Messomania ;)

“Pelerinii” vremurilor de pe urmă

Întreaga suflare creştină, prin dumnezeiasca înţelepciune şi sfântă iconomie e permanent răscolită, îmboldită încă din primele veacuri spre dorirea perpetuă, veşnic însetată de cereştile taine. Aceste scumpe nelinişti omul contemporan le scaldă în apele nepăsării, în traiul monoton şi molcom, sărac de fapte mari, searbăd şi nevolnic, omorâtor de mântuitoare trudiri. Noi cei de azi care ne revendicăm a fi adevăraţi creştini, uităm că Mântuitorul Hristos a propovăduit un altfel de creştinism decât acest „creştinism de seră“, mult iubit nouă, zămislind din zbuciumul prigonirilor îndurate, nu creştin „de vitrină“, ci după modelul primilor creştini, apostolii, creştinul purtător de Hristos era creştinul-sărac, creştinul-flămând, creştinul-de lume îngrijorat, creştinul urgisit, creştinul-pribeag, mâhnit de această lume. Ştim foarte bine, măcar unii dintre noi, că Mântuitorul nu s-a învoit, resemnat şi complice, cu fărădelegile lumii, nici nu a acceptat „îndulciri” de la oameni pentru a avea o viaţă tihnită şi „confortabilă”, nu S-a zbătut să-Şi câştige o anume „prestanţă”, să-Şi facă un „rost în viaţă”.

Statornice pravile în această lume a nestatorniciei, rămân pildele Lui de părtăşie cu sfintele chinuri îndurate împreună cu cei fără de casă, fără de masă, fără nici o „omenească menire” cu toţi „răii” şi „antisocialii”  neştiutori de principii tăioase ori norme rigide. Da, a băut din paharul amărăciunii cu toţi „zoioşii”, cu „lichelele” şi „drojdia societăţii”, oameni care nefiind pecetluiţi cu „înalte” şi „alese” chemări, slobozi de cărturăreasca chemare, au dibuit cu inima tainele mântuirii fără cârteală, fără sminteală, fără „înţelepte” reflecţii ori „şovăieli precaute” ţâşnite din ungherele minţii. Ei, lepădăturile lumii, ei, nespălaţii, dezmoşteniţi ai soartei odată cu Apostolii, străini de nodurile încâlcite ale treburilor şi nevoilor, au împărţit cu Hristos ocări, umilinţe, batjocuri, lipsuri şi nevoi, colindând dosădiţi pe coclauri şi prin târguri. Cred că aceştia sunt primii oameni care, părăsind toată trufia pământească, purtaţi de Duhul, au purces pe căi neumblate să „apostolească” pe meleaguri păgâne, vestind nesmintit Adevărul. Ei au pus temeliile viitorilor pelerini, nebunilor mistici, iubitorilor de slobodă vieţuire, lepădând straiul strâmt al nevoilor vieţii şi al grijilor lumii. Ei sunt cei care, uitând de metehnele firii, cuprinşi de „smintită” râvnă, au ales acea „bogăţie” pe care fricosul bogat o dispreţuise: veşnica nemurire lipsită de griji. Iată „ispita” de care sunt învinşi, odată cu bogatul mai sus pomenit, toţi bogaţii acestei lumi: „mergi, vinde tot ce ai, dă averea ta săracilor şi vei avea comoară în cer şi apoi, luând crucea vino şi urmează Mie”.(Marcu 10,21)

Bogăţia lumii e bine să ştim că e una din marile ispite ale tuturor vremurilor care îl duce pe creştin (uneori vădit) inconştient la o perpetuă apostazie. Bogăţiile acestei lumi îi încătuşează creştinului superficial libertatea de a mărturisi, clătinându-i sufletul între cer şi pământ, şi tot bogăţia a fost una din cele trei ispite, „probe de foc”, cu care a fost încercat Mântuitorul pe muntele Carantania. Da, iubirea de arginţi este una din cele mai primejdioase patimi pentru creştinul care alege viaţa de pelerin. De această nemiloasă ispită pelerinii tuturor religiilor, dar mai ales pelerinii creştini, de-a lungul istoriei, s-au lipsit prin dramatice chinuri îndurând aspre nevoi de suflet sfinţitoare în lupta cu viclenele duhuri.

„Pelerinii” contemporani

Acum, după ce cititorul, prin cuvintele de mai sus este măcar succint pus în temă în privinţa originilor istorice ale pelerinajului şi, în mod deosebit, cu primele forme de pelerinaj creştin, vom prezenta cât mai fidel pelerinajul şi pelerinul creştin, aşa cum se descoperă în lumea noastră contemporană totalitară, atee şi ignorantă, fudulă şi superficială. În primul rând ţinem să subliniem faptul că sunt numiţi impropriu „pelerini” cei care se „ostenesc” să ne viziteze istoricele vetre monahale: mănăstirile. De ce? Pentru faptul că atitudinea, „scopul” cât şi vestimentaţia îi trădează pe cei mai sus pomeniţi ca fiind binecunoscuta specie din „fauna plimbăreţilor” – turistul. Ce este turistul? Este cel ce se plimbă prin Ortodoxie, „încântat de sine” ca „Vodă prin lobodă”, confundând mediul bisericesc cu o splendidă „experienţă spirituală”. Turistul este acel „burghez fudul” cu pretenţii de intelectual rafinat, iubitor de „subţirimi culturale”, rătăcind impetuos plin de o „gravă importanţă” în sobrietatea ctitoriilor voievodale privind absent, rece, distant, uşor dispreţuitor la necioplitele gazde, tineri pletoşi şi bărboşi, fremătând încoace şi încolo, mânaţi de nevoile zilei. Dacă ar fi doar atât, ar fi bine, dar diversitatea „speciei” e mult mai complexă. Îi vezi pe unii făcând printre straturi adevărate slalomuri, pe alei îndrăzneţe „maratonuri”, pe alţii râzând zgomotos, perorând strident, fără pic de jenă, copii ţopăind încoace şi încolo, fluierând, îmbrâncindu-se vesel, înhăitaţi în fel de fel de hârjoane, cu părinţii unii din ei tăifăsuind liniştiţi pe alături, păşind „senini”, „calmi”, „fără probleme”, neafectaţi de vacarmul propriilor odrasle, deoarece „aşa sunt ei”, „sunt mici şi neştiutori”, „sunt nevinovaţi”, „doar şi noi am fost copii”, etc. Grav nu e atât că aceşti oameni sunt cu asemenea „maniere” ci faptul că, fiind lipsiţi de o minimă etică (creştinească, nici atât), săvârşesc toate acestea în mănăstiri scuzându-se „candid” şi „legitim” cu expresii precum: „am plătit”, „nu am ştiut”, „să nu fim absurzi”, etc., atunci când sunt mustraţi şi chestionaţi. Acestora însă, noi le spunem: chiar dacă „ai plătit”, bădărănia, lipsa de elementare norme creştine, impertinenţa şi agresivitatea verbală nu se pot justifica cu astfel de „scuză” mai ales într-un mediu unde atitudinea duhovnicească nu poate fi trecută cu vederea. „N-am ştiut”, „să nu fim absurzi” sunt scuze puerile şi copilăreşti nedemne de un adevărat creştin pentru că aceste scuze nu rezolvă nimic, nu salvează în nici un fel problema, nu te „educă” absolut deloc, ba dimpotrivă.

Cine te-a oprit „să ştii”? Cine ţi-a spus că „neştiinţa” e o virtute, că nu-i nevoie „să ştii”? Cât despre „absurditate” e bine să ştim că, precum noi suntem consideraţi acum, la fel şi Hristos şi apostolii şi proorocii şi mucenicii, cu tot alaiul sfinţilor au fost consideraţi „absurzi” din totdeauna şi aşa va fi până la sfârşitul veacurilor căci lumea trăieşte în minciună şi înşelare şi, bineînţeles, tot astfel şi gândeşte. Da, astăzi, într-adevăr, turiştii, „fiarele Ortodoxiei” aduc mari prejudicii vieţuirii monahale. Răspândesc în mănăstiri duh nou de lux şi confort, poluează fonic liniştea codrilor noştri şi văile mănăstirilor cu instrumente muzicale, alarme, claxoane, casetofoane, radiouri, etc. încălcând fără scrupule, dornici de aventuri nesătule, rânduielile statornicite de veacuri în obştile monahale. Peste tot, în poieni şi izvoare, pe râuri şi dealuri, prin desişuri şi luminişuri, zac aruncate în neştire pungi, etichete, ambalaje şi sticle, urme ale „civilizaţiei” marilor oraşe, mărturii ale „conştiinţei creştine”, „barbarie modernă”, în lumea de basm a falnicilor codri. Oare acesta să fie mesajul lumii către noi, oare acesta este chipul creştinismului dătător de viaţă, oare aceasta să fie destinaţia mănăstirilor noastre: coşuri de gunoi pentru mizeriile lumii? Căci ce poţi spune când, cu impudică îndrăzneală se încalcă sobrietatea specific monahală, vieţuirea ascunsă şi austeră întru osteneala duhului de cei ce nu deosebesc mănăstirile de staţiuni balneo-climaterice, parcuri de agrement, confundând mănăstirile cu mari „edificii de cultură şi civilizaţie”? Îmbrăcaţi în tricouri multicolore (sigur îmbrăcaţi?), cu forme ostentativ dezgolite, cu ţigara ostentativ fumegând în colţul gurii, ori mestecând plictisiţi şi „importanţi” chewing-gum, ţăcănind în stânga şi dreapta cu blitzuri, prosperi şi distraţi, aceştia sunt „pelerinii” vremii. Lipsiţi de evlavie, penibil de serbezi în vorbe, stângaci închinându-se în grabă, sec privind la icoane ori miopi cu o tâmpă uimire, încremeniţi precum „pigmeul în faţa statuii” ei sunt mostre ale omului „nou”, înţărcuit în definiţii pompoase, străini de realităţile veşnice, tributar raţionamentului scolastic ucigător de suflet.

Femei cu „libere concepţii”, deocheat aranjate, doldora de podoabe, strident „împănate” cu toate culorile curcubeului, cu chipuri de plastic, dezgustător „smălţuite”, greu „aromind” a parfum de-ţi taie suflarea, trec porţile mănăstirilor cu aerul că „totu-i normal”, că „aşa e viaţa”, „n-ai ce-i face”, fără cât de uşoare mijiri de ruşine, inconştiente de faptul că în mănăstiri e „altfel”, că acolo guvernează o anumită stricteţe, cu mari eforturi păstrată, proprie cinului monahal. Pentru monahul vremii noastre poate că aceasta e una din cele mai mari „torturi” – faptul că propria sa generozitate îl pierde, că îngăduinţa sa faţă de oameni este răsplătită cu încălcarea legilor monahale de către aceştia. Adică venirea nestăvilită a mirenilor în mănăstiri schimbă viaţa monahului, slăbesc sufletul lui în lupta cu partea văzută a lumii, făcându-l nevolnic. Datorită acestei situaţii, monahul nu ajunge la lupta duhovnicească ci rămâne într-o luptă trupească, ducând o luptă „profană”, „păgână”, nereuşind să păşească peste pragul văzut al virtuţilor. Cele mai sus menţionate sunt „roade” ale laicizării monahismului iar nu ale lumii „îmbisericite” aşa cum ar fi trebuit să fie.

Deci iată că astăzi lumea schimbă pe monah, iar nu monahul pe oameni. Şi acest mare neajuns vine din faptul că mireanul, turistul vine în mănăstire cu un anume „aer” de „stăpân”, de „mântuitor” al celor lipsiţi şi umili, vine hotărât să-ţi „ofere”, să-ţi „cumpere” liniştea şi negrija cu un pomelnic,  să-ţi vândă totul din mofturile lumii, aspecte pe care monahul, bineînţeles nu le sesizează în goana sa după huzur. Căci, cinstit vorbind, când turismul devine sursă de permanent profit pentru o mănăstire, obştea acelei mănăstiri se dezvaţă a lupta pentru existenţă, monahul ocoleşte munca „grea”, munca ţăranului şi a călugărului de demult, nu-şi mai câştigă pâinea prin osteneala braţelor sale, ci preferă să presteze o activitate strict legată de „avantaj fără efort”, devenind „angajat al poporului”, stând la dispoziţia turistului precum hangiul aşteptându-şi „muşteriii”. Acesta poate fi numit fără nici un dubiu „monahul-mercenar” fiind, totodată, modelul cel mai preferat şi apreciat atât de turişti, pentru că face „treabă bună”, că e „descurcăreţ”, „isteţ” şi „ager” la „chilipiruri” cât şi de mai-marii mănăstirilor şi prelaţii bisericii care îl recomandă drept „chip de desăvârşire” pentru deosebita şi marea lui „ascultare”. E monahul cel mai departe de adevăratul monahism dintre toate „rasele” de monahi „cuminţi” care-s bucuroşi de prosperitatea vremii, trăind în dulcea vieţuire tihnită a „monahului-nabab”, lipsit de „drame” şi mântuitoare „frisoane”.

Dar revenind la atitudinea ignorantă a turiştilor „noştri” adăugăm şi acestea: lipsiţi de o minimă înţelegere a comportamentului în biserică îi vezi pe unii cum se îmbrâncesc agitaţi, dând năvală „ca la meci”, grăbiţi şi sălbatec pentru un pomelnic, o lumânare, o iconiţă, etc. şi toată această îmbulzeală are loc în timpul dumnezeieştilor slujbe. Ne întrebăm cu firească „uimire”: cât înţeleg ei din slujbe? Cât preţuiesc ei liniştea celor din jur? Câtă bună-cuviinţă au dumnealor atunci când în „mare viteză”, „mâzgălind” neglijent în aer nişte „semne stâlcite”, „jumătăţi de cruci”(batjocura dracilor), tropăie zgomotos, scot din bagaje pungi foşnitoare, se plimbă neliniştiţi gesticulând haotic în toate direcţiile „posibile”, aleargă nestăpânit „dezlănţuiţi” la toate icoanele, înfierbântaţi de o „stranie” „râvnă”? Oare nu această dezordine a înfierat-o Hristos când a biciuit pe zarafi şi pe negustori în templu, răsturnându-le tarabele? Oare am uitat noi cuvântul apostolului care zice: „Hristos ieri, azi şi în veac este acelaşi”? Căci astăzi Hristos de ar fi din nou printre oameni, în chip văzut, cred că şi pe noi ne-ar biciui cu aceeaşi „sfântă mânie” ca şi în acele vremuri. În primul rând pe noi, mai marii bisericii care, de dragul socotelilor omeneşti, din „sfiala” cea ruşinoasă faţă de oameni nu mai povăţuim poporul, iar apoi pe norod ar pedepsi Hristos căci trândăvia duhovnicească în care se complace, mândria „noilor concepţii” îl face surd la mustrările Bisericii, purtându-se îndrăzneţ şi neruşinat cu puţinii clerici ce-şi mai fac datoria prin mustrări, înfricoşări şi cuvenite „pedepse”. Nici Botezătorul Ioan nu cred că ar fi mai încântat de „năravurile” creştinilor vremii, nici de „turisticele” deprinderi cu nuanţe de bâlci răspândite-n biserici şi-n mult încercata ortodoxie, el care a vorbit drept, fără înconjur în faţa mulţimii, ridicând glas împotriva tuturor fărădelegilor săvârşite nu doar de popor, ci chiar de însuşi Irod, stăpânul Galileii. Da, au mustrat şi apostolii, în frunte cu marele Pavel, pe stăpâni şi pe robi, pe femei, pe văduve, pe bărbaţi, pe părinţi şi copii, etc. Mustrăm şi noi toate relele înconjurătoare după îndemnul apostolic: „…dojeniţi pe cei fără de rânduială…“(Tesaloniceni I, 5, 14) şi „Propovăduieşte cuvântul, stăruieşte cu timp şi fără timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga răbdare şi învăţătura.“(Timotei II, 4, 2?) şi iarăşi: (pe cei necredincioşi, răzvrătiţi şi neascultători) „…mustră-i cu asprime, ca să fie sănătoşi în credinţă“(Tit 1,13). Deci iată „leacurile” ce lipsesc din Biserică astăzi, mai mult ca oricând, acum când îndrăzneala oamenilor nu are margini, când omul „corectează” Biserica, iar nu invers, acum când clerul se luptă mai mult pentru ambiţii personale, iar poporul e lipsit de călăuzitori încercaţi, bărbaţi fără teamă şi ezitări, când rânduielile Bisericii sunt de toţi încălcate „de la Vlădică până la opincă” datorită preocupărilor deşarte şi a dorinţei de „trai bun”, acum când sectele, ereziile, guvernele şi politicienii pregătesc Bisericii un viitor sumbru. E bine ca slujitorii sfintelor altare să nu-şi rateze menirea, să-i înveţe pe creştini tainele credinţei, să le explice ce înseamnă în Biserică slujbele, care-i rolul lor în oraşe, în sate, în familie, de ce şi cum să se roage omul, cum să postească, cum să se spovedească, ce înseamnă a merge constant la biserică, cum să se îmbrace şi cum să stea omul la slujbe, cum şi de ce ne închinăm, ce înseamnă şi cum se fac parastasele, pomelnicele (la vii şi la adormiţi), cum să se poarte creştinii în mănăstiri. Căci tocmai aceste „mici neştiinţe” crează probleme creştinilor, mănăstirilor şi întregii ortodoxii contemporane. La fel şi părinţii, când vin la mănăstiri, să facă un „instructaj” în prealabil copiilor lor, ca să nu fie povară nici unii, nici alţii obştilor monahale.

Dacă cele mai sus pomenite nu le are, nu le cinsteşte şi nu le iubeşte creştinul, degeaba face mii de donaţii, mari ctitorii, etc., toate acestea rămân doar „boierii electorale”. Cu asemenea „amăgiri” nu ne deosebim prea mult de oricare „păgân miliardar” ori „magnat american” care „zideşte”, „construieşte”, „investeşte” şi se afirmă, rămânând însă acelaşi păgân, ateu, iubitor de mită, corupţie, afaceri necurate, fumător, beţiv, curvar, etc. Biserica are nevoie nu de „boieria” boierilor – a politicienilor, a patronilor, etc. – ci de vieţuirea lor după poruncile lui Hristos, după cuvintele Evangheliei. Aceasta aşteaptă Biserica de la ei şi de la noi: un suflet curat, un suflet ortodox, o viaţă neprihănită, o vieţuire „mai” creştină, care să-l deosebească pe ortodox de mincinoasa „ortodoxie” a celor din jur.

Încheiem aceste cuvinte cu îndemnul marelui Pavel: „DREPT ACEEA NU FIŢI FĂRĂ DE MINTE, CI ÎNŢELEGEŢI CARE ESTE VOIA DOMNULUI” (Efeseni 5, 17).

Sursa

Notă: Nu subscriu tonului acestui articol. Cred însă că merită citit; nu pentru a ne hrăni buba îndreptăţirii de sine (chemarea “aleasă” de a fi “creştin al vremurilor de pe urmă” în raport cu “ceilalţi amăgiţi”), ci pentru a vedea lămurit hăul antihristic în care ne adîncim cu fiecare “pelerinaj” prin lumea vechilor patimi.

Primul oraş în care totul va fi supravegheat – New Songdo City

Tehnologiile de supraveghere s-au dezvoltat într-atât încât se vorbeşte deja despre oraşe supertehnologizate, în care controlul este total. Ele sunt numite U-city (Ubiquitous City). În Occident, cei mai mici paşi de implementare a unor tehnologii de supraveghere au născut puternice proteste; un întreg oraş construit în acest mod ar fi fost total respins.

Şi totuşi el este deja în construcţie în Coreea de Sud. Numit New Songdo City, el este situat pe o insulă artificială, la mică distanţă de Seul şi aproape de zonele industriale din Coreea de Nord. Include zone de afaceri în care se vor afla sediile unor mega corporaţii, dar şi zone rezidenţiale pentru angajaţii acestora.

„Coreea a mai atras o dată atenţia lumii atunci când a lansat telefonia mobilă. Acum trebuie să ne pregătim pentru următorul pas: RFID şi U-city”, a spus domnul An, director în cadrul Autorităţii Zonei Libere Incheon, agenţia guvernamentală care coordonează construirea oraşului.

În materialele publicitare şi pe siteul acestui „oraş al viitorului”, arhitecţii lui susţin că „oamenii care vor locui aici vor experimenta o calitate a vieţii fără precedent.”

John Kim, şeful proiectului de construcţie al noului oraş şi fost senior designer pentru Yahoo a declarat că „infrastructura informaţională a oraşului va fi un banc de test gigantic pentru noiile tehnologii informatice, iar oraşul în sine va fi un exemplu pentru stilul digital de viaţă”, pe care el îl numeşte U-life. „U-life va deveni stilul de viaţă al tuturor”, susţine Kim. „Va începe cu un smart-card. O cheie unică sub forma unei cartele cu care puteţi să vă încuiaţi casa, maşina, biroul, puteţi cumpăra tichete pentru metrou sau plăti parcarea, puteţi vedea un film sau închiria o bibicletă şamd.”

New Songdo va fi primul oraş echipat în întregime cu web 3.0, numit şi „internetul obiectelor”. Conceptul de informatică omniprezentă (Ubiquitous Computing, de unde şi termenul de Ubiquitous City – U-city) pe care se bazează web 3.0 prevede ca atât oamenii, cât şi toate lucrurile din jurul lor să aibe un corespondent virtual. Acest lucru face posibilă supravegherea lor totală.

„Această tehnologie s-a născut în mare parte în laboratoarele din Statele Unite”, spune  M. Townsend, consultant în cadrul unui proiect de transformare a capitalei Coreei într-un U-city. „Dar în Coreea ne aşteptam la mai puţin obstacole sociale şi legislative pentru implementarea ei. Cultura coreană ţine mai puţin la intimitate.”

B. J. Fogg, director al laboratorului tehnologic din cadrul Universităţii Stanford, vede construirea acestui oraş ca fiind o etapă de pre-testare a unei idei care în Occident ar fi avut mulţi oponenţi. „New Songdo City sună ca un imens test pentru a vedea cum reacţionează oamenii la astfel de tehnologii şi cum le folosesc. Este mai degrabă o oportunitate de a studia pe scară largă utilizarea tehnologiei RFID, care în Occident nu este deloc bine văzută. După mine, este un experiment pe scară largă, mai uşor de realizat în Coreea decât în SUA sau în Europa.”

La Valse d’Amelie – Yann Tiersen

“Misionarism” hard-rock

O trăznaie care te lasă cu gura căscată cutreieră mediile ortodoxe din Ucraina. În lunile iunie şi iulie 2008, Kievul a sărbătorit împlinirea a 1020 de ani de la creştinarea Rusiei medievale, în formatul ei istoric de atunci. Fireşte, Patriarhia Moscovei şi Mitropolia Ucrainei au organizat manifestări prin care să dea slavă lui Dumnezeu pentru că i-a primit pe ruşi la botez şi la toate Sfintele Taine ale Bisericii, pe calea mântuirii. Au făcut ei adunări prin episcopii, diferite slujbe prin catedrale, cu popor mult, dar au primit şi o sminteală majoră, i-aş zice cumplită, pe care, la începutul acestor rânduri, am numit-o trăznaie.

A fost cu trăznete diavoleşti, pentru că acest peste un mileniu de creştinism ortodox s-a serbat cu trupe rock. Zeci de formaţii occidentale şi ruseşti au trasat în luna iunie nenumărate turnee de la est la vest pe teritoriul Ucrainei, iar, în luna iulie, de la sud la nord, aşa ca să nu rămână nici o palmă de pământ ortodox necălcat de copitele diavolului. Domnule, dar nu le-a ajuns că l-au „slăvit” pe Dumnezeu cu imnuri satanice! Nu! Ca să pară lucrarea integratoare mai convingătoare, dar şi ca să nu avem nici un dubiu că Biserica este implicată în trebuşoara asta, unii membri ai clerului au apărut în cadrul concertelor rock, blagoslovindu-le, în loc să le dea anatemei. Un teolog de la Moscova, “diaconul  întregii Rusii” Andrei Kuraev, autor mare de cărţi, a însoţit neîncetat orchestrele astea în turnee şi a luat cuvântul în deschiderea concertelor: el vorbea despre Ortodoxie şi creştinare şi, imediat, rockerii intonau imne sataniste şi incitau zeci de mii de tineri la dansuri deşănţate („unde-i dansul, acolo-i şi diavolul”, zice Sfântul Ioan Gură de Aur), cuprinzând mulţimile cu duhuri antihristice. Ba mai mult, episcopul Ambrozie de Cernigov (ei, ce a ajuns locul unde a profeţit despre vremurile din urmă Sfântul Lavrentie al Cernigovului?) a urcat în nacela unui balon şi, în timp ce muzicanţii dădeau la dairale pe scenă, el plutea deasupra mulţimii, binecuvânta şi stropea cu agheasmă (vezi ziarul „Lumina” din 4 iunie curent şi comunicatele agenţiei Interfax din aceeaşi zi!). Alţi ierarhi, în cele mai mari oraşe ale Ucrainei, au binecuvântat concertele de toate soiurile, dând, în mod cert, înţelesul că acestea intră în lucrarea Bisericii.

Măi, măi, unde am ajuns, să-l binecuvinteze preoţii şi episcopii pe diavolul ca să-şi facă de cap cu lumea în muzici şi dansuri (rock, metal, hard metal, house şi ce-o mai fi), toate vădite ca fiind de sorginte demonică şi toate cu mesaje explicite sau ascunse de glorificare a Satanei, a iadului şi a morţii. Catolicii cântă rock în biserici, după liturghii sau chiar în timpul lor. Acum ortodocşii binecuvintează trupele sataniste, de bucurie că l-au primit pe Hristos cu 1000 de ani în urmă. Nu trebuie să facem efort de imaginaţie despre felul cum au fost văzute de Dumnezeu aceste fapte. Ci să ne întristăm că Ortodoxia suferă înfrângeri ruşinoase, administrate chiar de către cei care au fost aleşi în fruntea Bisericii. Şi să ne plângem pe noi, dar şi pe ei, văzându-ne în ce hal de decădere am ajuns. Doamne, milostiv fii nouă, păcătoşilor!

Sursa

“Într-adevăr, ne temem!” – cuvînt de mare folos de la Ieromonahul Hristodul Aghioritul

Unii spun fără să se gândească prea mult: ”Si de ce ne temem ?” Amintim tuturor acestora care găsesc încontinuu ”pretexte pentru păcatele lor” că începutul întelepciunii este frica de Dumnezeu (Psalm 110, 10), care este însă o teamă dezinteresată, izvorând din străduinta unui suflet cucernic si credincios, de a nu face ceva ce nu i-ar plăcea lui Dumnezeu sau ceva care L-ar mâhni. In ceea ce priveste subiectul nostru, dacă ne temem, ne temem să nu-L întristăm pe Sfântul Duh: ”Să nu întristati Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu, întru care ati fost pecetluiti pentru ziua răscumpărării” (Efeseni 4, 30), asa cum spune îndemnul Apostolului nostru. Toti cei care protestează si pun înainte piepturile lor arată că nu se tem de nimeni si merg împotriva sistemului mondial; lucru pe care ceilalti nici măcar nu-l pot întelege, fiindcă se tem să nu piardă bunurile materiale de care se bucură si care, toate, provin direct de la cei care-si impun planurile lor antihriste.

Părintele Porfirie, întrebat fiind de către staretul unei mânăstiri de ce n-a spus ceva lumii despre acest subiect al cărtilor de identitate si al numărului 666, a dat următorul răspuns, în care e cuprins întregul adevăr; iată cum explică părintele de ce unii desconsideră subiectul în cauză:

”Si eu lupt pentru această problemă, dar în mod diferit. Am constatat că mintea omului, iubind patimile, este întunecată si nevăzătoare. Asadar, orice as spune, pentru că mintea aceasta a omului e lipsită de lumină si nu vede, fiindcă e întunecată de patimi, cuvintele mele nu vor ajuta cu nimic. De aceea, toate eforturile mele constau în a-l face pe om să înteleagă că din cauza patimilor sale e orb si că de aceea e firesc să nu vadă. Fac acest lucru pentru a-l îndemna pe om să-si curete sufletul ca să poată vedea si singur toate câte se întâmplă în zilele noastre”.

Aceasta este astăzi o constatare obisnuită. Vedem teologi, duhovnici etc. care pe de o parte spun ”este”, iar pe de alta spun ”poate nu este”, arătând astfel, fără să se ascundă, că ei însisi sunt lipsiti de vederea duhovnicească si că sunt purtati si ”dusi de valuri, purtati încoace si încolo de orice vânt al învătăturii, prin înselăciunea oamenilor, prin viclesugul lor, spre uneltirea rătăcirii” (Efeseni 4,14). Prin această purtare si prin această conduită a lor, singurul lucru pe care-l reusesc este să se expună continuu pe ei însisi si să dovedească în mod real că nu văd. Sfintii nostri când spuneau ”da” era ”da” si când spuneau ”nu” era ”nu”. Adeverind acest lucru, Apostolul Pavel scrie: ”Credincios este Dumnezeu, că n-a fost cuvântul nostru către voi da si nu” (II Corinteni 1, 18). Astfel, ei însisi, prin atitudinea lor, arată tuturor celor care îi ascultă că dau atentie cuvântului Evangheliei si toate câte le scrie Părintele Paisie în cartea sa “Părinti atoniti si întâmplări din Muntele Athos”: ”Dacă cumva cineva dintre noi, părintii egumeni, este putin nevăzător duhovniceste, să nu cerem supunere oarbă de la călugări, ca să nu cădem cu totii în prăpastie, asa cum scrie: “Si dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapăť” (Matei 15, 14). Părintele Paisie, datorită sufletului său curatit si mintii sale cu totul limpezi si curate, a văzut toate câte se întâmplă. De aceea, foaia sa care se numeste Semne ale vremurilor-666 (vezi Ierom. Hristodulos Aghioritul, Părintele Paisie, p. 188 ) scrie: ”(…) în timp semnele apar foarte limpezi; “fiara” de la Bruxelles, cu 666, a sorbit aproape toate statele în computer. Cartea de identitate sau introducerea pecetii, ce altceva arată ?”. Vedem cum toti se ocupă numai si numai de introducerea numărului 666 în viata noastră si nu vorbesc deloc de lucrurile profetite care deja se împlinesc în zilele noastre si care sunt legate direct de promovarea acestui sistem economic mondial. Aici nu ne vom mai ocupa de subiect. Aceia dintre dumneavoastră care doriti să vedeti ce se întâmplă exact, unde ne găsim si care sunt acele lucruri despre care sufletul curătit al părintelui Paisie spune că se văd foarte limpede, în timp ce noi nu le vedem, vor avea posibilitatea să le cunoască în cartea care va apărea curând si care se numeste: “Păziti-vă de rătăcire“, carte a ieromonahului Hristodul Aghioritul.

Supunerea noastră trebuie să dovedească discernâmânt

Pentru că Domnul nostru Iisus Hristos respectă ca nimeni altul libertatea persoanei umane si niciodată nu ne încalcă libertatea personală, va trebui să avem discernământul necesar în ceea ce priveste această temă delicată pe care o analizăm mai departe, fiindcă am văzut nelinistea unor frati ai nostri care, ascultând câteodată vreun patriarh, vreun episcop sau vreun duhovnic, spunându-le ceva ce nu consună cu traditia noastră ortodoxă, se întreabă dacă trebuie să asculte sau nu, având în vedere că acestia poartă un grad în ierarhia preotească.

Trebuie să întelegem toti foarte bine că toti oamenii avem o calitate, pe care bineînteles o acceptăm de bunăvoie si în libertate: suntem toti robi ai Domnului nostru Hristos. Si patriarhul, si arhiepiscopul, si episcopul, si diaconul, si călugărul, si mireanul, toti suntem robi ”îndatorati” a asculta cuvântul lui Dumnezeu. Si toti uniti alcătuim împreună cu capul, care este Hristos, trupul Bisericii. Asadar, Dumnezeu a rânduit să fim toti împreună uniti cu El. El să fie capul, iar noi toti să fim mădularele trupului, într-o unire de nedesfăcut; adică un membru să depindă în totalitate de celălalt, ceea ce înseamnă că dacă un singur mădular suferă, atunci să sufere întreg trupul. Dumnezeu a rânduit ca un mădular, despărtit de trup, să nu poată exista de unul singur; si acest lucru l-a făcut bunul Dumnezeu ca să ne unească cu dragostea desăvârsită. Aducem aici un mic exemplu: patriarhul, care este cel dintâi în ierarhia robilor Lui, nu poate săvârsi de unul singur Taina Sfintei Euharistii, ci e nevoie obligatoriu să fie de fată cel putin încă un membru de rând al Bisericii; si se arată generozitatea lui Dumnezeu, faptul că a rânduit ca un singur mădular să aibă absolută nevoie de celălalt si să depindă unul de altul. Apostolul Pavel analizează foarte bine faptul că suntem ”trupul lui Hristos si mădulare fiecare în parte” (I Cor. 12, 27).

Asadar, toti robii din ierarhia Bisericii de la treapta cea mai înaltă, a patriarhului, si până la treapta cea mai mică, a mireanului, au o singură datorie: să se supună si să asculte în mod absolut de cuvântul lui Dumnezeu. Singura diferentă care există este aceea că treptele superioare ale ierarhiei Bisericii si-au asumat lucrarea de a transmite cuvântul lui Dumnezeu spre treptele inferioare, si acest lucru pentru că Dumnezeu, asa cum se spune: ”Nu este Dumnezeu al neorânduielii, ci al păcii“, Care voieste ‘‘ca toate să se facă cu cuviintă si după rânduială” (I Corinteni 14,33,40).

Trebuie însă să întelegem foarte bine că, în ciuda faptului că există o ierarhie a robilor Bisericii care sunt obligati să fie strâns legati si uniti cu Capul, totusi, pentru că ei sunt robi, dar trăiesc în libertate, în orice moment vor dori pot refuza cuvântul Domnului nostru si folosi propria lor judecată si pot urma propria lor vointă. Aici începe problema, pentru că, în timp ce aparent sunt robi ai lui Dumnezeu, de fapt servesc propria lor vointă, făcând uz de propria lor judecată.

Să vedem ce ne spune Domnul despre ceea ce trebuie să facem în acest caz:

Pe când Domnul Hristos se afla pe pământ împreună cu ucenicii si cu Apostolii Săi, la un moment dat i-a îndemnat să fie atenti la învătătura fariseilor; si aceasta pentru a distinge dacă ei caută cu adevărat cele ce sunt ale lui Dumnezeu. Atunci a spus: ‘‘Cărturarii si fariseii au sezut în scaunul lui Moise; deci toate câte vă vor zice vouă, faceti-le si păziti-le; dar după faptele lor nu faceti, că ei zic, dar nu fac” (Matei 23, 2-3). Să vedem aici, cu luare aminte, ce spune Hristos: ”Cărturarii si fariseii au sezut în scaunul lui Moise”. Cu aceste cuvinte Domnul nostru face cunoscut ucenicilor Săi că scaunul pe care sezuse mai înainte proorocul Moise si din care învăta poporul cuvântul lui Dumnezeu ca reprezentant al Lui îl luaseră acum cărturarii si fariseii, oameni plini de ipocrizie. Cu toate că scaunul si l-au însusit oameni plini de patimi, Hristos nu îi îndeamnă totusi pe ucenicii Săi si nici poporul să plece de lângă acest fel de învătători si nici nu-i îndeamnă să nu-i asculte, ci îi sfătuieste în felul următor: ”Toate câte vă vor zice vouă, faceti-le si păziti-le”. Să fim cu luare-aminte la ceea ce le spune: “Cele ce vă spun să păziti, să păziti!”. Vedem că Hristos Domnul nostru, pentru că ei se găsesc ierarhic pe scaunul lui Moise, nu ne-a dat poruncă să ascultăm de ce este al lor, adică de produsul propriei lor ratiuni si gândiri, adică de ceea ce izvorăste din criteriile lor interesate. Ne-a dat porunca să-i ascultăm numai în ceea ce ne spun să păzim. Cuvântul ”a păzi” se referă la tot ceea ce Domnul ne-a spus să împlinim sau tot ceea ce e scris în Sfânta Scriptură (sau tot ceea ce a fost legiuit de Sfintii Părinti ai Bisericii la Sinoadele a Toata Lumea). Ei, asadar au datoria de a asculta cuvântul lui Dumnezeu si, prin urmare, de a ne îndemna pe noi să-l păzim. Dacă ei, ca robi ai lui Dumnezeu, aflându-se în libertate, nu vor voi să dea ascultare anumitor lucruri, vor fi liberi să nu dea ascultare, suportând însă toate consecintele pe care le aduce cu sine apostazia, această neascultare si îndepărtare a lor de cuvântul lui Dumnezeu. Noi, fiindcă suntem datori să ascultăm numai poruncile Domnului nostru, întrucât cei ce ne sunt superiori ierarhic nu ne îndeamnă să păzim vreuna din poruncile Domnului, nu suntem datori să-i ascultăm; dacă am fi datori, cuvântul lui Dumnezeu ar spune: toate câte vi le spun vouă să le faceti, faceti-le; adică toate câte vi le spun să le înfăptuiti, înfăptuiti-le. Dimpotrivă, nu numai că nu trebuie să ascultăm de părerile lor, dar Apostolul Pavel este mult mai aspru si spune: ‘‘Chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceasta pe care v-am vestit-o – să fie anatema !” (Galateni 1, 8). Domnul nostru, Care după învierea Sa i-a trimis pe Apostoli la capătul lumii, nu le-a dat poruncă să meargă si să-i învete pe oameni învătături diferite, porunci omenesti, cuvinte frumoase teologice si povesti frumoase. Două sunt poruncile pe care le-a dat lor, spunând: ‘‘Drept aceea, mergând, învătati toate neamurile, (1) botezându-le în numele Tatălui si al Fiului si al S fântului Duh, (si 2) învătându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă“ (Matei 28, 19-20).

Vedem, asadar, că cea dintâi poruncă este de a-i boteza pe credinciosi, pentru a se sălăslui Dumnezeu însusi în cei botezati si că cea de-a doua este de a-i îndemna pe credinciosi să păzească toate câte El a dat poruncă să fie păzite.

Prin urmare, Sfintii Apostoli si apoi urmasii lor, patriarhii, episcopii, preotii, teologii si asa mai departe, nu pot să-i învete pe oameni ceea ce le spun propriile lor gânduri că e corect sau ceea ce ei însisi cred că trebuie să facem în fiecare situatie. Fie cineva patriarh, arhiepiscop, duhovnic, preot, diacon, călugăr sau mirean, este obligat să ne transmită cuvântul lui Dumnezeu, sfătuindu-ne anume să păzim poruncile Domnului nostru: ”Căci nu ne propovăduim pe noi însine, ci pe Hristos Iisus, Domnul, iar noi însine suntem slugile voastre, pentru Iisus” (II Corinteni 4, 5).

Asa trebuie să avem o ascultare plină de discernământ, la care putem ajunge numai prin umilintă adevărată. De asemenea, trebuie ca toti robii lui Dumnezeu, indiferent de gradul pe care-l au în ierarhie prin iconomia lui Dumnezeu, să fie uniti prin ascultare cu Capul Bisericii, Care este Domnul Iisus, pentru că, dacă un singur mădular e tăiat, acest fapt aduce ”neorânduială” în tot trupul, iar acest membru va da socoteală pentru dezordinea pe care o va crea.

Terminând cuvântul Său, Domnul a spus: ”Dar după faptele lor nu faceti, că ei zic, dar nu fac” (Matei 23, 3). Aici ne putem minuna de măretia dragostei lui Dumnezeu, Care ne îndeamnă să păzim tot ce ei ne spun să păzim, nu însă să si facem ce fac ei, pentru că prefăcându-se, ei vor spune, dar nu vor înfăptui. Aici Domnul nostru Hristos ne arată că nu trebuie să-i judecăm, si faptele lor viclene să nu devină cauză a depărtării noastre de El; ne spune că trebuie să păzim cu credintă ceea ce ne spun să păzim, indiferent dacă ei însisi în esentă nu-L slujesc, nici nu-L iubesc, ci sunt nevoiti de scaunul pe care sunt asezati să se prefacă, îndemnându-ne să păzim poruncile Lui.

Deosebind acum voi însivă adevărul, vedeti ce veti face, dacă: 1. un episcop vă spune: ”Bunii mei copii, Domnul nostru Hristos ne-a profetit în capitolul 13 al Apocalipsei că va veni cineva care ne va impune să acceptăm semnul cu numărul 666 pe mână sau pe frunte. Lucrul acesta nu trebuie să-l acceptăm, pentru că vom fi osânditi pe veci si, ca să nu-L mâhnim pe Hristos, nu trebuie să-l acceptăm nici pe cartea de identitate, nici pe vreun card si nici să votăm proiectul de lege prin care se va da puterea de a ni se impune acest număr, pentru că asa cum e scris “oricine te sileste să mergi cu el o milă, mergi cu el două”. 2. Un alt episcop va sustine că: ”Toate acestea sunt prostii. Nici un număr 666 si nici un semn exterior nu vă va vătăma. Nu vă ocupati de asta, acceptati-l ca să vă faceti treaba si nu mai ascultati toti fanaticii si pe toti care văd pretutindeni numai demoni”.

Cred că din acest exemplu fiecare dintre voi îi poate distinge pe aceia care îl iubesc si îi slujesc lui Dumnezeu si care au grijă de propria voastră mântuire, si pe ceilalti, interesati numai ”să fie văzuti de oameni” (Matei 6, 5) si care vă însală, voind să se arate buni fată de voi si să-si justifice atitudinea lor de apostati, de întoarcere de la Hristos, urmând să-si trăiască viata asa cum le e lor mai bine, pentru a se sluji pe ei însisi si nu pentru a-L sluji pe Hristos. Pentru cei din urmă, să nu uităm că e valabil si ce spune Apostolul Pavel; ”Fiindcă toti caută ale lor, nu ale lui Iisus Hristos” (Filipeni 2, 21).

In Ortodoxie, nici un papă nu L-a înlocuit pe Domnul nostru Hristos prin infailibilitatea sa. Prin urmare, dacă vedem că cineva nu caută cele ale lui Dumnezeu, avem atâtia alti buni episcopi si preoti etc. care le caută pe cele ale lui Hristos si putem să-i ascultăm pe ei spunându-ne ce trebuie să păzim. Apostolul Pavel, într-un asemenea caz, sfătuia asa: ”Iar de învată cineva altă învătătură si nu se tine de cuvintele cele sănătoase ale Domnului nostru Iisus Hristos si de învătătura cea după dreapta credintă… depărtează-te de unii ca acestia” (I Timotei 6, 3, 5).

Crestinii, dându-si seama că au început să apară unul unul câte unul ”semnele”, se găsesc, asa cum ne găsim noi toti, în situatia dificilă în care se găsea si Pilat, care în timp ce avea în fata lui întreg Adevărul, se întreba: ”Ce este adevărul” (Ioan 18, 38). Multi frati ai nostri sunt nelinistiti si se întreabă pe bună dreptate în legătură cu multe din aceste chestiuni si în special cu subiectul cărtii de identitate electronice.

Intr-o zi, un grup de patru tineri discuta despre cartea de identitate si fiecare avea câte o părere diferită.

Asadar, spuneau:

• Eu m-am sfătuit cu duhovnicul meu si mi-a spus că nu trebuie să primim cartea aceasta de identitate – a spus cel dintâi. Sigur, ca o dovadă mi-a adus foaia părintelui Paisie.

• Mie mi-a spus duhovnicul că sunt ”ridicole” toate aceste lucruri si că numai cartea de identitate nu mă poate vătăma în vreun fel, a spus al doilea.

• Duhovnicul meu mi-a spus că dacă primesc cartea de identitate si pun peste ea o cruce, n-o să-mi poate face rău, a spus al treilea tânăr.

• Eu l-am întrebat pe duhovnicul meu si mi-a spus că el nu se ocupă cu Antihristul, ci cu Hristos si m-a sfătuit să fac si eu la fel, a completat cel de al patrulea.

După toate acestea, tinerii se întrebau cu nedumerire dacă ar trebui să asculte de duhovnicul lor, si dacă da, atunci ce se întâmplă când duhovnicii au păreri diferite si, mai mult decât atât, cu totul contrarii una fată de cealaltă.

Mai apoi m-au întrebat si pe mine si le-am spus că fiecare trebuie să asculte de duhovnicul lui până atunci când buna noastră maică Biserica, prin ierarhia ei, se va pronunta si va conduce lupta aceasta, pentru că atunci se vor risipi si norii cei întunecati.

Unii frati ai nostri spun că anumiti preoti îsi exprimă, siguri de ce spun, părerile si că le si publică în cărti, devenind astfel publică diferenta de păreri, cu următorul rezultat: dacă cineva se află în adevăr, atunci se va împărtăsi de acest adevăr multă lume, dar dacă acesta nu se află în adevăr, multă lume se va sminti. Biserica noastră spune că nu o să fie cuprinsi de hătisuri si nici nu se vor rătăci toti cei care vor avea grijă ca mintea lor să fie plină de râvnă, curată si de trezvie, cu ajutorul Sfintelor Taine si al ascultării duhovnicesti. Biserica noastră iubitoare ne învată că Sfântul Duh este Unul si că pentru fiecare problemă are o singurâ părere si o singură vointă. Din acest motiv este imposibil ca firea Sa cea bună să-i ”informeze” în legătură cu una si aceeasi temă pe cei patru preoti, reprezentantii Lui, pe fiecare în mod diferit. Aceasta se datorează firesc faptului că înainte de a ne dedica pe noi însine slujirii lui Dumnezeu, nu ne-am îngrijit atât cât trebuia pentru curătirea suf letului nostru. Dacă fiecare duhovnic si-ar fi lepădat propria lui vointă si propria lui părere, ne-am fi unit toti în Unul Hristos, Care este Adevărul cel adevărat, si am fi lăsat astfel harul să lucreze si am învăta toate câte El ”ne-a poruncit”. Asadar, nu trebuie să ne înstrăinăm atunci când ne aflăm în fata unei multitudini de păreri, ci bine ar fi să avem în vedere porunca Apostolului: ”Nu vă lăsati furati de învătăturile străine cele de multe feluri; căci bine este să vă întăriti prin har inima voastră” (Evrei 13, 9); si cât vom putea, să ne împărtăsim de Sfintele Taine, ca să se lumineze mintea noastră ”să nu mai fim copii dusi de valuri, purtati încoace si în colo de orice vânt al învătăturii, prin înselăciunea oamenilor, prin viclesugul lor spre uneltirea rătăcirii” (Efeseni 1, 14).

Până când maica noastră Biserica, prin preacucernica ei ierarhie îsi va conduce ca un bun păstor turma, si credem că acest lucru se va întâmpla curând, ”tu însă rămâi în cele ce ai învătat si de care esti încredintat, deoarece stii de la cine ai învătat, si fiindcă de mic copil cunosti Sfintele Scripturi, care pot să te înteleptească spre mântuire, prin credinta cea întru Hristos Iisus” (II Timotei 3, 14-15).

Cine nu este teolog ?

Intr-o revistă s-a reprodus un text publicat de o altă revistă, care, după ce a fost citit, i-a scandalizat pe foarte multi crestini. Vom prezenta aici câteva puncte ale acestui articol, pentru a constata fiecare că sunt aspecte inacceptabile pentru Ortodoxia noastră. Asadar, acolo scrie: 1. ‘‘Trebuie să subliniem că nu sunt teologi toti cei care identifică Antihristul cu 666″.

Revista în cauză, republicând articolul, arată că nu cunoaste si că dispretuieste întru totul textele sfinte ale Scripturii noastre, cu impietate spunând ”că nu sunt teologi (de Dumnezeu cuvântători)” atâtia si atâtia sfinti ai Bisericii noastre care ne-au lăsat prin traditie scrieri si opere foarte pretioase, unde s-au pronuntat în legătură cu tema noastră; să pomenim numai câtiva: Sfântul Efrem Sirul, Sfântul Irineu episcop al Lyonului, Sfântul Andrei episcopul Noii Cezareei, Sfântul Ipolit papă al Romei, Sfântul Areta episcopul Noii Cezareei si atâtia alti sfinti ai Bisericii noastre. Oare nu se rusinează necredinciosii să spună că sfintii nostri ”nu sunt teologi (de Dumnezeu cuvântători)” ? (Noi, considerând această necinstire adusă Sfintilor o necinstire a propriei noastre persoane, le spunem că numai prin faptul de a dispretui, de a desconsidera si de a necinsti pe sfintii nostri si de a se considera teologi pe ei însisi arată în ochii tuturor căderea duhovnicească pe care au suferit-o, potrivit cu legea duhovnicească, care spune: ”Oricine se înaltă pe sine (mai presus de sfintii nostri) se va smeri” (Luca 18, 14).

2. Acelasi articol arată că autorul nu cunoaste absolut deloc pozitia Bisericii lui Hristos si, prin extindere, nici pe cea a Sfântului Sinod [al Greciei, din 1997], care ca o Maică, prin circulara sa, a făcut apel si printre altele a explicat fiecăruia că: ”Astfel, cu durere observăm că progresul civilizatiei în domeniul aplicatiilor electronice s-a legat asa cum nu trebuia de numărul 666, care se foloseste ca număr principal de cod în respectiva tehnologie. Se spune în mod limpede în Sfânta Carte a Apocalipsei că numărul acesta este numărul Antihristului… Si, prin urmare, nu e cu putintă ca un crestin să fie indiferent atunci când constată introducerea voită si sistematică a acestui număr în viata sa; si în viata natiunii elene, care este aproape în întregimea ei crestină si ortodoxă” (fragment din circulara nr. 2626/7 aprilie 1997 a Sfântului Sinod). La sfârsit, ne întrebăm: redactorul articolului în cauză si revista care l-a republicat (ca pe un ”răspuns” !), ei însisi ”au fost străini în Ierusalim si nu cunosteau cele din cetate” (Luca 24, 18 ) sau au proclamat vreo biserică a lor, spunând numai ceea ce în mod arbitrar judecă ei însisi singuri a fi corect ? Altfel, nu se explică atitudinea lor.

Sfânta Comunitate de la Sfântul Munte Athos, prin circulara nr. 5 din 18 martie 1993 mărturiseste foarte clar că: ”Fără nici o îndoială, se pregăteste terenul pentru pecetea nesuferită, urâtă si antihristă a lui 666″. Asadar, autorul articolului si redactorul revistei, dacă sunt constienti de ceea ce fac, numai atât se cuvine să facă: reconsiderându-si părerile, să le ceară iertare cititorilor si să se adune în jurul pozitiilor ortodoxe ale Bisericii noastre, smerindu-si gândirea, care e mai degrabă trufasă, si să cumpănească si să socotească bine cele spuse de fericitul Părinte Paisie, cel care a spus si a scris: ‘‘Mă uimesc ! Nu-i pun pe gânduri toate aceste fapte si întâmplări ? De ce nu pun fie un semn măcar de întrebare la interpretările creierului lor ? Dacă ajută Antihristului pentru pecete, cum oare nu vor târî si alte suflete spre pierzanie ? Asta se întelege de la sine, pentru că este scris: ”(…) ca să ducă în rătăcire, dacă se poate, pe cei alesi” (Marcu 13, 22). Vor fi dusi în rătăcire cei ce vor interpreta aceste lucruri numai cu mintea lor”.

Sursa

Dostoievski: “Au căzut în dezbinare şi însingurare”

Cuvintele genialului scriitor rus scrise mai mult de un secol în urmă, sunt actuale astăzi ca niciodată, astăzi când scopul vieţii a devenit o necontenită goană după vânt. Un tsunami al consumismului care şterge tot ce-i iese în cale: orice idee de omenie, de bun simţ, de suflet şi credinţă, a pus stăpânire pe întreaga omenire. Panourile cu fete dezbrăcate, televizorul cu dictatura lui vicleană, abisul internetului au devenit instrumente de tortură a celor ce vor să urmeze calea pocăinţei, calea ce duce spre mântuire. În această luptă inegală să nu obosim a-L chema pe Domnul în ajutor, căci numai cu puterea Lui vom putea scutura de pe noi lanţurile ce trag omenirea spre iad.

„În ultima vreme, îndeosebi, omenirea a proclamat libertatea şi ce vedem în această libertate a lor: doar robie şi sinucidere! Fiindcă lumea zice: „Ai necesităţi, trebuie să ţi le satisfaci; pentru că ai aceleaşi drepturi ca şi cei mai de seamă şi mai bogaţi oameni. Nu te teme să-ţi satisfaci necesităţile, ba chiar înmulţeşte-le”, – iată actuala învăţătură a lumii. Şi în asta (oamenii) văd libertatea. Şi ce reiese până la urmă din acest drept de înmulţire a necesităţilor? La cei bogaţi vedem izolare şi sinucidere duhovnicească, iar la cei săraci – invidie şi ucidere, deoarece drepturi li s-au dat, iar mijloace pentru a-şi satisface necesităţile nu li s-au indicat. Suntem asiguraţi că omenirea devine tot mai unificată, adunându-se într-o comuniune frăţească, datorită faptului că distanţele se micşorează, gândurile se transmit prin aer. Vai, nu credeţi unei astfel de comuniuni omeneşti. Înţelegând libertatea ca o înmulţire şi o grabnică satisfacere a necesităţilor, oamenii îşi schimonosesc propria fire, pentru că izvodesc în sine multe dorinţe prosteşti şi lipsite de sens, multe obişnuinţe şi născociri neghioabe. Trăiesc doar pentru invidia unul faţă de altul, satisfacerea poftelor trupeşti şi îngâmfare.

A face ospeţe, a ieşi în lume, a avea trăsuri, ranguri şi robi-slugi este o necesitate, pentru a cărei satisfaceri unii îşi jertfesc chiar şi viaţa, cinstea şi dragostea de oameni, şi chiar se sinucid, când n-o pot satisface. Chiar şi cei care nu-s bogaţi urmăresc acest lucru, iar cei săraci îşi înăbuşă în beţie insatisfacţia necesităţilor, invidia. Dar nu peste puţin timp în loc de vin se vor îmbăta cu sânge. Nu este de mirarea că în locul libertăţii au căzut în robie, iar în locul slujirii dragostei frăţeşti şi unirii omeneşti au căzut în dezbinare şi însingurare, cum mi-a spus în tinereţe misteriosul meu musafir şi învăţător. De aceea în lume din ce în ce mai mult se stinge ideea de slujire omenirii, de fraternitate şi unitate a oamenilor şi această idee este tratată cu ironie şi batjocură, fiindcă cum să-şi lepede deprinderile, încotro să se ducă acest rob care este atât de obişnuit să-şi satisfacă nenumăratele sale necesităţi, inventate chiar de el? El trăieşte în izolare şi ce treabă are cu întregul? Şi s-au ales cu obiecte multe, dar cu bucurie puţină”.

F. M. Dostoievski

(preluat din ziarul ortodox din Republica Moldova “TOACA”)

Vieru şi noi, cei rămaşi

A murit Grigore Vieru… Nu credem că va fi lăsat în pace nici după moarte. Există o veche–nouă tradiţie potrivit căreia numele poetului urmează să fie nelăsat în pace. Diferite figuri şi figurine din aşa zisele mediile artistice, culturale, jurnalistice, politice, etc. au început a se întrece în a venera şi celebra numele lui Vieru.

La o zi după moartea poetului se vorbeşte despre „spirit mesianic, sufletul Basarabiei, trupul ţării”, iar unii afirmă că „Vierul este sus alături de Eminescu”. Printr-o oarecare mulţime de minţi şi birouri deja dau de-a valma idei de „imortalizare” a numelui poetului pe străzi, bulevarde, pieţe etc. etc. (Să nu ajungă nebunii la mărci comerciale!!!)

Nu încercăm să dăm aprecieri celor trăite de către omul Grigore Vieru. Ar fi doar de spus că nici un om nu merită să fie „pomenit” în asemenea hal”! Nu este creştineşte, nu este româneşte!

Avem de a face cu un soi de idolatrie care, după cum se cunoaşte, este o parte a societăţilor „fără Dumnezeu”. Din momentul în care Dumnezeu „nu există”, cum ne spune doctrina comunistă, sau Dumnezeu „a murit/a fost omorît/biruit”, potrivit celei liberal-democratice, este nevoie de ceva cu ce să fie înlocuit. Aici şi apar „genialii, luceferii” etc. care, de altfel, sînt modelaţi după gravitatea stricăciunii sistemului şi al omului-parte a acestuia.

Posibil, mulţi dintre înaintaşii noştri nu au trăit şi creat, la urma urmei, pentru că îşi doreau să fie „proslăviţi”, fapt care puţin îi nelinişteşte pe creatorii de idoli. Dacă persoana s-a evidenţiat într-un fel sau altul ea trebuie „pusă” în slujba sistemului! De exemplu, după comunişti, Eminescu s-a născut doar pentru a crea ”Împărat şi proletar” (neapărat însoţit de un comentariu corect politic), iar potrivit „patrioţilor” acelaşi Eminescu s-a înnăscut pentru a scrie fraza „Suntem români şi punctum!” (neapărat însoţită de un comentariu corect politic).

Mai există un alt Eminescu! Cel adevărat. Însă acesta cam pe nimeni nu interesează, de altfel ca şi opera eminesciană ce nu se înscrie în parametrii „iluminaţi” ai unui sau altui sistem ideologic.

Idolatria „noastră” „basarabeană” este de tradiţie comunistă (cea regăţeană este de tradiţie liberală) şi exprimă, în acelaşi timp, realitatea liberală. „Patrioţii şi democraţii” noştri de tot felul ar trebuie să recunoască că atît în comunism, cît şi în liberalism producerea de idoli este aceeaşi. Tehnicile folosite şi scopurile urmărite nu se deosebesc absolut cu nimic.

Pentru ei, Dumnezeu este puţin. Ei au nevoie de idoli! După cea au fost doborîţi Lenin, Stalin, Ceauşescu, viitorul luminos, imediat au început să ridice pe alţii şi un alt viitor luminos.

Critica scrierilor lui Vieru s-o facă cei care cred că o pot să o facă. Ar fi totuşi să spunem că nu a avut caiete sau scrieri dosite de ochiul regimului sovietic. El s-a făcut remarcat printr-un alt fel de rezistenţă în faţa totalitarismului comunist.

Pînă la declanşarea Perestroikăi în a două jumătate a anilor 80 de către organele de partid, Vieru a fost unul dintre creatorii de artă care nu se împăcau cu felul în care era tratat acest popor la el acasă şi mai ales cum era batjocorită limbă strămoşească care reprezenta pentru poet reperul existenţei şi stării naţiunii. Pentru a putea oarecum păstra ceva din identitatea culturală pe care regimul nu obosea să o mutileze după propria înfăţişare, a ales ca teme de creaţie mama, copilăria, glia, dragostea. Erau teme la care sistemul ideologic sovietic era într-oarecare măsură indiferent şi care în acelaşi timp reprezentau mult pentru noi.

Numele lui Vieru este legat în special de evenimentele care sînt numite în prezent „mişcarea de eliberare naţională”. Elita culturală a vremii a fost cea care i-a trezit pe moldoveni la cele ce le aparţinea de drept: limbă română, istorie, cultură. Ea a fost cea care au scos în străzi zeci de mii de oameni ca să-şi ceară drepturile ce le aparţineau prin naştere. Astfel, în perioada anilor 1988-89 au fost obţinute drepturile la limbă, istorie, cultură.

Cam atît. Din momentul 1991 totul a mers pe linie descrescîndă. Mai întîi cu valorile naţionale, iar mai apoi cu independenţa, s-a ajuns la punctul de pornire din 1987, ca puţin mai tîrziu să se continue cu ceea ce nu a reuşit regimul sovietic – distrugerea noastră.

În foarte multe privinţe situaţia valorilor naţionale este mult mai proastă decît acum douăzeci de ani. Da, avem şi limbă, şi istorie, şi cultură, însă atitudinea faţă de ele şi gradul lor de cunoaştere este înspăimîntătoare. Mai ales cei crescuţi după ’89, adică în libertate cum s-ar zice, nu cunosc şi nu îşi respectă nici limba, nici istoria, şi cu atît mai mult cultura. (În schimb a crescut şi continue să crească gradul de destrăbălare a copiilor şi tinerilor).

Pînă în 1989 se considera că principalul obstacol în calea revigorării valorilor şi identităţii naţionale este regimul politic totalitar comunist, adică lipsa de libertate. Odată cu obţinerea libertăţii valorile şi identitatea nu numai că nu au mai fost revigorate, ci au ajuns într-un hal fără de hal.

„Libertatea” care am obţinut-o şi în care trăim a marginalizat valorile naţionale mai dihai decît regimul totalitar comunist. Valorile există şi nimeni chiar nu le contestă existenţa. Unde? Acolo, undeva, pe locul douăzeci şi ceva sau chiar treizeci şi ceva. În faţa lor a fost pusă… treuca (cele materiale), adică ceea cu ce îi blamau patrioţii renaşterii naţionale pe cei care încercau să găsească vre-un raţionament economic pentru nedespărţirea de „centru”, de Moscova, în 1989.

Pe primul loc în actuala listă valorică se află, indiscutabil, chiar aşa zisa libertate: libertatea de valori naţionale, de ţară, de neam, de familie, de normele morale, …. de Vieru, de Eminescu, de Caragiale, de ceilalţi, ciuntiţi prin manualele de literatură şi înlocuiţi cu „H. Potter”.

Lucrarea de trezire naţională s-a oprit la momentul 1989, poate 1990. După aceea, lupta a fost abandonată. Explicaţia ar putea fi găsită în calităţile politico-administrative proaste de care au dat dovadă cei care au stat la începuturile mişcării şi într-un fel au dus-o spre Ziua Limbii, podul de flori şi Independenţă. Nu este ceva particular pentru Moldova. Se cunoaşte că schimbările sînt făcute de romantici, iar roadele ei sînt culese de către nemernici.

Însă, la fel de adevărat este că după 1988-91 nu s-a protestat împotriva principalului nimicitor al valorilor naţionale şi identităţii naţionale – sistemul politic nou instaurat. Se pare că cei care au ridicat mulţimile pe Piaţa Marii Adunări Naţionale legau renaşterea naţională exclusiv de scoaterea ţării şi a poporului de sub regimul totalitar comunist. Odată ce regimul sovietic era distrus, valorile naţionale nu aveau decît să înflorească. Libertatea părea atît de mare încît nu se prea vedeau pericole pentru identitatea naţională, pentru sufletul acestui popor.

Nu a fost să fie. În perioada de libertate, ceea ce înseamnă şi reprezintă valorile naţionale a degradat şi mai mult, ajungînd puţin deasupra fundului prăpastiei. Pervertirea morală totală şi falsele principii sociale s-au dovedit geometric mai distrugătoare decît coerciţia maşinăriei totalitar comuniste.

Falsele valori comuniste au fost înlocuite de falsele valori liberale. Valorile naţionale şi-au păstrat statutul de gunoi reciclabil, de astă dată pasibil pentru reciclare în funcţie de necesităţile sistemului politic de care avem parte.

Dintre cei care au luptat în 89-91 nimeni nu s-a prea ridicat să spună că sistemul, fundaţia în care trăim, este cea care nimiceşte valorile naţionale.

Au făcut-o din rea voinţă? Nu credem. Pur şi simplu au rămas legaţi de sistemul împotriva căruia au luptat. Dovadă în acest sens ne serveşte poziţia lor faţă de aflarea la conducerea ţării a comuniştilor lui Voronin, în care nu au întîrziat să identifice principalul pericol pentru identitatea naţională şi valori.

Or, dacă problema ar fi în comuniştii lui Voronin, de ce valorile naţionale şi identitatea naţională nu sînt nici pe departe la ele acasă nici în România?

De fapt, generaţia 88-91 nu vrea să accepte faptul că lumea s-a schimbat, că de mai mulţi ani, de vre-o douăzeci, trăim şi murim într-un sistem liberal, conform valorilor liberale – singurele „adevărate şi infailibile” – spre deosebire de cele naţionale, spre deosebire de ceea ce simţim.

Nicolae Dabija spunea zilele trecute: “Grigore Vieru a murit din cauza unui atac de cord, al treilea la număr. Primul a fost in 2007, în urma unui articol din ziarul «Flux», în care preşedintele Partidului Popular Creştin Democrat, Iurie Roşca, l-a învinuit ca ar fi vrut să-l asasineze. Al doilea, in 2008, din cauza unui articol apărut în «Moldova Suverana», unde era învinuit, printre altele, ca ar fi fost spion român şi acuzat de trădare a Republicii Moldova. Dacă nu erau aceste doua atacuri de cord, ar fi supravieţuit acum. A fost asasinat”.

Are dreptate Dabija. Ar fi doar să atragem atenţia că Vieru a fost „ucis” nu în lagăre staliniste sau în case de nebuni, ci într-un sistem absolut democratic, de un sistem democratic care garantează libertatea de expresie, libertatea cuvîntului (inclusiv şi în special a celui ucigător şi iresponsabil).

Nimeni nu poate nega faptul că Moldova e un stat democratic.

Cu toate acestea, Grigore Vieru nu poate fi decît un pseudomodel sau pseudosimbol pentru ceea ce avem astăzi. Timpul valorilor împărtăşite de domnia sa, din păcate,  a trecut. A trecut cu mai mulţi ani în urmă. În prezent, simbolurile „noastre” (şi valorile „noastre”) sînt sau trebuie să fie (sînt impuse nouă) – libertatea de orice valoare (întrunite sub titulatura de valori tradiţionale: neam, limbă, familie, credinţă, istorie etc.,) şi tot ce întruchipează această libertate: descreştinizarea, deznaţionalizarea şi destrăbălarea morală (cei 3D).

Aceşti 3D domină toate sferele vieţii: sociale educaţia, cultura, relaţiile sociale, instituţiile sociale, politica, etc.

Grigore Vieru este un simbol al renaşterii naţionale, al renaşterii naţionale care nu a mai avut loc…

preluat de pe site-ul ortodox “Moldova Noastră”

“Grupările teroriste”

În luna iulie 2008, Departamentul de Poliţie din Maryland (SUA) a fost zguduit de un uriaş scandal. O serie de documente interne, care dezvăluiau modul abuziv în care grupuri paşnice erau supravegheate, fiind considerate grupări teroriste, au fost făcute publice. Congresul american a cerut explicaţii, iar şeful poliţiei din Maryland, Terrence Sheridan, a trebuit să justifice aceste abuzuri, printr-o scrisoare adresată preşedintelui Comisiei Juridice a Senatului american.

Documentele arată că în perioada 2005-2007 mai multe grupuri care militează în mod paşnic împotriva pedepsei cu moartea, împotriva războiului, pentru protecţia mediului şi a animalelor sau pentru drepturile omului au fost catalogate în mod abuziv drept teroriste şi apoi atent supravegheate.

Aceste măsuri au fost implementate imediat după constituirea în cadrul Poliţiei din Maryland a unui “departament antiterorist”. Pentru a justifica existenţa unui astfel de departament era însă nevoie şi de terorişti. În lipsa lor, şefii Poliţiei din Maryland s-au orientat către grupurile de protest din zonă. Documentele dovedesc că printre obiectivele acestui departament se află şi: „identificarea ameninţărilor la siguranţa publică reprezentată de grupurile de protest, identificarea în cadrul acestora, a grupurilor ce reprezintă o puternică ameninţare şi monitorizarea lor continuă.”

În acest scop, s-a ordonat infiltrarea unor ofiţeri sub acoperire în rândul acestor grupuri. Documentele dau detalii despre unul dintre aceşti ofiţeri, o femeie, infiltrată într-un grup care milita paşnic împotriva pedepsei cu moartea. „În acest mod”, arată documentele, „ofiţerul în cauză se va forma practic şi va câştiga experienţă în misiuni sub acoperire”.

Timp de mai multe luni, spionul a transmis şefilor săi rapoarte săptămânale, din care reiese foarte clar că membrii grupului aveau activităţi paşnice şi promovau non-violenţa. Cu toate acestea, rapoartele se încheiau inevitabil cu recomandarea: „datorită faptelor expuse mai sus, solicit menţinerea deschisă a acestui caz şi continuarea misiunii.”

Într-un final, s-a decis totuşi încheierea acestei misiuni, mai ales că şefii o considerau a fi „un exerciţiu de formare cu risc redus”. Ofiţerul în cauză a fost implicat într-o altă misiune sub acoperire: infiltrarea într-un grup de militanţi anti-război, unde era avertizat că „de data aceasta va întâlni activişti care pot cauza turbulenţe sociale.” Rapoartele sale arată încă o dată că era vorba de persoane paşnice.

O a treia misiune a fost aceea de a participa la întâlnirile unui grup de militanţi pentru drepturile animalelor, despre care Poliţia avea informaţii că puneau la cale eliberarea puilor de găină dintr-o fermă aflată în zonă, unde aceştia erau crescuţi în condiţii necorespunzătoare. Rapoartele agentului sub acoperire arată că „la întâlniri nimeni nu a pomenit nimic despre puii de găină.” Oricât de hilară ar fi situaţia, acest grup era etichetat în bazele de date ale Poliţiei drept „grup terorist.”

Cerându-i-se explicaţii cu privire la aceste etichetări, Sheridan declară că s-a procedat aşa pentru că bazele de date standardizate nu permiteau selectarea altor opţiuni, cum ar fi „grup de protest anti-război” sau „grup de apărare a drepturilor omului”. Singura opţiune disponibilă, care li s-a părut poliţiştilor cea mai apropiată, a fost aceea de „grup terorist.” Aceste informaţii au fost trimise ca atare către o bază de date naţională.

Sheridan recunoaşte în scrisoarea adresată Senatului că pe lângă identificarea persoanelor prezente la acţiunile de protest, adunarea de informaţii despre acestea şi misiunile sub acoperire, ofiţerii erau implicaţi şi în monitorizarea internetului şi realizarea de intervenţii pe forumuri şi grupuri de discuţii.

Ispititul

preluat de pe http://laurentiudumitru.ro/blog

Microsoft – părtaşul cipizării umane

În 2007 corporaţia Microsoft a lansat un serviciu web medical, care a primit denumirea de HealthVault. Serviciul HealthVault reprezintă un depozit in-line, în care utilizatorii au posibilitatea să acumuleze informaţii cu caracter medical. Abonaţii vor avea posibilitatea să păstreze pe server propriile dosare medicale, să salveze informaţii cu privire la intervenţiile chirurgicale suferite, date cu privire la starea organismului etc.

Baza de date medicală HealthVault va fi integrată în microcipurile VeriMed (care anterior avea denumirea de “VeriChip” şi „Digital Angel”). Datorită acestora, doctorii vor putea primi rapid acces la cartea medicală a pacientului, primind informaţia din cipul implantat în mâna unei persoane, care, spre exemplu, s-ar afla în inconştiinţă. Simbioza cipului şi sistemului HealthVault, elaborat de Microsoft, îl va face mult mai funcţional. Medicii vor avea acces la bazele de date stocate de către corporaţie.

Integrarea cipurilor VeriMed cu serviciul HealthVault nu garantează succesul proiectului. Compania VeriChip deja a încercat să-şi vândă unitatea care se ocupă cu implantarea chipurilor în corpurile umane din cauza faptului că oamenii nu se grăbesc să-şi însuşească coduri personale.

INFORMAŢII DESPRE CIP

Adresarea (din 2003) ieroschimonahului Rafail, stareţ atonit: “Nu vă temeţi de cei care omoară trupul, iar sufletul nu-l pot omorî”

Eu nu sînt decît un neînsemnat şi sărman bătrîn plin de păcate. Însă conştiinţa mea de păstor al sufletelor, mă sileşte să vă previn asupra unui mare pericol care ameninţă întreaga omenire. Stăpînitorul întunericului acestei lumi, Satana, vrea cu orice preţ să intre în omul-antihrist. Slujitorii acestuia – sau antihristul colectiv – au pregătit totul pentru înscăunarea lui. N-a mai rămas decît să fie pusă pecetea Antihristului. Dar pregătirea pentru pecetluire se face după un anumit plan, într-ascuns, şi cu o deosebită viclenie – nu aşa, dintr-odată, ci pe rînd, în mai multe faze. Precum ne-au transmis şi Sfinţii Părinţi, tîlcuitorii Apocalipsei (sfîntul Efrem Sirul ş.a), venirea Antihristului se va face cu multă înşelăciune, aşa încît chiar şi cei aleşi abia de se vor mîntui, fiindcă nu vor vedea înşelăciunea.

Chiar în zilele noastre, unii dintre păstorii de vază, pe care eu însumi îi cinstesc şi îi iubesc mult, nu ezită să-i îndemne pe creştini să ia paşaportul sau buletinul cu cod barat. „Eu unul nu pot să vă blagoslovesc la chinuri…” – le-a spus păstoriţilor săi un cunoscut protoiereu din Moscova.

În trecut, după cum se ştie, mucenicii erau ispitiţi de către prigonitori să se prefacă şi să guste măcar puţin din jerfele idolilor, după care puteau să se întoarcă liniştiţi la casele lor. Dar mucenicii respingeau orice compromis şi orice prefăcătorie, alegînd părtăşia cu Hristos.

Aşa şi acum, se apropie prigoana împotriva celor care vor să rămînă credincioşi lui Hristos şi să mărturisească prin fapte dragostea lor pentru El.

Iată de ce, una din cele mai grele încercări survine atunci cînd iubiţii noştri arhipăstori nu sprijină lupta noastră şi pornesc pe un drum greşit, silindu-ne şi pe noi să procedăm în acelaşi mod. La aceasă ispită se cuvine ca noi să răspundem prin cuvintele apostolilor, atunci cînd sinedriul le-a interzis să propovăduiască Numele lui Hristos: „Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni.” (FA 5:29)

Aşa cum în vechea biserică sinedriul s-a făcut luptător-de-Dumnezeu, aşa şi noi, ferească Dumnezeu, să ajungem în vremurile noastre… Faptul că arhipăstorii noştri au ales o altă cale reprezintă o mare sminteală. Însă nu vă descurajaţi, există şi printre ei cîţiva care au rămas credincioşi căii Adevărului lui Hristos. Aşa, de exemplu, de-a lungul istoriei, au fost mai multe sinoade tîlhăreşti decît sfinte sinoade. Alt exemplu: cînd turcii mahomedani s-au apropiat ameninţînd Constantinopolul – cea de-a doua Romă – Sinodul Bisericii Ortodoxe greceşti s-a adresat catolicilor, căutînd sprijin la ei, şi învoindu-se să-l pomenească pe papă. Doar unul dintre arhierei a refuzat să iscălească – arhiepiscopul Marcu al Efesului – iar Duhul Sfînt a fost cu el, nu cu sinodul. La urmă, patriarhul cu toţi episcopii s-au alăturat lui, îndreptîndu-şi greşeala.

Nu putem să primim CNP (codul numeric personal) – numele demonicesc alcătuit din cifre. Nu este o necesitate tehnică, ci o codificare mistică a noastră, a oilor lui Hristos.

Numai cei orbi duhovniceşte nu văd ce urmează după toate acestea. Ne vor da un buletin nou cu număr de identificare, pe urmă un “jeton” cu trei de şase – semnul sau numele fiarei, numărul numelui său. „Şi nimeni nu va putea cumpăra sau vinde decît cel care va avea acest semn“. (Apocalipsa 13:17) Această cale duce către Noua Ordine Mondială fără Hristos. Ştim cu toţii că există un guvern mondial. Prin urmare, această cale duce către dictatura Satanei. Iar calea Adevărului lui Hristos ne va duce la Hristos, chiar dacă prin lipsuri, prigoană şi chinuri – ne va duce către mîntuire, spre rai şi viaţa veşnică întru Iisus Hristos.

Nu vă deznădăjduiţi, ci îmbărbătaţi-vă, Domnul ne încurajează, zicând: „Nu te teme, turmă mică. Eu sînt cu voi pînă la sfîrşitul veacului. Amin.” (Luca 12:32) Domnul împreună cu oştile din cer îi va birui pe vrăjmaşii noştri şi-l va răpune pe Antihrist cu Duhul care iese din gura Lui. Deci, nu vă temeţi de cei care omoară trupul, iar sufletul nu-l pot omorî.

Iubiţi arhipăstori şi păstori, părinţi, fraţi şi surori, pentru noi mai ales răsună acum cuvîntul Domnului nostru Iisus Hristos: „Fii credincios pînă la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii“. (Apocalipsa 2:10) Amin.

Chilia Sfîntului Apostol Ioan Teologul,

Sfîntul Munte Athos

(fragment din broşura “Semnul fiarei – 666″, editată de Centrul de misiune “Sfîntul Ierarh Ioan Maximovici”, 2003)

De către cine va fi ales noul patriarh al patriarhiei Moscovei ?

Pe data de 12 ianuarie, sinodul clericilor din Moscova a înaintat lista cu delegaţii care vor participa la Sinodul Localnic al BORu, delegaţi care îl vor alege pe noul patriarh al Bisericii Ortodoxe Ruse. În acelaşi timp, majoritatea eparhiilor şi-au ales deja reprezentanţii. Lista acestor persoane vădeşte faptul că, de data aceasta, patriarhul va fi ales de către un număr fără pecedent (impunător) de funcţionari de stat şi oameni de afaceri care sponsorizează eparhiile. Creştinii au primit această noutate ca o lovitură, numind viitorul Sinod “bîlciul vanităţii“.

Procedura finală de alegere a patriarhului încă nu a fost stabilită, deşi, după cum a comunicat purtătorul de cuvînt al Bisericii Ortodoxe Ruse, se presupune că votarea se va desfăşura în două etape. Astfel, la 26-27 ianuarie, episcopii Bisericii Ortodoxe Ruse (aproximativ 200 de persoane) se vor întruni la Sinodul Arhieresc şi vor desfăşura prima selecţie a candidaţilor, la care vor fi aleşi trei candidaţi. Aceşti trei candidaţi vor fi înaintaţi spre votare la Sinodul Localnic. Potrivit hotărîrii din decembrie a Sfîntului Sinod, eparhiile Bisericii Ortodoxe Ruse vor fi reprezentate la Sinodul Localnic de către delegaţi care includ episcopi locali, călugări, clerici şi mireni (în total, drept de vot vor avea 750 de persoane). Listele electorilor (alegătorilor) trebuie să fie prezentate Comisiei de validare a Bisericii Ortodoxe Ruse pînă la data de 15 ianuarie. În aşa mod, alegerea reprezentanţilor a ajuns la final: la 12 ianuarie au fost aleşi şi reprezentanţii clerului din Moscova.

Totuşi, componenţa prealabilă a electorilor a adus o surpriză creştinilor. În componenţa delegaţiilor eparhiale va fi inclus un număr mare de funcţionari de stat şi oameni de afaceri. Astfel, eparhia de Rostov a acordat onoarea de a alege patriarhul proprietarului SA „Donscoi Tabac“, vicepreşedintele Comitetului Dumei de Stat pentru buget şi impozite Ivan Savvidi. Reprezentant din partea eparhiei de Barnaul şi Altai este preşedintele administraţiei Companiei farmaceutice SRL „Iunifarm” Iurie Nijegorodţev. Bobruisc va reprezenta compania „Iarobel“, de asemenea, şi preşedintele Comisiei de comerţ şi antreprenoriat al Consilului orăşenesc local Igor Banşicov. Iar eparhia de Kursk a delegat în capitală un funcţionar din administraţia regională – directorul adjunct al Direcţiei de cooperare a partidelor politice şi organizaţiilor obşteşti Alexandru Şapovalov.

În promovarea elitei de afaceri au reuşit şi statele CSI. Astfel, eparhia de Doneţc şi Mariupol (Biserica Ortodoxă Ucraineană din cadrul Patriarhiei Moscovei) a considerat că pentru patriarh trebuie să voteze directorul companiei “Doneţcstal – uzină metalurgică” Victor Nusenchisu. Eparhia de Conotop şi Gluhov va delega la Sinodul Local pe preşedintele companiei naţionale “Energatom” Andrei Dergaci. Eparhia de Berdeansc şi Boguslav – pe preşedintele Consilului de supraveghere al SA “Berdeansc Agrotehservice” Vladimir Pasecinic.

Iar eparhia de Tiraspol şi Dubăsari a delegat la Sinodul Local pe fiul preşedintelui republicii nerecunoscute, Oleg Smirnov – deputat al Consiliului Suprem al Transnistriei, preşedinte al Consiliului acţionarilor „Gazprombanc“.

Biserica Ortodoxă Rusă nu ascunde faptul că eparhiile au mers pe calea promovării în calitate de delegaţi a sponsorilor bisericilor, pentru care participarea la alegerile patriarhului „se egalează cu o distincţie creştină”. O astfel de situaţie la alegerile patriarhului s-a creat pentru prima dată. Pînă în 1917, mirenii participau la Sinoade, însă numai cu vot consultativ. Iar la alegerile precedente ale patriarhului, mirenii au avut dreptul de a vota, dar votul lor a fost atribuit totuşi votului bisericesc – majoritatea mirenilor fiind lucrători ai parohiilor. Componenţa electorilor a provocat deja dezbinare printre creştini. Astfel, purtătorul de cuvînt al patriarhiei Moscovei părintele Vladimir Vighilianski a menţionat că „nu cunoaşte personal aceste persoane şi nu le poate judeca apriori“.

+ + +

Vă prezentăm mai jos o serie de fotografii în care apare actualul înlocuitor al scaunului patriarhal, ÎPS Kirill Gundeaiev:

Mitropolitul Kiril este un cunoscut filo-catolic, participant fidel la conferinţele, adunările, rugăciunile şi slujbele ecumeniste.

Astăzi, Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte pe Cuviosul Serafim de Sarov

Sf. Serafim s-a născut în 19 iulie 1754. Părinţii săi, Isidor şi Agatia Moshnin, locuiau în provincia rusească Kursk; Isidor era comerciant. La vârsta de 10 ani, Serafim s-a îmbolnăvit grav. În timp ce bolea a văzut-o pe Maica Domnului în somn, care i-a promis că îl va tămădui. După câteva zile a avut loc o procesiune religioasă în Kursk cu icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, preaslăvită în localitate. Datorită vremii nefavorabile, procesiunea şi-a schimbat cursul, scurtând drumul şi trecând pe lângă casa familiei Moshnin. După ce mama l-a dus pe copil la icoană acesta s-a vindecat repede. Încă de mic Serafim trebuia să-şi ajute părinţii la magazinul pe care îl aveau dar afacerile nu-l încântau deloc. Tânărului îi plăcea să citească scrierile vieţile sfinţilor, să meargă la biserică şi să se retragă singur la rugăciune.

La vârsta de 18 ani Serafim a hotărât să devină călugăr. Mama lui l-a binecuvântat şi i-a dăruit o cruce de aramă, pe care a purtat-o peste haine toată viaţa. Astfel a intrat la mănăstirea Sarov ca novice.

Viaţa monahală

Încă din prima zi în mănăstire Serafim a arătat că avea două calităţi excepţionale ale vieţii sale: hrana puţină şi odihna puţină. El mânca o dată în zi, foarte puţin, iar miercurea şi vinerea nu mânca defel. După ce a primit binecuvântare de la stareţ, adică părintele său duhovnicesc, a început tot mai des să se retragă în singurătatea pădurii pentru rugăciune şi meditaţie religioasă. La scurt timp s-a îmbolnăvit din nou grav, fiind ţintuit la pat de boală timp de trei ani.

Încă o dată Preasfânta Fecioară i-a apărut împreună cu mai mulţi sfinţi şi l-a vindecat. Arătînd spre părintele Serafim, Preasfânta Fecioară i-a spus Apostolului Ioan Teologul: “Acesta este unul de-ai noştri.” Atunci, atingîndu-l într-o parte cu toiagul i-a luat boala.

Serafim a depus votul monahal în 1786, pe când avea 27 de ani, luând numele care în ebraică înseamnă “înfocat” sau “arzător.” Curând a fost numit ierodiacon. Serafim a făcut cinste numelui său prin puterea de foc a rugăciunii pe care o avea. Cu excepţia timpului foarte scurt în care se odihnea, restul timpului şi-l petrecea în biserică. Prin nevoinţa în rugăciune şi la slujbele bisericeşti Serafim s-a învrednicit să vadă îngerii cântând şi slujind în biserică. În timpul Sfintei Liturghii din Joia mare, el L-a văzut pe Însuşi Domnul Iisus Hristos ca Fiu al Omului intrând în biserică înconjurat de alaiul îngeresc şi binecuvântând pe cei ce se rugau. După această vedenie minunată sfântul nu a putut grăi o lungă perioadă de timp.

Pustnicul

În 1793, Sf. Serafim a fost hirotonit ieromonah, după care a slujit zilnic şi s-a împărtăşit cu Sfânta Împărtăşanie timp de un an de zile. Apoi Sf. Serafim a început să se retragă în “îndepărtata pustnicie” a pădurii la aproximativ cinci km depărtare de Mănăstirea Sarov. Era deja la o măsură duhovnicească înaltă. Animalele sălbatice din pădure – urşi, iepuri, lupi, vulpi şi altele – veneau la coliba sfântului. Maica stareţă a Mănăstirii Diveevo, Matrona Plescheeva, a văzut cum sfântul a hrănit un urs chiar din mâna lui. “Faţa marelui părinte era minunat de luminoasă şi veselă având o strălucire îngerească,” povestea ea. În timp ce trăia în mica lui colibă din pustie, sfântul a avut mult de suferit din cauza unor tâlhari care l-au atacat. Deşi era puternic din punct de vedere fizic şi avea un topor în mână în acel moment, sfântul nu a opus rezistenţă. Când l-au ameninţat şi i-au cerut banii, sfântul a lăsat jos toporul, şi-a încrucişat mâinile pe piept şi s-a lăsat în mâinile lor. Aceştia l-au lovit bestial cu coada toporului în cap până i-a pornit sângele pe nas şi urechi, după care l-au lovit cu o buturugă şi l-au călcat în picioare şi l-au târât pe jos lăsându-l inconştient. Când au considerat că a murit, l-au lăsat în pace. Unicul lucru de valoare pe care l-au găsit în colibă a fost icoana Maicii Domnului cea Îndurerată (Umilenie) în faţa căreia se ruga mereu Sf. Serafim. După un timp, când tâlharii au fost prinşi, sfântul a depus mărturie în favoarea lor, deşi în urma loviturilor primite sfântul a rămas cocoşat toată viaţa.

Curând apoi a început perioada “stâlpnică” a vieţii sale, petrecând în rugăciune, pe o piatră, cu mâinile ridicate, aproape nemişcat, timp de o mie de zile.

Spre sfârşitul vieţii, Sf. Serafim a avut o vedenie minunată cu Maica Domnului, ceea de l-a determinat să devină părinte duhovnic. A început să primească pe oricine venea la el pentru ajutor sau un cuvânt de folos. Mii de oameni din toate colţurile şi de toate felurile veneau la uşa sfântului ca să se îmbogăţească din harul său, pe care l-a primit prin multele şi grelele nevoinţe. Tuturor se arăta smerit, bucuros şi deschis. Obişnuia să-i primească pe toţi cu cuvintele: “Bucuria mea!” Pe mulţi îi sfătuia să dobândească pacea sufletului şi atunci se vor mântui oamenii din jurul lor.” Indiferent ce rang aveau oamenii care veneau la el, sfântul se închina în faţa lor şi le săruta mâinile a binecuvântare. Nu avea nevoie să-i spună omul de ce a venit pentru că vedea înlăuntrul sufletului fiecăruia. Obişnuia să spună că veselia nu este un păcat deoarece aceasta înlătură tristeţea, din care se naşte deznădejdea şi nimic nu este mai groaznic decât aceea.

“Of, dacă aţi şti,” spuse el odată unui călugăr, “ce bucurie şi dulceaţă îl aşteaptă în Rai pe un suflet drept! Aţi fi de acord să înduraţi în această viaţă toate necazurile, persecuţiile şi umilinţa cu mulţumire. Dacă în chilie ar fi plin de viermi care ar mânca trupul nostru tot restul vieţii am fi bucuroşi să îndurăm numai să nu cumva să pierdem bucuria cea cerească pe care a pregătit-o Dumnezeu pentru cei ce Îl iubesc pe El.”

Motovilov

Minunata transfigurare a sfântului a fost povestită de un ucenic cu mare evlavie la sfântul, pe nume: Motovilov. Întâmplarea s-a petrecut iarna, într-o zi noroasă. Motovilov stătea pe un trunchi în pădure iar Sf. Seraphim se afla în faţa lui, povestindu-i despre sensul vieţii creştine şi explicîndu-i motivul vieţii creştinilor pe pământ.

“Este nevoie să lăsăm Duhul Sfânt să pătrundă în inimile noastre. Toate cele bune pe care le săvârşim în numele lui Hristos, ni s-au dat prin Duhul Sfânt şi le putem face mai ales prin rugăciune, care ne este tot timpul la îndemână,” spunea el.

“Părinte,” întrebă Motovilov, “cum aş putea vedea harul Sfântului Duh? Cum pot să-mi dau seama dacă este întru mine sau nu?”

Sf. Serafim a început să-i explice prin pilde din vieţile sfinţilor şi apostolilor dar ucenicul tot nu pricepea. Atunci bătrânul îl apucă de umeri hotărât şi-i spuse, “Dragul meu frate, amândoi ne aflăm acum întru Duhul Sfânt.” Atunci parcă i s-au luminat ochii lui Motovilov care a văzut cum faţa bătrânului strălucea ca soarele. Inima i s-a umplut de linişte şi bucurie, corpul i-a fost străbătut de căldură ca şi când ar fi fost vară şi în jurul lor se răspândea o mireasmă foarte plăcută. Motovilov s-a speriat de acea schimbare neobişnuită, dar mai ales de faţa sfântului care strălucea. Dar sfântul i-a spus: “Nu te teme, dragă frate, că n-ai putea nici măcar să mă vezi dacă nu ai fi şi tu în plinătatea Sfântului Duh. Să mulţumim Domnului că ne-a milostivit astfel.”

Atunci a înţeles Motovilov cu mintea şi cu inima ce înseamnă transfigurarea prin pogorârea Sfântului Duh asupra omului.

Cugetări duhovniceşti

“Cititul cuvântului lui Dumnezeu trebuie să se facă în singurătate, pentru ca întreaga minte să se afunde în adevărurile din Sfânta Scriptură şi să se înfierbânte până la lacrimi; de la acestea omul se încălzeşte tot şi se umple de daruri duhovniceşti care bucură mintea şi inima mai tare decât orice alt cuvânt.”

“Dumnezeu e foc care încălzeşte şi aprinde inima şi străfundurile trupului nostru. De aceea, când simţim răceala în inimi, aceea este de la diavol pentru că diavolul este rece. Atunci trebuie să chemăm numele Domnului, Care va veni şi va încălzi inimile noastre cu o dragoste pură nu numai faţă de El ci şi faţă de aproapele, iar răceala urâtorului de bine va dispărea din faţa căldurii Lui.”

“Trupul este un sclav iar sufletul este stăpânul, deci din mila lui Dumnezeu trupul este nevoit de boli, pentru că numai aşa slăbesc patimile şi ne întoarcem la omul dinlăuntru. Da, uneori bolile trupului sunt cauzate de patimile sale.” — Sfaturi duhovniceşti.

“Cei care au hotărât să-I slujească Domnului Dumnezeu, trebuie să exerseze rugăciunea minţii închinată Mântuitorului şi să o rostească neîncetat: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”!

“Când ne cuprinde deznădejdea, să nu ne lăsăm robiţi. Mai degrabă întăriţi şi ocrotiţi de lumina credinţei, să spunem vrăjmaşului cu curaj: “Ce eşti tu nouă, tu care ai fost alungat de la faţa lui Dumnezeu, un fugar din rai, un rob al răului? Tu nu ne poţi atinge pentru că Hristos, Fiul lui Dumnezeu ne este stăpân nouă şi tuturor. Piei, blestematule. Noi credem în dreaptă Crucea sa. Şarpe, te călcăm pe cap.”

http://ro.orthodoxwiki.org

+ Sfinte Serafime de Sarov, roagă-te lui Dumnezeu ca să dobindîm pacea Duhului Sfînt! +

• Acatistul Cuviosului Serafim de Sarov

APEL DIN PARTEA PĂRINTELUI IUSTIN PÎRVU: Este vremea muceniciei! Luptaţi până la capăt! Nu vă temeţi!

Este vremea muceniciei!

Luptaţi până la capăt! Nu vă temeţi!

Iubiţi fii ortodocşi ai acestui neam,

Cu multă durere şi îngrijorare vin să vă adresez aceste cuvinte, pentru care mă simt dator în faţa lui Dumnezeu şi conştiinţa şi inima nu mă lasă să trec nepăsător pe lângă acest val primejdios care s-a ridicat să înghită toată suflarea omenească, chiar şi pe cei aleşi, de este cu putinţă. Nu în calitatea mea de biet monah, ascuns într-un vârf de munte, era să vă aduc la cunoştinţă aceste pericole ce se ivesc asupra Bisericii lui Hristos, în primul rând, ci a arhipăstorilor, mai marii acestei Biserici. Dar dacă ei trec aceste lucruri sub tăcere, având preocupări mai de seamă decât are acest popor, eu nu pot să trec cu vederea glasul vostru, al celor care aţi rămas credincioşi cuvântului Evangheliei lui Hristos, aţi aşteptat şi mi-aţi cerut cuvântul în privinţa acestor realităţi dureroase în care ne aflăm.

De aceea, fiii mei, vin şi vă spun că a sosit ceasul să-L preaslăvim pe Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, singurul Dumnezeu adevărat. Nu credeam că voi trăi să văd şi eu începutul acestor vremuri de durere, apocaliptice – dar iată că mânia lui Dumnezeu a venit mai degrabă asupra noastră, pentru toate păcatele şi fărădelegile pe care le-am săvârşit. Şi văd cum bieţii oameni nu sunt pregătiţi să facă faţă acestor capcane ale vrăjmaşului,a cărui nouă lucrare acum este să pecetluiască sufletele voastre cu semnul Fiarei – 666. Toţi am citit Apocalipsa şi înfricoşătoarea profeţie – scrisă cu 2000 de ani în urmă: „Şi ea(fiara) îi sileşte pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei slobozi şi pe cei robi, ca să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte. Încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde decât numai cel ce are semnul, adică numele fiarei, sau numărul numelui fiarei” (Apoc. 13:16-17).

Vremea în care ne aflăm acum este premergătoare acestei profeţii. Prin lege, prin ordonanţă de guvern, românii sunt obligaţi să se încadreze într-un plan de urmărire şi supraveghere la nivel naţional şi mondial, proiect care le răpeşte de fapt oamenilor libertatea. Românilor li se cere să-şi pună pe paşapoartele, permisele auto şi orice alt act personal cipul biometric ce conţine amprenta digitală, imaginea facială, şi toate datele personale. Poate pentru mulţi dintre dumneavoastră acest cip pare un lucru nesemnificativ, dar în spatele acestui sistem de însemnare a oamenilor, de codare şi stocare a datelor de identificare se ascunde o întreagă dictatură, un întreg plan demonic, prin care de bună voie îţi vinzi sufletul diavolului. Însemnarea oamenilor, ca pe vite, este primul pas al unor alte măsuri luate pentru controlul absolut al fiinţei umane. Dragii mei, după cum proorocesc Sfinţii Părinţi, primirea acestui semn este lepădarea noastră de credinţă. Să nu credeţi că putem sluji şi lui Dumnezeu şi lui mamona. Nu, dragii mei, nu primiţi acest însemn diavolesc care vă răpeşte ceea ce vă aparţine prin moştenire de la Dumnezeu, dreptul la identitate, dreptul la unicitate şi originalitate, al fiecărei fiinţe umane! Trebuie să vă apăraţi acest drept de la Dumnezeu, chiar de ar fi să plătiţi cu preţul vieţii voastre. În zadar câştigaţi cele ale lumii, dacă vă pierdeţi sufletele voastre şi ale copiilor voştri, pentru că Sfinţii Apostoli ne spun clar „se cuvine să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni“.

De aceea vă spun: este vremea muceniciei! După părerea mea ne aflăm în vremurile în care singura cale de mântuire este mucenicia. De-abia acuma este momentul să mărturisim cu propria noastră viaţă, până acum ar fi fost o risipă de energie. Din păcate noi nu avem un tineret ortodox la fel de riguros ca cel al grecilor, al nostru este mai evlavios, ce-i drept, dar şi mai lipsit de vlagă şi de reacţie. Se ştie foarte bine cât de curajos au reacţionat grecii dar şi sârbii, când au protestat împotriva acestor cipuri şi a sistemului însemnării şi controlului total al identităţii. Tinerii lor au fost formaţi de mici în duhul acesta patristic, atât în familiile cât şi în şcolile lor – ei au noţiuni de Vechiul Testament, de Noul Testament; din tată-n fiu s-a predat această tradiţie patristică. De pe timpul comunismului încoace noi am dovedit că rămânem constanţi slugi altora, uitând de curajul şi demnitatea românilor de altădată. Toate popoarele vecine au încercat să scape de comunism, să-şi impună cumva neatârnarea – şi au reuşit într-o măsură oarecare. Dar România, care a fost cel mai crunt lovită de fiara comunistă, al cărei popor a îndurat cele mai cumplite crime şi decimări în lagăre şi deportări, a ajuns astăzi putregai. La noi în biserică situaţia este destul de anevoioasă deoarece credincioşii nu sunt destul de informaţi cu privire la aceste provocări ale lumii de azi. La noi, bietul român, dacă îl măguleşti un pic, nu mai ţine cont de nici o normă evanghelică. El este vinovat numai prin neştiinţă deoarece dacă el n-are câtuşi de puţine cunoştinţe de la biserică, de la şcoală, din familie, din societate – ignoranţa e cuceritoare. Pentru că el are un text în capul lui: „supuneţi-vă mai marilor voştri”; la el trebuie să meargă textul. Păi, pe noi nu ne acuzau în puşcărie, folosindu-se cu viclenie de textul scripturistic, aşa cum fac şi sectarii?- „Voi aţi fost încăpăţânaţi măi, voi aţi fost răzvrătiţi, n-aţi ascultat de cuvântul Evangheliei – păi, ce creştini mai sunteţi voi? Voi vă pierdeţi viaţa zadarnic”. Aşa încercau să ne reeduce comuniştii roşii de atunci, si tot astfel fac acum cu poporul nostru comuniştii de azi îmbrăcaţi cu haine albe.

Se vrea şi se încearcă o desfiinţare a sacrului prin relativizarea valorilor fundamentale, a adevărului de credinţă prin ecumenicitate, se vrea înregimentarea şi uniformizarea pe model ateist a copiilor noştri. Dacă îi spui acum unui cetăţean care are cinci copii în casă – „Măi, nu mai lua buletinul sau paşaportul” – păi el nu înţelege. „Păi, părinte, eu ce le mai dau de mâncare”? Şi-l pui în faţa acestei situaţii grele. Suntem noi dispuşi ca Brâncoveanu de altădată să facem sfinţi din copiii noştri? Nu suntem pregătiţi. Şi atunci cine poartă toată această vină? Nu noi, biserica? Nu noi, mănăstirile, care suntem în faţa altarului avem datoria să spunem oamenilor adevărul şi să-i prevenim la ceea ce-i aşteaptă pe mâine? Dar în protopopiate nici vorbă să se pună o astfel de problemă, eşti respins, eşti catalogat naiv şi depăşit – ba chiar mai face şi glume pe seama ta. Deci dacă preotul nu are habar de lucrurile acestea, atunci ce să mai spui de bietul credincios care săracu’ de-abia deschide Biblia de două trei ori pe an, sau doar o dată-n viaţă? Vina este de partea tuturor celor ce răspund de educaţia şi formarea acestui popor – de la învăţători, profesori până la preoţi şi miniştri.

Vă cer, aşadar, în numele Mîntuitorului Hristos, Care a spus „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.” (Matei 11: 32-33), să cereţi autorităţilor române să abroge legile care permit îndosarierea şi urmărirea electronică a creştinilor, renunţarea la libertatea cu care ne-am născut.

Dar o să primim plata păcatelor noastre, moartea, osânda noastră, care să nu fie, ferească Dumnezeu, de răscumpărat. Pentru că Hristos Şi-a vărsat sângele o dată pentru tine. Ei bine, poporul acesta, prin fruntaşii săi, s-a ticăloşit până la culme, prin trădarea tradiţiilor şi credinţei strămoşeşti. Iar noi am refuzat această răscumpărare prin neprezentarea acestor adevăruri scripturistice; am fost deseori absenţi din fruntea micii oştiri a Adevărului.

Să rezidim neamul acesta! Dar nu vom putea izbândi lucrul acesta dacă nu ne vom rezidi fiecare în parte sufletele noastre. Să ne pocăim şi să ne punem cenuşă în cap, ca să ne dea Domnul harul şi puterea de a primi mucenicia. Va trebui să creăm mici fortăreţe, mici cetăţui de supravieţuire, la sate, acolo unde mai sunt încă oameni care pricep şi îşi amintesc Rânduiala, unde să avem pământul nostru, şcoala noastră – în care să ne creştem copiii în duhul aceasta ortodox, să avem spitalele şi moaşele noastre. Copiii încă de la naştere trebuie protejaţi – pentru că, după cum vedeţi, vor să implanteze acest cip pruncului la naştere.

Fiecare este dator să-şi mântuiască sufletul. Fiecare să se intereseze şi să vadă că ne aflăm în faţa unui moment de cumpănă în care ai de ales: să-ţi pierzi sufletul sau să-ţi salvezi sufletul. Cel care nu s-a interesat până acum, nu e târziu încă să afle şi să se dumirească.

Acum e timpul jertfei, prin vorbărie şi prin conferinţe nu mai facem nimic.

Să te duci, române drag, fără frică, direct spre vârful sabiei, ca străbunii noştri cei viteji, să te duci ca o torpilă japoneză, să mori în braţe cu vrăjmaşul! Acum suntem exact ca în arena romană cu fiare sălbatice – stai aici în mijlocul arenei şi aştepţi, ca şi creştinii de odinioară, să dea drumul la lei. Aşteptaţi să fiţi sfâşiaţi, rupţi, altă scăpare nu mai e! Lupta este deschisă. Luptaţi până la capăt! Nu vă temeţi! Aşa cum a început creştinismul, aşa va şi sfârşi – în dureri şi în suferinţă. Pecetluiţi creştinismul cu mucenicia voastră!

Iubiţi fraţi întru cinul îngeresc şi întru slujirea preoţiei, fac un apel către frăţiile voastre să întăriţi acest text cu semnătura proprie, în numele mănăstirii şi parohiei pe care o păstoriţi.

Mănăstirea Petru Vodă, 14 Ianuarie 2009

Cuvioşii Mucenici ucişi în Sinai şi Raith

Arhimandritul Justin Pârvu

RĂSPÎNDIŢI ACEST CUVÎNT TARE LA TOATĂ SUFLAREA ROMÂNEASCĂ !

Masonul Nick Rockefeller recunoaşte că scopul elitei mondiale este reducerea la jumătate a populaţiei globului şi controlul prin implantul de microcipuri

Rockefeller a făcut aceste afirmaţii în conversaţiile avute cu regizorul american Aaron Russo,
pe care a încercat să-l recruteze în această elită

Regizorul şi realizatorul de documentare american Aaron Russo analizează în detaliu pentru prima dată mărturisirile uluitoare ale lui Nick Rockefeller, inclusiv predicţiile sale legate de evenimentele de la 11 septembrie şi înscenarea terorismului, fondarea de către familia Rockefeller a mişcării feministe şi planul ultim al elitei  mondiale de reducere a populaţiei şi de implanturi cu microcipuri.

Într-un interviu, regizorul Aaron Russo povesteşte cum a verificat mărturisirile şocante ale lui Nick Rockefeller care i-a spus personal că scopul ultim al elitei mondiale este de a se ajunge la o populaţie controlată prin microcipuri şi că războiul împotriva terorismului e o înscenare. Rockefeller a prezis cu unsprezece luni înainte ״evenimentul״ din 11 septembrie care a declanşat invadarea Irakului şi Afganistanului. De asemenea, Rockefeller i-a spus lui Russo că familia sa a fondat şi finanţat mişcările feministe cu scopul de a distruge familiile şi că reducerea numărului populaţiei este un scop fundamental al elitei mondiale.

Rockefeller a încercat să-l recruteze pe Russo în elită

Aaron Russo este probabil cunoscut mai ales pentru realizarea filmului „Trading Places” – „Pariul”, în care joacă Eddie Murphy. Un alt proiect, însă, l-a adus în atenţia opiniei publice: documentarul său „America – From Freedom to Fascism” – “America – de la libertate la fascism”, despre infracţiunile de delapidare din sistemul de rezervă federală.

Deşi bolnav de cancer, Russo şi-a făcut timp între tratamente să realizeze interviuri cu Alex Jones, realizator de emisiuni radio şi documentarist ca şi el, lansând astfel o serie de declaraţii incendiare despre ceea ce Rockefeller îi spusese referitor la direcţia în care este lumea orientată în prezent de către elita mondială.

Cum a ajuns Russo să afle toate aceste informaţii de la Nick Rockefeller? După difuzarea unuia dintre filmele sale de succes, „Mad as Hell”, Russo s-a implicat în politică. În timpul campaniei electorale pentru fotoliul de guvernator al statului Nevada, Russo a fost remarcat de către Rockefeller şi i-a fost prezentat acestuia de către o femeie procuror. Observând pasiunea şi capacitatea lui Russo de a declanşa schimbări, Rockefeller a început o misiune subtilă de recrutare a lui Russo în această elită.

Ca membru al elitei, lui Russo i se promite un cip marcat special

În timpul unei conversaţii, Rockefeller l-a întrebat pe Russo dacă este interesat să intre în Consiliul Relaţiilor Externe (CRE) – Council on Foreign Relations (CFR), dar Russo a refuzat invitaţia, spunând că nu este interesat să asuprească oamenii; în replică, Rockefeller l-a întrebat cu sânge rece de ce i-ar păsa de „sclavi”.

„L-am întrebat care este rostul acestor lucruri”, spune Russo, „aveţi toţi banii din lume, aveţi toată puterea necesară, care e scopul final, atunci?” Rockefeller a răspuns (parafrazând): „Scopul final este să fie toţi implantaţi cu cipuri, să controlăm întreaga societate, iar bancherii şi elita să controleze lumea”.

Rockefeller chiar l-a asigurat pe Russo că dacă ar intra în elită, cipul său ar fi marcat special astfel încât să se evite controlul nedorit de către autorităţi.

Russo susţine că Rockefeller i-ar fi spus cu 11 luni înainte de 11 septembrie: „trebuie să se producă un eveniment în urma căruia să invadăm Afganistanul, să construim conducte de petrol prin marea Caspică, să invadăm Irakul, să ocupăm Orientul Mijlociu şi să mergem după Chavez în Venezuela”.

Rockefeller i-ar mai fi vorbit lui Russo despre faptul că în curând soldaţii îl vor căuta prin peşteri pe Osama bin Laden şi că va fi un „un război nesfârşit al terorii, în care nu va exista niciun duşman şi totul va fi o imensă cacealma, astfel încât guvernul să domine poporul american”, susţine Russo, care a mai precizat că Rockefeller râdea într-un mod cinic în timp ce îi făcea această predicţie uluitoare.

Mişcarea feministă sprijinită pentru distrugerea familiei tradiţionale

Într-o discuţie ulterioară Rockefeller l-a întrebat pe Russo ce crede despre mişcările de emancipare feministe. Russo a răspuns că el consideră că aceste mişcări luptă să obţină pentru femei drepturi egale cu cele ale bărbaţilor, de a munci şi de a fi plătite în mod egal, aşa cum s-a obţinut şi dreptul la vot. Acest răspuns i-a stârnit râsul lui Rockefeller: „Eşti fraier! Să-ţi spun despre ce este vorba, de fapt: noi, clanul Rockefeller am fondat mişcările feministe: noi! Noi deţinem toate ziarele şi toate televiziunile – Fundaţia Rockefeller”.

Rockefeller i-a explicat lui Russo care sunt cele două motive principale pentru care familia sa a finanţat mişcarea feministă: în primul rând, înainte de luptele pentru drepturi ale femeilor, bancherii nu puteau impune taxe pentru jumătate de populaţie; în al doilea rând, aceasta mişcare determină ca şcolarizarea copiilor să se facă de la vârste mult mai mici, devenind posibilă mult mai uşor îndoctrinarea copiilor care sunt învăţaţi să privească statul drept prima familie, desfiinţând astfel modelul familiei tradiţionale.

Această revelaţie completează afirmaţiile anterioare ale pionierei feministe Gloria Steinem, conform cărora CIA a finanţat revista Ms. Magazine, în cadrul aceleiaşi strategii de distrugere a modelelor tradiţionale de familie.

Reducerea populaţiei la jumătate

Rockefeller a subliniat în repetate rânduri că „oamenii trebuie să fie conduşi” de o elită, iar unul din mijloacele care ar duce la această stăpânire este reducerea populaţiei. „Sunt prea mulţi oameni în lume”  zicea el şi numărul oamenilor trebuie redus la cel puţin jumătate.

O problemă care a scăpat de sub controlul elitei, după cum reiese din conversaţiile lui Rockefeller cu Russo, este conflictul dintre Israel si Palestina. La un  moment dat soluţia gravita în jurul ideii de a da fiecărui cetăţean israelian câte un milion de dolari şi de a-i muta în statul Arizona.

preluat de pe http://www.prisonplanet.com/

• Aaron Russo despre cipurile umane implantabile şi despre 9/11

ASCULTÎND GLASUL “LUMII VECHI” CU URECHI CARE SÃ AUDÃ… – minunata mărturie a unei actriţe americane convertite la Ortodoxie

Dacã cineva mi-ar fi spus acum cinci ani cã viata mea va fi în mod profund schimbatã de fiintele unui loc si ale unei culturi atât de îndepãrtate de sofisticatul, tehnologizatul si progresivistul mod de viatã american, fiinte dintr-un loc total nefamiliar mie, dar îmbrãtisând secole de istorie, as fi respins aceastã posibilitate, ca pe un non-sens. De altfel, eram foarte constientã de diferitele influente exercitate asupra vietii mele; ele erau, asa credeam eu, în special cele de aici si de acum, cu urmãri imediate si vizibile. Atunci, prin harul Domnului, un glas s-a auzit din înalt si, în marea tapiserie lucratã de Creator, firul meu s-a întretesut cu firul incandescent numit România.

La vremea când miracolul a avut loc, nu am realizat imediat chemarea: la început, urechile mele n-au putut sã audã… Tainice sunt cãile Domnului! Pânã în acel moment din viata mea, dupã lungi ani de frustrare spiritualã, fusesem sigurã cã eram, în cele din urmã, pe adevãratul meu drum. În pragul vârstei de 40 de ani, începusem sã cred cã, în aceste zile si în acest secol, nu mai este posibilã existenta unei traditii religioase pure. Am fost crescutã în traditia protestantã, ca prezbiterianã. Încercasem sincer în prima tinerete, dar si mai târziu, dupã 30 de ani, sã aflu întelesul real al învãtãturilor acestei biserici, dar nu reusisem sã-l gãsesc. Asa cã am început sã-mi caut hrana spiritualã în altã parte. Totusi, credeam cã ar fi posibil, chiar si-ntr-o vreme “fãrã Dumnezeu” ca a noastrã, sã se facã o artã sacrã, iar sufletul umanitãtii sã strãluceascã, în ciuda întunecãrii orizontului, pentru sãrmanii descendenti ai lui Adam. M-am strãduit din rãsputeri sã-mi aduc modesta mea contributie la înãltarea sufletului omenesc.

Ca artistã de teatru, am hotãrât sã ofer productii spi­rituale oamenilor frãmântati de întrebãri reale si însetati de adevãr. Am pus în scenã o piesã într-un act, mai putin cunos­cutã, a poetului irlandez Yeats, intitulatã Învierea, în turneul cu acest spectacol, la festivalul de teatru din Edinburgh, Scotia, am vãzut, în interpretarea unei companii de teatru românesti, ceea ce eu cãutasem dintotdeauna: o sacralizare a artei tea­trale. Talentatul regizor român Andrei Serban a conceput si-a realizat, cu trupa Teatrului National din Bucuresti, acea Tri­logie anticã, dupã Medeea, Troienele si Electra. Experienta exceptionalã la care am putut lua parte, ca spectator la aceastã piesã, a însemnat o cotiturã în viata mea. Mi s-a deschis atunci o poartã necunoscutã mie; mã simteam de-acum pregãtitã, parcã, sã întâlnesc ceva si mai mare, ceva si mai înalt decât teatrul sacru: Biserica.

La întâlnirea pe care am avut-o, dupã spectacol, cu artistii români, am încercat cu insistentã sã aflu cum de a fost posibil ca ei sã realizeze o creatie teatralã atât de neobisnuitã; ce au ei – sau ce stiu ei – pe care noi, aici în Vest, nu-l avem si nu-l stim? Nimeni n-a dat un rãspuns întrebãrilor mele repetate. Unul dintre acesti strãluciti actori de teatru, Claudiu Bleont, a auzit întrebarea mea mai adâncã, întrebare pe care nici nu stiam mãcar cã mi-o puneam. M-a auzit întrebând: “Unde sã gãsesc oare Biserica cea adevãratã?”. Acea Bisericã pe care o cãutasem cu disperare dintotdeauna, de copil încã, aceea pe care inima mea o presimtea cã trebuie sã existe pe undeva, în vreun fel! Poate numai înlãuntrul nostru! Claudiu Bleont mi-a spus emfatic: “Oricât de multi oameni ai întreba, de oricât de multe ori ai întreba, nu vei primi un rãspuns în cuvinte”. Apoi a continuat, pe un ton categoric: “Trebuie sã vii în România! Atunci ai sã întelegi!”, îmi amintesc exact ce am gândit atunci: “Pãi sigur, ce sã zic, iatã-mã pe mine, o femeie fãrã bãrbat si cu doi copii mici, strãduindu-mã din rãsputeri sã supravietuiesc la New York, iar tu-mi spui mie sã vin în România!”…

Incredibil, dar m-am urcat în avion! În primele douã zile petrecute la Bucuresti, am vãzut repetitiile la o minunatã punere în scenã a piesei Romeo si Julieta, la Teatrul National, în regia talentatei Beatrice Bleont, sotia lui Claudiu. Încã o datã, munca lor avea un nivel înalt, mai înalt decât tot ceea ce vãzusem în alte pãrti. Mi-am muscat limba din nou, dorind sã  întreb si sã aflu cum de era posibilã o artã de acest calibru.

A treia zi, m-am dus cu masina de la Bucuresti pânã la trecãtorile muntoase din Nord, strãbãtând orase cenusii, cu blocuri de locuit din beton, aproape ruinate, pe drumuri nepa­vate, alãturi de cãrute trase de cai, cu tãrani si cu familiile lor. În cele din urmã, am ajuns la locurile unde întrebãrile mele aveau sã primeascã rãspunsurile fãrã cuvinte… Eram în lumea mãnãstirilor crestine ortodoxe ale Moldovei si Bucovinei. Stând tãcutã în umbra adâncã a Mãnãstirii Vãratec, genunchii mei s-au îndoit instinctiv si m-am trezit îngenuncheatã pe acel pãmânt binecuvântat. Pe obraji îmi curgeau lacrimile. Dupã încã cinci zile, totul în mine a început sã se schimbe. Stând în fata icoanelor Maicii Domnului, vechi de secole, am vãrsat lacrimi care erau în mine de zeci de ani. Niciodatã nu mai plânsesem. Nici nu stiam cã pot plânge… Simteam cum mi se frânge cosul pieptului ori de câte ori cãutam sã pãtrund înte­lesul acelor mãnãstiri pictate; inima mea îsi depãsea limitele, revãrsându-se în afarã. Pricina era puterea învãtãturilor lui Hristos revelate în frescele care acopereau fiecare centimetru pãtrat din peretii bisericilor, atât în interior, cât si în exterior. Si mi-a fost dat sã înteleg! Nu teatrul era ceea ce cãutam, ci acel ceva din care arta sacrã nu-i decât o rãsfrângere: învãtãturile originare ale lui Hristos, ale Dumnezeului Cel Viu, intacte, chiar în epoca noastrã coruptã; acestea erau cele cãtre care fusesem adusã, în liniste si scãldatã de rugãciunile reverberate ale miilor si miilor de fiinte care îsi închinaserã – si continuau sã-si închine – vietile lor acestei înalte chemãri care este trãirea monasticã, am fost primitã înapoi, în turmã, cu prisos de bucu­rie. Cãlãtoria mea era totusi departe de a fi împlinitã. Fusesem doar pusã pe cale. A trebuit s-o iau ca pe un dar binecuvântat.

M-am întors, de atunci, de douã ori în România: prima oarã, ca sã-mi botez ortodox fiica, avându-i ca nasi pe Beatrice si Claudiu; a doua oarã, mai recent, cu fiul meu, care si el a ales sã se converteascã si sã se boteze ortodox. Acum eu sunt ortodoxã si am fost binecuvântatã sã-mi gãsesc o bisericã ade­vãratã în New York – casã pentru familia mea – având un cãlugãr român de la Putna, preotul fiind el însusi de sânge românesc si cu multi enoriasi români, în recenta cãlãtorie a preotilor bisericii noastre în România, s-au legat frumoase pri­etenii cu numerosi monahi români. De asemenea, în vizita pe care eu si fiul meu am fãcut-o, am fost primiti cu multã cãldu­rã, generozitate si dragoste de cãtre cãlugãrii si cãlugãritele cu care am avut prilejul sã ne întâlnim.

Sunt multe cãi prin care noi, americanii, am putea rãspunde dragostei lui Dumnezeu, cãi ce ne-au fost constant arãtate, prin intermediul celor care si-au dedicat lucrarea lor de o viatã auto-purificãrii si ajutorãrii altor fiinte umane. Desigur, le-ar fi si lor de ajutor dacã noi am deveni constienti si recunoscãtori fatã de neprecupetita lor strãdanie în slujba lui Dumnezeu si a semenilor, fiind noi însine inclusi în aceastã strãdanie. Monahii români au fost profund impresionati auzind cum credinta ortodoxã devine cunoscutã multor neortodocsi din America. Ei au fost si mai surprinsi sã afle cã unii dintre noi doresc din toatã inima sã-i ajute în lucrarea duhovniceascã desfãsuratã în mãnãstirile din România. Desigur, rugãciunile noastre pentru ei le sunt folositoare. Avem si noi multe daruri spirituale, pe care le-am putea împãrtãsi cu aceastã “lume ve­che”, care are atâtea sã ne învete.

Dumnezeul meu, dã-mi urechi ca sã-Ti ascult che­marea, de oriunde mã aflu si oriunde mã îndrept!

Mary Magdalene McCann

traducere de p. Gheorghe Calciu

Sursa

Hristos se naşte, slăviţi-L !

Îi felicit pe toţi fii Bisericii Ortodoxe cu Naşterea şi Întruparea Mîntuitorului nostru Iisus Hristos ! Fie ca lumina Naşterii să ardă în noi rădăcinile patimilor celor de multe feluri, să aprindă flacăra rîvnei întru Hristos şi să lumineze minţile noastre căldicele cu Adevărul dreptei-credinţe!

“Nasteti-L mereu pe Hristos in inimile voastre”

Cum am mai spus, dupa mine, Nasterea Domnului este cel mai mare eveniment al crestinatatii: caci Dumnezeu s-a coborat in trup omenesc spre a mantui omenirea. Iisus Hristos ne-a incredintat ca suntem vesnici, nu in materie, ci in duh. Si ca sufletele noastre au portile Raiului deschise, doar sa ne ostenim sa ajungem pana la ele.

Prin post, rugaciune, nevointa, fapta buna… Dragii mei, nu e putin lucru sa ai sentimentul vesniciei in tine… Cati insa mai constientizeaza aceasta? Daca am fi convinsi si constienti permanent ca suntem vesnici si ca prin faptele noastre ne hotaram locul in vesnicie – ori in chinurile iadului, ori in dulceata Raiului, adica in unirea deplina cu Dumnezeu -, atunci am fi mult mai chibzuiti. Nu poti fura, omori, uri, daca stii ca prin aceasta viata ta de dupa pragul mortii va fi numai lacrima si suferinta. Si nici nu te poti teme de moarte daca stii ca aceasta nu este decat adormirea trupului, pentru intoarcerea sufletului in Sanurile Domnului. Omul crestin stie ca trebuie sa faca doar ceea ce-l mantuieste, dar face si altele, care-l osandesc.
Va dati seama ce-ar fi fost lumea fara Hristos? Bucurati-va ca S-a nascut si nasteti-L mereu in inimile voastre. Cu El putem totul, fara Hristos nu putem nimic. Repetati-va asta intreaga viata si veti gresi mai putin, nu va veti mai teme si veti putea birui.

Traiti pe Hristos in orice moment. Mai inainte de toate sa dati slava milostivirii si bunatatii celei negraite a Mantuitorului nostru Iisus Hristos si Preacuratei si Preasfintei Fecioare Maria, care a slujit la Nasterea Lui, ca ne-a invrednicit pe toti sa mai ajungem inca o data Nasterea Domnului si sa praznuim innoirea neamului omenesc, prin taina venirii cea in trup a lui Dumnezeu Cuvantul. Amin!

P. Arsenie Papacioc

“Numai Hristos este salvarea”

An de an, Nasterea Domnului nostru Iisus Hristos ne umple sufletul de bucurie duhovniceasca, pentru ca ea este implinirea fagaduintelor si nadejdilor pe care Dumnezeu le-a dat oamenilor. Pentru ca Iisus Hristos este Adevarul. Pentru ca Iisus Hristos este Viata. Pentru ca Iisus Hristos S-a facut usa spre Rai. Numai prin El ne vom mantui.

Hristos a coborat din ceruri, pentru ca noi sa-i iesim intru intampinare, prin trairea virtutilor care duc la desavarsire. Sa avem, asadar, mereu in inimile noastre fiorul sfant, trait de magii care au mers sa se inchine Mantuitorului, aducand daruri Celui ce S-a facut om, pentru ca noi sa ne indumnezeim prin credinta si faptele noastre. Sa stiti ca numai Hristos este salvarea. Si la Hristos nu se ajunge decat prin ortodoxie. Nu va lasati amagiti de toate nebuniile lumii, care dau navala peste noi prin televizor, ziare, politicieni, si chiar prin unii slujitori ai altarului, care au ratacit drumul cel drept. Fiti cu mare bagare de seama, caci va primejduiti viata vesnica. Diavolul trage cu plugul si grapa peste intreaga lume, s-o desteleneasca din firesc si s-o netezeasca, s-o uniformizeze, voind s-o amestece pana ce nu va mai exista credinta adevarata. Iar fara Adevar, ar iesi biruitor tatal minciunii, necuratul. Dar noi stim ca asta nu se va intampla, caci Biserica nu va fi daramata nici de portile iadului. Deci, vor cadea doar cei inselati, cei care cred ca ecumenismul este bun, cei care se leapada de credinta ortodoxa, de neamul lor, de Traditie… se smulg din radacinile lor dumnezeiesti si se arunca intr-un basm, intr-o nalucire. Fiti atenti, caci nu numai preotul trebuie sa va poarte de grija. Si preotul se poate insela. Deosebiti duhurile, fratilor!
Si pe dumneavoastra, ziaristii, va indemn sa fiti in Adevar, caci va sta in putere sa salvati omul de la cadere. Nu-i starniti poftele si nu-l amagiti cu toate placerile lumii, ci indreptati-l, asa dupa cum va pricepeti, spre trairea in Hristos. Caci daca nu veti face asta, mare pacat veti avea.
Harul Domnului nostru Iisus Hristos si dragostea lui Dumnezeu-Tatal si impartasirea Sfantului Duh sa fie cu voi toti! Amin.

P. Iustin Pîrvu

“Sa invatam de la Hristos sa ne smerim
si sa iubim pe aproapele, asa cum El ne iubeste pe noi”

Nascandu-Se intr-un staul, Domnul nu S-a smerit pe Sine fortat de imprejurari, ci pentru ca asa a vrut El, in deplin acord cu Tatal Sau. Nimic nu a fost intamplator, nici recensamantul poruncit de Cezar, nici data acestuia, nici sosirea Mariei in Betleem, tocmai cand trebuia sa nasca, nici portile inchise, nici aglomeratia de la han, nici accesul intr-un staul murdar cu iesle curata. Totul a fost planuit, masurat, implinit. In smerenie S-a nascut, in smerenie a trait, in smerenie a patimit si a murit, stiind ca pretul smereniei este biruinta asupra mortii prin inviere si asupra timpului prin inaltare.

Sa invatam de la Hristos sa ne smerim si sa iubim pe aproapele, asa cum El ne iubeste pe noi. Totul incepe de la familie si de la educatia celor sapte ani de acasa. Aceasta este criza zilelor noastre. Piere sfintenia casatoriei, piere legatura dintre casatorie si nasterea de prunci. Familii destramate, copii lasati de izbeliste – atunci cand nu au fost ucisi inainte de a se naste -, adolescenta maculata, tinerete incerta, o lume in care indecenta, vulgaritatea, parvenitismul si coruptia devin institutii ale “binelui comun”.
E posibil ca tabloul acesta sa va para sumbru, dezolant, exagerat, pesimist si, oricum, nepotrivit pentru un cuvant la Nasterea Domnului. Dar nu pot sa ocolesc adevarul. Cand ingerul Domnului s-a pogorat noaptea la pastori, acestia nu dormeau, ci, rezemati in toiege, vegheau asupra oilor rumegande, ca nu cumva sa le surprinda lupii. Daca fiarele s-ar fi ivit, ei ar fi strigat. Pastor de veghe, si eu am aceasta indatorire. Cand ostile ingeresti rosteau cuvintele “pe pamant pace, intre oameni bunavoire”, pacea si bunavoirea – cel putin in integralitatea lor – nu erau o realitate, ci un deziderat. Rostirea ingereasca era, pur si simplu, o urare.
In saivanele Bisericii au intrat lupii. Cei mai multi sunt imbracati in piele de oaie – atunci cand nu patrund intr-o catedrala sa jure ingenuncheati sub sabia lui Irod -, iar datoria fiecarui pastor este sa strige. Eu o fac catre oile mele, stiind insa ca ele sunt oi cuvantatoare, adica inzestrate de Dumnezeu cu ratiune, discernamant si vointa, insusiri care le ofera capacitatea de a se apara si singure, dar toate impreuna, ca unele care cunosc glasul pastorului. Iar daca rostirea ingerilor este urare, sa ne amintim si de faptul ca orice urare naste speranta. Cu aceasta speranta in mai-binele tarii si al poporului nostru va doresc un Craciun si un An Nou plin de lumina, sanatate si belsug.

ÎPS Bartolomeu Anania

+ + +

O frumoasă poezie despre Naşterea Domnului, culeasă din omilia Sfântului Antim Ivireanul

Şi Fecioara a născut pe Fiul său
Cel Întâi Născut
şi L-a înfăşat pe Dânsul
şi L-a pus în iesle,
pentru că nu aveau ei loc în casă.
Că ce este mai minunat decât
a zăcea în iesle Domnul tuturor?
Şi nu fu Lui alt loc în lume?
Ce este mai minunat
decât o mărire ca aceasta,
să fie aruncat la locul dobitoacelor?
Şi pentru că văd îngerii
pe Domnul cerurilor,
aruncat în gunoaie,
cântă: mărire lui Dumnezeu,
Celui din înălţime!

Că era pe la miezul iernii,
când pământul şi apele
sunt îngheţate de ger
şi de vânturile cele reci;
şi Fecioara tânără şi ruşinoasă,
care nici din casă
nu era obişnuită a ieşi,
şi, fiind aproape de a naşte,
purcede pe o cale grea
şi cu anevoie ca aceasta.
Şi, apropiindu-se de Betleem,
doară s-ar fi găsit
vreo casă cuvioasă,
ca să nască Fecioara aceasta
într-însa,
iar însuşi Iubitorul de sărăcie, Domnul,
a poftit într-o coşare smerită,
ca să Se nască.

Şi era noapte,
care noapte
era mai luminată decât soarele,
întru care a răsărit Soarele Dreptăţii.

Făcându-şi noaptea calea sa jumătate,
ieşit-a aici,
în lumina aceasta a noastră,
ca un Mire din cămara Sa;
ieşit-a, zic,
nădejdea tuturor vecilor,
bucuria Îngerilor,
mântuirea neamurilor,
scularea celor morţi,
izvorul milei,
rădăcina vieţii.
Ieşit-a Cuvântul Tatălui,
cu Trupul îmbrăcat,
din trupul Fecioarei;
ieşit-a gol,
pentru ca să ne îmbrace pe noi,
sărac,
ca să ne îmbogăţească,
smerit
ca să ne înalţe la cer,
ca un Prunc,
ca să ne facă pre noi desăvârşiţi
şi să ne dea nouă
bucuria cea veşnică.

Precum căldura soarelui
trage aburul de pe pământ, în sus,
şi de acolo se pogoară rouă
şi face pământul
de rodeşte şi se veseleşte,
aşa şi preacuratul sângele Fecioarei,
cu puterea Sfântului Duh,
zămislindu-se,
s-a făcut trupul Domnului Hristos,
Care ieşind la lumină,
ca Cel ce este
Lumina cea adevărată,
minunat-a veselit tot neamul omenesc;
şi născându-L, L-a făcut mai frumos
decât ar fi fost înfrumuseţat
cu tot felul de daruri.
Că El este izvorul darurilor.
Făr’ de nici o stricăciune a fecioriei sale
şi făr’ de nici o simţire de durere
a strălucit în lume acest Sfânt Prunc.

Că Pruncul Acesta,
care se mişcă în iesle,
de ne vom ridica ochii credinţei noastre
Îl vom cunoaşte făcând tunete şi fulgere în nori
şi pe cer umbletul stelelor
rânduind,
soarele şi luna de raze umplându-le
şi mişcarea cerului îndreptând
şi toată greimea lumii
Acest Prunc înfăşat o cârmuieşte.

Cine este Acesta aşa mic şi aşa mare,
aşa smerit şi aşa înalt,
cât în iesle zăcând,
în cer cu glasuri îngereşti Se măreşte?
Că ce este mai mic şi mai smerit
decât a se naşte în iesle,
care loc nu este al oamenilor,
ci al dobitoacelor?
Şi ce este mai mare şi mai înalt
decât tot întru această Naştere,
pământul cu mare lumină a străluci
şi mulţimea oştilor cereşti a cânta
şi cetele Îngerilor a se veseli cântând:
„Mărire lui Dumnezeu întru cei de sus”?
Şi umplând văzduhul de glasuri
dulci şi mângâioase,
când, de la începutul lumii,
s-au mai auzit,
la naşterea vreunui om,
glasuri şi cântări îngereşti?

(http://sinaxis.wordpress.com)

Rugăciunea creştinilor ortodocşi pentru vremurile de acum!

Izbăveşte-mă, Doamne, de ademenirea mîrşavului şi vicleanului antihrist, timpul căruia se apropie, şi mă adăposteşte de mrejele lui în pustia tainică a mântuirii Tale. Dă-mi tărie şi bărbăţie neclintită să mărturisesc numele Tău cel sfînt, să nu dau îndărăt de frica diavolească, să nu mă lepăd de Tine, Mîntuitorul şi Răscumpărătorul meu, de Sfînta Ta Biserică!

Doamne, dă-mi, rogu-Te, ziua şi noaptea, plângere şi lacrimi pentru păcatele mele şi fii milostiv în ceasul Straşnicei Tale Judecăţi! Amin.

(alcătuire a ieroschimonahului Anatolie de la Optina)

Fraţilor ortodocşi, răspîndiţi la toată suflarea românească această rugăciune!

SĂRBĂTORILE DE IARNĂ LA ROMÂNII DIN REPUBLICA MOLDOVA

Este cunoscut faptul că românii din Republica Moldova au tradiţii populare foarte variate, bogate şi originale. Deosebit de interesante sînt tradiţiile legate de sărbătorile de iarnă.

Materialele etno-folclorice concrete vorbesc despre faptul că cele mai multe tradiţii populare sînt foarte vechi şi au origine locală. Aşa-numitele „împrumuturi” sînt puţine la număr şi nu sînt de primă valoare (la acestea se referă unele denumiri de sărbători, de obiceiuri). Majoritatea obiceiurilor calendaristice (inclusiv cele legate de sărbătorile de iarnă) au la bază traiul, munca, tendinţa spre o viaţă mai bună.

Aproape fiecare obicei calendaristic conţine credinţe ale oamenilor în forţele magice ale celor mai importante elemente ale vieţii: soarele, focul, apa, pîinea, plantele.

Cele mai vechi creaţii populare calendaristice, inclusiv cele legate de sărbătorile de iarnă, sînt jocurile cu măşti de urs şi de cerb care au ajuns pînă în zilele noastre (teatrul folcloric de Anul Nou). Acestea au luat naştere în perioada veche numită „vînătorească”. Tot în acea perioadă veche au apărut şi colindele arhaice de vînători şi de pescari: Voinicul şi arcul, Dulful mării, Peştele de mare ş.a. Colinda Voinicul şi arcul a fost atestată doar în Basarabia (raioanele Rezina şi Şoldăneşti).

În epoca agriculturii primare iau naştere obiceiurile „Semănatul”, apoi „Pluguşorul”.

[...]

Românii din Republica Moldova şi Ucraina au tradiţii bogate şi variate pentru ajunul Crăciunului. Pomul de Crăciun, se ştie, are o istorie lungă şi ţine de lumea germană. Bradul veşnic verde simbolizează viaţa şi sănătatea. Primele informaţii în scris despre pomul de Crăciun ţin de sec. al XV-lea (oraşul german Strasbourg, azi aparţine Franţei). În sec. al XIX-lea pomul de Crăciun s-a răspîndit din Germania în mai multe ţări.

Altă tradiţie, prezentă şi astăzi în Basarabia şi Transnistria, este legată de personajul lui Moş Crăciun care are istoria sa. Iniţial, Moş Crăciun simboliza iarna şi bătrîneţea anului care trece. Despre aceasta ne vorbeşte îmbrăcămintea de iarnă a unui om bătrîn (haină lungă, căciulă, mănuşi, pîslari, toiag), culorile hainelor (culoarea albă simbolizează iarna, iar culoarea roşie simbolizează soarele care începe să lucească mai tare). În era creştină Moş Crăciun a devenit o figură apocrifă. A apărut legenda despre ciobanul Crăciun şi Maica Domnului. Tot în era creştină Moş Crăciun a preluat calităţi de la Sf. Nicolae care a apărut în sec. al IV-lea în Asia Mică. Era numit în latină Sanctus Nicolaus. Apoi a trecut în Europa, fiind numit Santa Klaus. Treptat, Moş Crăciun a devenit patronul creştin al sărbătorii Naşterii Domnului. Ca şi în alte regiuni, Moş Crăciun al basarabenilor şi transnistrenilor punea cadouri pentru copiii cuminţi în încălţămintea curată pusă în faţa sobei, apoi – sub brazi. După cel de-al doilea război mondial Moş Crăciun a fost înlocuit cu Moş Gerilă şi Alba-ca-Zăpada.

Astăzi Moş Crăciun revine la locul său tradiţional. Nu este normal faptul că la Chişinău unii Moşi Crăciuni sînt îmbrăcaţi în scurte albastre şi poartă căciuli de miel.

În satele de pe ambele maluri ale Nistrului de Mijloc şi cel Inferior copiii (băieţi şi fete) umblă cu Licheiul. Mamele copiilor în ajunul Crăciunului coc cîte un lichei. Este o turtă coaptă în mod arhaic, numai din făină de grîu şi apă, fără sare şi fără grăsime. Licheiul este pus într-o legătură de şervet, împreună cu alte bucate de sec (deoarece este post). Licheiul este dus la rudele apropiate în etate (bunei, moşi, mătuşe). Obiceiul educă la copii respectul deosebit faţă de rudele în vîrstă. Tradiţia conţine şi o urare pentru roada bogată de grîu în anul care începe.

Există un număr relativ mare de colinde de Crăciun – circa 80 de piese. În sudul Bugeacului pînă în prezent sînt interpretate colinde laice. În unele sate (Cîşliţa-Prut, Satul Nou ş.a.) sînt cunoscute aproximativ 30 de colinde laice. În centrul şi nordul Republicii Moldova au circulaţie largă colindele biblice şi apocrife, mai ales despre naşterea, viaţa pămîntească şi patimile lui Iisus Hristos.

Pînă la cel de-al doilea război mondial la Crăciun era interpretată piesa „Irozii” care face parte din repertoriul teatrului religios. După război această piesă este interpretată doar la Anul Nou.

În Basarabia şi Transnistria sînt variate şi bogate creaţiile folclorice folosite în ajunul sărbătorii Anului Nou. În primul rînd, se evidenţiază „Pluguşorul” clasic care zugrăveşte artistic creşterea grîului. În Basarabia această creaţie populară ritualică este cunoscută sub o serie de denumiri populare: Hăitură, Urătură, Cetărătură, Uret ş.a. O hăitură tradiţională numără de la 50 la 500 de versuri. Au funcţie de hăitură de Anul Nou şi alte specii folclorice: eposul eroic („Gruia”, „Vulcan” etc.), balada „Mioriţa” (la Nisporeni şi Dubăsari), creaţia lui Vasile Alecsandri – „Movila lui Burcel”.