APEL către ortodocşi: Faţă-n faţă cu Patriarhul Daniel

Fratele “saccsiv”, administratorul blogului cu acelaşi nume, a ieşit în faţa bloggerilor şi internaţiulor ortodocşi cu o iniţiativă de mare actualitate, chiar dacă este destul de tîrzie dacă e să privim situaţia (de apostazie) generală din BOR. Este vorba despre cît de ortodox sau neortodox este actualul patriarh al Bisericii Române – Daniel Ciobotea. Mai exact, este vorba despre crearea condiţiilor, la început, în plan virtual, pentru ca ierarhul vizat să-şi expună poziţia clar (chiar dacă pînă acum şi-a exprimat-o indirect prin lipsa atitudinii, acţiune care reprezintă tot o atitudine) faţă de cele mai importante probleme cu care se confruntă Ortodoxia universală şi, în particular, cea românească. Iată spinii de care, conform apelului făcut de “saccsiv”, este tot mai apăsat Trupul lui Hristos:

1. ECUMENISMUL şi MASONERIA (prima fiind rodul direct al celei de-a doua)

2. SODOMIA

3. AVORTUL

Ar trebui adăugat aici problema SERGHIANISMULUI, în sensul părtăşiei antihristice între biserica ca instituţie pămîntească şi statul demonocratic al slujitorilor lui Antihrist, precum şi, bineînţeles, problema CIPIZĂRII forţate a actelor principale, chiar dacă răspunsul la această problemă ne-a fost dat de aşa-numita hotărîre a Sinodului BOR din februarie 2009.

Deşi,

1. acest demers ar fi trebuit, vorbind “idealist”, să fie iniţiat de anumiţi ierarhi/clerici sau comunităţi monahale sau mireneşti;

2. rezultatul acestui demers este previzibil, din moment ce cunoaştem foarte bine mecanismul spurcat prin care înţeleg funcţionarii de la patriarhie să (nu) “vorbească” cu turma credincioşilor;

3. acest demers este doar o încercare fragedă de a porni procesul de detaşare publică de Daniel patriarhul;

consider că noi, creştinii ortodocşi (bloggeri, nebloggeri), sîntem datori (măcar acum) să sprijinim prin mijloacele pe care le avem la îndemînă această iniţiativă creştinească pornită de “saccsiv”.

Notă: Să nu ne amăgim. Acest demers nu este o încercare de a face lumină acolo unde deja demult cărţile au fost date pe faţă. Nu este o încercare de a o face pe investigatorii colţuroşi. Nu este o încercare de a-l “intimida” pe preafericit. Acest demers se vrea a fi un început, deşi încă incomplet, necristalizat, a acelei discuţii transparente pe care patriarhia ar fi trebuit să o înceapă acum zece mii de ani în urmă. Deşi forţată de contextul apocaliptic în care ne aflăm, această discuţie va constitui, dacă va fi luată în serios şi dusă cu seriozitate, un motiv foarte serios pentru următoarele acţiuni ale creştinilor ortodocşi de limbă românească.

>>> INIŢIATIVA ÎN DETALII <<<

Doamne, ajută, la lupta cea bună şi la dreaptă-socoteală!

18 aprilie 2009: LUMINA SFÎNTĂ S-A POGORÎT !

>>> S-A POGORÎT LUMINA SFÎNTĂ ! <<<

SLAVĂ LUI DUMNEZEU CĂ NE MAI RABDĂ !

Să ne ferim de duhul apostaziei

Întâlneşti deseori în viaţă oameni care, îngrijoraţi doar de bucata de pâine şi de confortul familiei, îşi topesc zilele în dulceaga rutină a bucuriei de a exista. Nu-şi ostenesc inima cu durerile altora, nu-şi pun întrebări dezmorţitoare, nu-şi frământă sufletul cu tainice zbateri: plutesc inert în toropeala traiului molcom şi fără probleme. Aceştia sunt creştinii zilelor noastre; oameni care au devenit creştini prin descendenţă, iar nu prin asumarea conştientă a ostenelilor sfinţitoare în viaţa personală şi socială. Oare generaţiile veacului nostru nu mai poartă într-însele germenii adevărului, nu-şi mai preţuiesc zestrea chemării la viaţa creştină ortodoxă, zestre scump apărată, pecetluită cu sânge de strămoşii noştri? S-a stins oare din firea neamului nostru scânteia sfintelor năzuinţe, izbucnirea mucenicească împotriva fărădelegii care ne sfărâmă puterile, cocoţată la tribuna dreptăţii? Oare ne-am uitat cu totul vocaţia sfinţeniei, puterile neşovăitoare în lupta cu păcatul? Oare am pierdut cu totul dorinţa unei alte ordini, alta decât cea impusă tuturor creştinilor ortodocşi din partea mai marilor lumii, cu sprijinul politicii vânzătorilor de neam şi ţară?

Unii oameni nedumeriţi se întreabă: “De fapt, care sunt primejdiile care ne pândesc, cum ne atacă, unde ţintesc, unde sfârşesc, etc. ?” Cea mai înspăimântătoare primejdie pentru toţi creştinii ortodocşi este apostazia. Astăzi există mai mult ca oricând o mentalitate şi o societate cu o uimitoare predispoziţie spre apostazie. Dar ce fel de apostazie? Este ea identică cu apostazia primelor secole creştine, aşa cum apare ea în Istoria Bisericii şi în Vieţile Sfinţilor? Şi da, şi nu. De ce? DA, pentru că te dezbină tot de Hristos, tot de Biserică, tot de mântuire, folosind parţial aceleaşi mijloace exact ca în vremea marilor apostaţi. NU, pentru că apostazia vremurilor noastre, pe lângă formele clasice, prezintă şi unele forme noi, “simpatice”, “binevoitoare”, “umaniste şi ocrotitoare”. Ea ne pândeşte hoţeşte din fiecare ungher al societăţii, din fiecare loc de muncă, din fiecare prieten şi vecin, chiar şi prin casnicii noştri (mamă, tată, frate, soră), pătrunde răbdătoare precum cariul în lemn în minţile noastre, în inimile noastre, în sufletele noastre.

Trebuie să ştim că cei mai feriţi de apostazie sunt creştinii ortodocşi care permanent, zilnic, îşi hrănesc sufletele prin neîmpăcarea cu apucăturile şi cu rânduielile acestei lumi, prin citirea neobosită a Sfintei Evanghelii, a Vieţilor Sfinţilor şi scrierilor Sfinţilor Părinţi, prin comunicare reală cu preotul duhovnic ortodox, care dau vigoare şi bărbăţie sufletului spre a se împotrivi prin înfrânare şi nevoinţă duhului apostaziei. Apostazia pătrunde în inimile noastre prin trup şi prin suflet, deci pe acestea se cuvine să le păzim. Această păzire creştinii ortodocşi o numesc înfrânare. Ne înfrânăm împotriva fiecărui păcat. Ne folosim de înfrânare împotriva tuturor păcatelor cu care ne ispiteşte societatea contemporană apostată. Hărţuiala creştinului ortodox al vremurilor de acum vine din toate direcţiile. Nu iartă pe nimeni. Absolut toţi suntem încercuiţi de păcatele lumii.

Trebuie să recunoaştem că omul zilelor noastre, nu face diferenţa dintre social şi moral. Fiindcă, dacă un om săvârşeşte un act imoral dar necondamnat constituţional şi social, el nu sesizează că a păcătuit ca om creştin ortodox în faţa lui Dumnezeu, că a călcat porunca lui Hristos, că este în lepădare faţă de Biserica Ortodoxă şi faţă de legile mântuirii; el nu-şi sesizează apostazia. Pentru acest om, dumnezeu este Statul, dumnezeu este Guvernul, dumnezeu este Constituţia, dumnezeu este poporul, societatea şi legile ei, adică lumea aceasta, iar Dumnezeu nu mai este Dumnezeu. Acest soi de om săvârşeşte păcatul, iar apoi îşi ia liniştit dejunul, pleacă liniştit la serviciu, se întoarce liniştit acasă, se bucură liniştit de familie fără mustrări lăuntrice şi frământări sufleteşti. Este tipul celui care, săvârşind păcatul, e vesel, mulţumit, bine dispus că şi-a făcut conştiincios “datoria”. Este cel care în faţa mustrărilor răspunde senin şi candid: “am avut ordin”, “nu mi-am făcut decât datoria”, “sunt nevinovat, şeful răspunde”, “eram în misiune” etc. Acest gen de oameni au fost uneltele ideale ale democraţiei, comunismului şi ale tuturor regimurilor totalitare, acest soi de oameni mişună printre noi şi astăzi şi tot ei vor fi călăii noştri de mâine. Toată nesiguranţa, toată ezitarea, toată frica, teama de dragul lumii sunt fiice ale apostaziei; sunt lepădări de adevăr, lepădări de dreptate, lepădări de curaj, lepădări de mucenicie, lepădări de dragoste pentru sufletul omului, lepădări de neam, lepădări de credinţă, lepădări de Dumnezeu, lepădări de mântuire, de rai, de veşnicie.

Părintele Paisie Aghioritul, observând toate aceste răni ale societăţii de astăzi, numea lumea contemporană “GENERAŢIA NEPĂSĂRII”, adăugând că “Nepăsarea faţă de Dumnezeu aduce nepăsarea faţă de toate celelalte”. Într-adevăr, în nepăsarea faţă de Dumnezeu stă tot dezastrul lumii noastre, toate eşecurile noastre, toată deznădejdea noastră, toată teama de viaţă şi de moarte.

Preluat de pe pagina electronică a ziarului ortodox din Republica Moldova “TOACA”

Cuviosul Paisie Aghioritul: “Sîntem răspunzători dacă nu vorbim”

Cuvînt rostit de părintele Paisie cu 17 ani în urmă

- Părinte, trebuie ca totdeauna să ne mărturisim „crezul” nostru ?

- Este trebuinţă de discernămînt. Sînt momente cînd nu trebuie să vorbim, şi momente cînd trebuie să mărturisim cu îndrăzneală „crezul” nostru, pentru că sîntem răspunzători dacă nu vorbim. În aceşti ani grei fiecare dintre noi trebuie să facă tot ce este omeneşte posibil şi ceea ce nu se poate face omeneşte să lase în seama lui Dumnezeu. Astfel vom avea conştiinţa liniştită că am făcut ceea ce am putut face. Dacă nu vom reacţiona, se vor scula strămoşii noştri din mormînturi. Aceia au suferit atîtea pentru patrie, iar noi ce facem pentru ea? Grecia, Ortodoxia, cu tradiţia ei, cu sfinţii şi eroii ei să fie luptată de grecii înşişi, şi noi să nu vorbim? Este înfricoşător! Am spus cuiva: „De ce nu vorbiţi? Ce înseamnă lucrurile pe care le face cutare?”. „Ce să mai discutăm”, îmi spune, „miroase urît”. „Dacă miroase, de ce nu vorbiţi? Loviţi-l!“. Nimic, îl lasă aşa. Pe un politician l-am scuipat: „Să spui: «Nu sînt de acord cu aceasta!»”, îi zic. „Vreau ca lucrurile să fie cinstite. Vrei ca pentru folosul tău să le distrugi pe toate?”.

Dacă creştinii nu mărturisesc şi nu se împotrivesc, aceştia vor face mai rău. Iar dacă se împotrivesc, aceia se vor mai gîndi. Dar nici creştinii de azi nu sînt luptători. Primii creştini erau nuci tari, schimbau lumea. Şi în epoca bizantină, dacă scoteau o icoană din biserică, se împotrivea toată lumea. Hristos S-a răstignit pentru noi ca să înviem, iar noi rămînem nepăsători! Dacă Biserica [ca instituţie socială] nu vorbeşte ca să nu intre în conflict cu statul, dacă mitropoliţii nu vorbesc ca să fie bine cu toţi, căci îi ajută la Fundaţii etc., aghioriţii iarăşi nu vorbesc, ca să nu le taie veniturile*, atunci cine să vorbească? Am spus unui egumen: “Dacă vă spun că vă vor tăia venituile, să le spuneţi: «Vom tăia şi noi primirea de străini», ca să îşi facă probleme”. Profesorii de teologie etc. nu strigă, pentru că zic: „Sîntem funcţionari, ne vom pierde salariul şi apoi cum vom mai trăi?”. Mănăstirile între timp au luat-o cu pensiile. Oare de ce eu nu vreau să iau nici acea pensie smerită de agricultor? Să-l mai aibă pe monah încă şi aisgurat la Asigurările pentru Agricultură, nici aceasta nu-i cinstit. Să-l ştie că este sărac, fără venituri, da, aceasta îi aduce cinste. Dar să-l aibă asigurat la Organizaţia Agricolă, pentru ce? Monahul a lăsat pensiile mari, a plecat din lume şi a venit la mănăstire ca să ia iarăşi pensie!? Şi pentru pensie ajungem să-L vindem pe Hristos!

- Părinte, dar dacă o monahie a lucrat ca învăţătoare cîţiva ani şi i se cuvine o oarecare pensie, să n-o ia?

- Bine, una ca aceasta, în sfîrşit. Dar dacă şi aceasta pensie o dăruieşte undeva, va lua pensie mai mare de la Hristos.

* Stareţul se referă la rentă în bani (sau veniturile de la metoace), adică o sumă de bani pe care statul grec s-a angajat să o dea începînd din 1924 [la un an de la "sinodul" care a hotărît lepădarea calendarului bisericesc], în fiecare an, mănăstirilor din Sfîntul Munte, deoarece mănăstirile au dat refugiaţilor metoacele lor, de la care aveau în fiecare an untdelemn, vin, etc.

~ + ~

… Am în vedere un alt ateu, un hulitor pe care îl lasă să vorbească la televiziune, deşi a spus atîtea cuvinte hulitoare despre Hristos şi despre Maica Domnului. Şi Biserica nu ia poziţie ca să-i afurisească pe cîţiva. Pe aceştia trebuie să-i afurisească Biserica. Le pare rău de afurisire?

- Părinte, ce vor înţelege din afurisire, dacă nu primesc nimic?

- Cel puţin să se vadă că Biserica ia poziţie.

- Tăcerea ei, Părinte, este ca şi cum ar consimţi.

- Da. A scris unul nişte blasfemii despre Maica Domnului şi nimeni n-a vorbit. Îi spun unuia: „N-ai văzut ce scrie acela?”. „Ei, ce să-i faci”, îmi răspunde. „Te murdăreşti dacă te preocupi de ei”. Se tem să vorbească.

- De ce se tem, Părinte?

- Să nu scrie nimic despre ei şi astfel să se compromită, de aceea suportă să fie hulită Maica Domnului. Să nu vrem să scoată celălalt şarpele din gură, ca să avem noi linişte. Aceasta este lipsă de dragoste. Pe urmă omul începe să se mişte potrivit interesului. De aceea vezi un duh astăzi: „Să avem legături cu cutare, ca să ne vorbească de bine. Cu celălalt să ne avem bine, sa să nu ne clevetească etc. Să nu ne ia drept imbecili, să nu ne expunem la represalii”. Altul este nepăsător şi nu vorbeşte. „Să nu vorbesc”, spune el, „ca să nu apar în ziare”. Adică cei mai mulţi sînt complet nepăsători. Acum a început să se mai mişte cîte ceva. Atîta timp n-a scris nimeni nimic. Cu cîţiva ani mai înainte am strigat la unul în Sfîntul Munte. „Ai mult patriotism”, îmi răspunde. Peste puţin timp a revenit şi m-a găsit. „Pe toate le-au distrus”, îmi spune, „familia, învăţămîntul…”. Îi spun şi eu la rîndul meu: „Mult patriotism ai!”.

Toată această stare a făcut un rău şi un bine. Răul este că şi aceia care au avut ceva înlăuntrul lor încep să fie nepăsători, pentru că spun: „Pot eu să îndrept situaţia?”. Binele este că mulţi au început să-şi facă probleme de conştiinţă şi să se schimbe.

fragment din cartea “Trezire duhovnicească” – Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti, Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2003