Prima pagină > Apusul, Atitudine, Gînduri, Ortodoxie, Ştiri > Astăzi, Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte pe Sfîntul Părinte Ierarh Grigorie Palama !

Astăzi, Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte pe Sfîntul Părinte Ierarh Grigorie Palama !

Astazi, in Duminica a doua a Postului Mare, Biserica Ortodoxa praznuieste, prin cinstirea acordata Sf. Grigorie Palama, o alta biruinta a dreptei credinte, nu mai putin importanta ca cea impotriva iconoclasmului. Observam ca razboaiele ridicate impotriva dreptei credinte sunt menite sa il indeparteze in orice chip pe om de Dumnezeu, sa Il faca pe Acesta sa stea departe, intr-un zona inaccesibila, departe de inima omului. Si daca inconoclastii vroiau cu tot dinadinsul sa stearga Chipul lui Dumnezeu-Om si ale tuturor sfintilor Sai din inima nostra, ereticii valaamisti care se opuneau invataturii marturisite de Sf. Grigorie Palama pretindeau ca omul nu se poate impartasi de lumina necreata, de harul indumnezeitor. In ultima instanta, potrivnicii dreptei credinte, reprezentati pe timpul Sf. Grigorie de valaamistii catolicizanti si rationalisti, neaga posibilitatea omului de a se indumnezei prin partasia cu Insusi Dumnezeu. Iar astazi vor sa Il scoata din sufletele noastre propovaduind ca Dumnezeu este in toate credintele si religiile, si ca se ajunge la El oricum si cu oricine. Toti acesti potrivinici vor sa Il scoata pe Dumnezeu din inima omului. De aceea, este o amintire importanta, la inceputul Postului, a chemari adevarate a omului si a dorului nestins al Domnului dupa inimile noastre, o reamintire a dorintei lui Dumnezeu de a sta cu noi, de a ne vedea fata catre fata si de a se salaslui in sufletele noastre. Departe de a fi oarecum exterioare Postului Mare, asa cum se mai aude, aceste doua duminici ne arata noua la ce si la cine suntem chemati.
Praznuim astazi pe Sfantul Grigorie Palama, invatatorul si povatuitorul dreptei credinte care a lasat marturia adancimii, inaltimii, latimii si largimii Dumnezeului nostru. Dorim sa subliniem intr-un mod mai simplu si nepretentios doar cateva aspecte, legate de jertfa Sfantului Grigorie pentru noi, turma Pastorului celui bun.

Viata sa – prezentata succint si foarte pilduitor aici – arata un fapt mai putin reliefat de comentatori, si anume ca Sfantul Grigorie a suferit si el inchisoarea pentru marturiile sale asupra energiilor necreate ale lui Dumnezeu si, desi un Sinod a recunoscut adevarul invataturilor sale, pentru ca ele se aratau a fi in continuarea invataturilor Sfintilor Parinti ai primelor veacuri crestine, a devenit neagreat atat de imparatul din acea vreme, cat si de catre „poporul” obisnuit. Era acuzat in special de faptul ca „a creat tulburari in Biserica“, acuzatie primita de catre foarte multi dintre Sfinti de la confratii si superiorii lor bisericesti, pentru ca sfintenia si curajul sunt de fiecare data incomode, produc intotdeauna “scandal” si ii “tulbura” pe toti fariseii si caldiceii aciuati in culcusuri calde in Biserica, care nu suporta sa auda glasul Adevarului, glas care sa-i scoata din “cumintenia” pacatelor lor... Asa “au patit” si Sfintii Atanasie cel Mare, Maxim Marturisitorul, Ioan Gura de Aur, Grigorie Teologul, Teodor Studitul, Ioan Damaschinul, Simeon Noul Teolog, Nectarie de Eghina si inca multi, multi altii, iar mai aproape de noi Sfinti recenti precum Ioan Maximovici, Iustin Popovici sau… parintele nostru Gheorghe Calciu. Aceasta, desigur, pentru a se adeveri inca odata ca orice aparator autentic al dreptei credinte o face primejduindu-si viata sa si expunandu-se calomniilor si persecutiilor de tot felul.

Atat viata sa cat si invatatura sa ne arata ca Dumnezeu – Cuvantul, Adevarul, nu poate fi “inchis” si nici facut sa paleasca din stralucirea Sa. Nimeni nu poate „inchide” Lumina in ratiune, sau in logica. Nimeni nu poate „inchide” Lumina in creat si in aceasta lume, in intelepciunea acestui veac si in „cultura”. Si, mai ales, nimeni sa nu se puna de-a curmezisul intre Dumezeu si acesti “mici si smeriti ai Sai”, pe care Domnul se bucura sa ii mangaie cu harul Sau. Caci multi se pun “gardieni” la usa Imparatiei si, ei neintrand, nu vor sa-i lase nici pe altii sa intre acolo…

S-a adeverit cu calugarul Varlaam, ca in pilda cocosului si vulturului a Sfantului Siluan, ca a te baza pe ratiunea ta si pe cultura ta nu te face vultur, ci un soi de cocos ceva mai ingamfat, dar care se taraie tot pe pamant. Si, pentru ca nu intelege maretia vulturului, il calomniaza pe acesta si spune ca inaltimile cerului nu sunt adevarate, si ca zborul vulturului nu este „corect” si „drept”. Cocosul, invidios pe vultur, incearca sa ii taie aripile, sa ii fure Cerul, sa il inchida in ograda sa, unde sa il admire, rob, alaturi de celelalte oratanii, doar pe el, stimabilul cocos cu pene colorate si glas ondulat in mod retoric.

Dar in timpurile noastre, exista si alte modalitati, mult mai subtile, de a indeparta pe cei mai mici de Lumina cea neapropiata, de Hristos. Acum nu mai inchidem Lumina, ci o falsificam. Nu mai mintim spunand ca Lumina este creata, ci spunem, dimpotriva, ca lumina creata a lumii acesteia ar fi insasi Lumina cea neapropiata. Nu mai vrem sa taiem aripile vulturilor, ci ne prefacem, noi cocosii, in vulturi care zboara la inaltimi. Pentru aceasta ne cocotam pe garduri, adica pe inaltimile acestei lumi, ne cocotam in functii, in trepte arhieresti, in locuri bine vazute de lume, si de acolo pretindem ca detinem Lumina, ca vedem Cerul si Il putem aduce si altora.

Astazi se vorbeste cu atata usuratate despre Lumina necreata, de parca ar fi la indemana tuturor, chiar si celor de alta credinta. Dar Adevarul, intotdeauna incomod, este ca simpozioanele nu pot aduce Lumina necreata nimanui, si in nici un caz celor de alta credinta. Numai vietuind dupa dreapta credinta si pazind caile aspre si stramte ale Cuvantului vom putea spera sa ne miluim nu de Lumina cea necreata, noi, pacatosii, ci de atingerea (la fel de necreata) blanda si smerita a Mangaietorului.

Caci adevarat este Cuvantul: Intru Lumina Ta (in lumina Cuvantului, a poruncilor lui Hristos, a pazirii lor) vom vedea Lumina (pe Tatal, pe Fiul si pe Duhul Sfant).

Nimeni asadar sa nu cuteze sa astupe, nimeni sa nu falsifice indemnul Sfantului Ioan Gura de Aur aparut in vedenie Sfantului Grigorie, precum aflam din viata sa, cand acesta era pe moarte: Spre Inaltimi, Spre Inaltimi! Urcand, bineinteles, pe calea smereniei si a pocaintei si bizuindu-ne pe rugaciunile Sfintilor pentru noi…

ÎNVĂŢĂTURA LUI HRISTOS şi învăţăturile omeneşti

“Dacă, precum vă amintiţi, în cea dintâi Duminică a Marelui Post Sfânta Biserică a prăznuit întărirea Ortodoxiei de către cele şapte Sinoade Ecumenice, în cea de-a doua ea cinsteşte pomenirea ierarhului Grigorie Palama, marele apărător al Ortodoxiei. Acesta a trăit în al XIV-lea veac, la aproape şase sute de ani după ultimul Sinod Ecumenic. A primit o educaţie aleasă, fiind apropiat al împăratului din Bizanţ, dar a părăsit curând viaţa de la curte şi s-a retras în muntele Athos, fiindcă sufletul lui năzuia spre împărtăşirea statornică şi nedespărţită cu Dumnezeu. În zilele lui s-a ridicat hulă asupra monahismului şi mai ales asupra călugărilor din Athos, care erau defăimaţi pentru faptul că-şi închinaseră întreaga viaţă numai slujirii lui Dumnezeu, cugetării la cele dumnezeieşti şi rugăciunii.

Sfântul Grigorie i-a înfierat cu mare putere pe aceşti hulitori, ridicându-se în apărarea monahismului ortodox, în acea vreme s-a ridicat ereticul Varlaam, care propovăduia învăţătura greşită că, schimbându-Se la faţă în muntele Taborului, Domnul Iisus Hristos nu ar fi strălucit cu lumina dumnezeiască, ci cu o lumină pământească, obişnuită. Sfântul Grigorie la dat în vileag ca eretic, învăţând cu tărie că lumina taborică este dumnezeiască.

În ziua pomenirii acestui mare ierarh, ca de altfel în toate zilele când sunt pomeniţi sfinţi ierarhi, auziţi în Evanghelia care se citeşte cuvintele lui Hristos: Adevărat, adevărat zic vouă: cel ce nu intră pe uşă în staulul oilor, ci sare pe aiurea, acela este fur şi tâlhar, iar cel ce intră prin uşă este păstorul oilor (In. 10, 1-2). În ele, toţi învăţătorii mincinoşi şi ereticii sunt asemuiţi unor hoţi şi tâlhari, ce nu doresc să intre cu smerenie în sfânta credinţă pe uşa Ortodoxiei, ci năzuiesc să se furişeze prin altă parte. Singura intrare sfântă şi legiuită în dumnezeiasca învăţătură e însă una singură, şi unul singur este învăţătorul nostru – Iisus Hristos (v. Mt. 23, 8), iar noi suntem datori să urmăm doar Lui şi nimănui altcuiva. Eu sunt uşa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui; şi va intra, şi va ieşi, şi păşune va afla (In. 10, 9).

La această uşă El i-a pus ca străjeri ai împărăţiei Cerurilor pe sfinţii apostoli, în urma cărora au primit hirotonia, ca urmaşi ai lor, mulţi alţi păstori buni: toţi aceştia învaţă oile cele bune, turma lui Hristos, să asculte de glasul singurului învăţător şi Păstor, să meargă după Hristos. Au fost şi sunt numeroşi conducători pe care şi-i alege neamul omenesc, mulţi învăţători care arată felurite căi de a trăi – însă Domnul Iisus Hristos ne porunceşte nouă, creştinilor, să mergem numai după El, după Păstorul Cel Bun, Care pune sufletul Său pentru oile Sale (v. In. 10, 11).

Care sunt învăţăturile tuturor conducătorilor omeneşti şi prin ce se deosebesc ele de învăţătura Domnului Iisus Hristos? Toate învăţăturile omeneşti au ca ţintă perfecţionarea vieţii noastre sociale şi politice. Ele vorbesc aproape numai despre felul în care trebuie organizat aspectul exterior a vieţii, despre legile de stat care ar trebui făcute, despre realizarea unei forme cât mai perfecte de organizare statală. Din aceste învăţături omeneşti cunoaştem multe lucruri înţelepte, multe lucruri mari, multe lucruri folositoare, în faţa celor mai bune şi mai vrednice, în faţa celor mai drepte dintre ele ne plecăm şi noi.

Şi totuşi, de ce mergem după un singur Conducător – după Domnul nostru Iisus Hristos? De ce punem sfânta Lui învăţătură mai presus de toate învăţăturile social-politice ale lumii, chiar şi de cele mai drepte dintre ele? Acesta e un lucru pe care trebuie neapărat să-l înţelegeţi.

Înainte de venirea Domnului Iisus Hristos, lumea era adânc înstrăinată de obiectul învăţăturii Lui, necugetând deloc la ceea ce El socotea a fi lucrul cel mai însemnat, neapărat trebuincios, pentru oameni: se gândeau numai la cele exterioare. Lumea antică era încredinţată că pentru dezrădăcinarea răului de pe pământ este nevoie doar de legi drepte în stat; şi lumea nouă visează la egalitate socială. Păstorul Cel Bun ne spune însă cu totul altceva.

Ştiţi că în vremea postirii Lui de patruzeci de zile în pustie satana a început să-L ispitească. L-a suit pe un munte înalt, i-a arătat toate împărăţiile pământeşti şi a zis: „Dacă Te vei închina mie, îţi voi da toate aceste împărăţii şi slava lor” (v. Lc. 4, 6-7) – la care Domnul a răspuns: Mergi înapoia Mea, satano, căci scris este: „Domnului Dumnezeului tău să I te închini şi numai Lui să-I slujeşti” (Lc. 4, 8). El a lepădat de la Sine puterea politică şi socială şi nu la reforme sociale Se gândea. Şi după aceea, cu alte prilejuri, a respins această putere – fiindcă atunci când veneau la El oameni cu rugămintea de a le fi judecător, El se dădea în lături, spunând: Cine M-a pus pe Mine judecător sau împărtitor peste voi? (Lc. 12, 14). Iar când înainte de cumplitele Sale pătimiri de pe Golgota a stat înaintea lui Pilat ca să fie judecat, şi acesta L-a întrebat: „Eşti împărat?“, El a răspuns: „Da, împărat sunt, însă împărăţia Mea nu este din această lume” (v. In. 18, 33-36).

Iată ce are însemnătate pentru noi: faptul că El este Conducătorul unei împărăţii care nu este din această lume, iar conducătorii omeneşti sunt toţi conducători ai împărăţiei acestei lumi. Ei bine, care este deosebirea de temelie dintre învăţătura lui Hristos şi toate învăţăturile omeneşti? În aceea că Hristos ne-a învăţat despre împărăţia care e înăuntrul nostru, ne-a învăţat să luăm aminte la glasul inimii: Căci dinăuntru, din inima omului, ies cugetele cele rele, desfrânările, hoţiile, uciderile, preacurvia, lăcomiile, vicleniile, inşelăciunea, neruşinarea, ochiul pizmaş, hula, trufia, uşurătatea (Mc. 7, 21-22). Aceeaşi idee o veţi afla şi în Evanghelia după Luca: Omul bun, din vistieria cea bună a inimii sale scoate cele bune, pe când omul rău, din vistieria cea rea a inimii lui scoate cele rele – căci din prisosul inimii vorbeşte gura lui (Lc. 6, 45).

În viaţa noastră duhovnicească prin urmare şi în toată viaţa noastră lăuntrică, care se află în legătura cea mai strânsă cu viaţa duhovnicească – inima împărăţeşte şi stăpâneşte asupra minţii noastre, asupra voii şi a năzuinţelor. Noi cugetăm cum vrea inima, credem ceea ce-i place inimii, ne îndreptăm voinţa potrivit năzuinţelor inimii. Simţirea, al cărei organ este inima, domneşte asupra întregii noastre gândiri, credinţe, cunoaşteri, asupra întregii noastre concepţii despre lume, asupra tuturor tendinţelor sociale şi politice. Cum ne este inima, aşa ne este şi viaţa. Dacă inima este curată, sfântă, pătrunsă de dragoste fierbinte faţă de Domnul Iisus Hristos, toate faptele, toate gândurile, toate opiniile noastre sociale şi politice, toată filosofia noastră de viaţă vor fi pătrunse de această simţire, de aceste sfinte porunci ale inimii – şi atunci din vistieria cea bună a inimii noastre vom scoate roade bune în tot ce facem, şi în primul rând în viaţa de zi cu zi, în legăturile noastre cu cei din jur. Iar dacă în inimă domnesc răul şi întunericul, oricât de bună ar fi orânduirea socială şi politică, oricât ar fi de drepte legile, omul va face rele. Nici un fel de legi, nici un fel de orânduire socială nu pot înfrâna inima omenească. Oamenii tind să înăbuşe răul prin pedepse juridice – însă răul continuă, infracţiunile nu contenesc. Ştiţi că şi în cea mai desăvârşită orânduire de stat există o mulţime de oameni josnici, lipsiţi de cinste, care fac răul şi prin tot ceea ce săvârşesc strică tot lucrul bun, împiedicându-l şi lipsindu-l de putere prin năzuinţele inimii sale negre; ştiţi că există o mulţime de oameni egoişti, cărora nu le pasă decât de sine şi care nu se dau în lături să îi strivească pe cei ce stau în calea lor. Ştiţi cât de mulţi sunt oamenii desfrânaţi şi că prin nici un fel de legi nu se poate face ca toţi oamenii să devină buni şi cinstiţi, să nu mai fie oameni necinstiţi, egoişti.

Asta o poate face numai Domnul Iisus Hristos, fiindcă El ne-a adus învăţătura Sa cea dumnezeiască despre felul în care trebuie să fie inima noastră, despre felul în care trebuie să ne-o îndreptăm. Şi prin Sângele Său şi Trupul Său, cu care ne împărtăşim, El ne dă putere să ne luptăm cu răul, să curăţim inimile noastre. Iată de ce El este pentru noi singurul Sfânt Conducător, fiindcă la dezrădăcinarea răului nu pot şi niciodată nu vor putea să ajungă conducătorii omeneşti. Este nevoie de harul dumnezeiesc, de puterea dumnezeiască, pentru a îndrepta inima omenească; oamenii au nevoie de ajutor haric în lupta cu răul. Şi atunci, cum să nu îl iubim din toată inima pe Domnul Iisus Hristos, Care ne-a învăţat adevărul cel mai adânc, Care ne-a întors luarea-aminte asupra inimilor noastre, Care ne-a adus învăţătura dumnezeiască şi luminoasă despre dragostea de aproapele? Şi se cuvine să băgăm de seamă că lucrurile pe care ne-a învăţat El – dragostea, milostivirea, blândeţea, smerenia erau adânc străine de inimile păgânilor. Aceştia nu se închinau blândeţii, ci trufiei; ei socoteau că a da milostenie săracilor este o slăbiciune de neiertat, în rândul lor era foarte răspândită sclavia, care înjoseşte demnitatea omenească; ei nu-i puneau pe sclavi în rândul oamenilor şi se purtau cu ei ca şi cu nişte vite [si nu exista aceeasi trufie si in zilele noastre, chiar si intre cei care formal sunt in Biserica?-n.n.] Ciudat şi nebuneşte ar fi sunat în urechile lor cuvintele dragoste, blândeţe, smerenie şi milostivire – dar ele au răsunat în întreaga lume prin dumnezeiasca propovăduire a Domnului Iisus Hristos şi au supus treptat inimile oamenilor, încât în locul trufiei şi dispreţului faţă de oameni dinainte s-a încetăţenit recunoaşterea tocmai acestor virtuţi.

Aşadar, fiecare creştin este dator să îşi aducă aminte că trebuie să-şi curăţească inima, să dezrădăcineze din ea gândurile rele, să tindă spre sfinţenia ei. Sfântul Apostol Iacov spune: Curăţiţi-vă mâinile, păcătoşilor, şi sfinţiţi-vă inimile, voi, cei îndoielnici. Pătrundeţi-vă de durere, întristaţi-vă şi vă jeliţi. Râsul întoarcă-se în plâns şi bucuria voastră în întristare. Smeriţi-vă înaintea Domnului, şi El vă va înălţa (Iac. 4, 8-10). Smeriţi-vă înaintea Domnului, pocăiţi-vă pentru ceea ce vă întinează inimile, umpleţi viaţa voastră de năzuinţa către dragoste, bine şi milostivire, şi atunci va odihni asupra voastră harul Sfântului Duh. Amin.”

Anunțuri
  1. Diana Paris
    23 Martie 2008 la 15:18

    Si azi s-a sfintit locul pe care se va reconstrui Biserica Sf. Vineri din Bucuresti, demolata de comunisti acum aproape 21 de ani!

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: