Pacea fără adevăr

Experienţa tragică a ultimelor generaţii a făcut ca omenirea să dorească intens pacea. Pacea este considerată acum un bun mai important decât multe idealuri pentru care, în trecut, oamenii îşi vărsau de bună voie sângele. Acest lucru se datorează în mare măsură faptului că războiul nu mai este ceea ce era odinioară, şi anume un conflict între dreptate şi nedreptate, ci a devenit un conflict lipsit de sens, în care dreptatea diverselor părţi apare numai în ochii propriilor adepţi, fapt care a făcut ca oamenii să-şi piardă încrederea în existenţa dreptăţii şi să nu mai aibă nici o valoare care să merite să fie apărată. Astfel, războiul, sub orice formă, pare a fi ceva complet absurd.

Reticenţa pe care umanitatea o manifestă faţă de orice tel de conflict ar fi admirabilă, dacă ea ar fi rezultatul sănătăţii spirituale. Dacă nedreptatea, ura şi minciuna ar fi încetat să existe, atunci pacea ar fi constituit înfăptuirea fericirii umane. Armonia ar fi fost un rezultat natural şi nu unul artificial. Observăm, în schimb, ceva cu totul diferit. Astăzi, când toată lumea vorbeşte despre pace şi armonie, dragostea de sine şi ura, nedreptatea şi minciuna, ambiţia şi lăcomia se află la apogeu. Toţi – fiecare în felul său – vorbesc despre dragoste pentru om, dragoste pentru umanitate. Dar nu a existat niciodată o ipocrizie mai mare decât această aşa-numită dragoste, întrucât dragostea pentru ceva teoretic, pentru ceva imaginar precum conceptul „umanitate”, este nu mai puţin teoretică şi imaginară. Ea nu are nici o legătură cu dragostea pentru omul concret care se află în fata noastră. Dragostea pentru o anumită persoană, când ea există, este singura dragoste adevărată. Este dragostea pentru aproapele nostru, dragostea pe care ne-a cerut-o Hristos.

Acest om anume, cu imperfecţiunile şi slăbiciunile lui, în loc să fie iubit, a fost urât în vremea noastră mai mult decât în oricare altă perioadă. Nu numai că a fost urât, dar a fost dispreţuit si umilit; a fost considerat drept un „lucru” lipsit de vreo valoare anume, un mijloc pentru atingerea „scopurilor înalte”, o particulă a masei. Cei care vorbesc cel mai mult despre dragostea pentru om şi umanitate, despre pace şi armonie sunt tocmai cei care îşi urăsc cel mai mult aproapele, cunoscuţii. Ei iubesc omul – creaţie a propriei lor imaginaţii, nu iubesc omul – realitate. Or, această venerare a „omului” – idol este în realitate narcisism, adoraţie de sine.

Prin urmare, ar fi o naivitate să credem că dispoziţia pacifistă care caracterizează astăzi umanitatea provine din dragoste. Aceste cuvinte despre dragoste sunt făţărnicie şi autoamăgire. Dorinţa de pace provine din pierderea idealurilor, din frică şi din plăcerea de confort. Este dorinţa de a fi lăsat în pace pentru a te bucura de lucrurile râvnite de pe pământ. Este cooperarea convenţională pentru achiziţionarea bunurilor pe care fiecare persoană separat nu ar fi în stare să le dobândească. Este o înţelegere universală cu privire la ceva ce a devenit o pasiune generală: senzualitatea şi materialismul. Este un produs al proastei necesităţi.

Pacea despre care vorbeşte lumea este o capitulare necondiţionată a tot ceea ce este bun, sacru şi măreţ, şi dominaţia meschinăriei, mediocrităţii şi indiferenţei. Este ştergerea personalităţii indivizilor şi a popoarelor. Este un amestec de compromisuri şi calcule, o mare de ipocrizie, indiferenţă faţă de adevăr, trădare a tot ceea ce este cu adevărat sfânt.

Războiul este un lucru cumplit, este rezultatul căderii omului, şi nimeni nu-l va elogia. Pacea pentru care se târguieşte lumea este însă ceva cu mult mai de temut. Febra este neplăcută, dar indică cel puţin că organismul reacţionează la un rău care a pătruns în interiorul lui. Pacea pe care ei doresc să o aducă nu este, din păcate, pacea care purcede din izbânda asupra răului, ci cea care provine din înfrângere. Este lipsa de febră a unui cadavru.

În fond, pacea la care aspiră oamenii nu este doar o pace a armelor. Este pacea conştiinţei. Ei doresc să împace binele cu răul, dreptatea cu nedreptatea, virtutea cu păcatul, adevărul cu minciuna, pentru a putea face pace cu propria lor conştiinţă împovărată.

Alexandru KALOMIROS

extras din renumita carte „Împotriva falsei uniri bisericeşti”

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: