Minunata convertire la Hristos a unui tînăr american

Death to the World este un revistă americană creştin-ortodoxă, iniţiată în 1994 de nişte monahi (foşti punkeri) ai Mănăstirii Sfântului Gherman al Alaskăi din Platina, California, ca o modalitate de propovăduire către tinerii punk. Revista a avut un succes neaşteptat, atingând la un moment dat un tiraj de 50.000 de exemplare. Din 2003, editarea publicaţiei a fost preluată de un grup de tineri adunaţi în jurul bisericii ortodoxe antiohiene a Sfântului Varnava din Costa Mesa, California. Mărturia de mai jos este o traducere din DTTW şi apare în numărul 2 (decembrie 2008) al revistei OrthoGraffiti.

***

Părinţii mei au divorţat când aveam 4 ani. Eram cel mai mic copil al lor, şi am rămas să trăiesc cu mama şi cu sora mea într-o mică cabană din pădure. Am încercat să le fiu mângâiere când se certau. Aveam nevoie de mângâiere. Bunica mea, pictoriţă şi o descendentă directă a lui Abraham Lincoln, m-a învăţat cuvântul „compătimire”. Singura mea mângâiere era să stau tăcut în pădure, cugetând la compătimire până ce izbucneam în plâns.

Dacă simţeam întristarea, ştiam că trăiesc. O îndrăgeam. Era Adevărul. Profesorul meu de actorie mă iubea pentru că puteam plânge practic la comandă. Găseam în orice un motiv să jelesc. Plângeam Căderea, Depărtarea de Dumnezeu.

Căutam mereu să fiu batjocorit. Voiam să fiu persecutat, voiam ca lumea să mă urască. Lumea era necruţătoare, aşa că nu-mi păsa dacă mă tortura, sau mă spânzura, sau mă lăsa să mor.

Când aveam 19 ani, am încercat să merg la o biserică metodistă. Am plecat de acolo zăpăcit. Se părea că lumea se întinde pretutindeni. M-am întors după o săptămână purtând un tricou pe care scria „Keep the Faith – the Catacombs” („Păzeşte credinţa – Catacombele”), alături de un pumn. Nimeni n-a vrut să vorbească cu mine.

Am crescut în apropiere de New York. Mergeam tot timpul singur cu autobuzul până în oraş. Mama era mereu îngrijorată, aşa că o minţeam. Stăteam prin preajma vagabonzilor şi desenam peste tot graffiti. Tagul (1) meu era „Monk” („Călugăr”). Eram prieten cu oricine nu „ţintea spre ceva” în lumea asta, în mare măsură skinheaderi şi punkişti. Purtam zi de zi aceleaşi haine, uneori luni la rând, şi mă spălam rar.

Ştiam că nu mă potrivesc niciunde. Voiam să fiu singur şi să simt singur. Voiam ca toate să dispară, ca să pot asculta. Nu prea pot să explic ce înseamnă asta. Când mă aflam în preajma unor oameni care vorbeau, eu tăceam. Când îmi deschideam gura, toată lumea părea să se uite la mine fără să înţeleagă. Mereu m-am simţit ca şi cum îmi scăpa ceva. Eram incompatibil. Ascultam doar câteva selecţii de violoncel şi Morrissey (The Smiths) (2). Scriam cântece, aveam o trupă numită „Monk”. Prietenii îmi ziceau „monk”. Îmi doream să ştiu ce e un „călugăr”.

ÎNTRE HRISTOS şi LOCUL DE MUNCĂ

„Nu am timp”, „Sînt la serviciu”, „Muncesc de dimineaţă şi pînă seara”, „Vin acasă foarte obosit” etc sînt scuze pe care creştinul le aduce în faţa duhovnicului atunci cînd e întrebat de programul zilnic în cele bisericeşti. Justificări întemeiate, frecvente, deja obişnuite, atît pentru creştini, cît şi pentru duhovnici, justificări ce motivează zeci de ani a zeci şi sute de mii (chiar milioane) de creştini ce nu cunosc şi nu trăiesc după poruncile lui Hristos.

Ce ştiu majoritatea creştinilor acestei ţări despre Evanghelie, Vieţile Sfinţilor, Proloage, Pateric? Cînd şi cîţi le-au citit ori măcar ştiu că există ele? Cîţi din popor cunosc cît de puţin din istoria Bisericii Ortodoxe (Române şi Universale) ori au cunoştinţe sumare despre Tainele Bisericii? Între grijile casei şi obligaţiile sociale dintre care prioritar e serviciul, pentru care e alocată cea mai mare parte a zilei, nu mai rămane loc şi pentru alte indeletniciri; astfel, e firesc ca mult lăudatul „om nou”, produsul acestei societăţi, să fie apostat, ateu, departe de orice preocupări creştineşti. Dacă astfel stă situaţia, ce pretenţii duhovniceşti poate avea duhovnicul faţă de creştinul căruia, pentru dezlegarea păcatelor, i se încredinţează o rînduială creştinească zilnică? Ce curaj trebuie să aibă preotul faţă de muncitorul ostenit după o zi de muncă pentru a-i cere să se ostenească puţin pentru Hristos şi pentru propriul suflet în metanii, închinăciuni, citiri de psalmi şi rugăciuni, precum Acatiste şi Paraclise, etc? De rugăciuni pentru suferinzi, flămanzi, săraci, pribegi fără căpătai, bolnavi, aflaţi in inchisori etc nici nu poate fi vorba! Infailibila societate iubitoare de oameni nu mai are timp (şi) pentru om; tehnologia, progresul, bună-starea dimpreună cu toate reformele sociale pentru „o viaţă mai bună” ţes libertatea creştinului în gratii numite „obligaţii civice”, „prestări de activităţi sociale”, „servicii publice” etc, adevărate „găuri negre” ce sorb in neştire minute şi ani din viaţa omului şi a intregului neam, vlăguindu-l. Uzina, fabrica, şantierul, biroul, adevărate temniţe în care omul petrece zile şi nopţi sînt mai importante decît propria familie, decît mîntuirea, decît Însuşi Hristos Dumnezeu: aici işi asigură existenţa muncind, aici petrece cea mai mare parte a zilei, aici glumeşte, se bucură, se întristează, aici îşi jertfeşte anii tinereţii şi mai bine de jumătate din viaţă.

Aici, la locul de muncă, deprinde creştinul viaţa fără Hristos în atmosferă propice doar progresului, producţiei, între maşini şi aparate, hale şi furnale, birouri şi cabinete, spaţii străine de orice mesaj creştin, departe de învecinarea cu veşnicia. Pe strung, la ghişeu, în oţelărie, printre macarale şi poduri rulante, daruri duhovniceşti precum: trezvia atenţiei, gîndul la moarte, rugăciunea nerisipită, lacrimile duhovniceşti, dorirea celor veşnice, pacea lui Hristos nu pot poposi în inima creştinului. Într-o atare atmosferă, în care singuru ideal este munca, nimeni nu are păcate, nimeni nu se întreabă de păcatele proprii, nimeni nu se căieşte de vreun „rău”, fiindcă gîndul tuturor e „să facă treabă bună” şi „să meargă producţia”, fiind vigilenţi faţă de un singur „păcat”: neîndeplinirea „planului”, întarzierea la locul de muncă, abaterea de la program, încălcarea regulamentului.

Cînd instruirea, învăţătura, cultura anticreştină, agenţi ai viitorului Antihrist, baze teoretice ale societăţii industriale, Îl înlocuiesc pe Hristos, devenind idoli „europeni” ai sufletelor noastre, sfîrşind prin a face din muncă, hărnicie, pricepere virtuţi publice, daruri „cereşti”, pentru care trăim şi murim, teologie antihristică prin care societatea ia locul lui Dumnezeu. Societatea – Zeus, „mamă” a gîndurilor noastre, Marele Cenzor de conştiinţe, se revendică astfel „corect, elegant şi legal” ca Mare Stăpîn cu drepturi „divine” peste popoare, înlăturînd discret pe Hristos dintre oameni, trasînd între El şi creştini adînca prăpastie a „drepturilor omului” de a trăi împotriva lui Hristos, de a-I nesocoti Evanghelia şi poruncile Bisericii în schimbul acordării prestigiului de „cetăţean de onoare”, „exemplu de dăruire civică”, „luptător pentru fericirea omenirii” etc, „virtuţi cu care insuşi Antihrist va amăgi lumea. Aşadar, iată cum tandemul obligaţiilor şi recompenselor sociale face din fiecare slujbaş sclav al binelui obştesc o marionetă la dispoziţia poporului democrat, robot pentru care nu există: rai, iad, fericire ori chinuri veşnice; nu există Hristos, ci singurul „bine” prezent şi veşnic este „bunăstarea socială”; singurul „rai”, bucurie, fericire, destin unic şi ultim al omenirii. De aici, din această mocirlă a competenţei, profesionalismului, abnegaţiei pentru bunul mers al societăţii, ia fiinţă omul apostat cu psihologie şi trăsături antihristice, omul european, care, din prea multă jertfire pentru societatea dorită perfectă, nu mai are timp de Hristos; serviciul, funcţia, grijile profesionale îl absorb pînă într-atît încat nu se roagă, nu se închină, nu se spovedeşte, nu poartă grija mîntuirii sufletului său, rupe orice legătură cu Dumnezeu. Aceasta e societatea ce-l scoate pe creştin din Biserică, desparte ucenicii de duhovnici, făcîndu-se zid între creştini şi Hristos; acesta e antihristicul monstru ce foarfecă zilnic suflete şi vieţi a milioane de clăcaşi, porecliţi „salariaţi„, robi ai marii colectivizări antihristice numită „integrare europeană„, Marele Prieten al omului nou, funcţionarul european, cîndva creştin, acum apostat, iar în viitor discipol-fruntaş, copil de suflet al Marelui Binefăcător al Umanităţii, integristul tătuc Antihrist al cărui „suflu nou” inspiră, însufleţeşte şi învăluie deja babilonica Europă.

extras din cartea „DESPRE CHIPUL OMULUI NOU”, de Ieromonah Martirie Pădurarul

* cartea poate fi descărcată de aici >>> http://mirem.ro/umanism.html – click dreapta > save target as…

Nu eşti ortodox dacă îţi baţi joc de Sfînta Cruce

Când vă treziţi din somn, dimineaţa, să faceţi întâi şi întâi sfânta rugăciune, adică fă trei închinăciuni şi zi de trei ori „Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!“. Dă cu apă pe faţă să fugă somnul şi treci în faţa Sfintelor Icoane. Apoi fă de trei ori Sfânta Cruce dreaptă, unind cele trei degete, care închipuiesc Sfânta Treime – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt -, iar celelalte două degete închipuiesc dumnezeirea şi omenirea lui Hristos, adică cele două firi. Şi pune întâi mâna la frunte: „În numele Tatălui“; la pântece: „al Fiului“; la umărul drept: „al Duhului Sfânt“ şi pe umărul stâng, zicând: „Amin“.

Aceasta este crucea dogmatică, după rânduiala canonică a Bisericii şi după canonul 92 al Sfântului Vasile cel Mare. Să nu faceţi crucea strâmbă sau din fugă, că râde dracul de se prăpădeşte; îl băgaţi în spital de atâta râs. Cine te-a învăţat să-ţi baţi joc de Sfânta Cruce? Cine îţi leagă ţie mâna să nu duci mâna dogmatic? Crucea lui Hristos a avut 13,5 metri înălţime şi 3,80 metri lăţime.

Drept să faci crucea. Dacă nu, nu eşti ortodox, că îţi baţi joc de Sfânta Cruce şi râde dracul de tine când baţi cobza aşa.

Fă crucea dreaptă şi când treci pe lângă o biserică; să nu-ţi fie ruşine să faci Sfânta Cruce dreaptă! Acolo este de faţă Trupul şi Sângele Domnului, permanent pe sfânta masă. Acolo Hristos este viu în sfântul altar. În toate bisericile ortodoxe, preacuratele Taine stau pe sfânta masă. Dacă nu te închini la biserică, nu te închini la Hristos!

Să vă văd în rai pe toţi! Doamne fereşte, unul să nu rămână la munci, toţi să vă bucuraţi în grădinile raiului! Toţi. Dacă aş avea un sac mare, să vă pun într-un sac şi să vă pot da drumul în grădinile raiului! Ştiţi voi cât este de frumos acolo? Auzi ce zice Sfântul Apostol Pavel: «Ceea ce ochiul nu a văzut şi urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-a suit»! Aceasta a pregătit Dumnezeu celor ce se tem de El şi-L iubesc pe El.

arhim. Ioanichie BĂLAN, Ne vorbeşte părintele Cleopa

„РУСАЛКА”/ „SIRENA” (de Alexandru Petrov)

Vă recomand un film de desene animate (făcut după o grafică specială, foarte originală) care are un mesaj exclusiv ortodox şi ne poate întări duhovniceşte, în aceste vremuri tulburi de dezmăţ şi „a toate îngăduinţă”. Să fie cu folos. Doamne, ajută la fapte bune!

Pe dos: Cele ce la Dumnezeu sînt cu neputinţă, la oameni sînt cu putinţă!

„Cele ce la oameni sunt cu neputinţă, la Dumnezeu sunt cu putinţă”, spunea Domnul nostru Iisus Hristos ucenicilor Săi acum două mii de ani. Astăzi, lucrurile stau puţin diferit : „Cele ce la Dumnezeu sunt cu neputinţă, la oameni sunt cu putinţă”.

Dacă în trecut era cu neputinţă ca ortodocşii să se înfrăţească cu necredincioşii, răucredincioşii, ateii şi înşelaţii sub orice înfăţişare s-ar fi ascuns – în vremea noastră credincioşii, din considerente umanitare, se dovedesc mai îngăduitori decât… Dumnezeu. Nu fac excepţie nici slujitorii Sfântului Altar. Într-o convorbire telefonică, o credincioasă, aflată în America, mărturisea că părintele paroh de acolo a oficiat un parastas în memoria cunoscutului artist Florian Pitiş. Când unii creştini, contrariaţi de acest fapt, au luat atitudine, explicându-i părintelui (slujitor în parohia « Sfânta Cruce » din Alexandria, fostă a Părintelui Gheorghe Calciu) că răposatul pomenit era mason, acesta a replicat senin : „Nu contează, că Dumnezeu iubeşte pe toţi oamenii”, îndemnându-i să fie iertători şi milostivi şi afirmând că „nimeni nu ştie ce a fost în sufletul lui atunci când a murit” (sau cum informează comunicatele oficiale „a trecut în nefiinţă”). Oare părintele nu ştie că a fi mason nu e totuna cu a fi creştin? Oare preoţii care au oficiat înmormântarea lui Pitiş trebuie să fie catehizaţi pentru a fi lămuriţi că slujirea la căpătâiul unui mason nu e o lucrare ortodoxă? Acest fapt este înţeles de la sine, de tot creştinul fără studii şi doctorate, prin simţirea lucrurilor în duh ortodox. Se pare că unii păstori ai Bisericii au de străbătut cale lungă până vor ajunge la măsura ortodoxă a lucrurilor, situându-se sub nivelul păstoriţilor. Sau poate că aşteaptă „ordine de sus”, după cum argumenta în faţa reporterului unul dintre slujitorii la înmormântarea artistului.

Nu putem fi mai milostivi decât Dumnezeu fără a călca rânduielile lui Dumnezeu, prevăzute în Sfânta Scriptură şi în hotărârile Sfinţilor Părinţi. Mila fără adevăr este înşelătoare, mincinoasă, drăcească. Întotdeauna mila trebuie strunită de adevăr, pentru a nu ne face vrăjmaşii lui Dumnezeu. Nicicând Dumnezeu nu a iertat necondiţionat, „liber”, fără restricţii, doar „din milă”, fără a pune în spatele păcătosului poveri. Aceste poveri sunt adevărul şi pocăinţa. Cunoscând întru adevăr păcatele noastre, ne pocăim. Fără adevăr nu cunoaştem nimic despre noi înşine: nici păcatul, nici pocăinţa, nici iertarea. Aşadar, cum vom putea fi iertaţi, dacă nu ne-am pocăit, pentru că n-am cunoscut adevărul despre noi înşine? În masonerie nu există conceptul de pocăinţă, pentru că nu există nici cel de păcat, aşa cum este el definit în Sfânta Scriptură şi în învăţăturile Sfinţilor Părinţi. Un mason se poate considera cel mult needucat, neinstruit, indisciplinat, nepriceput etc., însă niciodată păcătos. Astfel, „venerabilul” se va afla întotdeauna departe de pocăinţa creştină, fără de care nu poate fi iertare, nici mântuire. Ne putem închipui un mason spunând : „Sunt un păcătos”? Sigur că nu ! Ni-L putem închipui pe Dumnezeu iertând – doar pentru că „trebuie să avem milă” – pe un astfel de om care, considerând că nu e păcătos, nu-şi cere iertare ? Hotărât, nu !

Atunci de unde această „milă”… supra-dumnezeiască în sânul Bisericii? Cu siguranţă din pierderea adevărului din vieţuirea creştină! Numai aşa se explică de ce astăzi, mai mult ca oricând, lipseşte, după cum au proorocit Sfinţii Părinţi cu privire la vremurile de pe urmă, duhul mărturisirii. Cuviosul Părinte Serafim Rose era adesea întristat, uneori chiar înspăimântat, de rătăcirea creştinilor de la adevăr, văzând în aceasta dovada de netăgăduit a apostaziei dinaintea venirii Antihristului. Pentru aceasta, cerea, în rugăciunile sale, ca Dumnezeu să descopere oamenilor adevărul.

Ne întrebăm cum s-ar comporta adepţii „milei fără adevăr” cu aceia care ar încerca să-i lipsească de drepturile biologice, civile, cetăţeneşti? I-ar ierta, aşa cum au procedat de-a lungul istoriei toţi mucenicii şi cuvioşii nealipiţi de cele trecătoare, însă neiertători în chestiunile de credinţă, ori, apelând la dreptate şi adevăr, i-ar chema în tribunale? S-ar arăta deopotrivă de milostivi şi de îngăduitori cu propriii vrăjmaşi după cum se arată cu duşmanii Bisericii? Noi credem că nu, ci conform mentalităţii „drepturilor omului”, ar pretinde pedepsirea neîntârziată a făptaşilor. Aşadar, suntem „mărturisitori” şi iubim adevărul atunci când nevoile şi interesele noastre sunt primejduite, iar când rânduielile Bisericii sunt neglijate ori batjocorite, răsplătim cu milă. Grav e că această „cale a compromisului” (Părintele Serafim Rose), specifică mentalităţii ecumeniste, care din „dragoste” şi „compasiune” fără adevăr, îngăduie în Biserică atitudini echidistante – se dovedeşte, pe zi ce trece, tot mai bătătorită de păstori şi păstoriţi.

Cât de uşor se cade astăzi în ispită, slujind lui Dumnezeu în forme neortodoxe, străine de adevăr şi de învăţăturile Sfinţilor Părinţi! „Există astăzi în cugetele multora un duh care pune piedici aproape tuturor celor care se angajează pe calea nevoinţelor duhovniceşti. Mă întreb câteodată, aproape cu disperare, dacă mai există cineva care se poate salva din ghearele vremurilor noastre, libere şi facile. În ce babilonie poate să se afle viaţa Bisericii! Dar cu răbdare şi fermitate putem ieşi nevătămaţi” (Părintele Serafim Rose).

Sursa

MEMORIU referitor la apostazia Mitropolitului Nicolae Corneanu şi a Episcopului Sofronie Drincec

Preiau integral comunicatul urmator de pe blogul fratelui Claudiu Tarziu, insotit apoi si de textul complet al memoriului Laicatului Ortodox. Sunt asteptate grabnic semnaturile de sustinere ale dumneavoastra, ale credinciosilor ortodocsi, ale asociatiilor, parohiilor si ale manastirilor (coordonatele – mai jos):

“25 de Asociaţii ale Laicatului Ortodox Român au alcătuit un memoriu privind tulburările pe care Mitropolitul Nicolae Corneanu şi Episcopul Sofronie Drincec le-au provocat, în ultima vreme, în viaţa Bisericii Ortodoxe Române. Acest memoriu a fost depus astăzi, 2 iulie 2008, la cancelaria Sfântului Sinod al BOR.

Semnatarii apreciază că actele celor doi ierarhi români sunt susţinute de alte confesiuni şi chiar de cei care sistematic s-au manifestat polemic şi batjocoritor la adresa Bisericii, deoarece gesturile episcopilor amintiţi pot provoca dezbinări în cadrul Ortodoxiei, atât la nivelul intern al BOR, cât şi la nivelul relaţiilor acesteia cu celelalte Bisericii Ortodoxe.

Actele celor doi ierarhi români sunt puse în legătură cu strategiile prin care comuniştii urmăreau destabilizarea Bisericii. Nu întâmplător, se arată în memoriu, Nicolae al Banatului este un fost agent comunist strecurat în Biserică, un om care şi-a dedicat cea mai mare parte a vieţii subminării activităţii BOR. De asemenea, din memoriu rezultă că la această oră se desfăşoară o susţinută campanie de intimidare a ierarhilor BOR pentru a nu-i caterisi pe cei doi ierarhi aflaţi în culpă, campanie în care romano-catolicii şi greco-catolicii joacă un rol principal.

Având în vedere toate acestea, Asociaţiile Laicatului Ortodox Român consideră intruziunea catolicilor în treburile interne ale Bisericii Ortodoxe Române venită, în scopul realizării prin forţă a unei uniri sacramentale, prin eludarea dialogului teologic, un mijloc necinstit şi nepermis la nivelul la care a ajuns dialogul ecumenic în zilele noastre.

Semnatarii memoriului afirmă că, în cazul în care constată că strategiile de intimidare au împiedicat Sfântul Sinod al BOR să aplice canoanele Bisericii în judecarea celor doi ierarhi aflaţi în dublă culpă – teologică şi disciplinară -, vor “cere cu stăruinţă tuturor Bisericilor Ortodoxe să întrerupă dialogul cu Biserica Romano-Catolică, până când aceasta nu va renunţa la mişcările din culise, susţinute de servicii şi societăţi secrete, la mijloacele de corupere sau intimidare a ierarhilor ortodocşi“.

Până la momentul de faţă mai multe zeci de mânăstiri şi parohii şi-au manifestat dorinţa de a sprijini Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în păzirea învăţăturii de credinţă a Bisericii prin semnarea acestui memoriu.

Referitor la adeziunea spontană a mânăstirilor şi parohiilor din România la acest memoriu, Cristian Constantinescu, reprezentantul Federaţiei Asociaţiilor Laicatului Ortodox, a declarat că: „Aceasta poate fi privită ca un fenomen firesc în Biserica Ortodoxă, în care cu toţii – laicat, preoţi şi monahi – nu sunt decât mădulare ale aceluiaşi trup – Trupul lui Hristos. Această solidaritate spontană şi de o anvergură unică în istoria Bisericii Ortodoxe Române din ultimii 50 de ani ne confirmă faptul că, într-adevăr, apostazia celor doi ierarhi români şi impunerea prin ameninţări şi teroare psihologică a acestui comportament ca normă canonică pune în mare pericol viaţa şi integritatea Bisericii. Poate că nici în timpul celei mai aspre prigoane comuniste Biserica Ortodoxă Română nu a fost atât de greu încercată ca astăzi. Credem că toate adeziunile pe care le vom strânge până la data începerii Sinodului BOR vor fi mărturie a faptului că poporul drept credincios român este gata astăzi, ca şi în trecut să-şi apere credinţa pentru care s-au jerfit încă din primele secole ale creştinismului strămoşii noştri“.

Semnează:

Asociaţia Pro-Vita pentru născuţi şi nenăscuţi – Filiala din Bucureşti
Asociaţia Dascălilor din România – Bucureşti
Asociaţia pentru Apărarea Familiei şi Copilului – Bucureşti
Asociaţia ROST – Bucureşti
Fundatia Culturala „Sarmisegetuza” – Cluj
Fundatia Sfinţii Martiri Brâncoveni – Constanta
Fundatia Sfinţii Martiri Brâncoveni – Suceava
Asociaţia „Sfântul Siluan Athonitul” – Alba-Iulia
Asociaţia Troiţa Cetii – Alba-Iulia
Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi Români (A.S.C.O.R.) – Suceava
Fundaţia Culturală „Memoria” – Suceava
Fundaţia Culturală „Profesor George Manu” – Suceava
Asociaţia Creştin-Ortodoxă „Sfântul Nectarie” – Arad
Asociatia Brancoveanu – Arad
Asociaţia Prietenii Sfântului Munte Athos – Arad
Fundaţia Sfântul Isaac din Ninive – Arad
Fundatia “Renincoor Open Hand” – Arad
Asociatia Pro-Vita pentru nascuti si nenascuti – filiala Craiova
Manastirea Ortodoxa Sf. Grigorie si Sf. Martin – Franta
Asociatia pentru cultura “ALFA” – Dambovita
Fundaţia Umanitară Meridian – Bucureşti
Asociaţia Română Pentru Transporturi Rutiere Internaţionale – Bucureşti
Asociatia Metamorfosis
Asociatia “Ieromonah Arsenie Boca”
Schitul Inaltarea Sfintei Cruci- Aiud
Manastirea Martirii Neamului – Alba Iulia
Manastirea Lupsa – Alba Iulia
Manastirea “Sf. Ilie” – Albac, Alba Iulia
————————–

Mănăstirile, parohiile, asociaţiile sau listele cu mireni care vor subscrie la Memoriu vor trimite adeziunile pe fax la numărul 021 331 7026.

Adeziunile vor conţine: numele organizaţiei, al parohiei sau al mănăstirii, numele şi calitatea reprezentantului ei, ştampila şi semnătura olografă a reprezentanului acesteia.
Mirenii care vor să semneze în nume propriu o pot face pe e-mail-ul meu (al lui Claudiu Tarziu, nota noastra: claudiu.tarziu@gmail.com ) până când se va putea pe www.petitieonline.ro.

Ataşez /Memoriul%20laicatului.pdf şi /semnaturile%20in%20facsimil.pdf.
Preluarea acestor documente este, evident, liberă” (Claudiu Tarziu)

PS (Razboi intru Cuvant):

Adeziune_Memoriul_laicatului_roman_ASOCIATII_080629.doc 28K View as HTML Open as a Google document Download

Adeziune_Memoriul_laicatului_roman_PAROHII_MANASTIRI_080629.doc 28K View as HTML Open as a Google document Download

***

Prea Fericite Părinte Patriarh Daniel, Înalt Prea Sfinţiţi Părinţi Mitropoliţi, Prea Sfinţiţi Părinţi Episcopi şi Episcopi Vicari,

Ca mădulare ale trupului lui Hristos, cu multă mâhnire am fost martori în ul­timele săptămâni la tulburarea care, din pricina mitropolitului Nicolae al Banatului şi a episcopului Sofronie al Oradiei, s-a abătut asupra vieţii Bisericii noastre Ortodoxe. Suntem conştienţi că Sfântul Sinod al BOR trebuie să se pronunţe mai întâi de toate în chestiunile ce privesc păzirea dreptei credinţe în desăvârşita comuniune cu învăţătura Sfintelor Sinoade ale Bisericii. Dar, întârziindu-se discutarea cazurilor până în data de 8 iulie, am constatat cu îngrijorare sminteala şi tulburarea care se răspândesc tot mai mult în poporul ortodox conştient, precum molima atunci când nu este ţinută sub control prin punerea în carantină a celor infestaţi. Ne referim la acele luări de poziţie, manifestaţii, întruniri şi chiar perfide campanii de presă care s-au desfăşurat minuţios în ultimele săptămâni în sensul creării confuziei, intimidării şi influenţării arhiereilor voastre în hotărârea pe care e necesar să o luaţi în viitorul Sinod.

Este vorba de articole de genul scrisorilor deschise scrise de profesori precum Cristian Bădiliţă sau Teodor Baconski, de manifestaţii precum cea care a avut loc la Timişoara în data de 14 iunie, de acţiunea de adeziune organizată de un grup de in­telectuali [1] şi a altor acţiuni care au un caracter preponderent ideologic şi sunt instru­mentate, conform indiciilor, din zona politicului. Ceea ce-i leagă pe toţi aceşti susţinători ai actului de apostazie al mitropolitului Nicolae este înstrăinarea de viaţa Bisericii Ortodoxe, de perspectiva mântuirii prin dreapta credinţă. Unii dintre aceştia, deşi se declară ortodocşi, lăsându-se influenţaţi de mediul spiritual al culturilor occidentale în care trăiesc, se arată solidari mai mult cu viaţa şi cu spiritul Bisericii Catolice, unde se şi împărtăşesc [2], decât cu Maica noastră Biserică Ortodoxă, pe care nu pierd nici un prilej să o împroaşte cu noroi. Alţii aparţin altor culte şi religii [3], iar cei ce-şi zic intelectuali fac parte dintre acei care cu emfaza unei superiorităţi evident superficiale nu ratează nici o ocazie de a se exprima critic la adresa Bisericii, ei înşişi fiind doar nişte vizitatori ocazionali ai sfintelor locaşuri ortodoxe, iar nu mădulare vii ale Bisericii lui Hristos. Spre exemplu, unul dintre principalii „intelectuali” care somează Sfântul Sinod să nu-l pedepsească pe arhiereul Corneanu, este scriitorul Daniel Vighi, semnatar, alături de alţi mari „intelectuali” ai Apelului -pentru eliminarea icoanelor din şcoli.

În faţa acestei campanii susţinute de cei care se erijează în judecători ai Bisericii Ortodoxe a neamului, dintre care mulţi nici măcar nu sunt botezaţi ortodox, am socotit a fi o laşitate şi o trădare a adevărului lui Hristos tăcerea noastră [4], a celor care cu nevrednicie aflăm în Biserica Ortodoxă nădejdea şi mântuirea, acoperământul şi viaţa, într-o lume în care, sistematic, ni se răpeşte aproape totul. Este de nejustificat a păstra o poziţie de neimplicare în războiul pe care vrăşmaşii lui Hristos îl duc împo­triva Bisericii, lăsând ca răspunderea aceasta să apese întreagă numai pe umerii arhieriilor voastre. Ca membri ai trupului lui Hristos, Biserica ne porunceşte prin Sfintele Canoane şi prin Sfinte Sinoade [5] să veghem, după putere, la apărarea adevărului, la păzirea dreptei credinţe.

Discuţie virtuală între doi creştini

Un prieten mi-a trimis pe net o discutie dintre doi crestini, care mi s-a parut de folos. De aceea, fratilor, am hotarat sa o public aici, ca sa o poata citi cine doreste sa se foloseasca sau doar sa afle cum mai gandesc crestinii vremurilor de acum. Numele sint conventionale.

Germenele discutiei este ziarul ortodox „Rusia Ortodoxa”, care insa este prigonit de ierarhia ecumenista din Rusia pentru Adevarul ideilor exprimate. Acum, directorul ziarului este anchetat penal.

–––––––––––––––––––––––––––––

Nicolae: Русь Православная (www.rusprav.org) este un ziar sectar, mi se pare ca este condamnat de biserica ortodoxa rusa.

Vasile: 🙂

Nicoale: Cum vrei, principalul este ca ti-am spus.

Vasile: foarte bine. Asta inseamna ca ziarul spune Adevarul. Intelepciunea lumii acesteia este nebunie pentru noi, crestinii. Si invers. Multumesc ca mi-ai spus… imi pare bine ca ai grija de mine

Nicolae: Mda, dar vad ca in zadar.

Vasile: fiindca grija ta nu este de fapt grija…

Nicolae: Daca crezi asa…

Vasile: in zadar va fi atat timp, cat nu va fi in duh si Adevar.

Nicolae: Crezi ca cunosti Adevarul?