Biserica lui Hristos: ascunsă, dar vie

continuarea fragmentului precedent

În haosul şi ipocrizia lumii contemporane nu este însă uşor să desluşeşti Biserica lui Hristos şi să te apropii de ea, deoarece nu este de ajuns ca o biserică să se numească ortodoxă pentru ca ea să fie literalmente aşa. Din păcate, apostazia există chiar şi sub sutana ortodoxă, şi sub cupolele ortodoxe, şi în rândul ortodocşilor practicanţi. Acesta nu este însă un lucru nou, Biserica îl cunoaşte de la începuturile ei; doar că acum a atins dimensiuni neobişnuite.

Trebuie să învăţăm să desluşim Biserica în spatele aparenţelor. În ceea ce priveşte aparenţele, astăzi în Biserica Ortodoxă prevalează confuzia şi haosul în exterior. Fiecare – instruit sau neinstruit, credincios sau necredincios – are propria sa opinie despre ceea ce este Creştinismul sau Ortodoxia, şi îşi susţine opinia cu fanatism. Or, în această furtună, este cu neputinţă să-ţi găseşti calea fără o busolă.

Există însă un criteriu infailibil: continuarea Tradiţiei (Sfintei Predanii). Pretutindeni unde Tradiţia este păstrată vie si nepângărită, fără perturbări sau modificări, aşa cum era pe vremea Apostolilor, căci mulţi credincioşi – episcopi, preoţi şi mireni – trăiesc şi transmit această Tradiţie, acolo este Biserica Ortodoxă, şi credincioşii ei, mulţi sau puţini, alcătuiesc Trupul lui Hristos. Toţi ceilalţi, preoţi sau mireni, care doresc să fie numiţi ortodocşi fără să urmeze Tradiţia vie a veacurilor, nu sunt altceva decât intruşi; sunt neghine în câmpul lui Hristos.

În ziua de azi, neghinele sunt foarte multe, iar spicele de grâu sunt foarte puţine; dar câmpul este câmpul lui Dumnezeu, si deşi neghinele sunt de multe feluri, grâul rămâne acelaşi din generaţie în generaţie, din sămânţă în sămânţă, la fel cu grâul cel dintâi pe care Sfântul Duh l-a semănat în acelaşi câmp ceresc, în ziua de Rusalii.

Tradiţia cea vie nu a fost niciodată întreruptă, căci Hristos însuşi a făgăduit că „porţile iadului nu o vor birui”. Şi Dumnezeu nu minte. Cei ce încearcă să găsească Tradiţia Bisericii Creştine din primele secole sau din secolele de dinaintea schismei, pentru a o urma, mărturisesc că, în fapt, au pierdut continuitatea Tradiţiei. Dar ei o vor găsi negreşit, căci Tradiţia este ceva viu şi se transmite, la fel ca viaţa, de la cei vii la cei vii. Nu este ceva ce se descoperă cu ajutorul unor studii erudite, nici ceva ce se dobândeşte în mod intelectual.

Ascunsă, dar vie

Acele milioane de neghine care au răsărit în ultima vreme în sânul Bisericii Ortodoxe au adus cu ele un spirit secular, astfel încât nici o Biserică ortodoxă nu a putut să-şi păstreze trăsăturile exterioare neschimbate. Până si susţinătorii vechiului calendar, care în problema calendarului au păstrat direcţia bună, în cazul iconografiei au trădat în mod evident Tradiţia. Acesta este un păcat comun tuturor Bisericilor ortodoxe în ultimul timp.

Din fericire, abaterile de la Tradiţie pe care le-am prezentat nu au desprins până acum din rădăcini Bisericile ortodoxe. Copacul rămâne în viaţă, viguros, în pofida tuturor zorzoanelor care i se adaugă. Bisericile ortodoxe nu s-au veştejit, aşa cum s-a întâmplat cu „Bisericile” Apusului. Dacă scuturi praful pe care l-a presărat peste ele spiritul secular, ai să găseşti frunzele proaspete ale Tradiţiei autentice. Tradiţia nu a încetat să trăiască şi să fie în vigoare în sfera Ortodoxiei, încă mai există călugări care trăiesc viaţa monahală ortodoxă, încă mai există teologi care nu au pângărit adevărul, ci îl păstrează strălucitor şi pur, departe de orice amestec străin, încă mai există corişti bizantini şi adevăraţi purtători ai tradiţiei iconografîce ortodoxe, încă mai există preoţi asemenea celor din vechime, dedicaţi funcţiei lor sfinte, a căror legătură constantă cu Dumnezeu nu le îngăduie să se frământe în privinţa bărbilor lungi sau a veşmintelor negre, ci mai degrabă face ca aceste lucruri să răspândească sfinţenie, încă mai există oameni simpli vrednici să vadă mari minuni[1].

Aşadar, adevărata Tradiţie – viaţa, experienţa duhovnicească, învăţămintele Apostolilor şi ale Sfinţilor Părinţi din toate timpurile, aceste urme ale Duhului Sfânt în inimile creştinilor – există şi stăruie vie între cei vii, neîntreruptă din vremurile apostolice. Există o armonie constantă în toate lucrările, scrise şi nescrise, ale ortodocşilor din toate timpurile; şi aceasta este regula de aur în funcţie de care fiecare trebuie să-si măsoare gândurile şi faptele, văzând dacă se află înlăuntrul sau în afara Ortodoxiei. Semnele exterioare pot crea impresia că această continuitate a fost perturbată sau întreruptă, dar de va privi cineva cu luare-aminte, va observa că ea încă înfloreşte şi îi însufleţeşte pe cei ce o caută.

Tradiţia există şi va continua să existe până la sfârşitul lumii, dar, pe zi ce trece, ea este tot mai greu de descoperit. Fiecare zi adaugă tot mai multe zorzoane copacului Ortodoxiei, şi în felul acesta oamenii sunt dezorientaţi şi nu mai ştiu care este adevărul.

Arca

Mai devreme sau mai târziu, nimeni nu ştie cu exactitate când, „bisericile” şi religiile se vor uni. În acel haos al falsităţii, până şi cei aleşi se vor afla în primejdia de a se rătăci. Va fi vremea Antihristului.

Cum şi când va veni Antihristul, nimeni nu poate spune. Şi nu se ştie câţi vor fi în stare să-l recunoască, întrucât el va veni în chip de binefăcător al omenirii. Deocamdată, un lucru se poate spune cu siguranţă: toate aceste mişcări către unire în rândul naţiunilor şi al bisericilor, toate aceste compromisuri, toată această uniformizare a umanităţii produsă treptat sub cilindrul compresor al culturii tehnologice netezesc calea pentru venirea Antihristului. Potrivit criteriilor lumii, această evoluţie a umanităţii este minunată. Dar potrivit criteriilor creştine, ea este o evoluţie către distrugere.

Acest lucru nu îl surprinde, nici nu îl sperie pe creştin. El ştie că lumea şi-a semnat condamnarea. Şi de aceea a refuzat Hristos să se roage pentru lume. „Nu pentru lume Mă rog”. Cârmuitorul acestei lumi este diavolul, iar diavolul „de la început a fost ucigător de oameni”.

Moartea va găsi lumea în culmea gloriei ei, în culmea trufiei, pe vârful Turnului Babel, când omul îşi va fi înfăptuit străvechea tentativă de a deveni zeu prin propriile-i puteri, departe de Dumnezeu. Când Fiul Omului va veni, El îl va găsi pe om în toată splendoarea amăgitoare a nebuniei lui satanice.

Dumnezeu nu îi cere creştinului să mântuiască lumea. Orice încercare a creştinilor de a schimba cursul lumii ar fi inutilă şi ridicolă. Lumea este o corabie care se scufundă, şi se scufundă deoarece propria ei structură este putrezită. Dumnezeu nu îi cere creştinului să mântuiască corabia, ci să mântuiască cât mai mulţi naufragiaţi îi stă în putinţă.

Noua Arcă a lui Noe, Biserica lui Hristos, se apropie de locul naufragiului. Oricine doreşte să fie salvat trebuie să-şi caute adăpostul în ea. Dar, pentru a găsi adăpost, ei trebuie să se lepede de lume, nu atât din punct de vedere geografic, cât din punct de vedere al esenţei. „De aceea: Ieşiţi din mijlocul lor şi vă osebiţi, zice Domnul, şi de ce este necurat să nu vă atingeţi, şi Eu vă voi primi pe voi” (II Corinteni 6, 17).

Dar aici încep dificultăţile. Cum te poţi lepăda de lume când întreaga ta viaţă este cuprinsă în ea? Răspunsul la această întrebare nu se află în această carte. El se găseşte în Sfintele Scripturi şi la Sfinţii Părinţi. De altminteri, întreaga viaţă în Hristos este o încercare de eliberare din lume, din „Egiptul” patimilor, şi de refugiere în Arca Bisericii.

Dar, când vremea Antihristului va fi aproape, până şi Arca Bisericii va fi greu de desluşit. Mulţi vor spune: „Iată, aici este Hristos” şi „Acolo este Hristos”, dar ei vor fi prooroci mincinoşi. Orice lucru va fi acceptat în mod oficial, întrucât Biserica, trădând încetul cu încetul comorile Tradiţiei, va fi fost asimilată de amestecul indescifrabil, fals unificator, care va reţine majoritatea trăsăturilor exterioare ale Bisericii cu o dibăcie satanică. Ici-colo, grupuri mici de credincioşi, cu preotul lor în frunte, vor menţine încă vie adevărata Tradiţie.

Dar cine va putea să recunoască Biserica lui Hristos în acele grupuri mici şi dispreţuite de credincioşi cărora le lipseşte orice splendoare pământească? Totuşi, la sfârşitul veacurilor, Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească va fi tocmai în acele mici parohii uitate, dezbinate în aparenţă, care probabil nici nu vor şti unele de existenţa celorlalte, dar care vor fi unite între ele prin legăturile tainice ale Trupului şi Sângelui Domnului în Sfântul Duh, laolaltă cu Credinţa si Tradiţia pe care ele le vor păstra nepângărite.

În acele zile, până şi cei aleşi vor fi în pericolul de a se abate de la calea cea dreaptă. Este nevoie de mult curaj ca să iei partea celor puţini şi să mergi împotriva curentului lumii, cu riscul de a fi ridiculizat de cei „inteligenţi” şi bruscat de cei puternici. Este nevoie de multă înţelepciune să vezi adevărul exact acolo unde întreaga lume nu vede decât absurditate şi prostie, în plus, adepţii minciunii vor avea miracolul de partea lor, minunea pe care diavolul I­-a cerut-o lui Hristos în pustiu, semnele şi minunile proorocilor si hristoşilor mincinoşi. „Căci se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi, şi vor da semne mari şi chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi” (Matei 24, 24). Câţi vor fi în stare să găsească drumul, când toate semnele vor fi înşelătoare? Atunci, „cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui”.

Alexandru KALOMIROS (extras din cartea “Împotriva falsei uniri bisericeşti”)

---

[1]A se vedea Un mare semn de Photios Kontoglou, publicat în greacă de «Astir», care descrie întâmplările uluitoare din Mi-tilene, când, recent, Sfinţii Rafael, Nicolae şi mulţi alţii şi-au dezvăluit vieţile şi moaştele la cinci sute de ani de la martiriile lor.