Prima pagină > Apusul, Atitudine, Cuvînt Bun, Gînduri, Ortodoxie > „Pelerinii” vremurilor de pe urmă

„Pelerinii” vremurilor de pe urmă

Întreaga suflare creştină, prin dumnezeiasca înţelepciune şi sfântă iconomie e permanent răscolită, îmboldită încă din primele veacuri spre dorirea perpetuă, veşnic însetată de cereştile taine. Aceste scumpe nelinişti omul contemporan le scaldă în apele nepăsării, în traiul monoton şi molcom, sărac de fapte mari, searbăd şi nevolnic, omorâtor de mântuitoare trudiri. Noi cei de azi care ne revendicăm a fi adevăraţi creştini, uităm că Mântuitorul Hristos a propovăduit un altfel de creştinism decât acest „creştinism de seră„, mult iubit nouă, zămislind din zbuciumul prigonirilor îndurate, nu creştin „de vitrină„, ci după modelul primilor creştini, apostolii, creştinul purtător de Hristos era creştinul-sărac, creştinul-flămând, creştinul-de lume îngrijorat, creştinul urgisit, creştinul-pribeag, mâhnit de această lume. Ştim foarte bine, măcar unii dintre noi, că Mântuitorul nu s-a învoit, resemnat şi complice, cu fărădelegile lumii, nici nu a acceptat „îndulciri” de la oameni pentru a avea o viaţă tihnită şi „confortabilă”, nu S-a zbătut să-Şi câştige o anume „prestanţă”, să-Şi facă un „rost în viaţă”.

Statornice pravile în această lume a nestatorniciei, rămân pildele Lui de părtăşie cu sfintele chinuri îndurate împreună cu cei fără de casă, fără de masă, fără nici o „omenească menire” cu toţi „răii” şi „antisocialii”  neştiutori de principii tăioase ori norme rigide. Da, a băut din paharul amărăciunii cu toţi „zoioşii”, cu „lichelele” şi „drojdia societăţii”, oameni care nefiind pecetluiţi cu „înalte” şi „alese” chemări, slobozi de cărturăreasca chemare, au dibuit cu inima tainele mântuirii fără cârteală, fără sminteală, fără „înţelepte” reflecţii ori „şovăieli precaute” ţâşnite din ungherele minţii. Ei, lepădăturile lumii, ei, nespălaţii, dezmoşteniţi ai soartei odată cu Apostolii, străini de nodurile încâlcite ale treburilor şi nevoilor, au împărţit cu Hristos ocări, umilinţe, batjocuri, lipsuri şi nevoi, colindând dosădiţi pe coclauri şi prin târguri. Cred că aceştia sunt primii oameni care, părăsind toată trufia pământească, purtaţi de Duhul, au purces pe căi neumblate să „apostolească” pe meleaguri păgâne, vestind nesmintit Adevărul. Ei au pus temeliile viitorilor pelerini, nebunilor mistici, iubitorilor de slobodă vieţuire, lepădând straiul strâmt al nevoilor vieţii şi al grijilor lumii. Ei sunt cei care, uitând de metehnele firii, cuprinşi de „smintită” râvnă, au ales acea „bogăţie” pe care fricosul bogat o dispreţuise: veşnica nemurire lipsită de griji. Iată „ispita” de care sunt învinşi, odată cu bogatul mai sus pomenit, toţi bogaţii acestei lumi: „mergi, vinde tot ce ai, dă averea ta săracilor şi vei avea comoară în cer şi apoi, luând crucea vino şi urmează Mie”.(Marcu 10,21)

Bogăţia lumii e bine să ştim că e una din marile ispite ale tuturor vremurilor care îl duce pe creştin (uneori vădit) inconştient la o perpetuă apostazie. Bogăţiile acestei lumi îi încătuşează creştinului superficial libertatea de a mărturisi, clătinându-i sufletul între cer şi pământ, şi tot bogăţia a fost una din cele trei ispite, „probe de foc”, cu care a fost încercat Mântuitorul pe muntele Carantania. Da, iubirea de arginţi este una din cele mai primejdioase patimi pentru creştinul care alege viaţa de pelerin. De această nemiloasă ispită pelerinii tuturor religiilor, dar mai ales pelerinii creştini, de-a lungul istoriei, s-au lipsit prin dramatice chinuri îndurând aspre nevoi de suflet sfinţitoare în lupta cu viclenele duhuri.

„Pelerinii” contemporani

37030Acum, după ce cititorul, prin cuvintele de mai sus este măcar succint pus în temă în privinţa originilor istorice ale pelerinajului şi, în mod deosebit, cu primele forme de pelerinaj creştin, vom prezenta cât mai fidel pelerinajul şi pelerinul creştin, aşa cum se descoperă în lumea noastră contemporană totalitară, atee şi ignorantă, fudulă şi superficială. În primul rând ţinem să subliniem faptul că sunt numiţi impropriu „pelerini” cei care se „ostenesc” să ne viziteze istoricele vetre monahale: mănăstirile. De ce? Pentru faptul că atitudinea, „scopul” cât şi vestimentaţia îi trădează pe cei mai sus pomeniţi ca fiind binecunoscuta specie din „fauna plimbăreţilor” – turistul. Ce este turistul? Este cel ce se plimbă prin Ortodoxie, „încântat de sine” ca „Vodă prin lobodă”, confundând mediul bisericesc cu o splendidă „experienţă spirituală”. Turistul este acel „burghez fudul” cu pretenţii de intelectual rafinat, iubitor de „subţirimi culturale”, rătăcind impetuos plin de o „gravă importanţă” în sobrietatea ctitoriilor voievodale privind absent, rece, distant, uşor dispreţuitor la necioplitele gazde, tineri pletoşi şi bărboşi, fremătând încoace şi încolo, mânaţi de nevoile zilei. Dacă ar fi doar atât, ar fi bine, dar diversitatea „speciei” e mult mai complexă. Îi vezi pe unii făcând printre straturi adevărate slalomuri, pe alei îndrăzneţe „maratonuri”, pe alţii râzând zgomotos, perorând strident, fără pic de jenă, copii ţopăind încoace şi încolo, fluierând, îmbrâncindu-se vesel, înhăitaţi în fel de fel de hârjoane, cu părinţii unii din ei tăifăsuind liniştiţi pe alături, păşind „senini”, „calmi”, „fără probleme”, neafectaţi de vacarmul propriilor odrasle, deoarece „aşa sunt ei”, „sunt mici şi neştiutori”, „sunt nevinovaţi”, „doar şi noi am fost copii”, etc. Grav nu e atât că aceşti oameni sunt cu asemenea „maniere” ci faptul că, fiind lipsiţi de o minimă etică (creştinească, nici atât), săvârşesc toate acestea în mănăstiri scuzându-se „candid” şi „legitim” cu expresii precum: „am plătit”, „nu am ştiut”, „să nu fim absurzi”, etc., atunci când sunt mustraţi şi chestionaţi. Acestora însă, noi le spunem: chiar dacă „ai plătit”, bădărănia, lipsa de elementare norme creştine, impertinenţa şi agresivitatea verbală nu se pot justifica cu astfel de „scuză” mai ales într-un mediu unde atitudinea duhovnicească nu poate fi trecută cu vederea. „N-am ştiut”, „să nu fim absurzi” sunt scuze puerile şi copilăreşti nedemne de un adevărat creştin pentru că aceste scuze nu rezolvă nimic, nu salvează în nici un fel problema, nu te „educă” absolut deloc, ba dimpotrivă.

olga_at_the_church_of_st_xeniaCine te-a oprit „să ştii”? Cine ţi-a spus că „neştiinţa” e o virtute, că nu-i nevoie „să ştii”? Cât despre „absurditate” e bine să ştim că, precum noi suntem consideraţi acum, la fel şi Hristos şi apostolii şi proorocii şi mucenicii, cu tot alaiul sfinţilor au fost consideraţi „absurzi” din totdeauna şi aşa va fi până la sfârşitul veacurilor căci lumea trăieşte în minciună şi înşelare şi, bineînţeles, tot astfel şi gândeşte. Da, astăzi, într-adevăr, turiştii, „fiarele Ortodoxiei” aduc mari prejudicii vieţuirii monahale. Răspândesc în mănăstiri duh nou de lux şi confort, poluează fonic liniştea codrilor noştri şi văile mănăstirilor cu instrumente muzicale, alarme, claxoane, casetofoane, radiouri, etc. încălcând fără scrupule, dornici de aventuri nesătule, rânduielile statornicite de veacuri în obştile monahale. Peste tot, în poieni şi izvoare, pe râuri şi dealuri, prin desişuri şi luminişuri, zac aruncate în neştire pungi, etichete, ambalaje şi sticle, urme ale „civilizaţiei” marilor oraşe, mărturii ale „conştiinţei creştine”, „barbarie modernă”, în lumea de basm a falnicilor codri. Oare acesta să fie mesajul lumii către noi, oare acesta este chipul creştinismului dătător de viaţă, oare aceasta să fie destinaţia mănăstirilor noastre: coşuri de gunoi pentru mizeriile lumii? Căci ce poţi spune când, cu impudică îndrăzneală se încalcă sobrietatea specific monahală, vieţuirea ascunsă şi austeră întru osteneala duhului de cei ce nu deosebesc mănăstirile de staţiuni balneo-climaterice, parcuri de agrement, confundând mănăstirile cu mari „edificii de cultură şi civilizaţie”? Îmbrăcaţi în tricouri multicolore (sigur îmbrăcaţi?), cu forme ostentativ dezgolite, cu ţigara ostentativ fumegând în colţul gurii, ori mestecând plictisiţi şi „importanţi” chewing-gum, ţăcănind în stânga şi dreapta cu blitzuri, prosperi şi distraţi, aceştia sunt „pelerinii” vremii. Lipsiţi de evlavie, penibil de serbezi în vorbe, stângaci închinându-se în grabă, sec privind la icoane ori miopi cu o tâmpă uimire, încremeniţi precum „pigmeul în faţa statuii” ei sunt mostre ale omului „nou”, înţărcuit în definiţii pompoase, străini de realităţile veşnice, tributar raţionamentului scolastic ucigător de suflet.

Femei cu „libere concepţii”, deocheat aranjate, doldora de podoabe, strident „împănate” cu toate culorile curcubeului, cu chipuri de plastic, dezgustător „smălţuite”, greu „aromind” a parfum de-ţi taie suflarea, trec porţile mănăstirilor cu aerul că „totu-i normal”, că „aşa e viaţa”, „n-ai ce-i face”, fără cât de uşoare mijiri de ruşine, inconştiente de faptul că în mănăstiri e „altfel”, că acolo guvernează o anumită stricteţe, cu mari eforturi păstrată, proprie cinului monahal. Pentru monahul vremii noastre poate că aceasta e una din cele mai mari „torturi” – faptul că propria sa generozitate îl pierde, că îngăduinţa sa faţă de oameni este răsplătită cu încălcarea legilor monahale de către aceştia. Adică venirea nestăvilită a mirenilor în mănăstiri schimbă viaţa monahului, slăbesc sufletul lui în lupta cu partea văzută a lumii, făcându-l nevolnic. Datorită acestei situaţii, monahul nu ajunge la lupta duhovnicească ci rămâne într-o luptă trupească, ducând o luptă „profană”, „păgână”, nereuşind să păşească peste pragul văzut al virtuţilor. Cele mai sus menţionate sunt „roade” ale laicizării monahismului iar nu ale lumii „îmbisericite” aşa cum ar fi trebuit să fie.

Deci iată că astăzi lumea schimbă pe monah, iar nu monahul pe oameni. Şi acest mare neajuns vine din faptul că mireanul, turistul vine în mănăstire cu un anume „aer” de „stăpân”, de „mântuitor” al celor lipsiţi şi umili, vine hotărât să-ţi „ofere”, să-ţi „cumpere” liniştea şi negrija cu un pomelnic,  să-ţi vândă totul din mofturile lumii, aspecte pe care monahul, bineînţeles nu le sesizează în goana sa după huzur. Căci, cinstit vorbind, când turismul devine sursă de permanent profit pentru o mănăstire, obştea acelei mănăstiri se dezvaţă a lupta pentru existenţă, monahul ocoleşte munca „grea”, munca ţăranului şi a călugărului de demult, nu-şi mai câştigă pâinea prin osteneala braţelor sale, ci preferă să presteze o activitate strict legată de „avantaj fără efort”, devenind „angajat al poporului”, stând la dispoziţia turistului precum hangiul aşteptându-şi „muşteriii”. Acesta poate fi numit fără nici un dubiu „monahul-mercenar” fiind, totodată, modelul cel mai preferat şi apreciat atât de turişti, pentru că face „treabă bună”, că e „descurcăreţ”, „isteţ” şi „ager” la „chilipiruri” cât şi de mai-marii mănăstirilor şi prelaţii bisericii care îl recomandă drept „chip de desăvârşire” pentru deosebita şi marea lui „ascultare”. E monahul cel mai departe de adevăratul monahism dintre toate „rasele” de monahi „cuminţi” care-s bucuroşi de prosperitatea vremii, trăind în dulcea vieţuire tihnită a „monahului-nabab”, lipsit de „drame” şi mântuitoare „frisoane”.

Dar revenind la atitudinea ignorantă a turiştilor „noştri” adăugăm şi acestea: lipsiţi de o minimă înţelegere a comportamentului în biserică îi vezi pe unii cum se îmbrâncesc agitaţi, dând năvală „ca la meci”, grăbiţi şi sălbatec pentru un pomelnic, o lumânare, o iconiţă, etc. şi toată această îmbulzeală are loc în timpul dumnezeieştilor slujbe. Ne întrebăm cu firească „uimire”: cât înţeleg ei din slujbe? Cât preţuiesc ei liniştea celor din jur? Câtă bună-cuviinţă au dumnealor atunci când în „mare viteză”, „mâzgălind” neglijent în aer nişte „semne stâlcite”, „jumătăţi de cruci”(batjocura dracilor), tropăie zgomotos, scot din bagaje pungi foşnitoare, se plimbă neliniştiţi gesticulând haotic în toate direcţiile „posibile”, aleargă nestăpânit „dezlănţuiţi” la toate icoanele, înfierbântaţi de o „stranie” „râvnă”? Oare nu această dezordine a înfierat-o Hristos când a biciuit pe zarafi şi pe negustori în templu, răsturnându-le tarabele? Oare am uitat noi cuvântul apostolului care zice: „Hristos ieri, azi şi în veac este acelaşi”? Căci astăzi Hristos de ar fi din nou printre oameni, în chip văzut, cred că şi pe noi ne-ar biciui cu aceeaşi „sfântă mânie” ca şi în acele vremuri. În primul rând pe noi, mai marii bisericii care, de dragul socotelilor omeneşti, din „sfiala” cea ruşinoasă faţă de oameni nu mai povăţuim poporul, iar apoi pe norod ar pedepsi Hristos căci trândăvia duhovnicească în care se complace, mândria „noilor concepţii” îl face surd la mustrările Bisericii, purtându-se îndrăzneţ şi neruşinat cu puţinii clerici ce-şi mai fac datoria prin mustrări, înfricoşări şi cuvenite „pedepse”. Nici Botezătorul Ioan nu cred că ar fi mai încântat de „năravurile” creştinilor vremii, nici de „turisticele” deprinderi cu nuanţe de bâlci răspândite-n biserici şi-n mult încercata ortodoxie, el care a vorbit drept, fără înconjur în faţa mulţimii, ridicând glas împotriva tuturor fărădelegilor săvârşite nu doar de popor, ci chiar de însuşi Irod, stăpânul Galileii. Da, au mustrat şi apostolii, în frunte cu marele Pavel, pe stăpâni şi pe robi, pe femei, pe văduve, pe bărbaţi, pe părinţi şi copii, etc. Mustrăm şi noi toate relele înconjurătoare după îndemnul apostolic: „…dojeniţi pe cei fără de rânduială…„(Tesaloniceni I, 5, 14) şi „Propovăduieşte cuvântul, stăruieşte cu timp şi fără timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga răbdare şi învăţătura.„(Timotei II, 4, 2?) şi iarăşi: (pe cei necredincioşi, răzvrătiţi şi neascultători) „…mustră-i cu asprime, ca să fie sănătoşi în credinţă„(Tit 1,13). Deci iată „leacurile” ce lipsesc din Biserică astăzi, mai mult ca oricând, acum când îndrăzneala oamenilor nu are margini, când omul „corectează” Biserica, iar nu invers, acum când clerul se luptă mai mult pentru ambiţii personale, iar poporul e lipsit de călăuzitori încercaţi, bărbaţi fără teamă şi ezitări, când rânduielile Bisericii sunt de toţi încălcate „de la Vlădică până la opincă” datorită preocupărilor deşarte şi a dorinţei de „trai bun”, acum când sectele, ereziile, guvernele şi politicienii pregătesc Bisericii un viitor sumbru. E bine ca slujitorii sfintelor altare să nu-şi rateze menirea, să-i înveţe pe creştini tainele credinţei, să le explice ce înseamnă în Biserică slujbele, care-i rolul lor în oraşe, în sate, în familie, de ce şi cum să se roage omul, cum să postească, cum să se spovedească, ce înseamnă a merge constant la biserică, cum să se îmbrace şi cum să stea omul la slujbe, cum şi de ce ne închinăm, ce înseamnă şi cum se fac parastasele, pomelnicele (la vii şi la adormiţi), cum să se poarte creştinii în mănăstiri. Căci tocmai aceste „mici neştiinţe” crează probleme creştinilor, mănăstirilor şi întregii ortodoxii contemporane. La fel şi părinţii, când vin la mănăstiri, să facă un „instructaj” în prealabil copiilor lor, ca să nu fie povară nici unii, nici alţii obştilor monahale.

Dacă cele mai sus pomenite nu le are, nu le cinsteşte şi nu le iubeşte creştinul, degeaba face mii de donaţii, mari ctitorii, etc., toate acestea rămân doar „boierii electorale”. Cu asemenea „amăgiri” nu ne deosebim prea mult de oricare „păgân miliardar” ori „magnat american” care „zideşte”, „construieşte”, „investeşte” şi se afirmă, rămânând însă acelaşi păgân, ateu, iubitor de mită, corupţie, afaceri necurate, fumător, beţiv, curvar, etc. Biserica are nevoie nu de „boieria” boierilor – a politicienilor, a patronilor, etc. – ci de vieţuirea lor după poruncile lui Hristos, după cuvintele Evangheliei. Aceasta aşteaptă Biserica de la ei şi de la noi: un suflet curat, un suflet ortodox, o viaţă neprihănită, o vieţuire „mai” creştină, care să-l deosebească pe ortodox de mincinoasa „ortodoxie” a celor din jur.

Încheiem aceste cuvinte cu îndemnul marelui Pavel: „DREPT ACEEA NU FIŢI FĂRĂ DE MINTE, CI ÎNŢELEGEŢI CARE ESTE VOIA DOMNULUI” (Efeseni 5, 17).

Sursa

Notă: Nu subscriu tonului acestui articol. Cred însă că merită citit; nu pentru a ne hrăni buba îndreptăţirii de sine (chemarea „aleasă” de a fi „creştin al vremurilor de pe urmă” în raport cu „ceilalţi amăgiţi”), ci pentru a vedea lămurit hăul antihristic în care ne adîncim cu fiecare „pelerinaj” prin lumea vechilor patimi.

Anunțuri
  1. banciu mihaela
    28 Ianuarie 2009 la 23:33

    subscriu Notei finale a articolului
    nu indraznesc mai mult
    multumiri

  2. atnana
    29 Ianuarie 2009 la 0:39

    acest articol spune adevarul gol-golut !!multi numai pe hristos nu il cautam in pelerinajele noastre, acesta fiind si motivul comportamentului nostru in biserici, manastiri.

  3. victor
    29 Ianuarie 2009 la 12:11

    Foarte frumoasa imaginea cu biserica in padurea acoperita de ceata!
    daca ai timp , e interesant sa vezi:
    http://www.lumpan.ro/

  4. victor
    31 Ianuarie 2009 la 11:12

    Revin cu un nou site:

    http://manastiri-basarabene.over-blog.com/

    L-am primit de la un om deosebit care lucreaza la Patrimoniul Cultural: Vladimir Bulat (vbulat@gmail.com)

    Dar, Hristofor, vad ca esti un specialist in domeniu si – cu siguranta – vei aprecia mai bine valoarea informatiilor.

  5. 9 Noiembrie 2009 la 0:13

    Aceasta e buba!Ca-ci lumea nu-si da seama de chestiunele acestea ci cauta avere,bogatii s.a.!Sa fie un om MAI CEVA decit celalalt!!!Din aceasta cauza cadem,deoarece suntem „MINDRI” si nici nu vrem ca sa ne „SMERIM”!!!Si iata aici se vede toata „educatia noastra”!!!Pleaca persoana la biserica,dar p/u ce pleaca,ce sa faca,de cine sa asculte???NU STIE!!!Si aici e vina si „PREOTILOR”,caci si ei sunt cu ocupatiile acestei lumi!!!

  1. 29 Ianuarie 2009 la 11:59

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: