Prima pagină > Articole, Gînduri, Istorie > Altfel despre UE (I)

Altfel despre UE (I)

1143702908.jpg„Constituţia europeană instituţionalizează un sistem care face din om un subiect economic, un sistem care generează şi mai multă sărăcie, şomaj, poluarea apei şi a aerului. Acest tratat instituie o altă dictatură pe care noi nu o vrem”.

Danielle Mitterrand, soţia fostului preşedinte al Franţei, mai 2005

Astăzi, „Proiectul european” este pe cale să conducă mai mult de două treimi din statele Europei sub o formă nouă de guvernământ – o putere supranaţională. Nu trebuie însă să uităm că el a pornit ca o idee utopică şi atât de îndrăzneaţă, încât părea imposibil de acceptat de naţiunile cărora le-ar fi răpit total independenţa.

Pentru a facilita implementarea acestei idei, direcţia în care se îndreptau lucrurile a fost cu grijă ocultată, atât la începuturi, cât şi pe parcursul derulării Proiectului. Fondatorii săi ştiau că doar lucrând din umbră, într-un mod discret puteau reuşi să îşi atingă scopul – acela de a face ca Europa să fie condusă de o unică autoritate politică, economică şi militară, un organism supranaţional.

Chiar şi acum, sistemul de guvernare al UE este de o complexitate atât de labirintică, încât din cele câteva sute de milioane de cetăţeni ai uniunii doar puţini cunosc la nivel corespunzător scopul, felul cum a evoluat şi modul real de funcţionare al acestui angrenaj care le conduce vieţile.

În ultimii ani Proiectul a avansat atât de mult, încât scopul său nu a mai putut fi ascuns. Nici nu mai era necesar. S-a putut vedea astfel ceea ce s-a făcut şi se face în continuare în numele popoarelor europene, fără a fi întotdeauna şi în interesul lor.

Pentru a înţelege adevărata lui natură este necesar să îi cunoaştem istoria, să ştim cine sunt cei care au lucrat din umbră pentru ca el să se insinueze treptat în viaţa europenilor.

Adevărata faţă a „părinţilor” Europei

„Faptul că ideea care a stat la baza proiectului Europei Unite a apărut după 1945, deci după război este unul din marile mituri europene. Susţinătorii acestuia prezintă UE ca pe o nouă creaţie, o idee strălucită a lumii moderne postbelice.

În realitate este vorba despre un vis ratat care datează din 1920” scriu Christopher Booker şi Richard North în cartea lor: „The Great Deception – A Secret History of the European Union”.

Proiectul a încolţit iniţial în anii douăzeci în mintea a doi oameni. Primul dintre ei – Jean Monnet, este numit astăzi părintele Europei. Numele celui de-al doilea – Arthur Salter este acum aproape uitat. Însă amândoi au jucat un rol important în punerea în practică a ceea ce părea iniţial doar o mare utopie.

Ideea unităţii şi a cooperării între state exista în mintea multor teoreticieni ai vremii. Monnet şi Salter mergeau însă mult mai departe. Ei visau la un guvern supranaţional care să conducă Statele Unite ale Europei.

Salter a scris în anii 20 mai multe eseuri în care propovăduia ideea subordonării totale a ţărilor europene faţă de o unică autoritate politică, economică şi militară. Guvernele şi parlamentele ar fi devenit astfel doar nişte simpli administratori locali total obedienţi faţă de un Secretariat de tehnocraţi internaţionali, loiali noii organizaţii şi nu statelor membre.

În anii 20 o astfel de idee era extrem de greu de implementat. Care naţiuni ar fi acceptat aşa ceva fără a-şi vedea puse în pericol integritatea, libertatea şi independenţa? Europenii trebuiau deci să devină convinşi că proiectul european era o necesitate, iar tot ceea a urmat, inclusiv al doilea război mondial a făcut parte din această muncă de convingere.

Monnet a fost pionul principal în acest proces şi a acţionat permanent din umbră, conştient fiind că doar aşa îşi va putea îndeplini cu succes misiunea. A pregătit terenul, a manevrat toate pârghiile necesare şi nu a ratat nici o ocazie.

Monnet privea calea inter-guvernării, adică a cooperării voluntare între naţiuni care îşi păstrează independenţa, ca fiind un pericol mai mare pentru proiectul european chiar decât naţionalismul. S-a folosit însă de deschiderea care exista către o astfel de cooperare şi şi-a prezentat mereu planurile deghizate în această haină pentru a le face mai uşor de acceptat.

Ţelul său a ieşit la iveală de-abia când noua maşinărie de guvernământ era instituită în proporţie suficient de mare pentru ca scopul ei să poată fi exprimat pe faţă.

Dar să vedem cine era acest Jean Monnet. Francez de origine şi comerciant de coniac el s-a făcut remarcat în timpul primului război mondial utilizându-şi experienţa de navigaţie în favoarea Aliaţilor. A ajuns la scurtă vreme să se ocupe de organizarea proviziilor acestora, şi nimeni nu mai ţinea cont că îşi dobândise experienţa făcând comerţ cu alcool în timpul prohibiţiei.

A ajuns ca la un moment dat în SUA să fie anchetat pentru evaziune fiscală, iar FBI-ul să îl suspecteze de spălare de bani pentru nazişti. Avea însă un mare talent de a-şi face prieteni printre oamenii cei mai influenţi şi a ieşi mereu curăţat de toate păcatele.

În anii patruzeci, Monnet atinsese deja o poziţie suficient de influentă pentru a pune pe roate proiectul. Primul pas era să realizeze o uniune franco-britanică, lucru aproape imposibil ţinând cont de rivalitatea istorică dintre cele două ţări.

Pentru aceasta şi-a făcut prieteni la cel mai înalt nivel în cercurile franceze şi în cele britanice printre care Charles de Gaulle, viitorul preşedinte al Franţei şi Robert Vansittart, şeful ministerului de externe britanic.

În 1940 cucerirea Franţei de către armatele lui Hitler părea iminentă după bătălia de la Dunkerque. Consilierii lui Winston Churchill, primul ministru al Marii Britanii au venit cu soluţia salvatoare – realizarea unei uniuni franco-britanice.

Nu era însă vorba de o colaborare interstatală, ci de formarea unei noi naţiuni, care urma să aibe un guvern unic, o armată unică, cetăţenie comună şi o monedă comună. Această idee a fost primită cu un entuziasm care l-a uimit şi pe Churchill şi a fost suprizător de repede pusă în aplicare, ca şi cum era de multă vreme aşteptată.

Cabinetul britanic nu a avut nici o obiecţie, în ziua următoare proiectul a fost semnat de toată lumea fiind respinsă doar partea privind moneda unică, iar generalul de Gaulle a obţinut imediat acordul părţii franceze întâlnind aceeaşi neaşteptată deschidere.

Datorită faptului că articolele AIM sunt adesea copiate pe diverse forumuri şi apoi preluate de alte reviste şi site-uri, fără a specifica originea lor, vă informăm că adresa acestui articol este http://aim.active.ws/?a=258 şi este publicat la Active Information Media.

Singurul care a ripostat a fost omul politic Michel Petain care se temea ca Franţa să nu fie transformată într-un dominionat britanic. Au avut loc importante mişcări de stradă în timpul cărora francezii strigau „preferăm să fim cuceriţi de Hitler, decât să fim sclavii Angliei” şi astfel proiectul a căzut.

Toate aceste maşinaţiuni au fost doar pentru ochii lumii un răspuns ad-hoc la o criză de război. Ele erau doar vârful icebergului construit din umbră de acelaşi Monnet. Uimitorul entuziasm faţă de această idee se datora faptului că acesta avusese lungi discuţii cu toate persoanele implicate atât din tabăra franceză, cât şi din cea britanică.

Pentru Monnet acest eşec a fost doar o bătălie pierdută dintr-un mare război. Şi nu era vorba de al doilea război mondial, a cărui încheiere s-a decis să o aştepte sperând că după marile tragedii şi distrugeri europenii vor fi mai dornici să accepte soluţia uniunii.

Aşa a şi fost. În 1950 planul Shuman care plasa industriile producătoare de oţel a şase ţări europene sub controlul unei singure autorităţi a fost tot opera lui Monnet. El a fost cel care l-a convins pe ministrul francez de externe – Robert Shuman să prezinte această idee ca pe o soluţie pentru menţinerea păcii într-o perioadă fragilă, ştiut fiind faptul că oţelul era una din industriile de care depindea producerea de armament.

Acesta a fost doar un prim pas care făcea ca proiectul să înainteze considerabil pe linia sa economică. Această strategie era ideea lui Paul-Henri Spaak, primul ministru al Belgiei şi bun prieten cu Monnet. El era convins că în prima etapă, modul cel mai eficient de a ascunde scopul politic al proiectului era acela de a-l deghiza sub masca cooperării economice – o piaţă comună. El a redactat aşa numitul „Raport Spaak” care a dus la semnarea în 1957 a tratatului de la Roma care punea bazele Comunităţii economice europene.

Chiar dacă nu păreau a lucra pentru acelaşi scop, de multe ori fiind prezentaţi a fi oponenţi, Monnet a avut şi ajutorul unui comunist italian, Altiero Spinelli. Convingerile şi metodele similare arată că în realitate toţi aceştia lucrau pentru îndeplinirea aceleiaşi misiuni.

http://www50.brinkster.com/prepomail/default.asp?a=258

Anunțuri
  1. Adrian Adasan
    1 Noiembrie 2007 la 22:05

    Interesant lucru am citit aici.
    Multumire autorului.

  1. 2 Noiembrie 2008 la 0:40

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: