Prima pagină > Apusul, Atitudine, Cuvînt Bun, Gînduri, Istorie, Ortodoxie > MĂRTURISIREA ADEVĂRULUI în contextul VREMILOR DE ACUM (foarte important!)

MĂRTURISIREA ADEVĂRULUI în contextul VREMILOR DE ACUM (foarte important!)

sinodul-i-ecumenic.jpg„Am primit spre publicare urmatorul articol din partea colaboratorului nostru Paul Curca, articol al carui duh si al carui continut le impartasim si noi, fiind de un folos incontestabil si imediat, in special intrucat vine sa lamureasca, cu dreapta-socoteala, in Duh si Adevar, multe dintre confuziile si dilemele care sunt vehiculate astazi in spatiul ortodox, real sau virtual, si care, din pacate, ii imping pe multi in greseala, la o margine sau la alta… Va incredintam deci cuvantul fratelui nostru cu indrazneala nadejdii ca “intelepciunea va fi gasita dreapta de toti fiii ei”:”


Cum putem să nu exprimăm adevărul, când ştim că asta este datoria noastră cea mai de seamă în momentul în care învăţătura cea dreaptă a lui Hristos este pusă la îndoială? Şi cum putem să îl exprimăm totuşi când ne ştim cât de păcătoşi, cât de slabi şi netrebnici suntem faţă de acest adevăr? Poate Duhul Sfânt se va milostivi de noi şi va face ca şi de data asta adevărul să rămână întreg în Biserica Sa. Avem parte, în momentul de faţă, de o spiritualitate bleagă, acomodantă, care vorbeşte despre virtuţile ortodoxiei după Sfinţii Părinţi trăgând însă cu ochiul la bogăţiile şi confortul lumii. Vorbim în continuare, în mare parte, în slova cea dreaptă a ortodoxiei dar nu mai avem duhul ei dătător de viaţă. De aceea nu ni s-ar părea vreo problemă, majorităţii dintre noi, dacă am accepta câteva mici modificări prin care să alăturăm la festinul nostru şi pe catolici, urmând apoi, probabil, protestanţii, neoprotestanţii, necalcedonienii şi tot ce a mai dat naştere mintea umană atunci când s-a rupt de adevărul cel veşnic. Noi le oferim lor confortul spiritual, căci le dăm dintr-o bogăţie imensă din care pot să se adape, iar ei ne dau confortul material pe care îl deţin deja, dar la care noi încă nu am ajuns.

Diferenţele de doctrină ar părea mici şi fastidioase, ele scapă imensei majorităţi a credincioşilor şi doar câţiva teologi care studiază textele cu acrivie îşi pot da seama de ele şi discuta pe marginea lor. Dar aceste mici diferenţe sunt menite să sucească total adevărul, să schimbe perspectiva, să transforme în minciună tot restul de care, aparent, nu s-au atins cu nimic. Cei care vor să rămână în dreapta credinţă, dar nu pot aduce dovezi, nu pot demonstra cu argumente pertinente adevărul revelat al tradiţiei, pot spune simplu că ei respectă învăţătura cea veche, dar în niciun caz nu pot nesocoti aceste diferenţe ca şi cum nu ar conta. Dificultatea constă în aceea că denaturarea adevărului de către câţiva, dar aflaţi în frunte, aduce denaturarea generală a adevărului, punerea la îndoială a mântuirii poporului binecredincios dar lipsit de cunoştinţe adecvate de teologie. Adevărul teologic e un lucru de viaţă şi de moarte, şi să fim bine înţeleşi: de viaţă şi de moarte veşnică.

Unora înfruntarea aceasta pentru câteva chestiuni legate de dogmă li se poate părea superfluă, ca o disputa între persoane cu idei fixe (puţine dar fixe, cum spune o butadă) şi fiinţe largi la suflet şi la minte, gata să accepte, să primească cu bucurie noutăţile, inclusiv în materie de dogmă. În fapt însă, lucrurile stau exact pe dos. Laxiştii, liber-schimbiştii, ecumeniştii sunt „specialişti” ai duhului lumesc, umanişti lipsiţi de substanţă, şi tocmai de aceea gata să renunţe la rigoarea adevărului şi a modului de viaţă pe care îl subsumeză recunoaşterea acestuia. Cei ce par conservatori în materie de credinţă – “fanatici ai ortodoxismului”, cum am vazut că spunea cineva – vor să păstreze plenitudinea adevărului, singurul care ne poate mântui. Păstrarea nealterată a Predaniei, necedarea la vreuna din tentaţiile lumeşti, este garanţia că ne aflăm pe drumul cel bun. Suntem, într-adevăr, păcătoşi, dar nu suntem în eroare, n-am căzut în erezie şi astfel putem invoca plini de curaj numele Domnului.

Nu se cuvine să se facă din devierile ecumeniste prilej de dispute şi polemici în Biserică, după modelul a ceea ce se întâmplă în viaţa publică, mai ales în politică. Există, pe alocuri, tendinţa aceasta, dar este marginală şi sper să rămână astfel. În disputele teologice trebuie să biruie un duh al durerii pentru cei căzuţi în greşeală, combinat cu fermitatea nestrămutată a păstrării neştirbite a devărului de credinţă.

Mişcarea ecumenică face parte, ca şi principiile politically corectness, ca şi atâtea alte lucruri din cultura şi civilizaţia contemporană, din tăvălugul nivelator la care este supusă omenirea astăzi. Tot ceea ce este deasupra mediei, tot ce înseamnă tradiţie, excelenţă, profunzime, tot ce are însemnătate pentru viaţa duhovnicească a omului, trebuie redus la un palier cât mai de jos, astfel încât să nu mai influenţeze, să nu mai însemne ceva, să nu-i mai deranjeze pe cei care au pierdut o asemenea trăire, iar amintirea ei vie, concretă, în Biserica Ortodoxă, le-ar trezi mustrări de conştiinţă. Astfel că avem de aşteptat o ofensivă împotriva ortodoxiei dusă atât din răutate cât şi din ignoranţă, dar indiferent de cauze, va fi un război de care nu vom scăpa nicicum.

Odată ce, prin pronia cerească, ne-am învrednicit de a primi adevărul, nu avem dreptul să îl ascundem: „Se aduce oare făclia ca să fie pusă sub obroc sau sub pat? Oare nu ca să fie pusă în sfeşnic?” (Marcu 4,21). Fiecare după puterea şi îndemânarea noastră, după nivelul intelectual şi duhovnicesc la care ne situăm, suntem datori să spunem adevărul. Poate fi periculos să spui adevărul în lume, căci lumea nu e pregătită şi va vrea să îşi apere cele ale ei. Dar, după cum spunea părintele Amfilohie recent, răspunzând la întrebarea: „Nu va este frica?”: Dragul meu, fricosii nu se mantuiesc! Iubiti adevarul si adevarul va va face liberi”. Nu trebuie să ne fie teamă decât de propria frică, de a nu fi demni de adevărul pe care îl purtăm şi pe care trebuie să îl lăsăm moştenire urmaşilor noştri. Adevărul însuşi, dacă se va sălăşlui întru noi, ne va da putere să mărturisim, căci Hristos însuşi este “Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14,6). Oricum, situaţia este dificilă, căci dacă se va cere cumva socoteală, dacă va fi nevoie de spirit de sacrificiu, nu ştiu cum vom reacţiona mulţi dintre noi care acum ne batem cu pumnii în piept că apărăm ortodoxia.

Mulţi dintre noi ne prefacem că nu există probleme acute, acum, care cer o luare de poziţie, o cernere a apelor, ci totul se rezumă la lupta cu păcatul, la provocările soft ale contemporaneităţii lipsite de spirit creştinesc. Desigur, sunt şi acestea, au locul lor, şi niciun credincios conştient nu le ignoră. Dar nu sunt singurele. Lor li se adaugă altele, provenite din starea actuală a Bisericii Ortodoxe Române, din duhul lumesc şi ecumenist care răzbate din multe locuri. Fireşte, poţi ignora aceste pericole, rămânând ancorat în lupta cu păcatele proprii, părându-ţi-se că doar de acestea vei da socoteală în faţa lui Dumnezeu. Că această luptă ar duce la mândrie câtă vreme ne ocupăm de chestiuni teologice complicate, dar de ale sufletului nostru uităm. Mă tem însă că nu e chiar aşa. Dumnezeu are să ne întrebe ce am făcut pentru semenii lângă care ne-a fost dat să trăim, cum i-am ajutat să se mântuiască, vom da seama de felul cum am păstrat talanţii ortodoxiei pe care ni i-a dat în păstrare.

Activitatea cotidiană în lumea care ne este pusă la dispoziţie ne pune în postura de a fi alături atât de indiferenţi religioşi, de atei dar şi de eterodocşi care încearcă să ne spună că diferenţele dintre noi şi ei sunt minore, că ceea ce ne uneşte este mai important decât ceea ce ne desparte şi că ar trebui să existe o unire a tuturor celor ce cred în Dumnezeu. Aceasta unire ecumenică a tuturor într-un glas pare convenabilă tuturor. Eterodocşii pot prelua învăţătura ortodoxă, cărţile de învăţătură fiind disponibile oricui, dar o vor prelua fals şi trunchiat şi în felul acesta ne-o vor preda nouă înapoi. Este însă şi vina noastră, a ortodocşilor aici. Dacă dreptslăvitorii creştini ar fi rămas în duhul cel bun, n-ar mai fi dat naştere la atâtea şi atâtea interpretări, schisme, depărtări de la credinţă. Adevărul este luminos prin el însuşi, cei plini de Duhul cel Sfânt ar fi adus lumina credinţei prin simpla lor prezenţă. Eterodocşii nu trebuie lăsaţi în înşelare, având impresia că sunt în adevăr. Dar propovăduirea nu ţine atât de cuvintele rostite către ei, împotriva eresurilor lor, ci de exemplul viu de viaţă oferit de dreptcredincioşi. Nu este suficientă Tradiţia adevărată, căci cea mai bună tradiţie, în lipsa exemplului viu, a trăirii ei zilnice, este literă moartă, cuvânt gol lipsit de orice consistenţă. Cel mai bun răspuns la încercările lor de a falsifica adevărul de credinţă este să le contrapunem adevărul trăirii în duh, bucuria care se revarsă dintr-o astfel de viaţă. Dacă am fi capabili de aşa ceva sigur mulţi din cei aflaţi în greşeală s-ar întoarce la dreapta credinţă. Desigur, asta nu înseamnă că nu trebuie luate atitudini punctuale în locurile care lovesc învăţătura.

Lupta nu trebuie să fie spre osândirea cuiva, spre demonstrarea dreptăţii noastre, oricât ar fi ea de valabilă în literă, ci spre zidirea aroapelui pierdut, spre ajutorarea lui. Încerc să îl scot din rătăcire din iubire, din compasiune, nu pentru că aş fi superior lui cu ceva, iar scoaterea lui din rătăcire este echivalentă cu afirmarea propriei mele superiorităţi. Decât un asemenea ajutor, care îl păgubeşete atât pe fratele meu, căci îl jigneşte, cât şi pe mine, mai bine îmi văd de treabă şi nu mai fac nimic. Ortodoxia însă ne oferă dreaptă socotinţă şi echilibru care ne vor îndruma în raporturile cu cei de altă credinţă, numai să păstrăm, cu smerenie, calea ei.

Unul din argumentele cele mai însemnate legate de ecumenism este iubirea. Iubirea scuză totul, în numele ei este permis orice compromis. Aceasta însă, ne spun Sfinţii Părinţi, precum şi părinţii înduhovniciţi din timpurile noastre, nu este iubirea adevărată, ci un simulacru care urmăreşte doar binele pământesc al celor ce îl rostesc. Iubirea este o vorbă în spatele căreia se ascund interesele lor meschine. Iubirea caută adevărul şi binele celui iubit, nu confortul lui, mai ales dacă este obţinut cu preţul renunţării la dreapta credinţă. Se bate multă monedă (de obicei e calpă) pe iubirea de aproapele astăzi. În numele acesteia se poate face orice, se poate pretinde orice. Adevărurile de credinţă devin relative, simple cuvinte înşirate în cărţi vechi care nu pot stânjeni dorinţa de comuniune situată, zic ei, dincolo de dogme şi de confesiuni. Străşnicia cu care unii încearcă să păstreze neatinsă învăţătura ortodoxă pare fixism rigid, înapoiere faţa de spiritul vremii, lipsă de iubire condamnabilă. De fapt, tocmai în păstrarea intactă a comorii ortodoxiei stă iubirea, împreună cu rugăciunea pentru toată lumea, dar făcută în taină, nu în adunări ecumenice televizate. Clamarea acestei iubiri în public e cu atât mai intensă cu cât nu îi corespunde nimic înăuntru. Adevărata iubire e aspră, căci încearcă să scoată din greşeală, să ajute, să spună falsităţii pe nume pentru a da şansă răscumpărării celor căzuţi în erezie.

Care e, de fapt, principiul care îndeamnă astăzi la unire, la ştergerea diferenţelor dintre oameni, indiferent de rasă, de sex, de convingeri şi de orice ar putea să ne facă diferiţi unii de alţii? Acest principiu se aplică întregii civilizaţii contemporane şi aplicarea lui, prin ecumenism, la religie este doar un caz particular. Mă tem că ideea de bază care ne leagă este doar apelul la o natură umană comună, în numele căreia orice deosebiri dintre oameni sunt socotite ca nesemnificative. Astfel se ajunge la un umanism integral care găsindu-şi împlinirea exclusiv în propria imanenţă, în ciuda bogăţiei şi a varietăţii pe care le face să se manifeste nu poate duce decât la nihilism.

Actualul context al Bisericii ne obligă pe fiecare la luarea unei poziţii, la o despărţire a apelor. Există un mod elegant de a refuza să alegi, de a te situa într-un loc sau altul. Legat de viaţa creştină, ai mereu ceva de făcut şi de spus, iar aceasta se leagă de actualitate. Dar este o actualitate, ca să zic aşa, perenă. Lucruri care persistă: lupta cu patimile, de pildă e oricând potrivită, fiindcă este o luptă permanentă. Pe lângă acestea însă, există momente istorice stringente care impun o atitudine în chestiuni punctuale, legate tot de viaţa ortodoxă. Dacă atunci te referi tot la chestiunile perene, şi numai la ele, de fapt ocoleşti răspunsul la ceea ce e mai grav. Nu se pot ignora problemele pe care istoria le pune creştinului practicant. Dumnezeu s-a întrupat istoric, ceea ce se întâmplă cu noi sunt lucruri istorice, nu ne putem ascunde că nu ar exista. Lipsa de preocupare, de implicare sunt sinonime cu individualismul nepăsător faţa de semeni şi, am convingerea, sunt vinovate în faţa lui Dumnezeu, oricât de buni creştini ar fi în rest cei ce nu se implică. Lucrurile trebuie spuse pe nume, pentru a avea conştiinţa împăcată, oricare ar fi consecinţele ce decurg de aici.

Lucrurile stau cumva la modul în care Părinţii Bisericii, preocupaţi fiind de lupta cu patimile proprii, nu s-ar mai fi adunat în vreun sinod ecumenic ca să dezbată ereziile care bântuiau Biserica, căci o asemenea adunare ar fi fost prilej de vorbe deşarte, de mândrie, de ură şi de tot ce mai poate coborî omul din viaţa duhovnicească dusă în singurătate. Chestiunile teologice subţiri ar fi fost lăsate pe mai târziu, într-un nu se ştie ce viitor, sau pur şi simplu ignorate în numele nevredniciei proprii, iar ereticii puteau să-şi facă de cap cum vroiau ei, ca lupii lăsaţi liberi în staulul oilor. Vă daţi seama ce fel de ortodoxie am mai fi avut atunci? Dumnezeu însă a avut grijă de Biserica Lui şi a trimis la timp sfinţi care să o salveze.

Apelul la Sfinţii Părinţi, la literatura patristică în general, nu este, prin sine, un indiciu suficient al păstrării dreptei credinţe. Noi suntem aici, într-un mediu cultural cu totul diferit de al lor. Ceea ce au creat ei, chiar dacă îşi păstreză întreaga semnificativitate pentru noi, nu poate fi preluat întocmai, ci trebuie înţeles în contextul de atunci, şi apoi adaptat la necesităţile timpului nostru.

Mai departe însă, nu trebuie căzut în ispite negativiste. Oricât ne-am implica subiectiv, sau odată cu implicarea, trebuie să crească echilibrul, dreapta socotinţă. Adevărul trebuie spus ferm şi răspicat, dar în duhul dragostei creştine, încercând să îl îndrepte pe cel ce greşeşete, nu să îl distrugă, să-l facă harcea-parcea. Dacă nu reuşim să păstrăm dreapta măsură în criticile noastre, atunci mai bine este să tăcem. Multe din cele pe care le rostim nu sunt adeverite şi sfinţite în noi de Duhul lui Dumnezeu, din cauza păcătoşeniei noastre şi a neputinţei noastre de a vorbi în duh de rugăciune.

În vremea noastră scade nevoinţa, ne mulţumim cu din ce în ce mai puţin în privinţa postului şi a ascezei practicate. Iar pentru a avea cugetul împăcat (dar îl vom avea oare împăcat astfel?) ne străduim să avem cât mai mult un creştinism după chipul şi asemănarea noastră, chiar dacă asta nu ne-ar fi de niciun folos. Am vrea să reducem lucrurile, să fie după măsura noastră făcând din slăbiciunea pe care ne-am împropriat-o printr-o viaţă păcătoasă măsura generală, regula ce trebuie urmată de toţi. De aceea şi acceptăm cu uşurinţă tot felul de pogorăminte care să ne uşureze nevoinţa, tot felul de scăderi ale credinţei şi de întâlniri cu ecumeniştii. Între duhul lumesc şi ecumenism, conform definiţiei fiecăruia în parte, nu este vreo asemănare. Totuşi, ambele îşi trag seva din aceeaşi secătuire a vieţii duhovniceşti, sunt fraţi care împreună lucrează pentru desfiinţarea adevărului de credinţă.

Faptul că eu mă aflu în adevărul şi dreptatea ortodoxiei faţă de un ateu, un eretic sau un mare păcătos îmi dă o anumită superioritate faţă de acesta, sentiment care generează mândria, starea cea mai cumplită a omului, căci atunci se apropie cel mai mult de diavol. Aceasta este evoluţia normală a minţii umane căreia, pe o cale logică, îi este imposibil să nu se trufească. Păstrarea literei credinţei, fără duhul ei, fără realizarea ei în practică, nu foloşeşte la nimic. Să încercăm, de aceea, să păstrăm un duh al smereniei, adică să mă pun pe mine mai prejos decât toţi oamenii, inclusiv a celor ce se află în greşeli evidente, în erezie sau în păcate de moarte. Aşa ceva nu îmi e cu putinţă, dar Dumnezeu poate da celui ce se roagă. Trebuie ca mintea, care judecă cele ale lumii în chip lumesc, să fie ţinută legată de a face judecăţi de valoare, şi atunci Dumnezeu se va milostivi de noi şi ne va da starea cea bună.

Ţinerea Predaniei neatinsă nu este dovada incapacităţii de schimbare, a neacceptării noutăţii, a neputinţei adaptării. Ci este menţinerea acelei căi de urmat care, ea singură între multe altele posibile, poate asigura mântuirea. Şi numai înăuntrul acestei căi este posibilă schimbarea, înnoirea, căci se schimbă omul cel vechi, supus morţii şi păcatului cu omul nou, născut în Duhul Sfânt. Adevărul nu ţine de un set de propoziţii, ci este un adevăr viu, lucrător care îi propune celui ce îl primeşte cea mai înaltă ipostaziere a fiinţei umane, apropierea de Dumnezeu prin sfinţenie. Cu toate că nu suntem noi capabili să o urmăm, trebuie totuşi să o ţinem cu orice preţ şi să nădăjduim în mila Domnului.

Sursa

Anunțuri
  1. Florica
    21 Iulie 2008 la 14:03

    Este o scrisoare ce te intareste in lupta cea dreapta. Multumim pentru astfel de publicatii

  2. cameleonul
    23 Iulie 2008 la 1:44

    salut.nu stiu daca e bine sau rau dar am sa va intreb pe toti astia care tot isi dau cu parerea despre credinta:PUTETI EXPLICA (nu pt mine ci pentru toti necunoscatorii cum sa inmultit lumea?daca dupa ce adam a cunoscuto pe eva si ea a nascut 2 fii?de ce sunt oamenii albi si negri?se spune ca sunt facuti dupa chipul si asemanarea domnului!!…nu vreau sa reiese ca nu stiu despre dumnezeu sau cfa nu sunt crestin ortodox.uite de exemplu poate multa lume se roaga lui dumnezeu pentru un anumit lucru sa i se indeplineasca.eu dau un singur sfat tuturor celor ce se roaga!!!nu mai cereti nimik(bunuri foloase,sau chiar cistiguri la loto)fiindca dumnezeu va spun sincer este neutru sta deoparte nu face nimik pt cei pacatosi.si asa se nasc intrebarile de genul de ce dumnezeu tace !!!!ceai vrea sa faca atunci cind tu nu te rogi macar corect??de te stii ca ai gresit ff mult in viata ta,de crezi tu singur ca ai ceva pacate,sfatul meu este ca in rugaciunile tale sa nu mai ceri nimik decit iertare pt toate gresalile si pacatele pe care leai facut.este ca si cum ai gresit la locul de munka si seful e fff suparat pe tine si gindul lui este cum sa scape de tine dar tu nu stii asta si laq vreo 2 zile te duci zimbind si cu pofta de vb si ii spui cai vrea o marire de salariu!!ei cam astai intelesul cu rugaciunile noastre necorecte fata de dumnezeu.a prins careva ideea.multumesc

  3. 23 Iulie 2008 la 14:03

    Cameleoane, desi intrebarea ta nu are nici o legatura cu acest articol, am sa incerc sa-ti raspund.

    1. Eu nu-mi dau cu parerea despre credinta. Eu preiau ceea ce au zis si scris Sfintii, Dumnezeu si teologii traitori in Duh. In Ortodoxie nu este loc pentru pareri personale.
    2. Mi se pare cel putin straniu sa pui mai multe intrebari la care nu vrei raspuns personal. Daca esti cunoscator – ai putea lesne sa le explici tuturor „necunscatorilor” toate intrebarile ridicate de tine… Astept.
    3. Mi-a placut ce ai scris privitor la rugaciune. E foarte real si important.

    Deci, uite cate ceva referitor la intrebarile tale:

    >http://www.gotquestions.org/Romana/sotia-lui-Cain.html
    >http://www.gotquestions.org/Romana/origine-rase.html
    >http://www.gotquestions.org/black-people-Bible.html
    >http://www.gotquestions.org/Adam-and-Eve-questions.html
    >http://www.gotquestions.org/Cain-afraid.html
    >http://www.gotquestions.org/Romana/chipul-lui-Dumnezeu.html

    Doamne, ajuta!

  4. alexandru
    24 Iulie 2008 la 17:02

    cameleoane Dumnezeu se scrie asa

  5. gil
    10 Iulie 2009 la 11:17

    mai cameleoane,nu inteleg bine:tu nu stii sa citesti?este scris in cartea :Hronograf” istoria lumii,deci si cum s a inmultit lumea,cum e cu rasele…nu te mai da destept sau doritor de cunostinte prin punerea d intrebari smechere!mai citeste si apoi mai da te putin mare!

  6. gil
    10 Iulie 2009 la 11:20

    articolul e simpatic dar:te poti smeri fata d cel eretic doar la fapte,ca esti mai putin milos,mai lenes..dar nu in ceea ce priveste marturisirea credintei

  7. gil
    10 Iulie 2009 la 11:26

    patriarhul si toti episcopii se vede clar ca sant eretici:se roaga cu ereticii…dar si preotul care ii pomeneste pe patriarh sau pe episcopii ecumenisti e si el eretic!cel ce vrea sa zica ceva impotriva legilor bisericii ii spun ca vrea apostazie fara apostati,ecumenism fara ecumenisti,apocalipsa fara criza economica si razboi,antihrist fara cip…dar asa e corect sa spuna fiecare ce vrea

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: