Palma şi “intoleranţa” Sfîntului Nicolae

Întrucît ieri, 6 decembrie după calendarul bisericesc (19 decembrie după cel mamonic), Biserica Ortodoxă l-a prăznuit pe Sfîntul Ierarh Nicolae, arhiepiscopul cetăţii Mira din ţinutul Lichia, mare făcător de minuni, aş dori să atrag atenţia asupra cîtorva momente din viaţa sfîntului, pe care orice creştin o poate găsi în proloage sau sinaxare:

1. Cu referire la momentul în care Nicolae, încă preot fiind, a fost chemat, prin lucrare dumnezeiască, la treapta arhierească, citim:

Poporul dădea mulţumire lui Dumnezeu şi se bucura, dar Sfîntul Nicolae se lepăda a primi acea treaptă, nesuferind lauda omenească. Însă, fiind rugat de tot soborul cel sfinţit şi de cel mirenesc, chiar fără voia lui l-au ridicat pe scaunul arhieresc, căci printr-o vedenie dumnezeiască a fost îndemnat la aceasta, pe care a avut-o mai înainte de moartea arhiepiscopului.

Vedem că fericitul Nicolae, vieţuind ca un creştin sincer şi smerit, care se ferea de slava cea deşartă a lumii, nu dorea să primească marea chemare de a fi episcop. Adică Nicolae, la fel ca şi mulţi alţi sfinţi ierarhi, s-a comportat opus felului actual în care se înţelege ridicarea cu orice preţ în treaptă – bani, scheme, compromisuri, pile, într-un cuvînt: masoni.

Mai vedem că la ridicarea lui Nicolae în treapta de episcop au participat 2 organe, în egală măsură: soborul cel sfinţit (al clericilor) şi soborul cel mirenesc (al mirenilor, laicilor). Iarăşi, se observă că actuala structură a Bisericii a deviat izbitor şi ireversibil de la starea firească a lucrurilor, acea în care mirenii nu numai că nu erau excluşi din viaţa bisericească (fiind reduşi la statutul de “turmă necuvîntătoare” şi consumatoare de “servicii divine”), dar şi participau activ, în cadrul diferitelor adunări şi organe proprii, la luarea deciziilor bisericeşti, în duhul soborniciei ortodoxe.

2. Sfîntul Nicolae era oglinda turmei sale prin toate faptele cele bune şi model credincioşilor…

Credincioşii păstoriţi de sfîntul arhiepiscop Nicolae erau permanent întăriţi şi sfătuiţi în credinţă de către întîistătătorul lor şi îşi raportau credinţa şi starea duhovnicească la viaţa şi lucrarea Sf. Nicoale care reprezenta un model pentru toţi ortodocşii. Credinţa turmei se vede din credinţa episcopului şi nu invers. După cum citim la Sf. Ignatie Teoforul, “Credinciosii sunt uniti cu episcopul lor, tot astfel cum Biserica este unita cu Iisus Hristos si tot astfel cum este unit Hristos cu Tatal Sau, astfel ca toti sa fie una.” În acest sens, apare întrebarea: Este oare Nicolae Corneanu, Laurenţiu Streza, Sofronie Drincec, Daniel Ciobotea, Kiril Gundeaiev, Ilarion Alfeev, Bartolomeu ecumenicul, Serafim al Ciprului şi mulţi alţi eresiarhi ecumenişti din bisericile oficiale oglinda turmelor “păstorite” de ei? Da, sînt. Pentru că credinţa turmei se vede din credinţa episcopului: dacă Corneanu împărtăşeşte şi propovăduieşte erezia ecumenistă – şi turma sa, prin acceptarea tacită (uneori şi entuziasmată) şi neruperea părtăşiei liturgice cu acesta – acceptă pe deplin erezia ecumenistă, chiar dacă unele oiţe din turma lui Corneanu pot fi hiper-antiecumeniste în sinea lor (starea respectivă de “mărturisire” a credinţei ortodoxe din interiorul ereziei ecumeniste fiind lipsită de orice reazem în învăţătura eclesiologică a Bisericii Ortodoxe).

3. Astfel, bine păştea turma cea încredinţată lui, a oilor lui Hristos cele cuvîntătoare. Iar ochiul cel zavistnic al diavolului celui viclean, care niciodată nu încetează a ridica război asupra robilor lui Dumnezeu, nerăbdînd a vedea credinţa cea bună înflorind în oameni, a ridicat prigoană asupra Bisericii lui Hristos, prin păgînii împăraţi ai Romei, Diocliţian şi Maximian. De la ei a ieşit atunci poruncă prin toată lumea, ca toţi credincioşii să se lepede de Hristos şi să se închine idolilor; iar cei ce nu se vor supune, să fie siliţi, cu chinuri, prin temniţe şi cu munci grele, apoi, în sfîrşit, cu moarte silnică să fie pedepsiţi.

Un asemenea vifor pustiitor degrabă a ajuns şi pînă în cetatea Mira, dus fiind de doritorii păgînătăţii celei întunecate. Iar fericitul Nicolae, în cetatea aceea fiind căpetenie a tuturor creştinilor, cu limbă slobodă propovăduia credinţa cea bună a lui Hristos şi se arăta gata a pătimi pentru El. Pentru aceea a fost prins de muncitorii păgîni şi băgat în temniţă, dimpreună cu mulţi creştini. Petrecînd aici multă vreme, a pătimit multe rele, răbdînd foame, sete şi strîmtorarea temniţei. Pe cei împreună legaţi îi hrănea cu cuvîntul lui Dumnezeu şi-i adăpa cu apele cele dulci ale bunei credinţe, sporind într-înşii credinţa în Hristos Dumnezeu şi punînd picioarele acelora pe temelia cea nezdrobită. Apoi, întărindu-i întru mărturisirea lui Hristos, îi îndemna cu osîrdie a pătimi pentru adevăr.

Vedem că ierarhul Nicolae, fiind căpetenia ortodocşilor din ceteatea Mira, propovăduia Ortodoxia cu limbă slobodă şi se arăta gata să pătimească pentru adevărul credinţei. Astăzi vedem însă cum unii bărbaţi care se pretind a fi, asemenea sfîntului Nicolae, căpetenii ale ortodocşilor – propovăduiesc o credinţă opusă credinţei dreptmăritoare propovăduite de Nicolae şi se arată gata să meargă la orice compromis cu conştiinţa sa şi cu duşmanii lui Hristos pentru a-şi păstra pretinsul statut de episcop, mitropolit sau patriarh. Turma prostită cu basme ecumeniste îşi justifică păstorii eretici prin supunere oarbă şi părtăşie la erezie.

[..] Pe atunci erau încă multe capişti idoleşti, în care poporul păgîn slujea cu dragoste diavolească şi nu puţin popor pierea din cetatea Mirelor. Dar dumnezeiescul arhiereu, aprinzîndu-se cu rîvnă, a străbătut toate locurile acelea, risipind capiştile idoleşti, iar pe turma sa curăţind-o de necurăţiile diavoleşti. Sfîntul Nicolae, luptîndu-se asupra duhurilor celor viclene, a venit şi asupra capiştei Artemidei, care fiind locaş al idolilor, era mare şi foarte împodobită. Pornirea sfîntului era îndreptată mai mult asupra idolilor decît asupra necuratei capişti, pe care a dărîmat-o pînă la temelie, iar zidirea cea înaltă a risipit-o pînă la pămînt; atunci duhurile cele viclene, neputînd nicidecum răbda venirea sfîntului, scoteau glasuri de plîngere, strigînd foarte tare, căci erau biruite şi izgonite din locul lor, prin arma rugăciunilor nebiruitului ostaş Nicolae, arhiereul lui Hristos.

“Dragoste diavolească” – aceasta este dragostea fără Adevăr, chiar dacă pare frumoasă, curată, sinceră. Aceasta este dragostea care îi caracterizează pe toţi ecumeniştii activi sau pasivi care îi iubesc mai mult pe oameni (de fapt, păcatele oamenilor) decît pe Mîntuitorul Hristos şi pe sfinţii săi Slujitori.

Ce act de vandalism a făcut sfîntul Nicolae, risipind pînă la temelie capiştile idoleşti! Cum de a îndrăznit ierarhul lui Hristos să se ridice împotriva viţelului toleranţei şi a paşnicelor relaţii “inter-confesionale” ? Explicaţia lucrării săvîrşite de sfînt nu se găseşte în logica democrată a acestei lumi păcătoase, ci în logica dragostei de Adevăr, dragoste care nu tolerează hula la adresa Adevărului şi se ridică cu rîvnă dumnezeiască împotriva duşmanilor Lui.

După aceasta, binecredinciosul împărat Constantin, vrînd să întărească credinţa în Hristos Dumnezeu, a poruncit să se ţină Soborul a toată lumea în cetatea Niceii (anul 325). Acolo adunîndu-se Sfinţii Părinţi, au propovăduit luminat dreapta credinţă, iar pe Arie, rău cugetătorul şi semănătorul de neghină, împreună cu eresul lui, l-a dat anatemei. Apoi pe Fiul lui Dumnezeu întocmai de o cinste şi de o fiinţă cu Tatăl mărturisindu-L, a dat pace dumnezeieştii şi apostoleştii Biserici.

Atunci şi minunatul Nicolae fiind la sobor, unul din cei 318 Sfinţi Părinţi, cu mare vitejie a stat împotriva hulelor lui Arie şi împreună cu Sfinţii Părinţi a arătat dogmele credinţei celei drepte şi tuturor le-a făcut cunoscut cu adeverinţă.

Despre dînsul povesteşte unul dintre istorici, că, aprinzîndu-se cu rîvnă dumnezeiască ca al doilea Ilie, a îndrăznit în mijlocul soborului a ruşina pe Arie, nu numai cu cuvîntul, ci şi cu fapta, lovindu-l pe Arie peste faţă. De acest lucru, s-au întristat Sfinţii Părinţi şi, pentru aceea a luat de la dînsul semnele cele arhiereşti. Iar Domnul nostru Iisus Hristos şi Preabinecuvîntata lui Maică, privind din înălţime la nevoinţele Sfîntului Nicolae, au binevoit spre fapta lui cea cu îndrăzneală şi au lăudat rîvna lui cea dumnezeiască. Aceeaşi vedenie a avut şi oarecare din Sfinţii Părinţi cei mai vrednici, precum însuşi Sfîntul Nicolae a văzut mai înainte de alegerea sa la arhierie, adică, stînd de o parte a lui, Hristos Domnul cu Evanghelia, iar de altă parte Preacurata Fecioară Născătoare de Dumnezeu cu omoforul, au dat înapoi cele luate de la dînsul, cunoscînd din aceea că a fost plăcută lui Dumnezeu acea îndrăzneală a sfîntului. Deci, părinţii au tăcut şi ca pe un plăcut al lui Dumnezeu, foarte mult l-au cinstit.

Vedem că bineplăcutul lui Dumnezeu Nicolae a îndrăznit, încă înainte de osîndirea finală a ereticului Arie, să-l lovească peste faţă. Ceilalţi Sfinţi Părinţi, în număr de 317, socotind că ierarhul a acţionat exagerat (dintr-o prea mare rîvnă), au hotărît să-l oprească în slujire pe Nicolae, confiscîndu-i însemnele arhiereşti. Judecata Domnului şi a Maicii Sale a fost însă alta, spre învăţătură şi nouă, anesteziaţilor de giugileli umaniste. Mîntuitorul Hristos aprobă în totalitate şi, mai mult, laudă rîvna bună a lui Nicolae, rîvnă materializată prin lovirea lui Arie, arătînd că vrednic este ierarhul Mirei Lichiei de însemnele arhiereşti pe care le-a cinstit cu fapta şi cu cuvîntul. Atunci Sfinţii Părinţi temători de Dumnezeu au tăcut, primind cu smerenie şi spre învăţătură hotărîrea lui Dumnezeu şi “foarte mult” cinstindu-l pe Nicolae.

În acest context, unii euro-teologi cu minte vicleană încearcă să facă abstracţie de fapta lui Nicolae spunînd pretins retoric: “Acest gest l-a făcut însuşi marele Sfînt Nicolae, dar cine sîntem noi să pretindem şi noi la asemenea “rîvnă dumnezeiască”? Că încă n-am ajuns la nivelul lui Nicolae…” – de-ar sta lucrurile aşa cum îşi închipuie viclenii demagogi, nimeni dintre noi, nici un creştin, nici un hiper-avansat duhovnic nu ar putea niciodată să-şi apere credinţa stînd împotriva hulitorilor întrucît nimeni dintre cei care se consideră creştini nu va pretinde, din smerenie, că ar fi ajuns cîndva la nivelul Sfîntului Nicolae. Acest ierarh a făcut şi alte lucruri în viaţa sa în afară de lovirea lui Arie: ajutor săracilor a dat în chip minunat, a postit, s-a rugat, a predicat, a admininstrat eparhia încredinţată, a călătorit cu treabă, etc. De urmăm logica euro-teologilor ajungem la întrebarea: dar cine sîntem noi – să postim, să ne rugăm, să ajutăm săracii? Oare am ajuns la nivelul Sfîntului Nicolae ?! Vedem cum pervertesc lucrurile cei întunecaţi la minte: împart lucrările sfîntului în cele demne de urmat şi în cele (încă) nedemne de urmat. Dar de care criteriu se conduc aceştia în această împărţeală? De un singur criteriu: comoditatea şi justificarea propriei lipse de rîvnă şi evlavie. Aceştia nu pot în nici un chip accepta că blîndul şi milostivul ierarh Nicolae a fost acelaşi Nicolae care s-a ridicat hotărît împotriva vrăjmaşilor Bisericii atunci cînd a simţit că este chemat să o facă. Îl primesc pe milostivul Nicolae, dar se leapădă de rîvnitorul Nicolae. Dar oare nu hulă şi necinstire de Sfînt se arată a fi o astfel de atitudine? Asemenea şmecheri cu diplome şi răs-diplome nu doar că umbresc învăţătura şi viaţa autentică a Sfîntului Ierarh, dar îi şi împiedică pe cei sinceri, prin diferite sofisme drăceşti, să-l urmeze pe intolerantul Ierarh.

Noi, creştinii, ne plecăm însă urechea la bineplăcuţii Sfinţi Părinţi care, deşi fiind şi ei oameni ca şi noi, cu păcate şi căderi de tot felul, au luptat cu tărie împotriva patimilor şi pentru apărarea dreptei credinţe, biruind firea păcătoasă şi predanisind nouă nepreţuite cuvinte insuflate de Duhul Sfînt, Duhul Adevărului. Să aplecăm şi astăzi urechea la un asemenea cuvînt scurt, dar de mare folos şi actualitate, lăsat nouă de marele Ioan Gură de Aur:

“Odată ce a venit vorba despre hulă, vreau să vă rog sa-mi faceţi un serviciu în schimbul acestui cuvînt al meu şi al socotelii mele şi anume: să-i opriţi pe cei din oraş care hulesc împotriva lui Dumnezeu. Dacă auzi pe cineva pe la răscruce de drumuri sau în piaţă hulind pe Dumnezeu, apropie-te şi probozeşte-l. Şi dacă va fi nevoie să-l loveşti, nu pregeta, loveşte-l peste faţă, răpune-i gura, sfinţeşte-ţi mîna cu lovitura, şi dacă te vor învinui, te vor tîrî la judecată, mergi acolo. Şi dacă judecătorul în faţa judecăţii te va chema la răspundere, spune-i cu îndrăzneală că acela L-a hulit pe Împăratul Îngerilor, căci dacă sînt vrednici de pedeapsă cei ce îl hulesc pe împăratul pămîntesc, atunci cu atît mai vîrtos trebuiesc pedepsiţi cei ce Îl hulesc pe Celălalt Împărat. Crima este aceeaşi: jignirea făcută în faţa lumii, de aceea oricine poate să învinovăţească (pe făptaş). Să ştie şi jidovii, şi elinii că creştinii sînt păstrătorii, apărătorii, cîrmuitorii şi învăţătorii cetăţii, şi fie ca acelaşi lucru să-l afle şi curvarii şi desfrînaţii că tocmai ei trebuie să se teamă de robii lui Dumnezeu ca, dacă şi vor vrea să spună ceva asemenea, să caute bine împrejurul lor şi să tremure şi de umbre, avînd frica ca nu cumva vre-un creştin să audă, să nu se năpustească peste ei şi să nu-i bată vîrtos.” (Omilia I despre statui, p. 30)

Cu rugăciunile Sfîntului Ierarh Ioan Gură de Aur şi ale Sfîntului Ierarh Nicolae al Mirelor Lichiei, Doamne Iisuse Hristose, Fiul lui Dumnezeu, milueşte-ne, întăreşte-ne şi ne luminează întru Adevărul Tău! Amin.