Părintele Iustin Pîrvu: “SĂ NU NE FACEM PĂRTAŞI LA EREZIE !”

“IUBIŢI FII ORTODOCŞI AI ACESTUI NEAM,

“Ortodoxia şi neamul nostru au coexistat încă din primele veacuri ale creştinismului şi de atunci ortodoxia a fost sufletul acestui neam. De aceea noi am şi dăinuit în istorie cu demnitate până astăzi, datorită binecredincioşilor noştri voievozi şi tuturor mărturisitorilor şi rugătorilor acestei ţări, care au preferat mai bine să moară decât să vândă credinţa predată nouă de Sfântul Apostol Andrei şi au fost totdeauna conştienţi că aceasta este cinstea şi puterea neamului, şi nu altceva. Datorită faptului că am păzit credinţa nevătămată mai rezistă acest neam în istorie, acum.

Dragi credincioşi, vă aduc în atenţie faptul că de noi depinde soarta acestui neam, de noi depinde predania pe care o vor moşteni fiii fiilor noştri, de noi depinde mântuirea acestui neam. Învăţaţi de la eroii şi martirii noştri cum s-au luptat să ne păstreze nouă, celor de azi, învăţătura strămoşilor noştri. Ei nu au tăcut, dragii mei, niciodată când a fost vreme de mărturisire, când vrăjmaşii ortodoxiei năvăleau asupra credinţei noastre. Chiar dacă mulţi au tăcut, mari oameni de stat, mari feţe bisericeşti, poporul credincios nu a tăcut, totdeauna s-au găsit oameni de valoare, investiţi cu putere de sus, care să mărturisească adevărul.

Ceea ce se întâmplă astăzi în viaţa noastră bisericească este foarte grav, nu este lucru lipsit de importanţă. Nu trebuie să trecem indiferenţi pe lângă problemele cu care se confruntă Biserica noastră. Sfinţii Părinţi aşa ne învaţă, că atunci când credinţa ne este primejduită, porunca Domnului este să nu păstrăm tăcerea şi nimeni nu este îndreptăţit să zică „dar, ce, eu sunt prea mic, cine sunt eu să mă amestec în problemele Bisericii”? Nu, dragii mei, Sfinţii Părinţi ne învaţă că dacă noi vom rămâne nepăsători şi vom tăcea, pietrele vor striga. Este necesar să ne cunoaştem catehismul, canoanele şi învăţătura Bisericii noastre. Pentru că uitaţi ce se întâmplă - trecem indiferenţi pe lângă un gest precum al acestui ierarh, care a îndrăznit să treacă cu atâta uşurinţă peste stavilele puse de dumnezeieştii Părinţi şi anume să se împărtăşească cu cei ce au apostat, pentru că greco-catolicii au fost şi rămân schismatici, afurisiţi de Biserica Ortodoxă.

Vedeţi dumneavoastră acum? Aceste vremuri sunt mult mai dificile, pentru că ei acum încearcă să ne amăgească prin căi diplomatice, politiceşti, să ne ştirbim credinţa, unindu-ne ca într-o hora unirii cu toate credinţele eretice. Sărmanii greco-catolici, ei nu au făcut decât să cadă în plasa papistaşilor, să fie o unealtă a lor, chiar dacă ei nu sunt conştienţi de lucrul acesta. Nu avem nimic cu bieţii greco-catolici, îi lăsăm să se roage liniştiţi în bisericile lor, dar să nu atenteze la bisericile şi credinţa noastră. Noi îi respectăm pe toţi, noi nu am purtat niciodată un prozelitism aşa cum a purtat Biserica Catolică, noi nu am impus niciodată cu forţa credinţa noastră, nimănui.

Cu toţii ştim cât au suferit ortodocşii noştri din Ardeal în timpul uniaţiei. Câte falsuri, câtă mişelie, câtă necinste! Acestea au fost dintotdeauna metodele romano-catolicilor. Ce încredere putem avea noi în ei? Ce unire şi amestec să avem noi cu ei? Nu vedeţi unde a dus tot acest ecumenism? Am ajuns să pătăm faţa ortodoxiei prin acest act necanonic al Mitropolitului Nicolae Corneanu. Numai durere şi suferinţă au adus papistaşii neamului nostru. Duşmanii adevărului vor cu orice preţ să ne compromită. Ei nu mai vin să te atace direct, ca în alte vremuri, ci vin cu viclenie, cu înşelătorie. De aceea şi Mântuitorul ne spune să ne păzim de lupii cei în piei de oi şi că vor veni învăţători mincinoşi. Ce încredere să avem noi în acest ecumenism, când, aşa cum spune şi Părintele Stăniloae, romano-catolicii au făcut din problema reunirii bisericilor un obiect de târguială confesională? Pe ei prea puţin îi interesează să fie în adevăr, la ei primează supremaţia papei. Toate încercările de unire din istoria Bisericii nu au făcut altceva decât să agraveze şi mai mult neînţelegerile dintre Apus şi Răsărit; au dus şi la mai mari neînţelegeri şi politice şi economice şi militare. Au căutat permanent să se extindă aşa după cum au obiceiul şi până astăzi, căci papalitatea nu este altceva decât coroana marelui imperiu roman, aşa cum spuneau ei că papa este soarele, iar împăratul este luna.

Câte suferinţe şi umilinţe au răbdat bieţii români ardeleni, pentru că nu erau lăsaţi să-şi săvârşească în linişte cultul lor, liturghia lor. Dar nu au stat nepăsători, au mărturisit alături de Sfinţii Visarion, Sofronie şi Oprea. Aceştia să fie pildă pentru noi. Iată câtă durere şi curaj în acelaşi timp reiese din cererile lor către regina Maria Tereza:

„Iată noi, ţăranii din principat, facem de ştire Măriilor Voastre, anume din acest judeţ al Hunedoarei, al Albei, al Zarandului, împreună cu scaunele cele mai îndepărtate, despre acest lucru, că noi aşa poftim de la cel mai mare, până la cel mai mic… Toate neamurile îşi au legea lor, şi au pace în legea lor. Şi proorocul Moise a dat legea jidovilor şi ei o ţin în pace, iar noi suntem prigoniţi neîncetat pentru legea noastră. De ce nu ne daţi pace ca să ne odihnim? De ce să dăm uniţilor bisericile, pe care bieţii de noi le-am zidit, cu cheltuiala şi cu mâinile noastre? Nu, niciodată până ce suntem vii! Dar să fim scurţi, cinstiţi domni: când va sosi episcopul şi stăpânul legii noastre şi va face judecată asupra bisericilor, care să se dea uniţilor, le vom da; până atunci însă nu. Căci e păcat mare să rămână bisericile închise în acest post. Nu-i cu cuviinţă, nici Dumnezeu nu vrea şi nici românii nu o îngăduie. Căci prea de ajuns ne-am rugat cu toată cuviinţa, şi n-am primit nici un răspuns, ca şi când niciodată nu ne-am fi rugat. Nici noi nu suntem vite, cum cred Măriile Voastre, ci avem biserica noastră. Iar bisericile nu de aceea sunt clădite, ca să rămână goale, şi nici noi nu ne vom mai închina în grajduri, ci ne vom duce la biserici, ca să ne rugăm acolo şi ca să nu rămână goale“.

Vedeţi cum a supravieţuit ortodoxia? Prin dârza rezistenţă a poporului, a clerului şi a monahilor. De la început ei s-au folosit de conducători slabi, de ierarhi slabi, pe care i-au momit cu făgăduinţe zadarnice, dar credincioşii au stat în picioare. Şi ca să vedeţi viclenia şi perfidia lor, ascultaţi ce spune într-o scrisoare din 11 martie 1701 a lui Gavril Kapy - superiorul „Misiunii de propagandă catolică în Dacia” către cardinalul Leopold Kollonits:

„Eu cred că acum va fi de ajuns să ne mulţumim cu primirea unirii în principiu, fiindcă ar fi foarte periculos, ba chiar imposibil, să înlăturăm toate obiceiurile cele rele ale Românilor. De aceea va fi de ajuns, ca episcopul şi ceilalţi dintre ei, când vor face în viitor mărturisirea credinţei şi a unirii, să promită în general, că voiesc să depindă de biserica catolică şi de oficianţii substituiţi şi că voiesc să trăiască după ritul grecesc aprobat de biserica catolică şi în alte ţinuturi. Va fi apoi datoria noastră pe viitor, să schimbăm încetul cu încetul multe din obiceiurile lor, şi anume să le schimbăm chiar şi liturghia şi forma cultului divin spunându-le, că obiceiurile acestea s-au introdus la ei din prostia şi neştiinţa preoţilor lor din ţările acestea.” Acestea au fost adevăratele intenţii ale iezuiţilor.

La sinodul de la Ferrara Florenţa (1438-1439), mulţi ierarhi au căzut, dar s-au pocăit şi vedeau această cădere mai rea decât oricare. De ce să repetăm greşelile lor, când putem să învăţăm din greşelile lor?

Catolicii au folosit foarte mult politica în viaţa bisericească. Ea este lipsită de curăţie, foloseşte necinstea şi fariseismul politic. Din pricina catolicismului am ajuns la un moment dat ca Ardealul să cadă în mâinile lor fără nici un drept, în sfârşit, de apel, până în zilele noastre; astăzi noi nu mai suntem în măsură să stăpânim ţara aceasta a noastră. Ei încearcă să ne cotropească pe toate căile: şi pe cale religioasă, şi pe cale comercială, şi pe cale financiară, nu mai vorbesc de calea lingvistică, nu mai găseşti nici un indicator în limba română, iar terenurile şi întinderile mari pe care le cumpără grofii ăştia din Ardeal sunt în mâinile lor.

Să ne aducem aminte de scrisoarea Patriarhului Dosoftei către Episcopul Atanasie Anghel, care căzuse în ispita uniatismului şi care îl mustră aşa: „Chir Atanasie, adu-ţi aminte că ai venit în Ţara Românească şi ai cerut să te fac mitropolit în părţile acelea, adu-ţi aminte cum te-am înţeles că eşti om rău şi că inima ta nu era dreaptă cu Dumnezeu şi a trecut atâta vreme şi înconjurai drumurile şi apoi cu făgăduielile tale şi cu înfricoşatele-ţi jurăminte ne-ai mişcat şi pe noi şi pe ceilalţi de te-au ales arhiereu şi la urma urmei ai fost hirotonisit cu cinste şi ai fost socotit de toţi mai presus decât ţi se cădea. Ai mărturisit înaintea îngerilor, a arhanghelilor şi a lui Dumnezeu, că vei avea credinţă în Sfinţii Părinţi şi a lui Dumnezeu Biserică. Apoi a venit aici un tânăr şi ne-a spus că te-a văzut la Viena şi ai liturghisit cu cardinalul şi alţi popi frânceşti şi de două ori în acea liturghie frâncească te-ai lepădat de Sfânta biserică a toată lumea. Ai mărturisit Biserica Romei, ceea ce înseamnă: schismatică şi eretică. În sfârşit am auzit că te-ai întors în Ardeal şi erai pe căruţă cu şase cai şi înaintea ta au aprins făclii, că ai strâns preoţi şi le-ai făgăduit iertare de dăjdii şi alte lucruri lumeşti, numai să fie uniţi, ceea ce e totuna ca şi a fi despărţiţi de Dumnezeu (…) şi astfel te-ai făcut din păstor lup, pentru că oile ţi le iei din stâna lui Hristos şi le răpeşti în gura diavolului... Ci eu îţi spun: fiule Atanasie, pe care iarăşi te plâng până ce Hristos va lua chip în tine, vino-ţi în simţire, nu te teme de jurăminţile ce le-ai făcut la Viena, ci teme-te de acelea ce le-ai făcut când te-ai hirotonisit arhiereu. Nu eşti copil mic, gândeşte-te că ale latinilor sunt îndoiri, sunt lucruri schismatice, sunt minciuni, sunt înşelăciune, sunt străine de Sfânta Evanghelie şi de Sfinţii Părinţi“.

Aşadar să nu ne facem părtaşi la erezie, ci mai bine să murim muceniceşte pentru adevărul Bisericii lui Hristos, după cum spune şi troparul: „Sfinţilor mucenici, care bine v-aţi nevoit şi v-aţi încununat, rugaţi-vă Domnului să se mântuiască sufletele nostre“.

Fraţi români, nu daţi uitării martirajul sfinţilor noştri! Apăraţi-vă credinţa şi sufletele voastre şi ale fiilor voştri.

Manastirea Petru-Voda,

8 iunie 2008, Duminica Sfintilor Parinti de la Sinodul Intai Ecumenic”

Sursa

Evenimentul

Există filme care schimbă vieţi, există cărţi care schimbă vieţi, există sărbători care schimbă vieţi. O astfel de sărbătoare este Învierea Domnului, sărbătoare de care noi, creştinii, ne apropiem cu paşi grăbiţi, o dată cu sfîrşirea Marelui Post. Însă să nu ne grăbim prea tare, căci ne aflăm acum în Săptămîna Patimilor Domnului, prilej bun pentru a face curăţenie generală în noi (tot aşa cum facem curăţenie generală în case, înaine de Paşte).

Dragi colegi, nu voi face teologia Învierii (întrucît nu este potrivită o astfel de abordare şi nici nu e de nasul meu) şi nici nu voi înşira mulţimea de obiceiuri strămoşeşti care însoţesc Paştele. Ceea ce îmi doresc să fac este să încercăm să răspundem împreună, pe cît putem şi dorim (deşi tehnic nu este posibil acest lucru, totuşi simt că trăim o relaţie vie, unii cu alţii, ca tineri cu aceleaşi probleme şi întrebări, necazuri şi bucurii) la două întrebări, care mi se par fundamentale şi de răspunsul la care depinde viaţa noastră, depinde de cum ne vom raporta în viitor la ceea ce facem şi la ceea ce ne înconjoară. Nu cred că exagerez, deşi îmi dau seama că riscul de a rămîne neînţeles (în cel mai bun caz) este mare. Deci, iată întrebările: 1. Pentru ce şi pentru cine a pătimit, a murit şi a înviat Iisus Hristos ? şi 2. Ce legătură are Învierea Domnului cu fiecare dintre noi ?

Pentru a răspunde la aceste întrebări, trebuie, în primul rînd să vrem să răspundem. Or, o realitate tristă a zilei de astăzi este faptul că lumea şi, îndeosebi, tinerii au uitat să-şi mai pună întrebări, darămite să caute răspunsuri la ele. Un tînăr care nu-şi pune întrebări este un tînăr îmbătrînit prematur, este un tînăr pustiit. În ochii lui te oglindeşti, te pierzi. Acum încep să înţeleg de unde toată moda asta a falsităţii, de care ne ciocnim în fiece zi. Noi, tinerii, sîntem falşi în multe acţiuni pe care le facem tocmai pentru că am uitat să fim sinceri, pentru că am uitat să ne întrebăm şi să ne răspundem. Din păcate, aceste afirmaţii nu sînt vorbe goale… Dar, să revenim la temă.

Cu adevărat, Învierea Domnului este evenimentul central al întregii istorii a omenirii, este clipa care a unit şi uneşte veşnicia cu prezentul, Cerul cu pămîntul, pe om cu Dumnezeu. Nici înfrîngerea de la Waterloo, nici victoria de la Stalingrad, nici căderea zidului Berlinului nu sînt mai presus de această minune, din simplul fapt că au efecte limitate şi nu pot aduce împlinirea omului. O victorie militară, o descoperire ştiinţifică, o semnare de tratat sau orice alt eveniment lumesc nu ne poate aduce decît bucurii trecătoare şi realizări de moment. Pe cînd Învierea Domnului ne-a adus şi ne aduce nouă, oamenilor, dovada nemuririi noastre, dovada că şi noi putem ajunge în rai, că fiecare dintre noi, fără excepţii, este chemat la fericirea veşnică. Iată ăsta da drept! Dreptul la viaţă veşnică! Nu avem nevoie decît de voinţă şi, bineînţeles, de credinţă…

Nu trebuie însă să uităm un lucru care, din păcate, pare să fie uitat în ultimii ani, de majoritatea „creştinilor-ortodocşi”: anume faptul că Hristos cel înviat este tot acelaşi Hristos care, cu cîteva zile înainte a fost chinuit, batjocorit, scuipat şi, în sfîrşit, răstignit. Or, acest „amănunt” este trecut cu vederea de o bună parte dintre noi. Ni se pare că Hristos cel înviat este un dumnezeu care aduce bucurii şi pace în casele noastre, pe gratis, o dată pe an, şi apoi pleacă în Raiul lui. Însă nu, lucrurile nu stau aşa, din fericire. Dumnezeu ne iubeşte pe fiecare dintre noi. Pot repeta această afirmaţie de multe-multe ori, deşi ştiu că nu mă voi face auzit, decît de puţini dintre colegii mei. „De unde ştii ?” mă poate întreba cineva, plictisit de el însuşi. „El mi-a spus. Da, chiar El mi-a spus. N-am aflat-o de la baptistu’ cutare. De mii de ori mi-o spune. În fiece zi a anului. Dar cel mai răspicat şi deschis mi-o spune în Duminica Paştelui. Nouă tuturor ne spune, chiar dacă este auzit de un număr din ce în ce mai mic de oameni. Pentru El, fiecare suflet este important. Atît de important încît şi-ar da viaţa încă o dată pentru fiecare dintre noi.”

Învierea Domnului nu este un act simbolic. Este un act cît se poate de real, cu un Rost şi cu o Cauză cît se poate de reală. Este manifestarea Iubirii Supreme pe care o poate arăta nouă Dumnezeu, Creatorul nostru. Colegi, să nu ne amăgim: El nu are nevoie de învierea şi răstiginirea Sa. Toate lucrurile capătă sens doar în momentul în care înţelegem că singura cauză şi singurul scop al Rătignirii şi Învierii este Omul – Iubirea pentru om. Orice om: şi beţivul, şi hoţul, şi desfrînatul şi minciunosul, şi, şi. „Păi da eu nici nu beau, nici nu fur, nici nu mint, nici nu desfrînez.” „A, păi înseamnă că eşti sfînt şi trebuie să comandăm de urgenţă o icoană cu chipul tău …” Nu ne este de folos o astfel de gîndire … Hristos a înviat şi pentru cel mai drept dintre oameni şi pentru cel mai păcătos. Toată făptura are nevoie de Înviere, Ea fiind unica cale de întoarcere la ceea ce înseamnă Rai. Prin Învierea Sa, Omul-Hristos ne-a demonstrat că fiecare om care tinde spre dumnezeirea Lui poate învia la fel, în trup. Învierea lui Hristos este chezăşia de netăgăduit a vieţii veşnice pentru fiecare dintre noi.

Cîţi dintre noi vrem să ne mîntuim? Mulţi răspund afirmativ, motivele fiind dintre cele mai exotice. Cîţi dintre noi vrem să ne schimbăm viaţa în acest moment, necondiţionat şi definitiv, ca să ne mîntuim? Mult mai puţini. Vedem o situaţie paradoxală, ciudată. Vrem să ne mîntuim, însă nu vrem să facem nimic pentru asta. Nu înţelegem că mîntuirea nu se dă pe tavă. Nu degeaba înţelepciunea populară zice frumos din experienţa sa: „Dumnezeu dă, da în straistă nu pune”. Nu vedem legătura dintre mîntuire şi viaţa noastră, dintre Învierea Domnului şi mîntuirea noastră. Vedem în Paşte o simplă sărbătoare, la care putem chefui în voie cu cei dragi (îmi pun de mai multe ori întrebarea retorică: Dacă la Paşte tot ceea ce facem e să chefuim, dacă la Crăciun tot ceea ce facem e să chefuim, dacă la Ziua Vinului totul se rezumă la chefuit, atunci care să fie diferenţa dintre ele, atunci cum să le deosebim?!). Dacă ne mai rămîne timp, mai trecem pe la Biserică să mai sfinţim o pască, un ou, un cîrnaţ, ca să ne simţim satisfăcuţi, împăcaţi…

Atunci cînd vom înţelege că Paştele nu este o simplă sărbătoare, că Paştele nu este încă un motiv de vacanţă („Mă întreabă un cunoscut pe la începutul lui martie:Cînd cade Paştele anu ăsta? Îi răspund cu o oarecare ezitare, dar şi bucurie, ştiindu-l ca fiind un ateu convins: Pe 27 aprilie! De ce întrebi? Îmi răspunde: Păi vreau să ştiu cînd avem vacanţă…), că Paştele nu este o „comemorare” (ce cuvînt sec-ular…) a unui eveniment oarecare întîmplat acum aproape două mii de ani – atunci avem şanse să întîlnim cum se cuvine Paştele, cum este firesc de a-l întîlni: în Biserică, în noaptea pascală (nu dimineaţa, după ce toate s-au trecut), răspunzînd cu bucurie la Minunea vestită de preot: CU ADEVĂRAT A ÎNVIAT!

Dinu-Cristian (articol pentru un ziar de liceu)

Iubirea de sine - singura iubire a ecumeniştilor

“Dar ceea ce fac, voi face si in viitor, ca sa tai pricina celor ce poftesc pricina, pentru a se afla ca si noi in ceea ce se lauda.
Pentru ca unii ca acestia sunt apostoli mincinosi, lucratori vicleni, care iau chip de apostoli ai lui Hristos.
Nu este de mirare, deoarece insusi satana se preface in inger al luminii.
Nu este deci lucru mare daca si slujitorii lui iau chip de slujitori ai dreptatii, al caror sfarsit va fi dupa faptele lor” (2 Cor. 11, 12-15).

Cu acordul autoarei articolului, D-na Oana Iftime, republicam si noi ceea ce socotim a fi unul dintre cele mai bune texte (eseistice) de demascare a imposturii teologice si duhovnicesti a ecumenismului, de vadire a originilor sale reale, dupa cercetarea roadelor sale celor mai flagrante. Este un demers de rostire simpla si raspicata a evidentelor pe care putini au sinceritatea sa le mai si gandeasca macar, timorati sau derutati fiind de demagogia si de sofismele discursului oficial al institutiei bisericesti. Este un text scris in acelasi timp cu caldura inimii indurerate si cu limpezimea si luciditatea mintii care scruteaza in adanc, adaugand la acestea un dar al scriiturii spumoase, atragatoare. Prilejul sau este abuzul savarsit de ierarhul Sofronie al Oradei (ortodox doar cu numele, din cate se vede, dar cu comportament de sabotor si prigonitor al credintei adevarate, precum se vede din toate faptele sale de la inscaunare si pana acum) impotriva Parintelui Eftimie Mitra de la Schitul Huta. E un text scris din sinceritatea inimii, care cheama pe fiecare la aceeasi sinceritate a inimii, pentru ca fiecare dintre cei care-l citesc sa-si trezeasca si sa-si asculte constiinta spre a spune binelui BINE si raului RAU, intru toata frica lui Dumnezeu.

Cum este NECINSTIT Sfîntul Nicolae de către “ortodocşii” “moderni”

In cotidianul Lumina, autointitulat „primul cotidian crestin”, gasim in numarul de ieri, 6 decembrie, un articol de prezentare a vietii Sfantului Nicolae care ne-a pus serios pe ganduri si ne-a dat (pe langa un gust foarte amar) si prilejul de a face cateva observatii. Titlul este foarte frumos: Sfântul Nicolae, întruchiparea dărniciei lui Dumnezeu, dar ce este dincolo de “gardul vopsit pe dinafara”?

1. Prevalenta surselor documentare certe fata de informatiile ce provin din Traditie. Avand in vedere ca este un ziar „crestin” (deci nu ortodox, nu-i asa?), nu intelegem de ce articolul despre Sfantul Nicolae incepe prin a pune la indoiala veridicitatea informatiilor despre viata sa.

Radu Gyr - poetul care l-a coborît pe Hristos în celulă

Comunistii l-au condamnat la moarte pentru o poezie. In Aiud, Radu Gyr l-a adus pe Iisus in celula. L-a coborat de pe Cruce si L-a adus alaturi de detinuti pe rogojina cu libarci, spre indumnezeirea omului. El era patriarhul si imbarbatarea detinutilor din Aiud. Prin el frumosul si spiritul au continuat sa lumineze in “bezna ocnelor adanci”.

Laureat in mai multe randuri al Academiei Romane

Radu Demetrescu-Gyr, fiul cunoscutului actor craiovean Coco Dumitrescu, s-a nascut pe 2 martie 1905 la Campulung-Muscel. A debutat la 14 ani, cu poemul dramatic “In munti”, publicat in revista Liceului “Carol I” din Craiova, al carui elev a fost. Devenit student al Facultatii de Litere si Filosofie a Universitatii Bucuresti, debuteaza editorial in 1924, cu volumul Linisti de schituri, in ton mai degraba elegiac.

Învăţătura ortodoxă despre diavoli

Crearea îngerilor

Dumnezeu Creatorul a făcut mai întâi lumea îngerilor, a duhurilor slujitoare (Psalm 103,5), ca să slujească voii Sale Dumnezeiesti Prea Sfinte. Toti îngerii au fost creati de Dumnezeu în acelasi timp.

Scopurile principale pentru care au fost creati îngerii care formează lumea nevăzută sunt: pentru a-L slăvi pe Dumnezeu (Is. 6,3; Lc. 2,14); pentru a împlini voia lui Dumnezeu cea Sfântă (Mt. 4,11; 25,31; 1 Tim. 3,16); pentru a vesti oamenilor tainele si voia lui Dumnezeu (Mt. 1,20; 2,13; 28,2; Lc. 1,26); pentru a-i ajuta pe oameni să se mântuiască (Ev. 1,14); pentru a ajuta sufletele oamenilor după moartea trupească si a le duce în Rai (Lc. 16,22).

Sfânta Scriptură ne spune că sunt nouă cete îngeresti si trei ceruri (II Cor. 12,4), conform cu descoperirea avută de Sfântul Apostol Pavel. Sfântul Dionisie Areopagitul, în cartea sa “Despre ierarhia cerească” spune că cetele îngeresti se împart în trei grupe triadice: 1. prima grupă triadică îngerească: serafimii, heruvimii si tronurile; 2. a doua grupă triadică îngerească: domniile, stăpâniile si puterile; 3. a treia grupă triadică îngerească: îngerii, arhanghelii si începătoriile.

Enciclopediile Larousse - instrument de manipulare

Enciclopedia pentru copiii, LAROUSSE, Religiile, Editura Rao, 2007 —

Ştiaţi ca Lenin, cînd era mic, a spart o vază, iar după aceea a recunoscut? Cred că nu. De ce? Pentru că nu aţi citit cărţile ilustrate pentru copii din colecţia “Steluţa”. Poate că sînt şi alte lucruri pe care nu le ştiţi. Tot din acelaşi motiv. Pentru că nu citiţi cărţile pentru copii.

Patapievici limbricul

Fragmente din cartea antiromâneasca “Politice”, autor Horia Roman Patapievici, publicata la Editura Humanitas, 1996

- “Radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbra fara schelet, o inima ca un cur, fara sira spinarii”. (pg. 63)
- “Românii nu pot alcatui un popor pentru ca valoreaza cît o turma: dupa gramada, la semnul fierului rosu… fete patibulare, maxilare încrîncenate, guri vulgare, trasaturi rudimentare, o vorbire agramata si bolovanoasa”. (pg. 64). (”patibular”, în limba latina, înseamna “bun de spînzuratoare”)
- “Masa degenerata, îngîmfata, proasta si rea”. (pg. 46)
- “(Românii) sînt una cu cancerul care-i roade”.

Altfel despre UE (II)

Continuarea primei părţi :

Lâncezind într-o închisoare fascistă, Spinelli visa la aceleaşi State Unite ale Europei. Şi el era convins că pentru a-şi duce viziunea la îndeplinire era necesar să le ascundă popoarelor Europei ceea ce se făcea în numele lor, până când procesul avansa atât de mult încât devenea ireversibil.

Spinelli avea să rămână relativ anonim ani de zile până când în ultima perioadă a vieţii, a ieşit din umbră şi a jucat un rol crucial în dirijarea proiectului spre finalizare. El este fondatorul “Crocodile Club” care în anii 80 a susţinut intens realizarea “The Single European Act” – pactul care a armonizat legislaţia ţărilor membre şi apoi a tratatului de la Maastricht care a pecetluit crearea UE.

Altfel despre UE (I)

“Constituţia europeană instituţionalizează un sistem care face din om un subiect economic, un sistem care generează şi mai multă sărăcie, şomaj, poluarea apei şi a aerului. Acest tratat instituie o altă dictatură pe care noi nu o vrem”.

Danielle Mitterrand, soţia fostului preşedinte al Franţei, mai 2005

Felurile lacrimilor

Trebuie stiut ca lacrimile sunt un bun medicament pentru toate bolile sufletului nostru. Ele sunt de trei feluri: a) lacrimile firesti ; b) lacrimile tristetii sfinte ; c) lacrimile bucuriei lumesti sau duhovnicesti.

Faptul ca sunt mai multe feluri de lacrimi este explicat de catre Parintele Arhimandrit Cleopa Ilie prin faptul ca fiind acest dar foarte mare, diavolul intervine ca sa faca zadarnica lacrima omului in rugaciune, ca aceasta din urma sa nu mai fie primita de Dumnezeu.

Radu

Părinţii plecaseră de acasă, având încredere în Radu. Plecaseră la bunica, la mama mamei lui, care se simţea foarte rău.

 

La plecare, şi mama şi tata l-au pupat. Apoi, au închis uşa camerei. S-a auzit cum au încuiat uşa casei. Când Radu a auzit că s-au suit în lift, s-a dat repede jos din pat să se uite pe geam. Nu, nu ca să le facă semn cu mâna. Ci ca să se convingă că pleacă. I-a văzut suindu-se în maşină. Au plecat…

Evreii despre ei înşişi (!)

1. “Marele ideal al iudaismului este ca întreaga lume sa fie îmbibata cu învatatura iudaica si apoi, într-o Fraternitate universala a natiunilor, - de fapt într-un mai mare iudaism - toate rasele si religiile individuale sa dispara.” - The Jewish World”, 9 Februarie 1883

Mitul Holocau$tului

“HOLOCAUSTUL” CONSTA in trei elemente de baza:

1. Aproximativ 6 milioane de evrei au fost ucisi in mod deliberat.
2. Aceste crime au facut parte dintr-un program de stat finantat de Al Treilea Reich, program al carui scop final a fost eradicarea poporului evreu.
3. Cea mai mare parte a acestor crime s-a produs in „lagare ale mortii”, iar principalele instrumente au fost camera de gazare si Zyclon B, un pesticid comercial avand ca principiu activ activul cianhidric.

După Reich: Istoria josnică a ocupaţiei ali(en)ate

Infrangerea Germaniei in mai 1945 si sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial in Europa nu a insemnat sfarsitul suferintei si al mortii pentru poporul german. In schimb, aliatii iesiti castigatori au inaugurat o noua era care, din multe puncte de vedere, a fost mai nociva decat distrugerile aduse de razboi.

Strategia lui Scaraoţchi

Trebuie să cunoastem metodele prin care ne luptă diavolii, ca să prindem curaj si să biruim pe vrăjmasii mântuirii noastre. Avem vrăjmasi cu adevărat răi, cumpliti, vicleni, mesteri în uneltiri, puternici, neadormiti, imateriali, care pot să aprindă cu focul păcatelor Biserica Vie a lui Hristos, care suntem noi, crestinii ortodocsi.

Fiecare dintre noi, cunoscând planurile potrivnicului, se va îngriji să nu cadă în cursa diavolului (1 Tim. 3,7). Multi crestini se întreabă dacă există diavoli si care sunt tacticile prin care acestia înseală pe oameni. Cea mai mare viclenie a diavolilor este să ne facă să credem că ei nu există.

Libertatea

Poate niciodata oamenii nu s-au preocupat de libertate mai mult decât astazi. In vechime, discutiile despre libertate erau o preocupare filozofica. De exemplu grecii, aveau nevoie de o filozofie a libertatii care sa se opuna zeilor dezlantuiti si tirani. Zeii grecilor ii asupreau pe oameni. Atunci când Prometeu, zeul umanist, a vrut sa duca focul oamenilor, Zeus l-a pedepsit, legându-l de o stânca, unde vulturii ii ciupeau ficatul.

Religii care sa se ocupe de libertatea omului sunt prea putine, de fapt, numai una. Când spun “religie”, vreau sa invit la corectitudine terminologica. Religie din latina inseamna “re-legare”, adica restabilirea relatiei dintre om si Dumnezeu, doua persoane. Pentru orientali, ideea unui Dumnezeu-Persoana este vulgara, ei nu o pot concepe. Orientalii nici nu au Dumnezeu, ei au doar invatatori care te invata sa te “eliberezi”. De aceea, obsesia eliberarii la orientali este o filozofie, alaturi de cea greaca sau cea nietzschiana, dar nu o religie. Musulmanii, care cred intr-un Dumnezeu persoana, au o singura zi pe an, in decembrie, de sarbatoarea zisa “noaptea rugaciunii”, când Allah se coboara din al saptelea cer pâna la primul cer si atunci le aude rugaciunile. Niciodata Dumnezeul musulmanilor nu l-a numit pe vreun om prieten al sau, asa ca Hristos.

Evreii - majoritari în top 100 ai puternicilor lumii.

Pe exclusivista lista a “celor mai puternici oameni din lume”, continand 100 de bancheri, moguli media, editori si arhitecti de imagine care influenteaza destinele a miliarde de oameni, peste jumatate dintre persoane sunt de origine evreiasca, remarca prestigiosul cotidian israelian “Jerusalem Post”.

Cîteva întrebări retorice…

1) Care este singura tara din lume care a bombardat 20 de state din 1945 pana in prezent?

2) Care este singura tara care a folosit arme nucleare?

3) Care tara este responsabila pentru uciderea a 80 de civili in Beirut, in 1985, in urma unei incercari nereusite de asasinat?

4) Care tara a bombardat ilegal Libia in 1986, acest act fiind descris de ONU ca fiind un caz clasic de terorism?

Corul vs Biserica

M-am întors astăzi de la Sfânta Liturghie cu un gust amar. La noi, în biserica Sfintii Împărati Constantin si Elena din Bucuresti, a apărut un cor.

Multi se vor întreba, si ce-i cu asta? Asta poate nu înseamnă nimic pentru ei, însă pentru mine e un lucru neplăcut, din punct de vedere personal, si un motiv de îngrijorare, din punct de vedere general.

De ce nu trebuie să mergi la spectacolul “Monoloagele vaginului” de Eve Ensler (7 motive)

1. Autoarea este lipsită de valori morale. Eve Ensler este o femeie lipsită de moralitate şi aceasta o arată prin însăşi faptul că a scris acest spectacol şi prin viaţa sa. Ea a fost căsătorită şi a divorţat de soţ după 10 ani. În lucrarea ei împărtăşeşte cu toată lumea experienţele intime avute cu soţul ei şi le pune într-o lumină rea, iar adulterul şi alte experienţe imorale le laudă şi le prezintă ca ceva bun şi acceptabil. Când vorbeşte despre persoane care procedează în acest fel, Dumnezeu în Sfânta Scriptură spune că ei (sau ele, în cazul Eve Ensler) “îşi spumegă ruşinile lor”.

Tinerii faţă-n faţă cu Biserica

De ce nu vin tinerii la Biserică?

Întâi de toate, pentru că nu-i cheamă nimeni. Această afirmatie nu trebuie să surprindă. Este usor să critici pe cineva că nu vine la Biserică, dar cine mai cheamă astăzi lumea la Biserică? Cel mai adesea, cei care cred că cheamă, de fapt gonesc; cei din Biserică sunt primii care gonesc lumea afară din Biserică.

În al doilea rând, tinerii nu vin la Biserică pentru că nu văd rostul acestui lucru. Ei spun că se poate trăi si fără Biserică. Nu trebuie criticati pentru această viziune. Nici părintii lor nu merg la Biserică si, evident, nu i-au învătat de mici cele de trebuintă despre Dumnezeu. Dacă copilul a fost crescut fără de Dumnezeu, dacă a învătat că se poate trăi si fără Dumnezeu, evident că la maturitate se va întreba ce rost are mersul la Biserică. Pe de altă parte, dacă se întâmplă să aibă întrebări existentiale, rareori se găseste cineva care să le arate, în cuvinte simple, pe întelesul lor, că viata poate fi trăită si altfel – o viată mai bună, mai împlinită decât cea a modei, a MTV-ului si a altor lucruri trecătoare din lumea aceasta.