Astăzi, Biserica lui Hristos îl prăznuieşte pe Sfîntul Ioan Maximovici (+1966) + poziţia Sf. Teofan al Poltavei faţă de nou-calendarişti

de părintele Serafim ROSE

Spuneţi-le oamenilor: “Deşi am murit, viu sunt!” – Sfântul Ioan Maximovici

Sfântul Ioan Maximovici (1896-1966) este considerat de către creştinii ortodocşi de pretutindeni, ca fiind cel mai mare sfânt al secolului XX. Manifestând diferite chipuri de sfinţenie, el a fost in acelaşi timp şi un mare teolog inspirat de Dumnezeu şi “nebun întru Hristos”, un zelos ierarh misionar şi un apărător al săracilor, un ascet desăvârşit şi un părinte iubitor pentru orfani. Asemeni lui Moise, el şi-a scos turma din robie, conducând-o din China în “lumea nouă”. Urmaş al primilor Apostoli, el a dobândit de la Dumnezeu puterea de a tămădui sufletele şi trupurile suferinde. Străbătând vălul timpului şi spaţiului, el cunoştea şi răspundea gândurilor oamenilor, înainte ca aceştia să şi le exprime. Sfântul Ioan răspândea o putere ce-i atrăgea pe oameni mai mult chiar decât nenumăratele sale minuni. Aceasta era puterea dragostei lui Hristos – marea taină inaccesibilă înţelegerii lumeşti.

Acum în Ceruri, el continuă să se roage şi să-i cerceteze pe cei ce-l cheamă în ajutor, după cum mărturisesc minunile şi tămăduirile înregistrate peste tot în lume. [La 2 iulie, 1994, în America a avut loc proslăvirea Arhiepiscopului Ioan de San Francisco, ierarh al Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora.]

Scrisoare a Sfîntului Teodor Studitul: “Căci împărtăşire şi părtăşie este acelaşi lucru”

(a se citi înainte introducerea de aici)

Nu cred că e nepotrivită sfinţiei tale părinteşti scrisoa­rea aceasta, nu numai pentru că plineşte cele ale dragos­tei, ci şi fiindcă dezvăluie ceva întristător care s‑a aciuat în sufletul nostru smerit. Şi, dacă porunceşti, ia aminte la cele spuse.

După întoarcerea de la întrevederea cu sfinţii voştri pă­rinţi din Akrita, m‑am întâlnit cu fratele nostru Atanasie, po­vestindu‑i fiecare din cele discutate întru Domnul şi spu­­nându‑i că şi [egumenul] din Midichia îl susţine pe [egu­­menul] [din mănăstirea] lui Maximin în schimbarea lui cea preafrumoasă, adică în apărarea [credinţei] şi în măr­­­turisirea [ei]. Dar el a dezminţit şi eu am cerut pricina dez­­­minţirii. Iar acela a zis: „În ceea ce priveşte problema apă­­­rării [credinţei] [apologetica] – fapt care el[1] l‑a sem­nat, iar eu l‑am citit – zice să ne împărtăşim [meta­la­be‹n], dar să nu avem părtăşie [cu ereticii] şi să existe iconomie [în această privinţă] prin slăbirea acri­­­viei, căci aceasta nu este cădere de la ade­văr”.

Ce înseamnă acestea, preacinstite părinte? Nu mărturi­seş­­te [acela], precum spune în Typos, că „cruţându‑mi bă­­trâneţea, mi‑am pierdut sufletul, având părtăşie pe baza tă­găduirii icoanei lui Hristos şi a Născătoarei de Dumne­zeu şi ale tuturor sfinţilor; căci aceasta înseamnă erezia ico­nomahă şi prin acest fapt m‑am pierdut împreună cu cei necredincioşi, apoi şi până la sfârşit am rămas ne­pri­go­­nit în mănăstirea mea, agitând lumea în urma noastră”? [Făcând] astfel, [de fapt el] nu se mărturiseşte şi nu plân­ge