Zguduitor: Mărturie personală despre mitropolitul Antonie (Bloom) de Suroj

Feriţi-vă de lupii în piei de oaie

Veşti primite de curând din Rusia şi Serbia vorbesc despre faptul că mitropolitul Patriarhiei Moscovei Antonie de Suroj (Bloom) este considerat sfânt şi ar putea fi canonizat, iar Calendarul Sf. Herman a inclus data morţii sale în ediţia din 2006, acreditându-l astfel ca sfânt. Toate acestea m-au determinat să-i cer soţiei mele, doamnei Olga Moss, să scrie o mărturie personală, întrucât a fost foarte apropiată câţiva ani de acest mitropolit,  în anii ’70. Unii ar putea obiecta că nu ar trebui să vorbim morţii de rău. Răspunsul nostru este: dacă, prin necunoaşterea adevărului despre cineva care a murit, cei în viaţă vor fi duşi în greşeală de suflet distrugătoare, prin închinarea la un pseudo-sfânt, a cărei învăţătură era eretică şi a cărei viaţă era necurată, atunci este mai bine ca adevărul să fie spus – mai bine poate chiar şi pentru el, oriunde s-ar afla acum.

Nădăjduim să fim iertaţi de cititori că pentru a pune în context aceste fapte, soţia mea a inclus câteva detalii biografice despre viaţa sa. (Vladimir Moss)

M-am născut în Batavia, Indonezia. Tatăl meu era olandez şi lucra la o bancă olandeză. Mama, născută Maria Arsenievna Morozova, era rusoaică albă din Moscova. Cam la fiecare şase luni trebuia să ne mutam în alt oraş. Toate şcolile la care am mers erau protestante. Când războiul a izbucnit, mama şi cu mine am fost închise de japonezi trei luni şi jumătate, 100 de zile mai exact, iar apoi într-un lagăr de concentrare aproape doi ani.

(V) Un profet contemporan al apostaziei: “Aceştia trăiesc cu adevărat fără conştiinţă!”

fragmentul precedent

Doamne, Doamne, au nu cu numele Tău am proorocit ?

Şi cu numele Tău draci am scos? Şi cu numele Tău multe minuni am făcut? (Matei 7, 22)

Al treilea nivel [al apostaziei]

Interpretarea de roluri

Arhiepiscopul Averchie a identificat un alt semn că Bisericile Ortodoxe, chiar atunci când aderau la toate formele exterioare, pierdeau savoarea Ortodoxiei. Acesta consta în faptul că ocârmuitorii şi reprezentanţii ortodocşi erau nevoiţi să interpreteze ,,roluri”. Interpretarea de roluri apare atunci când, din ambiţie lumească, oameni mici vor să ocupe poziţii care au fost rânduite în Biserică pentru oameni de un calibru duhovnicesc înalt. În cele mai multe cazuri, cei care interpretează roluri, neavând ei înşişi nici o autoritate duhovnicească autentică, trebuie să dobândească această autoritate din afară, recurgând la ceea ce arhiepiscopul Averchie numea ,,a face pe plac oamenilor”.

Despre aceasta a vorbit Sfântul Apostol Pavel, care, în primii ani ai creştinismului, trebuia să arate diferenţa dintre adevăraţii reprezentanţi ai lui Hristos şi ,,cei ce fac pe plac oamenilor”: ,,Că de aş plăcea încă oamenilor, nu aş fi slugă lui Hristos” (Galateni 1, 10). ,,Ci precum ne-am adeverit de la Dumnezeu a fi credincioşi a primi Evanghelia, aşa grăim; nu ca şi cum am plăcea oamenilor, ci lui Dumnezeu, celui ce cearcă inimile noastre. Că niciodată întru cuvânt de măgulire am fost la voi, precum ştiţi, nici prin prilej de lăcomie; Dumnezeu este martor; nici căutând de la oameni slavă …” (I Tesaloniceni 2, 4-6).

Cum a trăit Sfîntul Teodor Studitul ? Luări aminte.

Cine dintre ortodocşi nu a auzit de Sfîntul Teodor Studitul, mare stîlp al Bisericii lui Hristos alături de Maxim Mărturisitorul, Marcu al Efesului, Grigore Palama, Ioan Gură de Aur sau Vasile cel Mare? Cine dintre ortodocşi nu a auzit de neînchipuitele încercări şi prigoane prin care a trecut Sfîntul Teodor pentru sfintele icoane? Dar cine dintre ortodocşi cunoaşte scrisorile mărturisitoare ale aceluiaşi Sfînt, trimise de acesta din temniţă spre întărirea celor de acelaşi duh ortodox cu el? Cum putem să-l cinstim cu adevărat pe Sfîntul Teodor atunci cînd ne aflăm în întuneric faţă de învăţătura sa, învăţătură pentru care a şi pătimit ani la rîndul? Oare prăznuirea unui sărbătorit nu presupune, înainte de toate, cunoaşterea cît mai în amănunt a acestuia? Oare sîntem sinceri cu noi înşine atunci cînd, mînaţi de comoditatea psihologică şi pătimaşă care-l caracterizează pe creştinul căldicel al vremurilor de pe urmă – vremuri de război viclenesc împotriva Cuvîntului lui Hristos – separăm artificial cinstirea Sfinţilor de învăţătura lor de mîntuire aducătoare, astfel “cinstirea” noastră devenind, de fapt, necinstire şi alunecare voită în întunericul diavolesc al necunoştinţei?

Prin ce s-a sfinţit Sfîntul Teodor, că doar nu era prin naştere sau predestinare sfînt? Prin aceea că a fost smerit? Prin aceea că făcea fapte bune? Prin aceea că, precum răstălmăcesc unii păruţi tradiţionalişti, ar fi mărturisit Adevărul (doar) cu gura? Sau poate pentru că şi-ar fi plecat capul în faţa ereziei şi ierarhilor eretici? Ca să înţelegem cum au stat şi stau lucrurile în realitate, pentru început este firesc să luăm aminte cu minte trează şi inimă fierbinte la viaţa şi nevoirile Sfîntului Teodor, aşa cum o găsim în Vieţile Sfinţilor, accesibile tuturor creştinilor interesaţi şi de alte scrieri decît “pustiuri digitale” sau “demascări ale Sistemului”:

Era în Constantinopol un bărbat de bun neam şi bogat, cu numele Fotin, avînd soţie care se numea Teoctista şi amîndoi erau binecredincioşi şi temători de Dumnezeu. Aceştia au născut pe acest fericit Teodor şi botezîndu-l după obiceiul creştinesc, îl creşteau cu bună îngrijire şi l-au dat la învăţătura cărţii. Pe atunci era eresul luptării contra sfintelor icoane pe cînd împărăţea nedreptul împărat Constantin Copronim şi era mare prigoană asupra celor binecredincioşi. Pentru aceea Fotin, lăsînd cetatea şi boieria pe care o avea de la împăratul şi sfătuindu-se cu soţia sa, au împărţit toate averile lor. Apoi lepădîndu-se de lume, au primit viaţa călugărească şi în aceea s-au nevoit bine pînă la sfîrşit. Iar fericitul Teodor, învăţînd înţelepciunea cea elinească, s-a făcut ritor şi filosof ales, vorbind cu cei răucredincioşi despre buna credinţă şi era atît de iscusit în dumnezeieştile Scripturi şi în dogme, încît nu puteau să-l biruiască ereticii niciodată.

“Congresul pan-ortodox” din 1923 şi inventarea calendarului “nou iulian”

Fragment din lucrarea “O EXAMINARE ŞTIINŢIFICĂ A CALENDARULUI BISERICII ORTODOXE”, de Ieromonah Casian

Şi vă rog pre voi fraţilor, să vă păziţi de cei ce fac împerecheri şi sminteli împotriva învăţăturii, care voi v-aţi învăţat;

şi vă feriţide ei. Că unii ca aceia (…) prin cuvinte bune şi prin cuvântare de bine, înşală inimile celor proşti

(Romani 16, 17-18)

După primul război mondial (1914-1918), când un duh al liberei cugetări a început să pătrundă în toate sferele vieţii, a apărut o scindare fatală în conglăsuirea ortodocşilor cu privire la respingerea calendarului gregorian. Ororile războiului au dat naştere unei dorinţe mondiale de creare de instituţii culturale, civile, politice şi religioase, care să fie capabile să menţină pacea lumii. Un sentiment febril de optimism umanist a cuprins lumea şi, în aceste condiţii, a înflorit filozofia politico-religioasă secretă a francmasoneriei, găsind oportunităţi vaste de a-şi exercita influenţa asupra întregii societăţi.

Pe neaşteptate, în viaţa Bisericii Ortodoxe s-a făcut auzit un strigăt pentru ,,sfărâmarea lanţurilor gândirii canonice învechite”. Mai înainte, ţările ortodxe respinseseră în mod constant folosirea calendarului gregorian chiar pentru uzul civil. Însă prefacerile sociale fără precedent ale primului război mondial au schimbat radical toate acestea.