Prima pagină > Apusul, Atitudine, Gînduri, Ortodoxie > „Să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gînd să mărturisim !”

„Să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gînd să mărturisim !”

„Sectanţii ştiu că atacurile lor rămân de cele mai multe ori publicistic nesancţionate; poţi defăima Biserica după cum ai chef, poţi falsifica Evanghelia după cum te taie capul, fiindcă nimeni nu va avea curajul să îţi răspundă” [46; 206]. d. Andrei Kuraev

În momentul redactării acestui capitol, în România se pune problema scoaterii icoanelor şi a simbolurilor religioase din şcoli. Articolul de faţă a fost inclus în volumul Evanghelia versus Iuda doar pentru că lupta pentru apărarea icoanelor este în esenţă aceeaşi cu cea a apărării Sfintelor Scripturi…

Imediat ce Evanghelia lui Iuda şi Codul lui Da Vinci au început să întindă plaga înşelării duhovniceşti, s‑a făcut simţită nevoia unei reacţii creştine. Ortodocşii, catolicii, protestanţii şi neoprotestanţii şi‑au precizat poziţia faţă de aceste cărţi şi faţă de filmele care le‑au făcut şi mai cunoscute.Lumea ortodoxă a protestat în mod diferit, în funcţie de modul în care a fost percepută amploarea fenomenului. Mitropolia Basarabiei a avut o atitudine care ar putea fi luată drept reper în astfel de situaţii:

„Mitropolia Basarabiei s‑a solidarizat acţiunii de protest faţă de difuzarea în Republica Moldova a filmului Codul lui Da Vinci. Într‑un comunicat de presă difuzat ieri, Mitropolia le recomandă credincioşilor să manifeste rezerve şi discernământ faţă de film şi menţionează că preoţii din această mitropolie, în predicile lor, vor atenţiona enoriaşii despre mesajul dăunător şi necreştin al filmu­lui. Tot ieri, Episcopia de Edineţ şi Briceni a Mitropoliei Moldovei, condusă de P.S. Dorimedont, a adresat conducerii ţării o scrisoare deschisă în care cere: interzicerea necondiţionată a difuzării filmu­lui pe teritoriul Republicii Moldova, după exemplul Greciei, Poloniei, Iordaniei şi al statului Singapore, prevenirea editării cărţii Evanghelia după Iuda, interzicerea sectelor totalitare ş.a. Episcopia avertizează că, în cazul în care aceste cerinţe nu vor fi îndeplinite, creştinii ortodocşi din toată ţara vor organiza ample acţiuni de protest” (P.P.)[1].

Omul modern înţelege cu greu de ce ar fi nevoie de „ample acţiuni de protest” faţă de promovarea unor filme sau a unor cărţi… Poziţia sa sună cam aşa: „Dacă Evanghelia lui Iuda e rea, atunci să o contrazică teologii şi preoţii. Dacă sunt greşeli în Codul lui Da Vinci, atunci să le semnaleze slujitorii Bisericii şi să le combată cât îi ţin puterile… Suntem liberi, nu are nimeni voie să cenzureze un film sau o carte…”

Problema e că astfel de filme sau cărţi sunt blasfemiatoare. Sunt o formă de batjocură a credinţei creştine şi a creştinilor. Să vedem cum ne învaţă un sfânt al vremurilor noastre, Cuviosul Paisie Aghioritul[2], să protestăm faţă de astfel de blasfemii.

În Grecia, când a început să ruleze filmul Ultima ispită a lui Hristos, făcut după cartea cu acelaşi nume a lui Nikos Kazantzakis[3], s‑a făcut multă tulburare. (Compar cele două texte – sau cele două filme – şi datorită faptului că şi Kazantzakis l‑a prezentat pe Iuda ca pe un erou – care Îl mustră pe Hristosul care Îşi lepădase chemarea, strigându‑I chiar: „Trădătorule”.)

Ieromonahul Isaac, biograful Avvei Paisie Aghioritul, scria că: „Biserica a hotărât ca pe data de 6‑7 noiembrie a aceluiaşi an să aibă loc un protest organizat. S‑a cerut şi participarea Sfântului Munte. Dar destul de mulţi s‑au împotrivit. Nu considerau a fi atât de duhovnicesc faptul de a se ocupa de astfel de subiecte. Ei spuneau că mai degrabă desconsiderarea acestui film îi va micşora popularitatea (să observăm că o atitudine similară au mulţi dintre cei care, temându‑se să dea mărturia cea bună împotriva ereziilor şi rătăcirilor contemporane, găsesc tot felul de justificări duhovniceşti pentru a‑şi ascunde frica – n.n.). […] Stareţul Paisie considera protestul împotriva filmului hulitor ca pe o mărturisire de credinţă, pentru aceasta s‑a grăbit să participe la lupta dusă de Biserică” [42; 287].

Şi noi trebuie să ne mărturisim credinţa ori de câte ori este nevoie[4]. A protesta faţă de Evanghelia lui Iuda sau faţă de Ultima ispită a lui Hristos este unul şi acelaşi lucru. Cuviosul Paisie ne propune un model de mărturisire greu de înţeles, dar cu atât mai preţios: „În perioada iconoclasmului zece creştini au apărat cu tărie icoana lui Hristos ce era aşezată deasupra Porţii de Aramă şi au suferit mucenicia pentru ea. Cu atât mai mult acum, când este hulită persoana lui Hristos, nu trebuie să rămânem nepăsători” [42; 287].

Mulţi, foarte mulţi creştini nu ştiu însă despre ce creştini şi despre ce icoană este vorba. Este foarte important să înţelegem care este pilda de rezistenţă pe care Cuviosul Paisie Aghioritul, noul făcător de minuni, ne‑o propune pentru vremurile noastre[5]: „Luând sceptrul stăpânirii greceşti, împăratul Leon, cel cu nume de fiară, care se mai numea şi Conon, şi fiind de neam isaurean, a ridicat prigonire asupra Bisericii lui Dumnezeu, scornind un nou eres, adică numind sfintele icoane idoli. Deci, a poruncit ca pretutindeni din bisericile lui Dumnezeu, din toate casele şi din locuinţele omeneşti să se lepede sfintele icoane, să le sfărâme şi să le dea foc sau să le arunce în apă, iar cei care nu se învoiau la păgânătatea lui, pe unii îi trimitea în surghiun îndepărtat, iar pe alţii îi muncea şi îi ucidea în multe feluri. Astfel, la început, Preasfinţitul Ghermano, patriarhul Constantinopolului, care se împotrivea, a fost gonit de pe scaun cu necinste şi cu bătăi, iar în locul lui a ridicat pe un oarecare Anastasie, eretic de un gând cu el.

În acea vreme mulţi dreptcredincioşi, stând împotriva răutăţii ereticeşti, se făceau mucenici[6], precum au fost şi aceşti sfinţi de care vorbim şi a căror pătimire s‑a început astfel: În Constantinopol era o poartă oarecare ce se numea «Poarta de Aramă», zidită în zilele marelui Constantin. Deasupra acelei porţi era chipul Mântuitorului, de aramă, stând de mulţi ani acolo. Pe acel chip, împăratul şi patriarhul[7] porunciseră să‑l dea jos. Deci, răii credincioşi puseseră o scară pe care se suise un ostaş, cu dregătoria spătar, iar poporul care se adunase acolo, bărbaţi şi femei, văzând aceea, s‑a pornit cu râvnă după dreapta credinţă şi, apucând scara cu ostaşul care era pe dânsa, a aruncat‑o jos, iar pe ostaş l‑a omorât.

Împăratul, aflând de acel lucru, a scos fără de veste ostaşi înarmaţi cu săbii asupra poporului cel dreptcredincios şi au tăiat pe mulţi de parte bărbătească şi femeiască, bătrâni şi tineri, al căror număr numai singur Domnul îl ştie, iar pe cei mai mari i‑au prins vii. Numele lor sunt acestea: Iulian, Marchian, Ioan, Iacov, Alexie, Dimitrie, Foca, Petru şi Leontie. Pe aceştia, bătându‑i cu toiege fără de cruţare, i‑au aruncat în temniţă. Sfinţii au fost ţinuţi în legături şi bătuţi cumplit până la optzeci de zile; căci fiecăruia dintr‑înşii i se dădeau câte cinci sute de lovituri pe zi. Ei, în­tărindu‑se cu puterea lui Hristos, răbdau cu vitejie acele chinuri, neslăbind cu trupurile. Ighemonul, văzând acest lucru, a poruncit să le ardă feţele cu fiare arse, apoi să‑i scoată în uliţe şi să‑i ucidă. Astfel şi‑au sfârşit ei pătimirea. O dată cu ei a fost tăiată şi una din femeile cele slăvite, anume Maria Patrichia, pentru dreptcredincioasa cinstire a sfintelor icoane, iar trupurile lor le‑au aruncat în adâncul mării.

Când sfinţii mucenici fuseseră prinşi pentru chinuri, atunci a fost prinsă şi cuvioasa Teodosia monahia, că şi ea avea aceeaşi vină, adică luase parte la dărâmarea scării împreună cu ceilalţi. Ea a luat cunună mucenicească mai înainte de aceşti sfinţi, şi pomenirea ei se cinsteşte la 29 mai[8], unde s‑a pus şi viaţa ei. Toţi câţi au pătimit pentru acea cinstită icoană a Mântuitorului au stat împreună înaintea Stăpânului Hristos, Dumnezeul nostru, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin” [102; 107‑108].

În viaţa Sfintei Teodosia aflăm alte amănunte despre această întâmplare: „Pe acel chip al Mântuitorului patriarhul Anastasie vrând să‑l lepede la pământ şi să‑l dea focului, ca un luptător de icoane ce era, a trimis ostaşi cu tesle la acel lucru; şi, când un ostaş oarecare cu dregătoria spătar s‑a suit cu tesla pe scară spre a lua chipul lui Hristos şi a îndeplini lucrul său cel potrivnic lui Dumnezeu, atunci l‑au văzut nişte femei dreptcredincioase, care se întâmplaseră acolo, între acelea fiind şi Cuvioasa Teodosia. Acelea s‑au aprins cu râvnă după icoana lui Hristos, îndemnate fiind de Cuvioasa Teodosia, care avea mai multă râvnă şi osârdie spre Domnul şi, fiind insuflate de sfătuirile cele de Dumnezeu şi pline de vitejeasca îndrăzneală către Dumnezeu, au alergat la scară, au răsturnat‑o la pământ împreună cu ostaşul acela, care căzând de sus, a fost ucis, iar ele, trăgându‑l şi bătându‑l, îl batjocoreau pentru acea nelegiuire.

Apoi, ducându‑se cu sârguinţă la patriarhul Anastasie, îl defăimau pentru păgânătatea lui şi îl ocărau cu vorbe ce i se cuveneau, numindu‑l lup răpitor, eretic şi vrăjmaş al Bisericii lui Hristos, aruncând astfel cu pietre asupra lui. Deci, patriarhul Anastasie, umplându‑se de ruşine şi temându‑se ca să nu se scoale cu mare tulburare poporul întreg contra lui, a alergat la împărat şi i‑a spus de necinstea cu care l‑au înconjurat acele femei[9] şi de uciderea spătarului lângă porţile cele de aramă. Din această pricină, împăratul s‑a umplut de mânie şi de iuţime contra dreptcredincioaselor. Deci, a trimis îndată pe ostaşii săi cu săbiile scoase, ca să răzbune necinstea adusă patriarhului şi pentru moartea spătarului” [102; 471]. După câteva zile, Sfânta Teodosia a primit moarte mucenicească… A intrat în Împărăţia Cerurilor. Iar ceilalţi mucenici – Iulian, Mavrichie şi cei dimpreună cu ei – i‑au călcat pe urme…

(Pentru cei care nu cunosc suficient de bine învăţătura creş­tină, trebuie făcută o precizare: îndemnându‑ne să luăm pildă de la cei zece mucenici iconoduli, Avva Paisie nu recomandă uciderea spătarilor contemporani care vor să dea jos icoanele lui Hristos la porunca mai marilor zilei. Mucenicii nu au vrut să îl omoare pe spătar, ci să îl împiedice să dea jos icoana. Învăţătura creştină e cea a iubirii, şi nu a crimei[10].)

Părintele Paisie observă însă cu tristeţe moliciunea care îi caracterizează pe cei mai mulţi dintre creştinii de astăzi: „Dacă noi, «cei plini de discernământ» şi «cunoscători», am fi trăit pe atunci, am fi spus celor zece mucenici: «În felul acesta nu acţionaţi duhovniceşte. Mai bine nu‑l băgaţi în seamă pe spătar, care urcă să dea jos icoana lui Hristos, iar când se va schimba situaţia, vom pune în locul ei altă icoană, şi, desigur, una mai bizantină». Acest lucru este înfricoşător! Căderea, laşitatea şi aranjarea noastră le prezentăm ca pe o înfruntare mai duhovnicească” [42; 287].

Avva Paisie are dreptate: dacă ar fi trăit atunci, marea ma­joritate a creştinilor de astăzi ar fi fost de părere că spătarul trebuia lăsat să îşi facă datoria de serviciu, ascultând porunca împăratului şi a patriarhului iconoclast. Ne dăm seama de asta văzându‑i pe mulţi cum asistă indiferenţi la apostazia contemporană, fără să se gândească să îi stea împotrivă. Spiritul acesta: „Lasă, că răul va trece şi dacă noi vom sta cu mâinile în sân”, arată însă o înţelegere greşită a lucrării lui Dumnezeu în istorie: noi nu suntem nişte piese de şah cu care se joacă Făcătorul lumii sau puterile cereşti. Noi suntem fiinţe libere, avem libertatea de a alege între bine şi rău. Şi, dacă nu simţim nevoia să ne opunem răului, înseamnă că am pactizat deja cu el, fără să ne dăm seama.

Lumea merge din rău în mai rău, şi sunt din ce în ce mai puţine glasuri care să răsune laolaltă împotrivă… Nu este nevoie însă să aşteptăm mitinguri de amploare – cum au fost cele din Grecia când s‑a pus problema modificării buletinelor şi zeci şi zeci de mii de oameni au ieşit în stradă, alături de păstorii lor.

Părintele Gheorghe Metallinos, unul dintre cei mai mari teologi ai vremurilor noastre, arăta că mărturisirea jertfelnică a lui Hristos trebuie făcută de fiecare creştin în parte, că „mărturisirile individuale sunt cea mai teribilă împotrivire, deoarece presupun gândire obştească şi unitate a inimilor. Prin urmare refuzul, întru Hristos, al supunerii faţă de unele hotărâri îndreptate împotriva lui Dumnezeu, ca de pildă cele din perioada prigoanelor, constituie cea mai explozivă împotrivire. Să nu uităm că întotdeauna creştinii se împotrivesc cu Crucea, iar nu prin mijloace lumeşti. Reamintesc exemplul Sfântului Ioan Botezătorul. Protestul său împotriva nelegiuitului Irod a fost făcut în mod public, însă nu organizând «miting». Nu a organizat un protest de masă, adunări. Martiriul şi mărturisirea sunt, prin urmare, de trebuinţă din partea fiecăruia dintre noi, individual[11]. Şi acesta este cel mai straşnic cataclism, deoarece se face de către mulţi, deşi individual, şi generează un protest obştesc. Iar Cezarul de aceasta se temea, mai tare decât de mitinguri de protest”[12] [77; 94].

Se poate afirma chiar că mitingurile de protest ale creştinilor faţă de hotărârile apostaţilor zilei se pot întoarce împotriva Bisericii. Diavolul, Marele manipulator, poate întoarce repede inimile cele slabe ale celor care şi‑au găsit puterea mărturiei numai în numărul mare al însoţitorilor. Când se pune problema suferinţei, mulţi dintre manifestanţi sunt gata să o rupă la fugă… E uşor să scandezi lozinci, e uşor să porţi icoane, dar e greu să suferi… Sfântul Teodor Studitul, în plină prigoană iconoclastă, scria: „Cel care nu e gata de bătaie, [acela] nu se luptă pentru Hris­­tos, nu poate să fie creştin” [83; 86]. „Să nu tăcem, ca să nu ne facem strigare a Sodomei; să nu cruţăm cele de jos, ca să nu pierdem cele de sus; să nu punem piatră de poticnire Bisericii lui Dumnezeu, care poate fi limitată chiar şi la trei ortodocşi, după sfinţi, ca să nu fim osândiţi de hotărârea Domnului” [83; 43].

E înfricoşător acest cuvânt al predaniei, că Biserica ar putea fi „limitată” la trei ortodocşi dacă ceilalţi ar cădea în apostazie; dar, oricât ar fi de înfricoşător, totuşi nu e mai puţin adevărat. Avem datoria de a rămâne tari în adevăr, oricâţi şi oricare ar fi cei care se vor lepăda.

Să rămânem ai lui Hristos şi, sub îndrumarea duhovnicilor noştri, să dăm mărturia cea bună. Duşmanii Bisericii sunt mulţi şi o lovesc în multe feluri, din multe părţi. Dar, dacă noi iubim Biserica, o vom apăra cu toată puterea. Şi, dacă este nevoie, o vom apăra până la capăt.

Să luăm exemplu de la cei care L‑au mărturisit pe Hristos în prigoana comunistă şi să ne hrănim din încurajările şi din mustrările lor:

Nu dor nici luptele pierdute,

nici rănile din piept nu dor,

cum dor acele braţe slute

care să lupte nu mai vor.

Cât inima în piept îţi cântă,

ce înseamnă‑n luptă‑un braţ răpus?

Ce‑ţi pasă‑n colb de‑o spadă frântă

când te ridici c‑un steag mai sus?

Înfrânt nu eşti atunci când sângeri,

şi nici când ochii‑n lacrimi ţi‑s.

Adevăratele înfrângeri

sunt renunţările la vis.

(Radu Gyr, Îndemn la luptă [116; 20])

Cred că, dacă lumea merge în continuare pe drumul pă­gânizării, va veni vremea în care cărţile duhovniceşti vor fi interzise. Nu toate, pentru că nici în prigoana comunistă nu fuseseră interzise toate. Ci mai ales cele din care creştinii pot învăţa să se opună duhului apostat şi înţelepciunii lumii acesteia. Cred că, atunci, texte precum cel din care e luat sfatul părintelui Paisie de a urma curajului celor zece mucenici de la Poarta de Aramă vor fi considerate extremiste şi puse la index. Va fi, într‑un fel, o nouă răzbunare a diavolului, pentru că Biserica a luptat împotriva cărţilor eretice, ca să îi ţină pe oameni departe de rătăcire.

Da, vor veni vremuri în care cărţile „rezistenţei creştine” se vor găsi din ce în ce mai greu… Ar trebui ca astăzi, câtă vreme Dumnezeu ne dă şansa de a ţine în mână cărţile de aur ale cuvioşilor şi mărturisitorilor Bisericii lui Hristos, să le apreciem la justa valoare. Nu se ştie câte generaţii vor mai avea o astfel de şansă. Poezia de mai jos, al cărei titlu este „Mucenicia Cărţilor”, se vrea a fi un îndemn la aprofundarea unor astfel de „documente”:

Nu s‑au mulţumit să ne ucidă Mărturisitorii;

s‑au hotărât să le ucidă şi Cărţile.

Mai întâi le‑au spânzurat prin pieţe;

dar văzând că oamenii le aduc pe ascuns flori,

ca unor răposaţi, au preferat să le ardă pe rug.

Spre surprinderea noastră, Cărţile au plâns

şi apa vie pe care o ascundeau a stins focul.

„Aceeaşi vrăjitorie care păstrează moaştele nearse

îşi arată puterea şi acum”, au spus ei,

şi au încercat să le decapiteze.

Dar, spre uimirea lor, din rănile Cărţilor

a început să şiroiască sângele, şi ei s‑au speriat:

erau sătui de atâţia martiri.

După ce s‑au sfătuit îndelung,

au încetat să ucidă Cărţile;

au înţeles că cea mai teribilă prigoană

este sufocarea prin libertate.

Şi au tipărit grămezi de cărţi,

care de care mai interesante, pline de ştiri senzaţionale,

dar care nu zideau cu nimic sufletul.

Pentru ca nimeni să nu mai aibă timp de altceva

au tipărit atât de mult, şi atât de ieftin,

încât uneori restul la pâine se dădea în cărţi.

Ce nu au putut lovi cu sabia, au lovit cu pacea…

„Doamne, Care ştii că există nu doar litere care ucid,

ci şi litere care ascund viaţă,

pentru jertfa celor care le‑au scris,

scoate‑le la lumină! Trimite‑le spre noi!

De când ne‑au ucis mărturisitorii

Suntem cam singuri…” [74; 90].

[1] „Nici Mitropolia Basarabiei nu acceptă «Codul lui Da Vinci»”, în Timpul, 17 mai 2006.

[2] Au apărut multe cărţi despre învăţăturile şi minunile părintelui Paisie. Una dintre cele mai interesante este Marii iniţiaţi ai Indiei şi părintele Paisie, apărută la Editura Egumeniţa în anul 2005.

[3] Pentru scrierea acestei cărţi, Biserica Ortodoxă din Grecia l‑a excomunicat pe Kazantzakis în anul 1955.

[4] Nu trebuie nici să devenim disperaţi ca sectanţii, să ne trâmbiţăm credinţa cu mândrie la colţ de stradă, dar nici să ne refugiem într‑un fel de ghetou ortodox.

[5] Am considerat necesar să reproduc întregul text despre jertfa celor zece mucenici, pe care Biserica îi prăznuieşte pe 9 august. Mi se pare oarecum anormal ca lumea să fie interesată mai ales de vieţile sfinţilor făcători de minuni, şi mai puţin de cele ale mucenicilor, care au udat credinţa noastră cu sângele lor.

[6] Mucenicia fiind suprema formă de protest faţă de iconoclasm şi faţă de orice altă erezie. Oamenii care par frământaţi de lucrarea ereziilor şi care spun: „Nu putem face nimic…”, arată că de fapt evită să ia în serios singura opţiune de înfruntare roditoare a ereziei: mărturisirea mucenicească.

[7] Din păcate, aşa cum ne arată profeţiile sfinţilor, astfel de păstori vor fi din ce în ce mai mulţi în vremurile de pe urmă. În viaţa Sfintei Teodosia citim că hotărârea de scoatere a icoanei i‑a aparţinut doar patriarhului Anastasie.

[8] Iată că monahii nu trebuie să se ferească să se opună apostaţilor. Sfânta Muceniţă Teodosia ar trebui să fie o pildă pentru monahii contemporani care cred că trebuie să se ocupe doar de rugăciune şi de ascultările din mănăstire, fără să fie preocupaţi de apărarea dreptei credinţe.

[9] În această relatare amănuntele despre cei zece mucenici sunt trecute cu vederea. E posibil ca motivul să fie faptul că Sfânta Teodosia a primit mucenicia înaintea lor. Nu se face referire nici la oamenii din popor care au fost ucişi de iconoclaşti imediat după moartea spătarului.

[10] Sau, aşa cum e la musulmani, a „războiului sfânt”.

[11] Aceasta nu înseamnă că protestele de amploare nu îşi au rostul lor. Icoana de la Poarta de Aramă a fost apărată de mult popor… Ceea ce contestă părintele Metallinos este faptul de a te feri de mărturisire dacă nu eşti acoperit de o întreagă mulţime care să mărturisească alături de tine. Dacă se vor găsi mulţi care să protesteze faţă de o lucrare apostată, e bine. Numai că, întrucât în vremurile noastre râvna se răceşte, e puţin probabil să mai existe proteste masive, şi atunci nu rămâne decât soluţia mărturisirii individuale.

[12] Fără să fie un demagog, părintele Metallinos face el însuşi ceea ce le cere altora să facă: vocea sa se face auzită ori de câte ori apare o nouă ispită.

 

de Danion Vasile 

Anunțuri
  1. meditare
    28 Noiembrie 2007 la 1:27

    bravo articol, ţănesc că l-ai făcut cunoscut!

  2. 9 Februarie 2011 la 0:05

    Stimati ortodocsi, este evident ca jegurile sectare intreprind un atac la baioneta impotriva Ortodoxiei.
    Sfidarea lor trebuie respinsa dur, nu care cumva sa plecati fruntea in fata sectelor nascute din putregaiul Americii.
    Trebuie luat exemplu de la ortodocsii din Georgia, au pus pe foc brosurile ereticilor.

    Trebuie sa ripostam dur in fata nemerniciei .
    Nu trebuie sa ne pese ca-s sprijiniti de Departamentul de Stat.
    Nu trebuie sa dam Cezarului mai mult decat se cuvine!
    Afara cu ei.

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: