„Ziua Naţională a Rugăciunii” în Moldova – SEMN AL APOSTAZIEI VREMURILOR NOASTRE

Lupul ecumenist

De cîteva zile, poporul din Moldova este invitat stăruitor să ia parte la aşa-numita “Ziuă Naţională a Rugăciunii” (vezi anunţul), dedicată victimelor traficului de fiinţe umane. Aflăm din mass-media locală că această “Zi” se vrea a fi ziua de duminică, 7 decembrie, atunci cînd Biserica Ortodoxă o cinsteşte pe Sfînta Mare Muceniţă Ecaterina.

Denumirea însăşi a acestui eveniment de anvergură naţională este cel puţin ciudată pentru că rugăciunea (cea adevărată, sănătoasă – adică ortodoxă) nu are nevoie de o zi a sa, ea însemnînd însăşi legătura permanentă şi vie a creştinului ortodox cu Creatorul său – Dumnezeu-Mîntuitorul. Nu este greu să observăm că denumirea acestui eveniment este departe de a fi una ortodoxă. Niciodată Biserica nu a instituit “Zile” închinate combaterii unor griji ale lumii acesteia. Pînă acum, cel puţin…

Este însă mai potrivit să vedem mai în amănunt care este duhul stăpînitor al acestui eveniment. Aflăm că “Ziua Naţională a Rugăciunii” este iniţiată de Organizaţia Internaţională pentru Migraţie (filiala din Moldova) în parteneriat cu Coaliţia Interconfesională pentru Prevenirea Traficului de Persoane. Nu miră deloc faptul că iniţiativa acestei manifestaţii vine din partea unor structuri necreştine care, bineînţeles, nu au nici o legătură cu Rugăciunea. Trist este, însă, faptul că evenimentul de duminică va avea loc (dacă ne mai rabdă Dumnezeu pînă atunci) cu sprijinul substanţial al Mitropoliei Moldovei (care se numără chiar printre organizatorii de vîrf ai acestei mascarade „duhovniceşti”) – instituţie bisericească care se pretinde a fi oblăduitoarea credincioşilor ortodocşi din Moldova. Iată ce a declarat Mitropolia la conferinţa de presă de joi prin reprezentantul său, părintele Octavian Moşin: “Chiar dacă Biserica nu poate soluţiona multiplele probleme cu care se confruntă societatea noastră, totuşi Biserica este cel puţin un filtru prin care se împiedică plecarea oamenilor peste hotare. Vrem ca şi în acest an pe 7 decembrie să ne adunăm în bisericile din localitatea noastră şi să ne rugăm împreună pentru victimele traficului de fiinţe umane”.

Este perfect adevărat că Biserica este într-adevăr un filtru eficient, dar numai pentru fiii ei, căci numai aceşti fii cer binecuvîntarea duhovnicului să plece sau nu în străinătate (şi mai toţi nu primesc asemenea binecuvîntări), numai aceşti fii ascultă de glasul Bisericii care îi învaţă să se mulţumească cu puţinul ce îl au … Dar numai fiii ei, numai creştinii, numai ortodocşii …

Din păcate, limbajul umanist (şi prin aceasta, deloc ortodox), diplomatic şi comod pentru toţi, a devenit limbajul standard prin care Mitropolia se exprimă în public, inclusiv în faţa celui care nu este turma păstorită. Este de la sine înţeles că cei de la Mitropolie nu ne vor spune că prin „bisericile din localitatea noastră” mai subînţeleg, de fapt, şi „casele de rugăciune” ale sectanţilor, că dorinţa „de a ne ruga împreună” face parte din dorinţa Mitropoliei de a-şi pudra faţa pentru buna imagine în faţa celorlalte „confesiuni” şi de a-i obişnui pe credincioşii ortodocşi cu duhul ecumenist al „rugăciunilor în comun”. Mitropolia nu este începătoare în acest domeniu. Deja de mai bine de cinci ani slujbaşii mitropolitani se înjugă entuziasmaţi la diferite „proiecte” naţional-mondiale a căror scopuri şi stăpîni nu au nici o legătură cu Biserica Ortodoxă… (UNICEF, UNFPA, OIM, etc).

Alături de Mitropolia Moldovei pentru această cauză nobilă şi binevenită, este aşa-numita „mitropolie a Basarabiei” care „va instala corturi în Chişinău şi prin sate, unde „preoţii si slujitorii bisericesti” vor distribui materiale informative despre migraţie şi pericolele traficului de persoane. Cei ce nu vor putea participa la slujbele bisericeşti din această zi vor putea primi un CD cu predici” (sursa). Nu cred că duhovnici ortodocşi ca părintele Iustin Pîrvu, p. Arsenie Papacioc, p. Sofian Boghiu, p. Antonie de Suroj sau alţii să fi ţinut “predici” pe această temă. Atunci de unde să fi apărut aceste predici pe CD-urile distribuite de „mitropolia Basarabiei”?!

Să cugetăm un pic asupra motivului instituirii respectivei „Zile a Rugăciunii”. Ştim cu toţii că ţara noastră se confruntă cu distructivul fenomen al migraţiei. La acest capitol moldovenii sînt de neîntrecut. Cu toţii avem pe cineva plecat cu traiul din Patrie (rudă, prieten, cunoscut). Trist, foarte trist. În această situaţie răsar o seamă de întrebări la care, însă, nimeni nu se grăbeşte să dea vreun răspuns: Cine sînt aceştia care pleacă din ţară? Ne putem oare ruga, noi, ortodocşii, pentru oricine care pleacă peste hotare? Cît de „victime” sînt victimele traficului de fiinţe umane? Orice rugăciune este rugăciune în sens ortodox, adică este în duhul Sfinţilor Părinţi la Sfinta Treime?

Pentru început, să ne întrebăm, ce îi face pe oameni să plece peste hotare ? Şi încă: oare plecarea peste hotare este unica soluţie ? Sau este oare această soluţie corectă ? Din cîte ne spun chiar cei plecaţi, fapt adeverit şi de cercetările sociologice ale acestui fenomen pretins social-economic, cei care formează grosul emigranţilor sînt moldovenii plecaţi în căutarea cîştigului mai mare decît cel pe care ei îl pot afla acasă, în ţara lor. Bineînţeles că lumea mai pleacă şi la învăţătură, se mai căsătoreşte prin străini, dar nu aceştia formează fenomenul evadării în masă din Patrie.

Deci, plecaţii dintre noi sînt mînaţi fie de dorinţa de a cîştiga mai mult, fie de dorinţa de a cîştiga măcar ceva să nu moară de foame ei înşişi sau, mai degrabă, cei dragi lor – soţiile, copiii, părinţii, rudele mai apropiate … Altfel spus, economia moldovenească nu le poate asigura nici locuri de muncă plătite la nivelul coşului minim de consum şi nici condiţii prielnice pentru a-şi înjgheba vreo îndeletnicire cît de cît profitabilă.

Economia ţării nu s-a format, însă, din senin, fără ştirea moldovenilor, în particular, a celor plecaţi. Ceea ce avem astăzi – o economie slabă, controlată de o mînă de oligarhi străini căpătuiţi peste noapte (noaptea privatizării se are în vedere) din avuţia naţională, – este rodul „activităţii” parlamentului ţării de la 1990 încoace, căci acest organ legiuitor a votat toate reformele care i-au alungat din ţară pe moldoveni şi a format toate guvernele care nu au izbutit să conducă ţara. Dar cine i-a oploşit prin jilţurile legiutoare pe deputaţii care ne-au înzestrat cu o asemenea economie antinaţională – la propriu şi la figurat ? Refugiaţii „social-economici” din ţară fug de rezultatul propriilor lor votări sau nevotări. Aceşti „refugiaţi” nu au izbutit să se dumirească în listele de hoţomani şi de inapţi împinşi în parlament, nu au izbutit să genereze partide (mai corect, un partid, un singur partid naţional) în care să aibă încredere mai mult decît pe parcursul minutelor în cabina de votare. Mai mult, nu izbutit să se adune să protesteze împotriva nelegiurilor făcute de către legiuitorii aleşi şi nici să-i pedepsească cel puţin moral prin excluderea lor nominală din relaţiile noastre cotidiene de fini-nănaşi-neamuri-vecini-colegi-şefi-etc.

În loc să facă toate acestea sau ceva din toate acestea, bravii noştri oropsiţi dau bir cu fugiţii lăsînd ţara de izbelişte, pradă duşmanilor. Ba mai mult încă: ei mai trimit din străinătate bănet acasă pentru ca tot în buzunarul asupritorilor să ajungă prin reţeaua comercială controlată de acei pe care i-au votat şi de a căror urgie au fugit … Altfel decît trădare nu pot numi situaţia cînd fiii ţării îşi lasă ţara la cheremul duşmanului şi dezertează de pe cîmpul de luptă. Ba îşi mai finanţează duşmanii proprii şi ai ţării.

S-ar găsi cineva să zică că nu pe aceştia îi vizează „ziua cu rugăciunea”, ci pe victimele traficului de persoane. Dar care este mecanismul acestui trafic ? Oare nu începe el cu promisiunea de viaţă frumoasă, uşoară şi bănoasă ? Potrivit unui studiu sociologic executat de organizaţia internaţională „La Strada”, practic toate femeile ajunse prostituate prin reţeaua de trafic erau perfect conştiente de „munca” pe care urmau să o facă după „angajare”. Indignarea acestor persoane „traficate” este cauzată nu de „prestaţia” lor, ci de faptul că ele sperau la bani mai mari şi la o atitudine mai „umană” …

Da, au fost cazuri de răpire prin violenţă a unor fete care au fost transportate peste hotare fără voia lor şi prin violenţă obligate să se prostitueze pînă le salva tatăl sau alţii. Dar asemenea cazuri sînt unicate.

În afară de aceasta, oare toţi cei plecaţi sînt creştini ortodocşi, adică sînt fii ai Bisericii lui Hristos ? Oare ei au plecat cu binecuvîntarea preotului lor duhovnic ? Iar dacă, abia aflaţi în străinătate, au aflat de Hristos, oare nu există biserici ortodoxe prin europa ceea a lor unde să-şi găsească un preot duhovnic ? Iar dacă s-au pocăit, de ce nu revin în ţară ? Iar dacă sînt în mîinile traficanţilor şi nu pot scăpa şi unica lor speranţă e la Hristos, de ce se crede că Biserica nu se roagă pentru aceste persoane ? De ce e nevoie ca nişte organizaţii necreştine să-i indice Bisericii lui Hristos, Singurei Sfinte Biserici Soborniceşti a Apostolilor cînd şi pentru cine să se roage ? Oare aceste organizaţii necreştine ştiu mai bine decît Biserica ?

Pentru cine sîntem chemaţi să ne rugăm în această duminică ? Pentru persoane care şi-au lepădat ţara, rîvnind la cîştiguri murdare ? Ce să ceară de la Dumnezeu Biserica pentru aceste fiice şi aceşti fii risipitori ? Să cîştige mai bine ? Să nu fie maltratate cînd îşi „prestează serviciul” ? Sau pentru ca Dumnezeu să-i mîntuiască pe cei robiţi ? Dar tocmai aceasta Biserica o face la fiecare Sfîntă Liturghie ! În ectenii se spune: „Domnului să ne rugăm … pentru cei robiţi şi pentru mîntuirea lor …” Pentru ce mai e nevoie de o zi anume dictată nouă de necreştini ? Sînt aceştia mai presus decît Apostolii ? Decît Sfinţii Părinţi ? Decît Biserica Însăşi ?

Atunci care este sensul participării Bisericii la acţiunile necreştinilor, a unor acţiuni care nu adaugă nimic la lucrarea Bisericii ? Sensul e unul: să ne unim într-un duh cu ereticii, negînd lucrarea Bisericii şi adevărata ei rugăciune pentru „cei robiţi, pentru mîntuirea lor”. Căci a alerga la o altă rugăciune care pretinde ajutorarea celor robiţi nu înseamnă oare neîncredere în rugăciunea Bisericii pentru acelaşi lucru şi pentru aceiaşi năpăstuiţi ?

Să luam aminte la Canonul 18, 59 Laodiceea şi la Canonul 103 Cartagina care glăsuiesc clar: “În biserică se pot citi numai rugăciunile aprobate canoniceşte. Nimeni nu are dreptul să compună rugăciuni noi şi să le citească în biserică”.

Ca simulacrul pseudo-duhovnicesc de duminică să fie complet, la manifestaţie vine să participe şi aşa-zisa „Uniune a Bisericilor Creştine Evanghelice Baptiste din Moldova” (mai pe româneşte – Uniunea ereticilor din Moldova). Aceştia vor asalta inima capitalei – Piaţa Marii Adunări Naţionale (acolo unde în ’90 ne-am recîştigat dreptul la limba „vechilor cazanii” pe care să o vorbim cu demnitate „în hram şi acasă”, unde ne-am cîştigat independenţa, inclusiv faţă de sectele venetice) – unde – spune presa – începînd cu ora 14.00 (pînă la 16.00) “credincioşii” vor cînta, vor recita poezii şi vor asculta predici pe tema migraţiei şi unde vor “improviza” un “Zid al plîngerii” destinat moldovenilor care vor să pună bileţele cu numele celor dragi afectaţi de migraţie. Este însă cazul să amintim că Dumnezeu primeşte doar rugăciunile făcute de cei cu credinţă dreaptă (ortodoxă) – adică, cu „inimă înfrîntă şi smerită”, în Biserica Ortodoxă – (acolo unde doi sau trei se vor aduna în numele Meu, acolo voi fi şi Eu) şi în duh ortodox. Celelate “rugăciuni” au acelaşi efect ca şi Ramadanul musulmanilor…

Vedem cum o nevinovată “zi de rugăciune” se transformă într-o arenă babilonică pe care se dă bătălia pentru sufletele băştinaşilor ortodocşi. Şi cel mai grav este că înşişi păstorii noştri de la Mitropolie, care sînt chemaţi la Păstorire şi Mărturisire a Adevărului Răstignit şi Înviat, ne lasă de izbelişte în faţa lupilor răpitori de suflete.

Atît de actual, Sfântul Ierarh Luca al Crimeii (+1961) ne aminteşte cine sîntem noi, creştinii: „Noi, credincioşii ortodocşi, nu sîntem prea mulţi. Mîntuitorul i-a numit pe ucenicii Săi turmă mică (Luca 12, 32). Şi acum sîntem turmă mică şi acum sîntem puţini, dar avem totuşi stăpânirea de a fi fii ai lui Dumnezeu, căci Îl iubim din toată inima pe Domnul nostru Iisus Hristos”.

Unii creştini mai şmecheri ar putea răspunde: „Unde vedeţi voi ecumenism? Ce, vor sluji împreună?!” Nu, nu vor sluji împreună (aşa se declară, cel puţin). Însă duhul ecumenist este mult mai subtil decît pare la prima vedere. Atît de subtil, încît poate „să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi” (Matei 24:24). Slujirea în comun nu implică neapărat şi apropierea trupească a slujitorilor. Ştim bine că bisericile ortodoxe canonice de pe întreg pămîntul se află în comuniune hristică (a lui Hristos) chiar aflîndu-se la mari distanţe geografice. Ceea ce ne uneşte pe noi, creştinii de aici, cu ceilalţi creştini (ruşi, gruzini, sîrbi, greci, americani, japonezi, africani, arabi, etc) este duhul Adevărului – duhul lui Hristos, Capul Bisericii. Aşa cum noi, creştinii, sîntem uniţi prin Biserică în Hristos, tot aşa şi ecumeniştii apostaţi sînt uniţi prin „Biserica” lor ramificată în duşmanul lui Hristos – Satan. Şi această unire este una pan-geografică, deoarece duhul comuniunii nu se împiedică de dimensiunile materiale ale lumii. Adică, dacă un preot se va ruga (în biserica sa) duminică aceasta anume pentru „Ziua Naţională a Rugăciunii” – eveniment organizat şi susţinut, după cum am văzut, de necreştini şi eretici – el se va afla în părtăşie duhovnicească cu ceilalţi „preoţi” şi pastori eretici care se „vor ruga” în acelaşi duh, în acelaşi timp, cu acelaşi scop. Asistăm, în aceste vremuri tulburi de apostazie făţişă, la un ecumenism camuflat, dosit – însă chiar mai periculos decît ecumenismul vădit cu care ne-am „obişnuit” de la o vreme. Mai periculos tocmai pentru că este mai greu observat, fiind îndreptăţit de „nepărtinitoarea” idee precum că fiecare poate sluji în biserica sa, neamestecîndu-se (doar trupeşte) cu cei de alte credinţe.

Fraţilor întru Hristos! Vedem cît de tulburi au devenit vremurile. Vedem cît de profesioniste au devenit vicleşugurile vrăjmaşului. Cît de uşor de păcălit ne-am făcut; cît de larg ne deschidem poarta sufletului pentru tot soiul de ispite lucitoare ce vin asupra noastră. Pricina slăbănogirii noastre generale stă în lipsa unui „singur lucru care trebuieşte”, dar care este tot mai izgonit din viaţa noastră bisericească – Credinţa cea Dreaptă, Cuvîntul Cel Mîntuitor. Căci cu credinţa adevărată vine şi dreapta socoteală, şi puterea pentru a rezista şi a mărturisi Adevărul pînă la urmă, şi rugăciunea rodnică de fiecare zi…

Pentru că Dumnezeu ne-a lăsat poruncă să ne iubim aproapele, şi noi vă chemăm ca, din iubire faţă de sufletele apropiaţilor voştri, să le arătaţi pericolul duhovnicesc care ne paşte o dată cu participarea şi încuviinţarea acestei blasfemii naţionale, numită „Ziua Naţională a Rugăciunii”.