Radu

222.jpgPărinţii plecaseră de acasă, având încredere în Radu. Plecaseră la bunica, la mama mamei lui, care se simţea foarte rău.

 

La plecare, şi mama şi tata l-au pupat. Apoi, au închis uşa camerei. S-a auzit cum au încuiat uşa casei. Când Radu a auzit că s-au suit în lift, s-a dat repede jos din pat să se uite pe geam. Nu, nu ca să le facă semn cu mâna. Ci ca să se convingă că pleacă. I-a văzut suindu-se în maşină. Au plecat…

 

„Ce bine…”, spuse copilul. Aprinse lumina în cameră şi apoi dădu drumul calculatorului. Putea să se joace în voie – pentru că părinţii îi spuseseră că se vor întoarce dimineaţa…

 Radu începu să se joace jocul lui preferat, „Victima”. Era un joc în care te luptai cu diferiţi duşmani şi, dacă reuşeai să omori unul din ei, îţi dădeai seama cât de puternic a fost după numărul de puncte pe care îl primeai.

 Radu jucase atât de mult atât acest joc, încât aproape de fiecare dată ajungea la nivelul 10, unde erau duşmanii cei mai puternici.

 Se jucă o oră, se jucă două ore, după trei ore ochii începură să îi lăcrimeze. Dar nu voia să se lase. Voia să bată recordul săptămânii trecute, dar nu reuşea. Îi era din ce în ce mai somn, capul îl durea, dar era hotărât să nu se culce până ce nu va ajunge la un nou record. Aţipise de câteva ori, dar anunţul „Game over”, „Jocul s-a terminat”, îl trezea de fiecare dată.

 La un moment dat, după ce omorâse toţi adversarii de la nivelul 10, când depăşise vechiul record, pe ecran a apărut o imagine care a făcut să îi sară inima din piept de bucurie. Trecuse la nivelul 11…

 „Oare de ce în instrucţiuni scrie că sunt doar 10 nivele? Abia aştept să trec şi de nivelul ăsta…”

 Adversarii de la nivelul acesta erau mult mai greu de învins. Pentru prima victimă a primit, spre dezamăgirea lui, foarte puţine puncte. Poate şi pentru că era un copil – era primul copil care apăruse în jocul acesta… Când pe monitor a apărut victima, numele ei şi punctajul obţinut, Radu s-a mirat foarte tare, pentru că victima arăta ca şi colegul lui de bancă, Răzvan, şi avea acelaşi nume. De obicei, victimele de la primele nivele aveau nume ciudate, din litere şi cifre. Aici era altfel. Şi punctajul era foarte mic.

 A doua victimă, Mihai, semăna izbitor cu cel mai bun prieten al lui Radu. Şi numele era la fel…

 Până ca Radu să devină pasionat de jocurile pe calculator, ieşeau în fiecare zi în parc, să joace tenis sau fotbal. Dar, de când Radu primise de ziua lui un calculator, era pur şi simplu imposibil să îl mai desprinzi de monitor.

 Cum venea de la şcoală, după ce mânca prânzu,l îşi făcea la repezeală temele şi apoi stătea să se joace pe calculator. La început părinţii se gândiseră că băiatului îi prinde bine joaca pe calculator, dar nu a trecut mult până să îşi dea seama că pur şi simplu calculatorul schimbase viaţa copilului lor. Era din ce în ce mai iritat, la şcoală era neatent, se închisese în el, nu mai ieşea să se joace cu prietenii.

 Băiatul era din ce în ce mai fascinat de nivelul 11: „Voi face orice ca să trec şi de nivelul ăsta…”

 

Faptul că victimele semănau cu oamenii pe care îi cunoştea nu îl mai punea pe gânduri. Reuşise să îl împuşte şi pe bunicul său – bunic care în viaţa reală se tot lupta să îi convingă pe părinţi să vândă calculatorul sau să îl arunce…

 

Imaginea bunicului l-a şocat, aşa că se hotărâse să nu se mai uite la numele şi înfăţişarea victimelor, ci doar la punctajul obţinut. După alte patru victime, imagini luminoase de pe monitor îl anunţau că este marele învingător, că trecuse la nivelul următor.

 

Radu era foarte atent, era decis să treacă şi de nivelul acesta. Lupta a fost foarte foarte grea, deşi lupta tot cu un copil. Parcă victima îi intuia toate mişcările, parcă îi ştia gândurile. Gândea aproape la fel cu el. Lupta era din ce în ce mai strânsă, dar, până la urmă, victima a căzut la pământ, împuşcată în cap…

 

Radu vedea pe ecran victima, pe care o chema tot… Radu… Parcă pe monitor era tot el. Se privea cu atenţie, din mai multe unghiuri. Da, el era.

 

Imaginea l-a şocat puternic. Nu se gândise niciodată la moarte până atunci. Îşi privea victima în ochi… şi avea strania senzaţie că priveşte în oglindă. Doar că victima avea ochii umflaţi de oboseală şi faţa foarte palidă.

 

Auzi un zgomot ciudat, şi apoi o voce aspră:

 

– Radule, ce faci aici? Radule…

 

Deschise ochii cu greu, şi în faţa ochilor văzu monitorul deschis. Adormise în faţa calculatorului. Totul fusese doar un vis… Se întoarse spre uşa camerei. Părinţii îl priveau, cu ochii trişti.

 

– Am avut încredere în tine, zise mama.

 

– Bunica a murit, îi spuse tatăl.

 

Părinţii au ieşit din cameră şi l-au lăsat singur. Erau prea mâhniţi ca să îl mai certe…

 

Radu s-a dus la baie să se spele. Când şi-a văzut chipul în oglindă, s-a speriat. Ochii lui erau umflaţi de oboseală, ca ai victimei din vis. Şi faţa lui era palidă. Arăta exact ca şi copilul pe care îl împuşcase în vis…

 

În loc să se spele, Radu se întoarse în cameră, se aşeză la birou, căută fişierul care conţinea jocurile pe calculator şi îl şterse. Apăsă butonul DELETE, preferând să îşi şteargă toate jocurile decât să îi şteargă jocurile viaţa.

Înţelesese că, în loc să se joace pe calculator, calculatorul se juca cu el. Şi până atunci îl tot învinsese…

Anunțuri
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: