Prima pagină > Articole, Gînduri, Ortodoxie > Învăţătura ortodoxă despre diavoli

Învăţătura ortodoxă despre diavoli

articol_1339.jpgCrearea îngerilor

Dumnezeu Creatorul a făcut mai întâi lumea îngerilor, a duhurilor slujitoare (Psalm 103,5), ca să slujească voii Sale Dumnezeiesti Prea Sfinte. Toti îngerii au fost creati de Dumnezeu în acelasi timp.

Scopurile principale pentru care au fost creati îngerii care formează lumea nevăzută sunt: pentru a-L slăvi pe Dumnezeu (Is. 6,3; Lc. 2,14); pentru a împlini voia lui Dumnezeu cea Sfântă (Mt. 4,11; 25,31; 1 Tim. 3,16); pentru a vesti oamenilor tainele si voia lui Dumnezeu (Mt. 1,20; 2,13; 28,2; Lc. 1,26); pentru a-i ajuta pe oameni să se mântuiască (Ev. 1,14); pentru a ajuta sufletele oamenilor după moartea trupească si a le duce în Rai (Lc. 16,22).

Sfânta Scriptură ne spune că sunt nouă cete îngeresti si trei ceruri (II Cor. 12,4), conform cu descoperirea avută de Sfântul Apostol Pavel. Sfântul Dionisie Areopagitul, în cartea sa „Despre ierarhia cerească” spune că cetele îngeresti se împart în trei grupe triadice: 1. prima grupă triadică îngerească: serafimii, heruvimii si tronurile; 2. a doua grupă triadică îngerească: domniile, stăpâniile si puterile; 3. a treia grupă triadică îngerească: îngerii, arhanghelii si începătoriile. Dumnezeu îsi descoperă vointa Sa la îngerii din ceata superioară, iar acestia, la rândul lor, o comunică celorlalti îngeri. In felul acesta, tainele si puterile lui Dumnezeu urmează în ordine descendentă, de la serafim la înger si fiecare ierarhie ulterioară este consacrată numai cu acele cunostinte, pe care este capabilă să le cuprindă la nivelul respectiv al dezvoltării spirituale.

Cuvântul „înger” înseamnă sol sau trimis. Ingerii au căpătat acest nume datorită slujirii lor, îndreptată de la Atotmilostivul Dumnezeu către mântuirea oamenilor. Sfântul Apostol Pavel ne spune: „Ingerii nu sunt, oare, toti duhuri slujitoare, trimise să slujească pentr cei ce vor mosteni mântuirea?” (Evrei 1,14). Sfântul Grigorie Teologul precizează: „Ingerii, fiind slujitori ai vointei dumnezeiesti, ei nu numai prin facultatea firească, dar si în virtutea harului îmbelsugat se deplasează ca gândul peste tot. Si, pretutindeni, sunt alături de fiecare, atât datorită iutimii cu care îsi îndeplinesc slujirea, cât si datorită subtilitătii esentei lor. Crearea îngerilor a precedat crearea lumii materiale a omului” (Iov 38,7). Sfânul Ierarh Dimitrie al Rostovului scrie: „Ingerii au fost făcuti după chipul si asemănarea lui Dumnezeu, asa cum a fost creat mai târziu omul”. Iar Sfântul Ignatie Brianceaninov ne asigură că: „Chipul dumnezeiesc la îngeri si la om, constă în întelegerea din care emană duhul, ce ajută gândul si-l însufleteste. Acest chip este asemenea prototipului si este nevăzut, asa cum nevăzut este si la oameni. El conduce întreaga făptură a îngerului si a omului. Ingerii sunt, deci, fiinte vii, rationale, imateriale, nemuritoare, capabile să slăvească în imnuri pe Dumnezeu, făpturi limitate în timp si în spatiu si ca urmare au o înfâtisare proprie”.

Sfântul Apostol Pavel ne limpezeste scopul creatiei: „Pentru că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri si cele de pe pământ, cele văzute si cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin El si pentru El” (1 Coloseni 1,16). Din Apocalipsă aflăm că nu putem cunoaste exact numărul îngerilor: „Si era numărul îngerilor zeci de mii de zeci de mii si mii de mii” (Apoc. 5,11).

Fără a cunoste exact firea îngerilor, putem însă să fim siguri că, îngerii nu au trup material ca oamenii, ci sunt duhuri de lumină, care răspândesc strălucirea dumnezeiască. Când, însă, primesc porunca de la Dumnezeu, ei se pot arăta si trupeste, pentru a fi perceputi de oameni, păstrându-si însusirile suprafiresti.

Când au apărut diavolii?

Lucifer, fiind înger de lumină si căpetenia celei de a doua trepte îngeresti, în loc să progreseze în sfintenie, s-a mândrit, voind să fie asemenea cu Dumnezeu (Isaia 14,14). Dumnezeu l-a blestemat, i-a luat harul Duhului Sfânt si astfel s-a transformat în diavol (Le.10,18). Impreună cu el au căzut si îngerii care i-au urmat lui, (diavolii) care sunt supusi Satanei (Efes. 6,12).

Domnul nostru Iisus Hristos ne arată căderea îngerilor: „Am văzut pe satana, căzând ca un fulger din Cer…” (Luca 10,18). Sfântul Apostol Pavel scrie că îngerii răzvrătiti au fost aspru pedepsiti de Dumnezeu si trimisi în Iad, până în ziua în care vor fi judecati pentru păcatele lor. Iar Sf. Apostol Petru ne spune: „Dumnezeu, n-a crutat pe îngerii care au păcătuit, ci legându-i cu legăturile întunericului în Iad, i-a dat să fie păziti, până la judecată” (2 Ptr. 2,4). Sfântul Apostol Iuda ne spune că răzvrătirea acestor îngeri care nu au vrut să rămână în starea lor, ci au dorit să fie în locul lui Dumnezeu, a fost pedepsită astfel: „pe îngerii care nu si-au păzit vrednicia, ci au părăsit locasul lor,i-a pus la păstrare, în întuneric, în lanturile vesnice, spre ziua judecătii celei mari” (Iuda 6).

Diavolii au însusirile îngerilor, cu diferenta că, desi au fost creati de Dumnezeu buni si sfinti, ei n-au rămas în starea lor de sfintenie si bunătate, ci au căzut fără de întoarcere, în întunericul mândriei si vicleniei. Asadar, întâiul vinovat de păcat si întemeietor al răutătilor este diavolul: „…pentru că, de la început diavolul păcătuieste” (1 loan 3,8). El a păcătuit, nu pentru că asa i-ar fi fost firea, sau că ar fi primit înclinatia spre păcat, pentru că în acest caz, vina ar fi căzut pe Dumnezeu. Dimpotrivă, fiind creat de Dumnezeu bun, el însusi, prin propria vointă, s-a făcut diavol, adică clevetitor, vrăjmas, mincinos si defăimător.

Sfântul prooroc Iezechiel spune:”…tu erai pecetea desăvârsirii, deplinătatea întelepciunii si cununa frumusetii. Tu te-ai aflat în Eden, în grădina lui Dumnezeu”; „fost-ai fără prihană în căile tale, din ziua facerii tale si până s-a încuibat în tine nelegiuirea” (Iezec. 28,15).

Decisiv, răul nu ti-a fost dat tie din afară, ci tu însuti l-ai zămislit. Sfântul Antonie cel Mare ne învată scopul principal al lucrării diavolesti pe pământ: „Diavolii se numesc asa, nu pentru că asa s-au făcut sau pentru că Dumnezeu i-ar fi făcut răi, ci pentru că au căzut din întelepciunea cerească, (mândrindu-se). De atunci ne ispitesc mereu, încercând să împiedice urcarea noastră la Cer, locul de unde au căzut ei”.

Oamenii, având trup si suflet, pot să treacă de la plăcerea trupească la cea sufletească. Diavolii însă sunt lipsiti de această posibilitate, pentru că în ei binele firesc a fost nimicit prin căderea si pierderea harului dumnezeiesc. La oameni, binele este amestecat cu răul, dar la demoni, precumpăneste si actionează numai răul.

Păcatul lor cel mai mare este ura neînfricată fată de Dumnezeu. Ei au transformat ascultarea fată de Dumnezeu, firească tuturor făpturilor, într-o împotrivire si într-o vrajbă neîncetată. De aceea, căderea lor este fără de întoarcere.

Ei îsi găsesc plăcerea în tot felul de păcate, se complac mereu în rele, trecând de la un păcat la altul. Neputând săvârsi păcate trupesti, ei păcătuiesc cu imaginatia si cu simturile. Si-au obisnuit esenta lor cu viciile firesti ale cărnii. Aceste vicii sunt dezvoltate la ei, mai mult decât la oameni.

Demonii nu pot face nimic rău Creatorului, Care fiind Dumnezeu Atotputernic, este inaccesibil oricăror influente de afară, din partea făpturilor. De aceea, demonii si-au îndreptat toată răutatea lor, împotriva oamenilor, care sunt chipul lui Dumnezeu, creatura mâinilor Sale. Demonii, stiind că Dumnezeu îsi iubeste făptura sa, caută să dăuneze cât mai mult obiectului iubirii Sale. Duhurile necurate, având în sine principiul tuturor relelor, caută să-i atragă pe oameni, să-i facă robii lor, pentru a-i duce le pierzarea vesnică răzbunându-se astfel, împotriva lui Dumnezeu. Diavolul este duhul cel rău care desparte pe om de Dumnezeu si inspiră ură, perfidie si minciună între oameni. Ispititor (Matei 4,3), stăpânitor al acestei lumi (Ioan 12,31; 14,30; 16, 11).

In Vechiul Testament, diavolul este duhul răutătii, de a cărui fiintă tine însăsi păcatul, zavistia si minciuna. Pentru că El, de la început a fost ucigător de oameni si nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. „Când grăieste minciuna, grăieste dintru ale sale, căci este mincinos si tată al minciunii” (Ioan 8,44).

Sfintii Părinti ai Bisericii Ortodoxe spun că locul diavolilor căzuti din ceata a doua îngerească se va completa cu sfinti, preoti si călugări, după care lumea se va sfârsi, datorită păcatelor oamenilor.

Libertatea vrăjmasilor nostri depinde de sufletele omenesti care se mântuiesc si, de aceea, îi atacă pe oameni asa de tare, ca să tragă cât mai multe suflete în Iad.

Dacă sufletul omului, după moartea trupului, ajunge în Rai, diavolul care l-a ispitit, va fi trimis la Satana în Iad, deoarece nu si-a îndeplinit misiunea încredintată. Dacă sufletul omului ajunge în Iad, diavolul care l-a ispitit va fi trimis de satana la alt om, ca să-l ispitească. 0 altă cauză pentru care diavolul luptă asa de tare pe oameni este si dorinta de răzbunare împotriva lui Dumnezeu, Care i-a blestemat si acest lucru îl poate realiza, prin osândirea cât mai multor suflete în Iad.

Diavolul – ucigas de oameni

Sfânta Scriptură si Sfânta Traditie au numit în felurite moduri pe diavoli: „Ducă-se pe pustie”, „întunecatul”, „stăpânitorul mortii” (Evr. 2,14), „potrivnicul”, „mincinos si tată al minciunii” (Ioan 8,44), „cel viclean” (Matei 13,19), „urâtorul binelui”, „înselător”, „siret”, „vrăjmas”, „ucigas”, „leu care răcneste”, balaur”, „Belzebut” s.a. In toate aceste numiri, caracteristice sunt răutatea si vrăjmăsia, dirijate împotriva oamenilor.

Diavolul urmăreste, prin orice mijloc, pierderea sufletelor noastre.

Cum arată diavolii

Ingerii au chip si înfătisare, la fel ca si chipul sufletului omenesc. Iar acest aspect exterior este constituit de chipul si înfătisarea omului exterior în trupul său.

Sfântul Ignatie Brianceaninov spune că sufletele îngerilor sunt niste corpuri subtile, eterice, pe când trupurile oamenilor sunt materiale, pământesti. Ingerii, la fel ca si sufletele omenesti, au membre, cap, ochi, gură, degete, mâini, picioare. Intr-un cuvânt, o asemănare deplină cu a omului în trupul său. Frumusetea virtutilor, harul dumnezeiesc strălucesc pe figurile sfintilor îngeri.

Chipul demonilor este întunecat si hidos, asa cum l-a văzut Iov pe diavol, ca un monstru hidos. Demonii s-au desfigurat, prin distrugerea în ei a binelui, prin zămislirea si dezvoltarea în ei a răutătilor. Aceasta a lăsat amprenta si pe aspectul exterior.

De aceea Sfânta Scriptură îi numeste „fiare”, iar pe căpetenia lor Lucifer – balaurul cel mare (Apoc. 12,9).

Din Sfânta Scriptură aflăm că demonii au aceleasi puteri pe care le are si omul: văz, auz, miros, pipăit, pot vorbi si pot fi muti si surzi. Insusi Domnul Iisus l-a numit pe demon – mut si surd (Marcu 9,25).

In cartea Sfântului Prooroc Daniel aflăm cum îngerul l-a adus pe proorocul Avacum într-un loc îndepărtat, ca acesta să dea hrană proorocului Daniel, care se afla în groapa cu lei (Dan 4). Dar si diavolii au capacitatea de a se deplasa rapid în spatiu, de a „teleporta” materia, cât si pe oameni.

In Sfânta Evanghelie de la Matei aflăm că diavolul, ispitindu-l pe Domnul Iisus Hristos, L-a dus în Sfânta Cetate si L-a pus pe aripa templului. După aceea, l-a dus pe un munte foarte înalt (Mt. 4,11-1). In viata Sfântului Ioan, Arhiepiscopul Novgorodului, se descrie călătoria pe care a făcut-o pe un diavol, de la Novgorod la Ierusalim si înapoi timp de 3 ore. Este o dovadă că viteza demonului este mare, dar nu infinită (instantanee).

Demonii, asemenea îngerilor, au capacitatea să facă schimbări uimitoare în lumea materială. In cartea lui Iov (1,13-19) citim cum focul, trimis din cer de diavol, a aprins si a ars turmele de oi si pe păstori. Tot aici aflăm că, în urma actiunii unui duh necurat, a venit un vânt puternic si a prăbusit casa în care se adunaseră fii si fiicele lui Iov si care au murit. In cartea lui Tobit se descrie un demon pe nume Asmodeu, care a ucis pe cei sapte bărbati cu care fusese măritată, rând pe rând, Sara (Tobit 3,8).

Actiunea duhurilor asupra materiei, ca si alte multe însusiri ale îngerilor, sunt descrise în Cartea Judecătorilor (6,21). Ingerul s-a arătat viitorului judecător izraelit Ghedeon si când acesta i-a pregătit darul, „îngerul Domnului, întinzându-si vârful toiagului ce-l avea în mână, s-a atins de carne si de azime si a iesit foc din piatră si a mistuit carnea si azimile; îngerul Domnului s-a făcut nevăzut de la ochii lui” (Jud. 6,21).

Observăm că duhurile imateriale au fost create de la început dintr-o substantă mai subtilă decât omul si au fost înzestrate de la început cu forte care le îngăduie să exercite o influentă puternică asupra lumii materiale. In afară de acestea ele au cunostinte foarte mari despre organizarea materiei si legile lumii materiale si stăpânesc mijloace care le dau posibilitatea să influenteze legile lumii materiale. Dar aceste puteri care le posedă duhuriie imateriale rele, demonii, dezorganizează si distrug.

Unde se află duhurile necurate?

Demonii se găsesc în văzduh, adică în spatiul de sub cer, pe suprafata pământului si în iad. „Intinderea dintre cer si pământ, tot abisul pe care îl vedem cu ochii, văzduhul, pământul, servesc drept sălăsluire duhurilor necurate, alungate din Cer”(Sf. Ignatie Brianceaninov).

In Cartea lui Iov, satana este înfătisat ca rătăcind pe întinderea nemărginită a pământului. El cutreieră pământul „dând târcoale, chinuit fiind de o ură neîncetată fată de neamul omenesc”(Iov 1,7).

Sfântul Apostol Pavel numeste pe demoni „duhurile răutătii, care sunt în văzduhuri” (Efes 6,12), iar pe căpetenia lor „stăpânul văzduhului” (Efes. 2,2). Demonii pot reprezenta sursa diferitelor boli si suferinte, deci pot intra în oameni si animale pentru a le chinui (Luca 8,33; 13,16).

Demonii trăiesc în ape, iar acest lucru îl stim din învătătura Bisericii Ortodoxe, care în rugăciunile sale de sfintire a apei roagă pe Dumnezeu să curete apa de posibila prezentă acolo a duhurilor necurate.

Părintele Serafim Rose, vorbind despre locurile propriu-zise ale Raiului si ale Iadului, spune că aceste locuri se găsesc în afara coordonatelor sistemului nostru spatio-temporal. Deci sufletele oamenilor din Rai sau Iad se află într-un spatiu de o altă natură, care începe nemijlocit de aici, dar se întinde ca si cum ar fi în altă dimensiune.

In timpurile noastre, satana, căpetenia demonilor, se află în Iad. Sf. Prooroc Isaia a prevestit acest sălas al satanei: „Si acum tu cobori în Iad, în cele mai de jos ale pământului”(Is. 4,15). Cele prezise s-au împlinit odată cu venirea Domnului nostru Iisus Hristos pe pământ, care l-a legat pe satana pentru toată perioada dintre cele două veniri pe pământ ale Sale: „l-a aruncat în adânc si l-a închis si a pecetluit deasupra lui” (Apoc. 20,3). Inainte de cea de a doua venire a Domnului Iisus Hristos pe pământ: „Satana va fi dezlegat din închisoarea lui (din lad) si va iesi să amăgească neamurile, care sunt în cele 4 unghiuri ale pământului” (Apoc. 20,7).

Din vietile Sfintilor aflăm că mai marele demonilor se află în Iad, iar la suprafata pământului si în văzduh se află diavolii condusi de căpeteniile lor, adică de duhurile necurate, din clanurile superioare. Demonii coboară în Iad pentru a-l informa pe satana asupra celor săvârsite de ei si asupra a tot ceea ce se petrece pe pământ si pentru a primi noi porunci si instructiuni de la stăpânul lor.

După căderea lui Adam si a Evei din Rai, mintea omenească a pierdut harul lui Dumnezeu, care o apăra de duhurile necurate. Diavolii au astfel puterea de a intra în mintea omului si de a-i insufla gânduri păcătoase. Demonii pot să intre în oameni cu toată esenta lor volatilă. Demonul care intră în acest fel în om nu se amestecă cu sufletul, ci trăieste în trupul oamului, posedând în chip fortat sufletul si trupul. Datorită imaterialitătii si subtilitătii lor, demonii pot intra într-un număr foarte mare în om (Luca 8,30).

Sfântul Grigorie Teologul spune că: „Diavolul nu poate pune stăpânire pe noi în întregime, prin nici un fel de mijloace. Dacă stăpâneste puternic unii oameni, acest lucru se datorează faptului că acestia s-au lăsat stăpâniti de ei, de voie bună, fără să se împotrivească” (Iacob 4,7). Deci instalarea directă a duhului necurat în om se face numai cu îngăduinta lui Dumnezeu, constituind adesea urmarea vietii desfrânate si usuratice a celui păcătos. Sunt însă si cazuri în care oamenii de bună voie se leapădă de Hristos si în cadrul unor rituale demonice primesc pe diavoli (satanistii, masonii, New Age…). In alte situatii, Dumnezeu îngăduie diavolilor să se sălăsluiască si să lupte pe oameni, pentru ca acestia să se roage mai mult si din cauza suferintelor să nu mai păcătuiască. De remarcat este si faptul că cel mai des se întâlneste nu instalarea diavolului în om (îndrăcirea), ci posedarea omului de diavol, prin subordonarea sufletului său vointei demonice. Drept exemplu ne poate servi Iuda. Cuvintele Sfintei Evanghelii că a intrat satana în Iuda nu se interpretează că Iuda s-ar fi îndrăcit. Sfântul Apostol Ioan spune că: 1. Satana a pătruns mai întâi în sufletul ucenicului, datorită lăcomiei acestuia de bani (In. 12,6); 2. După aceasta a pus stăpânire pe inima lui (Ioan 13,2); 3. In cele din urmă a intrat satana desăvârsit în el (Ioan 13,27).

Aici avem un exemplu grăitor de posedare treptată de către diavol a sufletului păcătos, datorită pasiunii crescânde a acestuia pentru bani, băutură, desfrânare si celelalte păcate. Duhul necurat se poate înfătisa sub chip prefăcut, întinzând o cursă sau alta. El reprezintă fie răul evident, fie că se transformă în înger luminos, luând chipul binelui si cucerind astfel mintile noastre.

Prea bunul Dumnezeu nu îngăduie diavolilor ca să lupte pe oameni peste puterile lor, ci în aceste lupte îi dă omului putere ca să poată birui. Dumnezeul si Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care este întemeietorul virtutilor, dă putere crestinilor care se luptă cu diavolii si în acelasi timp smereste mânia înversunată a duhurilor necurate, care, fără îngăduinta lui Dumnezeu, nu pot ispiti pe oameni (Iov. 1,12). In lupta cu oamenii, diavolul încearcă să influenteze trupul, simturile, vointa si imaginatia. Dar cum actionează duhurile necurate asupra trupului omenesc? S-a văzut limpede că demonii, cu îngăduinta lui Dumnezeu, pot să ucidă pe oameni sau să abată asupra lor diferite boli si să intre în ei, adică să le stăpânească trupul (Iov 1,13-19).

Cum ispitesc diavolii pe oameni

Diavolii si-au dezlăntuit toată mânia lor asupra oamenilor care sunt creati după chipul lui Dumnezeu, plămada mâinilor Sale. Toate eforturile lor sunt îndreptate pentru a duce cât mai multe suflete omenesti în Iad. Iar pentru aceasta se folosesc de toate experientele, cunostintele si fortele lor.

Diavolul, amăgind pe Adam prin Eva, a făcut să li se ia slava cu care Dumnezeu îi acoperea. Si, astfel, Adam s-a văzut gol (trupeste) cu toată urâtenia lui, pe care mai înainte nu o vedea, întrucât cugetul lui se desfăta de frumusetile cele ceresti. De fapt, după căderea sa din har, cugetările lui s-au făcut pământesti si tindeau în jos, iar cugetul lui simplu si bun s-a amestecat cu acel cuget trupesc al păcatului. De atunci, în jurul inimii omului roteste acoperământul întunericului, adică focul duhului lumesc, care nu lasă mintea să creadă sau să iubească pe Dumnezeu si nici să împlinească voia Lui Sfântă.

Crestinul are libertatea si Puterea Harului Dumnezeiesc de a se elibera de sub dominatia diavolului (1 Corinteni 10,13). Sfântul Diadoh al Foticeii spune: „Din Dumezeiestile Scripturi si din însăsi simtirea mintii aflăm că înainte de Sfântul Botez, Harul lui Dumnezeu îndeamnă sufletul spre fapte bune din afară, iar satana foieste în adâncurile inimii, ascuns în gânduri” (Psalm 63,6-7).

In momentul în care ne-am renăscut prin Sfântul Botez, diavolul lucrează din afară, iar harul lui Dumnezeu, din inimă. In inima omului se săvârseste războiul satanei, care fiind nevăzut nu-l simt cei mai multi crestini. Prin Sfântul Botez diavolul este scos afară din suflet, dar i se îngăduie să lucreze asupra lui prin trup.

Când Harul Dumnezeiesc părăseste pe om, diavolii foiesc ca niste serpi în adâncul inimii, neîngăduind deloc sufletului să caute spre dorinta binelui. Iar când, prin rugăciune, Harul lui Dumnezeu pătrunde în minte, diavolii se strecoară ca niste nori întunecosi prin portile inimii, spre patimile păcatului. Deci, după Botezul crestin, diavolii petrec împrejurul inimii crestinului, lucru pe care vrăjmasii mântuirii noastre nu vor să fie stiut de oameni, ca nu cumva să se întrarmeze împotriva lor cu postul, rugăciunea si Sfintele Taine.

Astfel, diavolul rămânând în exterior seduce pe om cu mândria, slava desartă si mai ales cu senzualitatea, cu îngăduinta lui Dumnezeu, care pune astfel la încercare virtutile oamenilor. Astfel diavolul, prin libertatea pe care o are de la Dumnezeu, împlineste o mare iconomie (Simeon Metafrastul, Filocalia vol. 6,p.315).

Există, în cei care se îndulcesc cu patimile, simtirea unei iubiri pătimase a trupurilor si un duh necurat diavolesc sălăsluit în însăsi simtirea celui luptat de desfrânare. Acesta simte arderea dureroasă a trupului, ca si cum ar fi într-un cuptor de foc. Acest lucru îl face să nu se teamă de Dumnezeu, să dispretuiască aducerea aminte de chinurile Iadului, să fie nepăsător fată de Biserică si rugăciune. Ajunge astfel ca un iesit din minti si din sine si ametit de pofta desfrânării. Persoanele care îsi imaginează si visează des că fac păcatul desfrânării pot ajunge după o perioadă de timp să desfrâneze cu diavolii. Sunt si femei care trimit diavolii desfrânării la bărbati, în timp ce acestia dorm, pentru a-i stârni spre desfrânare.

Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne spune: „Când duhul necurat iese din om (prin Sfântul Botez, Sfânta Impărtăsanie si celelalte Sfinte Taine) umblă prin locuri fără de apă, căutând odihnă… Dacă însă crestinul face din nou păcate de moarte, el răstigneste a doua oară pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos (Evr. 6,4-6) care se află în inima sa de la Dumnezeiescul Botez” (Galateni 3,27). Duhul necurat, neaflând odihnă, zice: „Mă voi întoarce la casa mea (inima omului, de unde a fost izgonit). Si venind o află măturată si împodobită. Atunci merge si ia cu el alte sapte duhuri, mai rele decât el si, intrând, locuieste acolo. Si se fac cele de pe urmă ale omului acestuia, mai rele decât cele dintâi” (Matei 12,45).

Si astfel devine crestinul îndrăcit, chinuit de diavoli, făcând păcate din ce în ce mai mari (betie, desfrânare, hulă, avorturi…).

Din gîndurile diavolesti

Toată lupta Bisericii si, deci, a crestinilor este lupta cu diavolii, fiindcă ei sunt izvorul a toată răutatea si mai ales cei care fac răul. Diavolul numai ne ispiteste, el nu are nici o putere de a ne face rău, cât trăim în această viată pământească. Diavolii au atâta putere asupra noastră, câtă le dăm noi.

După căderea lui Adam si a Evei din Rai si pierderea comuniunii harice cu Dumnezeu, diavolii pot să vorbească sufletului omenesc prin gândurile păcătoase. Demonii ne îndeamnă prin gânduri la păcate, dar nu ne pot obliga să păcătuim. Au puterea de a ne însela, de a ne duce în eroare prin gândurile pe care ni le insuflă.

Satana pierzând, prin mândrie si blestem, constiinta dumnezeiască a ajuns nestiutor. De aceea, nu poate sti de la sine ce să facă, ci vede ce face Dumnezeu ca să ne mântuiască si se sileste să facă cele contrare, ca să ne piardă. Astfel, împotriva proorocilor a ridicat prooroci mincinosi, împotriva legii – fărădelegea, împotriva virtutilor – patimile si păcatele, împotriva credintei – necredinta, hula si erezia.

Toti diavolii se luptă să întunece mintea noastră prin pofte, mânie si mândrie si apoi ne transmit gândurile cele rele si fac pe oameni să săvârsească lucruri pe care numai cei iesiti din minti le-ar putea face.

Când mintea se luminează de darul Sfântului Duh, oamenii se rusinează de cele făcute si de ei însisi. De aceea, Sfintii Părinti ne învată să nu actionăm niciodată când mintea noastră este întunecată de pofte, mânie si mândrie.

Viclenii diavoli ne războiesc cu încercările pe care ni le aduc, îndemnându-ne fie să spunem, fie să facem ceva necuvenit, iar dacă nu reusesc ne îndeamnă să aducem multumire plină de mândrie lui Dumnezeu. Viclenii diavoli se pot retrage pentru o vreme, ca neglijând noi niste patimi mari, pentru că le socotim mici, să le facem boli de nevindecat. Ei ne silesc fie să păcătuim, fie să judecăm pe cei care păcătuiesc.

Pe cei ce nu au cunoscut păcatul, viclenii diavoli îi îndeamnă să facă numai o încercare si apoi să înceteze. Pe cei care au păcătuit,îi războieste cu amintirea păcatului, pentru a cădea iarăsi. Diavolul slavei desarte poate transmite unui frate gânduri pe care să le descopere apoi altui frate, iar acesta să spună apoi fratelui cele ce sunt în inima lui, crezând că este văzător cu duhul (diavolesc).

Demonii stiind că oamenii iubesc adevărul, se îmbracă în haina dreptătii si astfel toarnă prin gânduri otravă în sufletul lor. Astfel a înselat satana pe Eva, spunându-i cuvinte ce nu erau ale lui, ci ale lui Dumnezeu, dar amestecându-le cu minciuna (Facerea 13,1).

Satana se străduieste să ne facă să credem că tot ce ne învată el este bine. Ne sopteste la ureche: „Nu vezi că ai dreptate? Te-a jignit! Răzbună-te.” De multe ori diavolul ia chipul celui cu care te-ai certat, făcându-te să te lupti cu el, în imaginatia ta. Astfel, îti întăreste prin sugestie si energie vointa (Psalm 62,4) si de cele mai multe ori nu-ti poti stăpâni mânia si ura când te întâlnesti cu persoana cu care te-ai certat si te răzbuni.

Diavolul mândriei înaltă pe om până la Cer si de acolo îl aruncă în fundul Iadului. Istoria mândriei omenesti se rezumă la diversele moduri în care oamenii s-au lăudat cu lucrările lui Dumnezeu si s-au pus în locul Lui.

Vicleanul diavol învată pe oameni să mintă cu gândul, cu cuvântul si cu felul lor de viată. De multe ori cei aflati sub inspiratia lui nu-si dau seama că mint si că sunt condusi de diavoli. Si mai grav este când astfel de oameni sunt investiti cu functii politice si sociale.

Există diavoli necurati care ne sfătuiesc nu numai să facem păcate, ci să facem părtasi si pe altii la săvârsirea răului, ca să ne pricinuiască o si mai mare osândă. Multi oameni se bucură când îsi asociază si pe alti oameni la păcatele lor. Parcă le justifică, le micsorează si le dă curaj.

Ispititorul diavol caută să transforme puterile sufletesti cu care ne-a înzestrat Dumnezeu în puteri distrugătoare pentru suflet. Astfel, puterea seminală care se află în noi pentru nasterea de prunci, diavolii ne-o schimbă spre desfrânare. Puterea mânioasă pe care o avem pentru a munci si a ne lupta sufleteste cu diavolii ne-o schimba spre ura si distrugerea aproapelui.

In momentele de mânie, pentru a ne lupta cu diavolii si nu cu oamenii, trebuie să spunem rugăciuni scurte, puternice si dese, cu gândul: „Doamne Iisuse Hdstoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă”; „Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieste-ne pe noi!” Sfintii Părinti spun că atunci când suntem mâniosi, dacă ne certăm cu oamenii vom petrece în pace cu diavolii, iar dacă ne vom lupta cu diavolii prin rugăciune, împotrivire si smerenie, vom fi în pace cu oamenii.

Avem în noi puterea râvnitoare spre virtute, dar potrivnicul diavol ne îndeamnă să râvnim păcatele. Avem în noi poftirea slavei ceresti, dar vrăjmasul diavol ne-o schimbă spre poftirea acestei lumi păcătoase. Avem în noi bucuria pentru Domnul si faptele cele mântuitoare, dar dusmanul diavol o transformă în bucuria si plăcerea păcatelor.

Traditia noastră crestină spune că diavolul dispune de multe posibilităti de înselare: cu cel inteligent face pe înteleptul, cu cel mai putin întelept face pe prostul. Poate să ne captiveze sub influenta citirii unei cărti scrise sub inspiratia lui. Fiind duh, lucrează asupra mintii noastre, soptind: „Nu asculta de duhovnic, nu te spovedi, nu te sfătui cu altii, să nu mergi laBiserică…”

Este un sfătuitor care ne asigură întotdeauna că ne vrea binele. Ne stimulează plăcerile lumesti si ale păcatelor, ale celor care se obtin prin muncă necinstită si înselăciune. Printre altele ne prezintă răul sub chipul binelui. Chiar atunci când ne îndeamnă la bine, o face cu scopuri rele.

Vicleanul diavol jubilează numai atunci când înseală pe cineva, când oamenii iau de bun si adevărat ceea ce este fals si minciună. Multora, suprafata faptei li se pare bună. Naivii se înduiosează. Face si bine, dar aranjează să iasă rău. Te îndeamnă să mănânci peste măsură ca să te îmbolnăvesti, îti spune să bei ca să te îmbeti, îti atâtă drepturile ca să-ti pierzi măsura si să te răzbuni, îti sopteste la ureche ce spun altii despre tine pentru a-ti dezlăntui ura, te îmbie la logică pentru a-ti stimula încăpătânarea.

Ii place să convingă, când înseală. Din gura lui argumentele curg în cascadă. Când se retrage, o face pentru a ne distrage atentia si a-si schimba tactica. Pe cel care trăieste în robia păcatelor, vrăjmasul diavol se sileste să-i steargâ orice gând bun care l-ar aduce la pocăintă. Cu uneltiri dinainte pregătite si cu prilejurile pe care le are, îl face să cadă în aceleasi păcate sau în păca-te mai mari.

Pe cei care îsi dau seama de viata păcătoasă pe care o trăiesc si vor s-o schimbe, demonul îi amăgeste cu această armă: „Nu te îndrepta astăzi, ci lasă pe mâine spovedania. Ai să te spovedesti în postul celălalt. Doar nu ai să mori astăzi”.

Nu lăsati pe mâine îndreptarea voastră, pentru că nu stiti clipa când veti pleca din această lume. Pe cei care sunt râvnitori, diavolul îi pune să facă nevointă peste măsură, aruncându-i în păcatul mândriei. Celui bolnav, care suferă cu multumire boala lui, îi spune câte fapte bune ar fi putut face dacă ar fi fost sănătos si prin aceste cugete îl face pe crestin să-si piardă răbdarea si chiar să cârtească împotriva lui Dumnezeu, pentru boala sa.

De cele mai multe ori diavolul ne aduce argumente din Sfânta Scriptură pentru a păcătui. Diavolul este cel care împarte, cel care dezbină, cel care pune să se lupte om cu om, confesiuni religioase, grupări etnice, partide politice, armate cu armate.

Demonii sunt cei care organizează, prin gândurile insuflate, împotrivirea părtilor una cu alta, din diferite motive. Acesta este rolul lui principal. Din dorintă de răzbunare împotriva lui Dumnezeu, caută să ne piardă si pe noi oamenii. Pe cei ce sunt în lume si sunt aproape de materiile patimilor, diavolii îi luptă cu războiul lucrurilor. Iar pe cei aflati în pustie, datorită raritătii lucrurilor, diavolii caută să-i surpe cu gândurile.

Vrăjmasul omului, ocrotitorul curviei, spune că Dumnezeu este iubitor de oameni si dă iertare pentru patima aceasta, ca una ce este naturală si necesară. După ce am săvârsit fapta, ne scufundă în deznădejde, spunându-ne că Dumnezeu este drept judecător si fără de milă.

Un alt scop al lor este să ne murdărească în stare de veghe, prin aducerea aminte de visele desfrânate. De multe ori diavolii se asează în stomac si nu lasă pe om să se sature, chiar dacă ar mânca tot Egiptul si ar bea tot Nilul (Sfântul Ioan Scărarul).

Cel mai mult se străduiesc diavolii, duminica si în timpul sărbătorilor religioase, să facă pe crestini ca să nu meargă la Sfânta Biserică. De cu seară îi pune să meargă la petreceri, să se uite la filme pornografice, să aibă legături trupesti, iar dimineata, când se trezesc cu sufletul si trupul pline de desfrânare, le dă dureri de cap si oboseală ca să nu poată merge la Biserică. Pe unii îi pune să facă mâncare, să plece la cumpărături, la meci sau să se închine la televizor. Pe cei care prăznuiesc ziua onomastică îi conduce la cârciumă, ca să se îmbete, apoi îi pune la ceartă si omor.

Diavolul sopteste la urechea bărbatilor să-si tundă părul si să-si radă barba, iar la femei să se fardeze, să-si scurteze fustele, pentru a stâmi în lume putoarea desfrânării. Femeilor pasionate de lux si de distractii le sopteste să se îmbrace după modă, mereu cu altfel de haine, să-si cumpere altă mobilă, altă casă si altă masină. Tot diavolul sopteste la ureche femeii ca să facă avorturi, spunându-le că fătul avortat nu este om si deci nu au păcate de moarte.

Necuratii demoni se duc la cei bogati si le împietresc inimile, ca să nu facă milostenie, si de multe ori îi pune să răpească si putina agoniseală a celor săraci. Intunecatul diavol te îndeamnă să furi si te acoperă cu acoperământul lui, spunându-ti că nu te vede nimeni.

Satana sopteste la urechile crestinilor să nu facă cruce când trec pe lângă Sfânta Biserică. Vrajmasul mântuirii noastre ne dă griji si ocupatii ca să întârziem la slujbele Sfintei Biserici, să plecăm mai devreme, să nu ne închinăm la Sfintele Icoane, la Sfintele Moaste, să nu sărutăm mâna preotului, să nu plătim pomelnice pentru cei vii si pentru cei mutati la cele vesnice, să stăm de vorbă cu alti credinciosi în timpul slujbei, să vorbim de rău pe preoti, să clevetim pe aproapele. Blestematul diavol ne împinge de la spate să facem păcatele, iar după ce le-am făcut, ne stă în fată cu rusinea, ca să nu le mărturisim la duhovnic. Când păcatul este mare, ne transmite gânduri de deznădejde si de sinucidere. Când ne spovedim, ne spune să ascundem păcatele cele mari si să dăm vina pe altii.

Cel mai mult luptă diavolii pe crestini când se roagă. Orice crestin când se roagă poate observa cu mintea pe diavol, care caută să-l întrerupă, rătăcindu-i gândurile în toate colturile lumii si la toate păcatele pe care le-a făcut sau le-ar putea face. Iar altii din cauza păcatelor nu pot spune nici măcar o scurtă rugăciune si nici să se însemneze cu Sfânta Cruce. Când ne apropiem de Sfânta împărtăsanie, diavolul ne transmite gânduri de necredintă, ne spune că ne putem îmbolnăvi împărtăsindu-ne cu aceeasi lingurită. Dar oare s-a îmbolnăvit cineva când s-a împărtăsit sau a sărutat Sfintele Icoane?

Diavolul hulei de multe ori batjocoreste pe Dumnezeu si cele ce se săvârsesc în timpul Sfintei Liturghii. Dar nu sufletul omului rosteste aceste cuvinte, ci însusi diavolul. Astfel cum ar putea oamenii huli si binecuvânta în acelasi timp? Satana pune pe oameni să hulească pe Dumnezeu când sunt mâniosi sau când nu li se împlinesc dorintele. Există si un înainte mergător al duhurilor necurate, care ne ia în primire îndată ce ne sculăm din somn si ne întinează primul nostru gând. Când ne trezim, trebuie să ne însemnăm cu Sfânta Cruce si să ne rugăm. Necuratul diavol are obiceiul să ne săgeteze cu amintiri urâte si gânduri desfrânate în momentul în care închidem ochii ca să dormim. Potrivnicul mântuirii noastre ne luptă ca să nu ne rugăm când ne trezim din somn sau când ne culcăm, înainte si după masă, sau să nu împlinim tot canonul de rugăciune, post si milostenie. El ne răpeste stihurile din gură si ne adoarme în timpul rugăciunii.

Potrivnicul diavol sopteste la urechile copiilor să nu asculte de părinti si educatori, să nu învete, să fugă de la scoală si de acasă, iar în cazul cel mai grav să se sinucidă (pentru a se răzbuna pe părinti). Vrăjmasul măntuirii noastre spune celor slabi în credintă să meargă la vrăjitoare, descântătoare si ghicitoare. Acolo săvârsesc false minuni cu puterea lor diavolească (Iesirea 7, 8, 9, 10). Necuratii diavoli învată pe oameni să facă păcate împotriva firii: malahie, sodomie…

Diavolii pătrund în trupurile oamenilor, punând mai întâi stăpânire pe mintea, gândurile si imaginatia lor. Prin păcatele de moarte săvârsite de om, mintea acestuia pierde darul Duhului Sfânt si nu se mai poate smeri si lupta cu diavolii. Oamenii fiind astfel fără apărare si lipsiti de ajutorul lui Dumnezeu, vor fi usor învinsi de diavoli. Sunt si situatii în care, pentru păcatele părintilor, diavolii se sălăsluiesc în copii.

In afară de gândurile rele pe care le transmit omului demonii mai pot ataca partea sensorială si vointa omului. Sfântul Nil Sinaitul ne spune: „Când demonul cel zavistic nu izbuteste să pună în miscare mintea omului, el actionează atunci asupra sângelui si a umorilor, pentru ca prin ele să aprindă atunci imaginatia si s-o umple de închipuiri păcătoase”.

Actionând asupra trupului, demonul răscoleste în om senzualitatea, furia, mânia, mâhnirea, mândria si celelalte patimi. Acestea se pot vedea si din viata Sfintei Mucenite Iustina, căreia necuratul duh, trimis de un mare vrăjitor, i-a dezlăntuit simturile senzualitătii si voluptătii. Dar demonul a fost alungat prin rugăciunea sfintei, cu Harul lui Dumnezeu.

Deci, diavolii ne insuflă diverse gânduri rele, pe care omul neduhovnicesc nu poate să le deosebească si le ia ca gânduri proprii. Acceptând gândurile rele, omul devine un promotor al vointei diavolesti, care încetul cu încetul va pune stăpânire pe el. Astfel poate deveni omul inconstient, un slujitor al diavolilor. Iar acest lucru se întâmplă atât la oamenii simpli, cât si la cei cu functii sociale sau politice.

Alteori, vointa unui astfel de om este atât de puternic unită cu diavolii, încât nu mai ascultă de sfaturile duhovnicului. Demonii, în lupta pe care o duc împotriva crestinilor nu cunosc asezarea inimilor lor, nu le pot cunoaste gândurile. Dar ei le deduc, după cuvintele pe care le vorbim, după gesturile pe care le facem. (După cum mergem, după cum privim, după cum vorbim, demonii pot să cunoască starea noastră sufletească lăuntrică).

De asemenea, după cum primim gândurile păcătoase pe care ni le transmite, diavolul intuieste păcatele spre care noi suntem înclinati. Astfel, în timpul rugăciunii personale sau în timpul slujbelor bisericesti, demonii caută să ne întunece mintea noastră cu gânduri necurate, potrivite cu înclinatiile noastre spre păcate, ne învată Evagrie monahul.

Sfântul Isidor Pelusiotul spune: „Diavolul nu stie care ne sunt gândurile noastre, pentru că acest lucru tine exclusiv de puterea lui Dumnezeu. Insă el ne ghiceste gândurile după gesturi si vorbe. Astfel, de exemplu, vede că cineva priveste cu patimă la frumusetea cuiva. Profitând de înclinarea acestuia, de îndată îi transmite gânduri si imagini desfrânate”.

Războiul diavolilor cu gândurile este mai cumplit decât războiul cu lucrurile. Pentru că războiul cu lucrurile are trebuintă de timp, loc si iscusintă. Ajutor împotriva acestor lupte netrupesti ni s-a dat rugăciunea curată, din care pricină s-a rânduit să se facă neîncetat (1 Tesalonicieni 5,17). Rugăciunea ajutată de harul lui Dumnezeu întăreste mintea pentru luptă, ca una ce poate să lupte fără trup.

In afară de aceasta, diavolii pot transmite energie păcătoasă omului (de desfrânare, mânie, betie, mândrie…). Dar îsi pot reface vigoarea pe seama energiei păcătoase a omului, energie eliminată de om în procesul desfătării vicioase. Sfântul Ioan Scărarul spune că diavolii nu se bucură de nimic mai mult, ca de putoarea (energia) desfrânării. Sfântul Ioan Damaschinul spune că îngerii „contemplă pe Dumnezeu, atât cât este posibil lor. Aceasta fiind hrana lor”.

Demonii, pentru care contemplarea lui Dumnezeu în Duhul Sfânt nu este posibilă, pot căpăta energie unii de la altii, dar si energie păcătoasă, de la omul păcătos. Pentru aceasta, ei trebuie mai întâi să-l facă pe om asemenea lor, căpătând astfel acces în sufletul lui. Un om pătimas si desfrânat este o sursă de energie păcătoasă importantă pentru duhurile necurate. Diavolii aprind în el patimile, care îi vor devora toate fortele vitale. In acelasi timp, diavolii se hrănesc cu această energie a păcatelor.

In afară de aceasta, duhul necurat care stăpâneste pe un om păcătos îi foloseste trupul ca pe un instrument, pentru o mai mare realizare a patimii lui. (Exemple: artistii de filme desfrânate, pornografice, cântăretii de muzică desfrânată si satanică, conducătorii si oamenii de cultură atei si eretici).

Iată, deci, încă o pricină pentru care diavolii se lipesc de omul păcătos din toate părtile. De remarcat este si faptul că diavolii pot înzestra pe oamenii păcătosi cu energie păcătoasă demonică deosebită, care le dă posibilitatea oamenilor supus vointei diavolesti să trudească necontenit pe tărâmul înmultirii păcatelor în lume. In virtutea esentei lor distructive, demonii, lipsiti de capacitatea de a crea, îsi nimicesc în cele din urmă propriii lor discipoli.

Darul Duhului Sfânt curăteste si sfinteste atât trupul, cât si sufletul omului, iar energia păcătoasă a diavolilor este distructivă si pentru trup si pentru suflet.

De ce majoritatea oamenilor nu văd si nu simt pe diavoli?

In Rai, Adam si Eva se aflau în comuniune harică cu Dumnezeu si cu îngerii luminii pe care îi vedeau si cu care comunicau. Căderea în păcat a strămosilor nostri, zămislirea în fărădelegi si nasterea în păcat ne-a făcut incapabili să-i vedem pe îngeri. Lumea nevăzută a duhurilor s-a deschis însă celor curati cu inima (Mt. 5,8). Pe acestia demonii nu-i mai pot amăgi.

Pentru ca oamenii să-i vadă pe demoni, ei trebuie să se sfintească si să atingă treapta desăvârsirii crestine. Cu îngăduinta lui Dumnezeu au văzut îngeri si oameni care au trăit o viată păcătoasă (exemplu: falsul prooroc Varlam).

Sfintii Părinti spun că pentru un om nepregătit este foarte primejdios si păgubitor să vadă pe demoni. Iată ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Câti demoni umblă în văzduh? Dacă Dumnezeu ar îngădui să ne arate chipul lor hidos si respingător, ne-am iesi din minti”.

Trupul nostru material este ca un paravan salvator, păzindu-ne de vederea înfricosătoare a demonilor, care ne-ar duce la soc psihic si tulburare a mintii. Prezicătorii, vrăjitorii si magii, intrând în mod constient în legătură cu demonii, văd aceste duhuri necurate. Practicarea sistemului antihristic yoga si a altor religii de orientare decăzută si demonică te ajută să ai vedenii de la duhurile necurate, care din păcate sunt crezute că ar fi vedenii dumnezeiesti. In legătură cu visele, Sfintii Părinti ai Bisericii Ortodoxe ne-au dat „regula de aur” pentru interpretarea viselor: „să nu crezi în vise si în vedenii”.

Arhiepiscopul Inochentie al Hersonului, întrebat fiind de ce multi oameni nu simt prezenta demonilor, a răspuns: „Pentru a simti asupra ta atingerea duhului întunericului, trebuie să fii tu însuti luminos, iar păcatul înseamnă întuneric”. Pe o haină albă, curată, se vede orice pată, iar pe o haină murdară, neagră, nu se văd nici petele cele mai mari. Intr-un suflet curat, luminos si neprihănit, un singur gând trimis de diavol produce supărare, greutate si durere sufletească. Iar pentru un suflet păcătos, întunecat si plin de pofte, gândurile diavolesti sunt imperceptibile sau sunt acceptate cu mare poftă si plăcere. Insusi duhurile necurate caută prin toate chipurile să se facă cât mai putin perceptibile. Pentru că dacă ar fi usor de văzut, cei mai multi oameni ar fugi de diavoli. Deci, iată că demonii, dominând tiranic asupra păcătosilor, caută totodată să-i convingă cu iluzia că ar actiona ei însisi si că ar fi absolut liberi în toate.

Lupta crestinilor cu diavolii

Comuniunea harică (unirea mistică) cu Mântuitorul Iisus Hristos izbăveste pe cei credinciosi de robia diavolilor, numai în cazul în care credinta lor este desăvârsită. Dar pentru că nu toată lumea atinge desăvârsirea, puterea diavolului în lume continuă să-i domine pe cei nedesăvârsiti, pe măsura patimilor lor. La fel se întâmplă si cu cei necredinciosi.

Deci numai cei credinciosi se pot izbăvi de diavoli, prin puterea lui Hristos, pe care o primesc prin Sfintele Taine, prin rugăciune si prin celelalte fapte bune crestine. Cei care se răstignesc în Hristos, cu patimile si păcatele lor, au putere de a birui pe diavoli. Pentru că numai prin intermediul păcatelor si al slăbiciunilor demonii se lipsesc de sufletul omului. Atâta timp cât omul trăieste în păcate, el este orb si surd fată de Lumina Evangheliei.

Sfântul Grigorie de Nissa spune: „…Când fiinta noastră a căzut în păcat, Dumnezeu n-a lăsat căderea noastră fără Providenta Sa, ci în ajutorul vietii fiecaruia pune un înger, iar pe de altă parte Satana încearcă să facă acelasi lucru, prin mijlocirea unui demon viclean care ar dăuna vietii omenesti”.

Omul însă, aflându-se între înger si demon, prin el însusi îi dă putere mai mare unuia, fată de celălalt, asupra sa. El îsi alege prin liberă vointa sa un învătător (sfătuitor) din cei doi. Ingerul lui Dumnezeu îi îndreaptă gândurile către faptele virtuoase, iar diavolul îl ispiteste cu plăcerile materiale, din care nu există nici o nădejde de mântuire.

După cum aflăm din scrierile Sfintilor Părinti, omul este acela care, în cele din urmă, face alegerea între bine si rău. Atunci când crestinul colaborează cu îngerul lui Dumnezeu, cu ajutorul Duhului Sfânt va înfrunta usor pe demoni. Cuviosul Ioan din Carnaf spune că atunci când crestinii rugându-se rezistă cu bărbătie ispitelor, se căiesc pentru păcatele făcute, rabdă cu blândete ispitele, diavolii se chinuiesc si se ard, dar crestinilor nu le este dat să vadă acest lucru, ca să nu se mândrească.

Rugăciunea, care face ca harul Duhului Sfânt să se reverse asupra omului, unindu-l cu Dumnezeu, îi arde pe demoni, iar acestia nesuferind focul haric, fug cu vaiete. Iată de ce, ori de câte ori necuratul duh ne ispiteste, trebuie să îngenunchiem la rugăciune, care ne aduce harul lui Dumnezeu si cu care vom fi de nebiruit. In viata liturgică este cunoscută puterea rugăciunii si a tămâiei de a lunga duhurile rele. de asemenea, diavolii sunt arsi si alungati de Dumnezeu, care lucrează prin Icoanele Făcătoare de Minuni si prin Moastele Sfintilor.

De ce au nevoie diavolii de jertfe?

Un alt fel de hrană (energie) pentru demoni sunt jertfele. Iată ce spune Sfântul Vasile cel Mare: „Demonii, ca unii ce sunt căzuti pradă voluptătii si patimilor, se desfătează si se hrănesc cu ofrande. In timp ce jertfele se ard în foc, sângele lor se transformă prin ardere în vapori si descompunându-se în felul acesta în particule fine, se prefac într-o stare ce corespunde esentei demonilor. Ei se hranesc cu aceste emanatii, desigur nu asa ca si cum le-ar mânca sau si-ar umple cu ele pântecele, ci asemenea unor animale (stridii si alte făpturi de acest fel), care primesc hrana cu întreaga lor fiintă. Din aceasta pricină demonii devorează cu lăcomie gazele ce se produc în urma arderilor jertfelor si inhalează fumul aromatelor, ca substante pe care si le-au adaptat pentru hrană. Iată cum se explică cultul jertfirilor în fata statuilor idolilor, la popoarele păgâne”.

Toti idolii la care se închină păgânii sunt înconjurati de diavoli, care îsi găsesc plăcerea în jertfele care se fac. Iată de ce toate sectele satanice aduc jertfe de animale si chiar umane demonilor la care se închină si slujesc. Când se aducea jertfă unui idol (demon), o parte din ea era destinată demonului. De aceea, cel care bea din paharul umplut pentru jertfele idolesti, bea din paharul demonului (1 Cor. 10,21).

Pentru falsele minuni pe care le făceau demonii, oamenii le aduceau jertfe si le ofereau onoruri, măgulind astfel orgoliul satanei. Astfel de oameni sunt asa de uniti cu demonii, încât atunci când Dumnezeu săvârsea prin crestini o minune dumnezeiască, acestia îi prigoneau si-i omorau.

De ce îngăduie Dumnezeu existenta diavolilor?

Din iconomie dumnezeiască, diavolul n-a fost trimis în Gheena sortită lui, ci a fost lăsat dezlegat pentru probarea si cercetarea omului si a voii lui libere, pentru ca fără voia sa să-i facă pe sfinti mai încercati si mai drepti si să le fie pricină de si mai mare slavă, iar siesi să-si adune osândă si mai îndreptătită, prin răul pe care îl face si cu ispitele pe care le ridică împotriva oamenilor.

Căpetenie a veacului acestuia si stăpânitor al celor văzute a fost la început omul, fiind rânduit la aceasta de Dumnezeu. Pentru că nici focul nu putea ceva asupra lui, nici fiarele nu-l vătămau, nici otrava nu avea efect asupra lui. Dar odată ce a fost amăgit de diavol, a pierdut harul Duhului Sfânt si stăpân al lumii a devenit diavolul. Din această cauză, vrăjitorii si fermecătorii devin prin puterea diavolească făcători de minuni diavolesti. Ei stăpânesc otrăvurile si apa si focul, după cum au arătat vrăjitorii din Egipt, care s-au împotrivit lui Moise (lesirea 7, 8, 9, 10) si Simeon care s-a luptat împotriva Sfântului Apostol Petru.

Sfântul Ignatie Brianceaninov spune: „Porunca dată de Dumnezeu în Rai, care interzice omului să guste din rodul pomului cunoasterii binelui si a răului, nu a fost anulată. Ea îl încearcă mereu pe om, până astăzi. Mereu este prezent lângă noi diavolul si ne îndeamnă să gustăm din rodul oprit. El nu încetează să ne ademenească prin cugetări păcătoase si lumesti, dezlăntuindu-ne nemăsurat patimile”.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune exact motivele pentru care Dumnezeu îngăduie existenta diavolului si nu-l împiedică să ne atace cu ispitele sale: „în primul rând ca să cunosti că te-ai făcut mai puternic decât diavolul, însemnându-te, în numele lui Hristos, cu Crucea dătătoare de viată; în al doilea rând, pentru a trăi în smerenie si a nu te preamâri prin bogătia darurilor si să nu uiti neputinta ta si puterea celui care te ajută; în al treilea rând pentru că acest duh necurat, văzându-ti răbdarea cu care rezisti ispitelor, să se convingă că l-ai părăsit cu desăvârsire si te-ai depărtat de el; în al patrulea rând, pentru a avea o cunostintă clară asupra comorilor ce îti sunt încredintate, căci diavolul nici nu ar încerca să te atace dacă te-ar vedea pe treapta cea mai de sus a neprihănirii”.

 

Anunțuri
Etichete:, ,
  1. it
    1 Mai 2008 la 15:04

    sa luam aminte

  2. dorin
    4 Ianuarie 2010 la 14:57

    sa fim seriosi cea ce ctim nu poate decit sa ne cutremure de bucurie cu toate ca ar trebui sa tac in fata atitor marturi

  1. 17 August 2008 la 4:30

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: