ianuarie, sinodul clericilor din Moscova a înaintat lista cu delegaţii care vor participa la Sinodul Localnic al BORu, delegaţi care îl vor alege pe noul patriarh al Bisericii Ortodoxe Ruse. În acelaşi timp, majoritatea eparhiilor şi-au ales deja reprezentanţii. Lista acestor persoane vădeşte faptul că, de data aceasta, patriarhul va fi ales de către un număr fără pecedent (impunător) de funcţionari de stat şi oameni de afaceri care sponsorizează eparhiile. Creştinii au primit această noutate ca o lovitură, numind viitorul Sinod “bîlciul vanităţii“.
Procedura finală de alegere a patriarhului încă nu a fost stabilită, deşi, după cum a comunicat purtătorul de cuvînt al Bisericii Ortodoxe Ruse, se presupune că votarea se va desfăşura în două etape. Astfel, la 26-27 ianuarie, episcopii Bisericii Ortodoxe Ruse (aproximativ 200 de persoane) se vor întruni la Sinodul Arhieresc şi vor desfăşura prima selecţie a candidaţilor, la care vor fi aleşi trei candidaţi. Aceşti trei candidaţi vor fi înaintaţi spre votare la Sinodul Localnic. Potrivit hotărîrii din decembrie a Sfîntului Sinod, eparhiile Bisericii Ortodoxe Ruse vor fi reprezentate la Sinodul Localnic de către delegaţi care includ episcopi locali, călugări, clerici şi mireni (în total, drept de vot vor avea 750 de persoane). Listele electorilor (alegătorilor) trebuie să fie prezentate Comisiei de validare a Bisericii Ortodoxe Ruse pînă la data de 15 ianuarie. În aşa mod, alegerea reprezentanţilor a ajuns la final: la 12 ianuarie au fost aleşi şi reprezentanţii clerului din Moscova.
Totuşi, componenţa prealabilă a electorilor a adus o surpriză creştinilor. În componenţa delegaţiilor eparhiale va fi inclus un număr mare de funcţionari de stat şi oameni de afaceri. Astfel, eparhia de Rostov a acordat onoarea de a alege patriarhul proprietarului SA „Donscoi Tabac“, vicepreşedintele Comitetului Dumei de Stat pentru buget şi impozite Ivan Savvidi. Reprezentant din partea eparhiei de Barnaul şi Altai este preşedintele administraţiei Companiei farmaceutice SRL „Iunifarm” Iurie Nijegorodţev. Bobruisc va reprezenta compania „Iarobel“, de asemenea, şi preşedintele Comisiei de comerţ şi antreprenoriat al Consilului orăşenesc local Igor Banşicov. Iar eparhia de Kursk a delegat în capitală un funcţionar din administraţia regională – directorul adjunct al Direcţiei de cooperare a partidelor politice şi organizaţiilor obşteşti Alexandru Şapovalov.
În promovarea elitei de afaceri au reuşit şi statele CSI. Astfel, eparhia de Doneţc şi Mariupol (Biserica Ortodoxă Ucraineană din cadrul Patriarhiei Moscovei) a considerat că pentru patriarh trebuie să voteze directorul companiei “Doneţcstal – uzină metalurgică” Victor Nusenchisu. Eparhia de Conotop şi Gluhov va delega la Sinodul Local pe preşedintele companiei naţionale “Energatom” Andrei Dergaci. Eparhia de Berdeansc şi Boguslav – pe preşedintele Consilului de supraveghere al SA “Berdeansc Agrotehservice” Vladimir Pasecinic.
Iar eparhia de Tiraspol şi Dubăsari a delegat la Sinodul Local pe fiul preşedintelui republicii nerecunoscute, Oleg Smirnov – deputat al Consiliului Suprem al Transnistriei, preşedinte al Consiliului acţionarilor „Gazprombanc“.
Biserica Ortodoxă Rusă nu ascunde faptul că eparhiile au mers pe calea promovării în calitate de delegaţi a sponsorilor bisericilor, pentru care participarea la alegerile patriarhului „se egalează cu o distincţie creştină”. O astfel de situaţie la alegerile patriarhului s-a creat pentru prima dată. Pînă în 1917, mirenii participau la Sinoade, însă numai cu vot consultativ. Iar la alegerile precedente ale patriarhului, mirenii au avut dreptul de a vota, dar votul lor a fost atribuit totuşi votului bisericesc – majoritatea mirenilor fiind lucrători ai parohiilor. Componenţa electorilor a provocat deja dezbinare printre creştini. Astfel, purtătorul de cuvînt al patriarhiei Moscovei părintele Vladimir Vighilianski a menţionat că „nu cunoaşte personal aceste persoane şi nu le poate judeca apriori“.
+ + +
Vă prezentăm mai jos o serie de fotografii în care apare actualul înlocuitor al scaunului patriarhal, ÎPS Kirill Gundeaiev:






Mitropolitul Kiril este un cunoscut filo-catolic, participant fidel la conferinţele, adunările, rugăciunile şi slujbele ecumeniste.
ianuarie 15, 2009
Astăzi, Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte pe Cuviosul Serafim de Sarov

Sf. Serafim s-a născut în 19 iulie 1754. Părinţii săi, Isidor şi Agatia Moshnin, locuiau în provincia rusească Kursk; Isidor era comerciant. La vârsta de 10 ani, Serafim s-a îmbolnăvit grav. În timp ce bolea a văzut-o pe Maica Domnului în somn, care i-a promis că îl va tămădui. După câteva zile a avut loc o procesiune religioasă în Kursk cu icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, preaslăvită în localitate. Datorită vremii nefavorabile, procesiunea şi-a schimbat cursul, scurtând drumul şi trecând pe lângă casa familiei Moshnin. După ce mama l-a dus pe copil la icoană acesta s-a vindecat repede. Încă de mic Serafim trebuia să-şi ajute părinţii la magazinul pe care îl aveau dar afacerile nu-l încântau deloc. Tânărului îi plăcea să citească scrierile vieţile sfinţilor, să meargă la biserică şi să se retragă singur la rugăciune.
La vârsta de 18 ani Serafim a hotărât să devină călugăr. Mama lui l-a binecuvântat şi i-a dăruit o cruce de aramă, pe care a purtat-o peste haine toată viaţa. Astfel a intrat la mănăstirea Sarov ca novice.
Viaţa monahală
Încă din prima zi în mănăstire Serafim a arătat că avea două calităţi excepţionale ale vieţii sale: hrana puţină şi odihna puţină. El mânca o dată în zi, foarte puţin, iar miercurea şi vinerea nu mânca defel. După ce a primit binecuvântare de la stareţ, adică părintele său duhovnicesc, a început tot mai des să se retragă în singurătatea pădurii pentru rugăciune şi meditaţie religioasă. La scurt timp s-a îmbolnăvit din nou grav, fiind ţintuit la pat de boală timp de trei ani.
Încă o dată Preasfânta Fecioară i-a apărut împreună cu mai mulţi sfinţi şi l-a vindecat. Arătînd spre părintele Serafim, Preasfânta Fecioară i-a spus Apostolului Ioan Teologul: “Acesta este unul de-ai noştri.” Atunci, atingîndu-l într-o parte cu toiagul i-a luat boala.
Serafim a depus votul monahal în 1786, pe când avea 27 de ani, luând numele care în ebraică înseamnă “înfocat” sau “arzător.” Curând a fost numit ierodiacon. Serafim a făcut cinste numelui său prin puterea de foc a rugăciunii pe care o avea. Cu excepţia timpului foarte scurt în care se odihnea, restul timpului şi-l petrecea în biserică. Prin nevoinţa în rugăciune şi la slujbele bisericeşti Serafim s-a învrednicit să vadă îngerii cântând şi slujind în biserică. În timpul Sfintei Liturghii din Joia mare, el L-a văzut pe Însuşi Domnul Iisus Hristos ca Fiu al Omului intrând în biserică înconjurat de alaiul îngeresc şi binecuvântând pe cei ce se rugau. După această vedenie minunată sfântul nu a putut grăi o lungă perioadă de timp.
Pustnicul
În 1793, Sf. Serafim a fost hirotonit ieromonah, după care a slujit zilnic şi s-a împărtăşit cu Sfânta Împărtăşanie timp
de un an de zile. Apoi Sf. Serafim a început să se retragă în “îndepărtata pustnicie” a pădurii la aproximativ cinci km depărtare de Mănăstirea Sarov. Era deja la o măsură duhovnicească înaltă. Animalele sălbatice din pădure – urşi, iepuri, lupi, vulpi şi altele – veneau la coliba sfântului. Maica stareţă a Mănăstirii Diveevo, Matrona Plescheeva, a văzut cum sfântul a hrănit un urs chiar din mâna lui. “Faţa marelui părinte era minunat de luminoasă şi veselă având o strălucire îngerească,” povestea ea. În timp ce trăia în mica lui colibă din pustie, sfântul a avut mult de suferit din cauza unor tâlhari care l-au atacat. Deşi era puternic din punct de vedere fizic şi avea un topor în mână în acel moment, sfântul nu a opus rezistenţă. Când l-au ameninţat şi i-au cerut banii, sfântul a lăsat jos toporul, şi-a încrucişat mâinile pe piept şi s-a lăsat în mâinile lor. Aceştia l-au lovit bestial cu coada toporului în cap până i-a pornit sângele pe nas şi urechi, după care l-au lovit cu o buturugă şi l-au călcat în picioare şi l-au târât pe jos lăsându-l inconştient. Când au considerat că a murit, l-au lăsat în pace. Unicul lucru de valoare pe care l-au găsit în colibă a fost icoana Maicii Domnului cea Îndurerată (Umilenie) în faţa căreia se ruga mereu Sf. Serafim. După un timp, când tâlharii au fost prinşi, sfântul a depus mărturie în favoarea lor, deşi în urma loviturilor primite sfântul a rămas cocoşat toată viaţa.
Curând apoi a început perioada “stâlpnică” a vieţii sale, petrecând în rugăciune, pe o piatră, cu mâinile ridicate, aproape nemişcat, timp de o mie de zile.
Spre sfârşitul vieţii, Sf. Serafim a avut o vedenie minunată cu Maica Domnului, ceea de l-a determinat să devină părinte duhovnic. A început să primească pe oricine venea la el pentru ajutor sau un cuvânt de folos. Mii de oameni din toate colţurile şi de toate felurile veneau la uşa sfântului ca să se îmbogăţească din harul său, pe care l-a primit prin multele şi grelele nevoinţe. Tuturor se arăta smerit, bucuros şi deschis. Obişnuia să-i primească pe toţi cu cuvintele: “Bucuria mea!” Pe mulţi îi sfătuia să dobândească pacea sufletului şi atunci se vor mântui oamenii din jurul lor.” Indiferent ce rang aveau oamenii care veneau la el, sfântul se închina în faţa lor şi le săruta mâinile a binecuvântare. Nu avea nevoie să-i spună omul de ce a venit pentru că vedea înlăuntrul sufletului fiecăruia. Obişnuia să spună că veselia nu este un păcat deoarece aceasta înlătură tristeţea, din care se naşte deznădejdea şi nimic nu este mai groaznic decât aceea.
“Of, dacă aţi şti,” spuse el odată unui călugăr, “ce bucurie şi dulceaţă îl aşteaptă în Rai pe un suflet drept! Aţi fi de acord să înduraţi în această viaţă toate necazurile, persecuţiile şi umilinţa cu mulţumire. Dacă în chilie ar fi plin de viermi care ar mânca trupul nostru tot restul vieţii am fi bucuroşi să îndurăm numai să nu cumva să pierdem bucuria cea cerească pe care a pregătit-o Dumnezeu pentru cei ce Îl iubesc pe El.”
Motovilov
Minunata transfigurare a sfântului a fost povestită de un ucenic cu mare evlavie la sfântul, pe nume: Motovilov. Întâmplarea s-a petrecut iarna, într-o zi noroasă. Motovilov stătea pe un trunchi în pădure iar Sf. Seraphim se afla în faţa lui, povestindu-i despre sensul vieţii creştine şi explicîndu-i motivul vieţii creştinilor pe pământ.
“Este nevoie să lăsăm Duhul Sfânt să pătrundă în inimile noastre. Toate cele bune pe care le săvârşim în numele lui Hristos, ni s-au dat prin Duhul Sfânt şi le putem face mai ales prin rugăciune, care ne este tot timpul la îndemână,” spunea el.
“Părinte,” întrebă Motovilov, “cum aş putea vedea harul Sfântului Duh? Cum pot să-mi dau seama dacă este întru mine sau nu?”
Sf. Serafim a început să-i explice prin pilde din vieţile sfinţilor şi apostolilor dar ucenicul tot nu pricepea. Atunci bătrânul îl apucă de umeri hotărât şi-i spuse, “Dragul meu frate, amândoi ne aflăm acum întru Duhul Sfânt.” Atunci parcă i s-au luminat ochii lui Motovilov care a văzut cum faţa bătrânului strălucea ca soarele. Inima i s-a umplut de linişte şi bucurie, corpul i-a fost străbătut de căldură ca şi când ar fi fost vară şi în jurul lor se răspândea o mireasmă foarte plăcută. Motovilov s-a speriat de acea schimbare neobişnuită, dar mai ales de faţa sfântului care strălucea. Dar sfântul i-a spus: “Nu te teme, dragă frate, că n-ai putea nici măcar să mă vezi dacă nu ai fi şi tu în plinătatea Sfântului Duh. Să mulţumim Domnului că ne-a milostivit astfel.”
Atunci a înţeles Motovilov cu mintea şi cu inima ce înseamnă transfigurarea prin pogorârea Sfântului Duh asupra omului.
Cugetări duhovniceşti
“Cititul cuvântului lui Dumnezeu trebuie să se facă în singurătate, pentru ca întreaga minte să se afunde în adevărurile din Sfânta Scriptură şi să se înfierbânte până la lacrimi; de la acestea omul se încălzeşte tot şi se umple de daruri duhovniceşti care bucură mintea şi inima mai tare decât orice alt cuvânt.”
“Dumnezeu e foc care încălzeşte şi aprinde inima şi străfundurile trupului nostru. De aceea, când simţim răceala în inimi, aceea este de la diavol pentru că diavolul este rece. Atunci trebuie să chemăm numele Domnului, Care va veni şi va încălzi inimile noastre cu o dragoste pură nu numai faţă de El ci şi faţă de aproapele, iar răceala urâtorului de bine va dispărea din faţa căldurii Lui.”
“Trupul este un sclav iar sufletul este stăpânul, deci din mila lui Dumnezeu trupul este nevoit de boli, pentru că numai aşa slăbesc patimile şi ne întoarcem la omul dinlăuntru. Da, uneori bolile trupului sunt cauzate de patimile sale.” — Sfaturi duhovniceşti.
“Cei care au hotărât să-I slujească Domnului Dumnezeu, trebuie să exerseze rugăciunea minţii închinată Mântuitorului şi să o rostească neîncetat: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”!
“Când ne cuprinde deznădejdea, să nu ne lăsăm robiţi. Mai degrabă întăriţi şi ocrotiţi de lumina credinţei, să spunem vrăjmaşului cu curaj: “Ce eşti tu nouă, tu care ai fost alungat de la faţa lui Dumnezeu, un fugar din rai, un rob al răului? Tu nu ne poţi atinge pentru că Hristos, Fiul lui Dumnezeu ne este stăpân nouă şi tuturor. Piei, blestematule. Noi credem în dreaptă Crucea sa. Şarpe, te călcăm pe cap.”
http://ro.orthodoxwiki.org
+ Sfinte Serafime de Sarov, roagă-te lui Dumnezeu ca să dobindîm pacea Duhului Sfînt! +
-
Acatistul Cuviosului Serafim de Sarov
ianuarie 14, 2009
APEL DIN PARTEA PĂRINTELUI IUSTIN PÎRVU: Este vremea muceniciei! Luptaţi până la capăt! Nu vă temeţi!
Este vremea muceniciei!
Luptaţi până la capăt! Nu vă temeţi!

Iubiţi fii ortodocşi ai acestui neam,
Cu multă durere şi îngrijorare vin să vă adresez aceste cuvinte, pentru care mă simt dator în faţa lui Dumnezeu şi conştiinţa şi inima nu mă lasă să trec nepăsător pe lângă acest val primejdios care s-a ridicat să înghită toată suflarea omenească, chiar şi pe cei aleşi, de este cu putinţă. Nu în calitatea mea de biet monah, ascuns într-un vârf de munte, era să vă aduc la cunoştinţă aceste pericole ce se ivesc asupra Bisericii lui Hristos, în primul rând, ci a arhipăstorilor, mai marii acestei Biserici. Dar dacă ei trec aceste lucruri sub tăcere, având preocupări mai de seamă decât are acest popor, eu nu pot să trec cu vederea glasul vostru, al celor care aţi rămas credincioşi cuvântului Evangheliei lui Hristos, aţi aşteptat şi mi-aţi cerut cuvântul în privinţa acestor realităţi dureroase în care ne aflăm.
De aceea, fiii mei, vin şi vă spun că a sosit ceasul să-L preaslăvim pe Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, singurul Dumnezeu adevărat. Nu credeam că voi trăi să văd şi eu începutul acestor vremuri de durere, apocaliptice – dar iată că mânia lui Dumnezeu a venit mai degrabă asupra noastră, pentru toate păcatele şi fărădelegile pe care le-am săvârşit. Şi văd cum bieţii oameni nu sunt pregătiţi să facă faţă acestor capcane ale vrăjmaşului,a cărui nouă lucrare acum este să pecetluiască sufletele voastre cu semnul Fiarei – 666. Toţi am citit Apocalipsa şi înfricoşătoarea profeţie – scrisă cu 2000 de ani în urmă: „Şi ea(fiara) îi sileşte pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei slobozi şi pe cei robi, ca să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte. Încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde decât numai cel ce are semnul, adică numele fiarei, sau numărul numelui fiarei” (Apoc. 13:16-17).
Vremea în care ne aflăm acum este premergătoare acestei profeţii. Prin lege, prin ordonanţă de guvern, românii sunt obligaţi să se încadreze într-un plan de urmărire şi supraveghere la nivel naţional şi mondial, proiect care le răpeşte de fapt oamenilor libertatea. Românilor li se cere să-şi pună pe paşapoartele, permisele auto şi orice alt act personal cipul biometric ce conţine amprenta digitală, imaginea facială, şi toate datele personale. Poate pentru mulţi dintre dumneavoastră acest cip pare un lucru nesemnificativ, dar în spatele acestui sistem de însemnare a oamenilor, de codare şi stocare a datelor de identificare se ascunde o întreagă dictatură, un întreg plan demonic, prin care de bună voie îţi vinzi sufletul diavolului. Însemnarea oamenilor, ca pe vite, este primul pas al unor alte măsuri luate pentru controlul absolut al fiinţei umane. Dragii mei, după cum proorocesc Sfinţii Părinţi, primirea acestui semn este lepădarea noastră de credinţă. Să nu credeţi că putem sluji şi lui Dumnezeu şi lui mamona. Nu, dragii mei, nu primiţi acest însemn diavolesc care vă răpeşte ceea ce vă aparţine prin moştenire de la Dumnezeu, dreptul la identitate, dreptul la unicitate şi originalitate, al fiecărei fiinţe umane! Trebuie să vă apăraţi acest drept de la Dumnezeu, chiar de ar fi să plătiţi cu preţul vieţii voastre. În zadar câştigaţi cele ale lumii, dacă vă pierdeţi sufletele voastre şi ale copiilor voştri, pentru că Sfinţii Apostoli ne spun clar „se cuvine să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni“.
De aceea vă spun: este vremea muceniciei! După părerea mea ne aflăm în vremurile în care singura cale de mântuire este mucenicia. De-abia acuma este momentul să mărturisim cu propria noastră viaţă, până acum ar fi fost o risipă de energie. Din păcate noi nu avem un tineret ortodox la fel de riguros ca cel al grecilor, al nostru este mai evlavios, ce-i drept, dar şi mai lipsit de vlagă şi de reacţie. Se ştie foarte bine cât de curajos au reacţionat grecii dar şi sârbii, când au protestat împotriva acestor cipuri şi a sistemului însemnării şi controlului total al identităţii. Tinerii lor au fost formaţi de mici în duhul acesta patristic, atât în familiile cât şi în şcolile lor – ei au noţiuni de Vechiul Testament, de Noul Testament; din tată-n fiu s-a predat această tradiţie patristică. De pe timpul comunismului încoace noi am dovedit că rămânem constanţi slugi altora, uitând de curajul şi demnitatea românilor de altădată. Toate popoarele vecine au încercat să scape de comunism, să-şi impună cumva neatârnarea – şi au reuşit într-o măsură oarecare. Dar România, care a fost cel mai crunt lovită de fiara comunistă, al cărei popor a îndurat cele mai cumplite crime şi decimări în lagăre şi deportări, a ajuns astăzi putregai. La noi în biserică situaţia este destul de anevoioasă deoarece credincioşii nu sunt destul de informaţi cu privire la aceste provocări ale lumii de azi. La noi, bietul român, dacă îl măguleşti un pic, nu mai ţine cont de nici o normă evanghelică. El este vinovat numai prin neştiinţă deoarece dacă el n-are câtuşi de puţine cunoştinţe de la biserică, de la şcoală, din familie, din societate – ignoranţa e cuceritoare. Pentru că el are un text în capul lui: „supuneţi-vă mai marilor voştri”; la el trebuie să meargă textul. Păi, pe noi nu ne acuzau în puşcărie, folosindu-se cu viclenie de textul scripturistic, aşa cum fac şi sectarii?- „Voi aţi fost încăpăţânaţi măi, voi aţi fost răzvrătiţi, n-aţi ascultat de cuvântul Evangheliei – păi, ce creştini mai sunteţi voi? Voi vă pierdeţi viaţa zadarnic”. Aşa încercau să ne reeduce comuniştii roşii de atunci, si tot astfel fac acum cu poporul nostru comuniştii de azi îmbrăcaţi cu haine albe.
Se vrea şi se încearcă o desfiinţare a sacrului prin relativizarea valorilor fundamentale, a adevărului de credinţă prin ecumenicitate, se vrea înregimentarea şi uniformizarea pe model ateist a copiilor noştri. Dacă îi spui acum unui cetăţean care are cinci copii în casă – „Măi, nu mai lua buletinul sau paşaportul” – păi el nu înţelege. „Păi, părinte, eu ce le mai dau de mâncare”? Şi-l pui în faţa acestei situaţii grele. Suntem noi dispuşi ca Brâncoveanu de altădată să facem sfinţi din copiii noştri? Nu suntem pregătiţi. Şi atunci cine poartă toată această vină? Nu noi, biserica? Nu noi, mănăstirile, care suntem în faţa altarului avem datoria să spunem oamenilor adevărul şi să-i prevenim la ceea ce-i aşteaptă pe mâine? Dar în protopopiate nici vorbă să se pună o astfel de problemă, eşti respins, eşti catalogat naiv şi depăşit – ba chiar mai face şi glume pe seama ta. Deci dacă preotul nu are habar de lucrurile acestea, atunci ce să mai spui de bietul credincios care săracu’ de-abia deschide Biblia de două trei ori pe an, sau doar o dată-n viaţă? Vina este de partea tuturor celor ce răspund de educaţia şi formarea acestui popor – de la învăţători, profesori până la preoţi şi miniştri.
Vă cer, aşadar, în numele Mîntuitorului Hristos, Care a spus „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.” (Matei 11: 32-33), să cereţi autorităţilor române să abroge legile care permit îndosarierea şi urmărirea electronică a creştinilor, renunţarea la libertatea cu care ne-am născut.
Dar o să primim plata păcatelor noastre, moartea, osânda noastră, care să nu fie, ferească Dumnezeu, de răscumpărat. Pentru că Hristos Şi-a vărsat sângele o dată pentru tine. Ei bine, poporul acesta, prin fruntaşii săi, s-a ticăloşit până la culme, prin trădarea tradiţiilor şi credinţei strămoşeşti. Iar noi am refuzat această răscumpărare prin neprezentarea acestor adevăruri scripturistice; am fost deseori absenţi din fruntea micii oştiri a Adevărului.
Să rezidim neamul acesta! Dar nu vom putea izbândi lucrul acesta dacă nu ne vom rezidi fiecare în parte sufletele noastre. Să ne pocăim şi să ne punem cenuşă în cap, ca să ne dea Domnul harul şi puterea de a primi mucenicia. Va trebui să creăm mici fortăreţe, mici cetăţui de supravieţuire, la sate, acolo unde mai sunt încă oameni care pricep şi îşi amintesc Rânduiala, unde să avem pământul nostru, şcoala noastră – în care să ne creştem copiii în duhul aceasta ortodox, să avem spitalele şi moaşele noastre. Copiii încă de la naştere trebuie protejaţi – pentru că, după cum vedeţi, vor să implanteze acest cip pruncului la naştere.
Fiecare este dator să-şi mântuiască sufletul. Fiecare să se intereseze şi să vadă că ne aflăm în faţa unui moment de cumpănă în care ai de ales: să-ţi pierzi sufletul sau să-ţi salvezi sufletul. Cel care nu s-a interesat până acum, nu e târziu încă să afle şi să se dumirească.
Acum e timpul jertfei, prin vorbărie şi prin conferinţe nu mai facem nimic.
Să te duci, române drag, fără frică, direct spre vârful sabiei, ca străbunii noştri cei viteji, să te duci ca o torpilă japoneză, să mori în braţe cu vrăjmaşul! Acum suntem exact ca în arena romană cu fiare sălbatice – stai aici în mijlocul arenei şi aştepţi, ca şi creştinii de odinioară, să dea drumul la lei. Aşteptaţi să fiţi sfâşiaţi, rupţi, altă scăpare nu mai e! Lupta este deschisă. Luptaţi până la capăt! Nu vă temeţi! Aşa cum a început creştinismul, aşa va şi sfârşi – în dureri şi în suferinţă. Pecetluiţi creştinismul cu mucenicia voastră!
Iubiţi fraţi întru cinul îngeresc şi întru slujirea preoţiei, fac un apel către frăţiile voastre să întăriţi acest text cu semnătura proprie, în numele mănăstirii şi parohiei pe care o păstoriţi.
Mănăstirea Petru Vodă, 14 Ianuarie 2009
Cuvioşii Mucenici ucişi în Sinai şi Raith
Arhimandritul Justin Pârvu

RĂSPÎNDIŢI ACEST CUVÎNT TARE LA TOATĂ SUFLAREA ROMÂNEASCĂ !
Tehnologiile de supraveghere s-au dezvoltat într-atât încât se vorbeşte deja despre oraşe supertehnologizate, în care controlul este total. Ele sunt numite U-city (Ubiquitous City). În Occident, cei mai mici paşi de implementare a unor tehnologii de supraveghere au născut puternice proteste; un întreg oraş construit în acest mod ar fi fost total respins.
Pe când Domnul Hristos se afla pe pământ împreună cu ucenicii si cu Apostolii Săi, la un moment dat i-a îndemnat să fie atenti la învătătura fariseilor; si aceasta pentru a distinge dacă ei caută cu adevărat cele ce sunt ale lui Dumnezeu. Atunci a spus: ‘‘Cărturarii si fariseii au sezut în scaunul lui Moise; deci toate câte vă vor zice vouă, faceti-le si păziti-le; dar după faptele lor nu faceti, că ei zic, dar nu fac” (Matei 23, 2-3). Să vedem aici, cu luare aminte, ce spune Hristos: ”Cărturarii si fariseii au sezut în scaunul lui Moise”. Cu aceste cuvinte Domnul nostru face cunoscut ucenicilor Săi că scaunul pe care sezuse mai înainte proorocul Moise si din care învăta poporul cuvântul lui Dumnezeu ca reprezentant al Lui îl luaseră acum cărturarii si fariseii, oameni plini de ipocrizie. Cu toate că scaunul si l-au însusit oameni plini de patimi, Hristos nu îi îndeamnă totusi pe ucenicii Săi si nici poporul să plece de lângă acest fel de învătători si nici nu-i îndeamnă să nu-i asculte, ci îi sfătuieste în felul următor: ”Toate câte vă vor zice vouă, faceti-le si păziti-le”. Să fim cu luare-aminte la ceea ce le spune: “Cele ce vă spun să păziti, să păziti!”. Vedem că Hristos Domnul nostru, pentru că ei se găsesc ierarhic pe scaunul lui Moise, nu ne-a dat poruncă să ascultăm de ce este al lor, adică de produsul propriei lor ratiuni si gândiri, adică de ceea ce izvorăste din criteriile lor interesate. Ne-a dat porunca să-i ascultăm numai în ceea ce ne spun să păzim. Cuvântul ”a păzi” se referă la tot ceea ce Domnul ne-a spus să împlinim sau tot ceea ce e scris în Sfânta Scriptură (sau tot ceea ce a fost legiuit de Sfintii Părinti ai Bisericii la Sinoadele a Toata Lumea). Ei, asadar au datoria de a asculta cuvântul lui Dumnezeu si, prin urmare, de a ne îndemna pe noi să-l păzim. Dacă ei, ca robi ai lui Dumnezeu, aflându-se în libertate, nu vor voi să dea ascultare anumitor lucruri, vor fi liberi să nu dea ascultare, suportând însă toate consecintele pe care le aduce cu sine apostazia, această neascultare si îndepărtare a lor de cuvântul lui Dumnezeu.
Unii frati ai nostri spun că anumiti preoti îsi exprimă, siguri de ce spun, părerile si că le si publică în cărti, devenind astfel publică diferenta de păreri, cu următorul rezultat: dacă cineva se află în adevăr, atunci se va împărtăsi de acest adevăr multă lume, dar dacă acesta nu se află în adevăr, multă lume se va sminti. Biserica noastră spune că nu o să fie cuprinsi de hătisuri si nici nu se vor rătăci toti cei care vor avea grijă ca mintea lor să fie plină de râvnă, curată si de trezvie, cu ajutorul Sfintelor Taine si al ascultării duhovnicesti. 

Aşa cum în vechea biserică sinedriul s-a făcut luptător-de-Dumnezeu, aşa şi noi, ferească Dumnezeu, să ajungem în vremurile noastre… Faptul că arhipăstorii noştri au ales o altă cale reprezintă o mare sminteală. Însă nu vă descurajaţi, există şi printre ei cîţiva care au rămas credincioşi căii Adevărului lui Hristos. Aşa, de exemplu, de-a lungul istoriei, au fost mai multe sinoade tîlhăreşti decît sfinte sinoade. Alt exemplu: cînd turcii mahomedani s-au apropiat ameninţînd Constantinopolul – cea de-a doua Romă – Sinodul Bisericii Ortodoxe greceşti s-a adresat catolicilor, căutînd sprijin la ei, şi învoindu-se să-l pomenească pe papă. Doar unul dintre arhierei a refuzat să iscălească – arhiepiscopul Marcu al Efesului – iar Duhul Sfînt a fost cu el, nu cu sinodul. La urmă, patriarhul cu toţi episcopii s-au alăturat lui, îndreptîndu-şi greşeala.






