Prima pagină > Apusul, Atitudine, Cultură, Gînduri, Ortodoxie > Perspectiva ieromonahului Savatie din „Audienţă la un demon mut”

Perspectiva ieromonahului Savatie din „Audienţă la un demon mut”

Preiau de pe un site al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România un articol-analiză, pe care-l consider pertinent şi deosebit de important pentru înţelegerea înşelărilor de care sîntem şi vom fi cuprinşi, sub diavoleasca mască a „ortodoxiei” postmoderniste.

Zilele trecute am citit una dintre ultimele apariţii la Editura Cathisma, Audienţă la un demon mut, de Savatie Baştovoi, un roman istorico-fantastic despre soarta Bisericii în vremurile de pe urmă.

Nu voi face nici un fel de introducere la ceea ce am de spus şi voi fi cât de succint se poate, pentru a mă face cât mai bine înţeles. Chiar dacă acesta este un roman istorico-fantastic, care, prin genul lui literar, dă multă laxitate autorului în a zugrăvi evenimentele, mesajul pe care-l transmite este unul extrem de important.

În realitate, indiferent de stilul literar abordat, orice carte transmite un mesaj, iar autorul cărţii se face trâmbiţa acestui mesaj, pe care ar fi putut să-l ducă mai departe, sau ar fi putut să-l ţină doar pentru el. În fine, oamenii scriu cărţi, eseuri, articole tocmai în scopul de a spune ceva anume semenilor lor. Prin urmare, părintele Savatie Baştovoi – care nu scrie nici de ieri, nici de azi, ci are o îndelungată activitate în acest domeniu – ştie prea bine ce-a vrut să spună aproapelui său şi este responsabil pentru ceea ce a spus, chiar şi în paginile unui roman istorico-fantastic.

Pentru ce spun toate acestea ? Pentru că m-a şocat imaginea pe care o înfăţişează în ultimele două capitole ale cărţii sale. Pentru cei care nu au citit Audienţă la un demon mut şi pentru cei care, poate, nu au văzut lucrurile din aceeaşi perspectivă cu mine, voi schiţa mai jos imaginea care s-a dezvăluit înaintea ochilor mei.

În penultimul capitol, Capitolul 16. Anul 2022. Chişinău. Slugile întunericului. Puterea dragostei, părintele Savatie ne prezintă eroul principal şi preocupările lui la un timp prezent. Victor Rotaru, un tânăr basarabean care a fost odinioară parlamentar comunist şi agent KGB, dar s-a întors în sânul Bisericii Ortodoxe, ,,a fondat o organizaţie nonguvernamentală cu scopul de a apăra şi a promova valorile Ortodoxiei. (…) Adunările şi conferinţele organizate de Victor umpleau cele mai încăpătoare săli ale oraşului. Conferinţele lui erau traduse în limbile europene şi preluate de organizaţii cu scopuri similare din Occident”.

Dar să citez mai pe larg, pentru a vedea întregul context. Autorul prezintă cursul uneia din conferinţele ţinute de Victor Rotaru. El imaginează ceea ce va răspunde acesta la întrebările celor prezenţi în sala de conferinţe. Pentru concizie, voi cita doar pasajul în care face referire la Biserică (paginile 236-238):

,,(…) Ei şi-au infiltrat vreme de secole oamenii lor în Biserică, încercând să o surpe din interior. Obiceiurile străine Evangheliei, cum sunt slugărnicia, luxul, goana după slavă deşartă şi onoruri trecătoare, dorinţa de stăpânire, laşitatea, împietrirea faţă de durerea aproapelui, au transformat pe mulţi ierarhi şi preoţi în oameni urâţi de toată lumea. Acesta este sfârşitul.

– Anunţaţi sfârşitul Bisericii ?

– Biserica va dăinui atâta timp cât vor mai fi ierarhi iubiţi de popor. Nu este duşman mai mare pentru stăpânitorii acestei lumii decât ierarhii iubiţi de credincioşi (…).

– Credeţi că mai există astăzi astfel de ierarhi şi preoţi ?

– Noii conducători ai lumii au ajuns să deţină controlul asupra sinoadelor tuturor bisericilor, dar şi în aceste condiţii le scapă episcopi credincioşi care ajung în fruntea poporului. Deprinşi cu ascultarea şi cu respectul faţă de cei mai mari, mulţi oameni ai lui Dumnezeu ajung să fie hirotoniţi, nedetectaţi de antenele oarbe ale întunericului, care nu pot face deosebire între smerenia adevărată şi supunerea din interes, între ascultarea harică şi slugărnicie. De aceea, atunci când ne aşteptăm mai puţin, unii episcopi sparg carapacea tăcerii şi se întorc împotriva sistemului. În toate timpurile au fost sinoade întregi aservite minciunii şi de fiecare dată unul sau câţiva episcopi le-au stat împotrivă şi le-au învins. Eu cred în biruinţa Bisericii, pentru că Biserica este Hristos”.

La sfârşitul acestui capitol, după ce încheie de prezentat conferinţa din care am extras cele de mai sus, referitoare la Biserică, autorul scrie (pagina 244):

,,În noaptea aceea a stat până târziu şi a discutat cu Ştefan [fiul său] despre conferinţă, despre planurile organizaţiei lor, despre traducerea unor materiale în limbile de circulaţie şi despre unele reacţii venite de la colaboratorii lor din Occident (…)”.

Nici un cuvânt despre vreun ierarh existent, care să fie dreptslăvitor şi iubit de popor, sau despre vreun sinod sau Biserică care să se împotrivească şi, de fapt, să reziste în faţa oricăror intemperii.

În ultimul capitol, Capitolul 17. Anul 2028. Bruxelles. Audienţa la un demon mut, a cărei acţiune se petrece la 6 ani după cele prezentate în capitolul anterior, scrie – voi extrage din nou doar pasajele în care face referire la Biserică (paginile 251-252):

,,Oficial, Biserica s-a consolat cu cenzura cultului, existând chiar numeroase glasuri din rândul ierarhiei superioare care salutau reforma Bisericii, declarând că Biserica s-a adaptat întotdeauna cadrului socio-cultural din care făcea parte.

Totuşi o parte mare din credincioşi, reprezentată în special de mireni, lansa proteste periodice împotriva cenzurii (…). Creştinii ortodocşi din lumea întreagă s-au constituit într-un forum internaţional care număra peste două milioane de membri înregistraţi, având, cu siguranţă, un număr mult mai mare de simpatizanţi, care însă se temeau să-şi dea pe faţă convingerile.

Victor Rotaru era unul din liderii de opinie ai forumului, adresând numeroase scrisori către guvernele şi preşedinţii celor mai influente state ale lumii. Scrisoarea către comisarul european pentru Culte a fost ultima din şirul de scrisori. În ea, Victor cerea o audienţă în numele forumului ortodox internaţional …”

Aşadar, cele de mai sus reprezintă, dacă nu în totalitate perspectiva părintelui Savatie Baştovoi asupra situaţiei actuale a Bisericii în lume, cel puţin mesajul pe care vrea să-l transmită cititorilor săi. Sunt înmărmurit de acest mesaj şi voi comenta două chestiuni, asumându-mi orice risc vor implica comentariile mele.

1. Din penultimul capitol, a ajuns la mine următoarea idee: ,,Noii conducători ai lumii au ajuns să deţină controlul asupra sinoadelor tuturor bisericilor”, scrie părintele Savatie. Acest lucru implică nu doar controlul asupra sinodalilor, ci asupra Bisericilor lor ca întreg. Fiindcă asta înseamnă că, de la mic la mare, ei sunt controlaţi. Cum ? Prin învăţătura pe care o primesc cei mici de la cei mari, încă de pe băncile seminariilor şi apoi ale facultăţilor. Prin urmare, se naşte întrebarea, cred eu, destul de firească: cum se poate ridica cineva – care să fie deprins cu ascultarea şi respectul faţă de cei mai mari, precum spune autorul – şi să se ridice în ierarhie şi să propovăduiască o învăţătură pe care nu o cunoaşte, nu a auzit de ea, nu a învăţat-o ? Din contră, copil fiind în cele duhovniceşti, a fost intoxicat cu o învăţătură străină, bolnavă, alienată şi, în consecinţă, felul lui de a gândi este defectuos. Nu din vrerea lui proprie, ci fiindcă este victima unui sistem.

Dacă Savatie Baştovoi ni-l dă aici de exemplu pe P.S. Dorimedont de Edineţ şi Briceni († 2006), să luăm aminte la faptul că P.S. Dorimedont a trăit, a crescut şi a ajuns episcop în vremuri deja apuse ! Astăzi este din ce în ce mai improbabil să mai apară un episcop ca el într-o Biserică bolnavă şi ruinată pe dinăuntru precum cea a Rusiei, şi în orice altă Biserică Ortodoxă oficială ! Iar P.S. Dorimedont a fost singur şi nu a lăsat urmaşi demni de urmat; pe scurt, circumstanţele în care a apărut el, ca episcop dreptslăvitor şi iubitor de adevărata Ortodoxie, au fost extrem de precare şi nu s-au materializat în viitor în nimic concret, spre ajutorul şi nădejdea credincioşilor.

Deci, despre ce ierarhi credincioşi, care să ajungă în fruntea poporului şi să fie iubiţi de popor, vorbeşte părintele Savatie ? De unde să se nască astfel de ierarhi, de unde să apară ? Şi apoi, cea mai mare parte a Ortodoxiei de astăzi este vătămată deja de ecumenism şi se naşte următoarea întrebare, la fel de firească, cred eu: de unde să-şi tragă hirotonia un astfel de arhiereu ? Că aici nu este vorba doar despre arhierei iubiţi de popor – ca poporul să-i urmeze – ci şi de dreapta slăvire de Dumnezeu. De unde dreaptă slăvire, în această lume îmbâcsită de erezie şi idolatrie ?

Despre acest citat, ar mai fi de spus un lucru: părintele Savatie scrie: ,,Biserica este Hristos” (chiar dacă aceste cuvinte sunt rostite de eroul principal, Victor Rotaru, în cadrul unei conferinţe, ele fac parte din mesajul cărţii). Atenţie, Biserica nu este Hristos, ea este doar mireasa lui Hristos, iar Hristos este Capul ei. Ea este infailibilă, în măsura în care stă în hotarele învăţăturii lui Hristos; dacă iese din aceste hotare, ea îşi pierde infailibilitatea şi, de fapt, nu mai poate fi numită Biserică, ci doar ceva ce se aseamănă cu instituţia Bisericii, dar şi-a pierdut trăsătura ei fundamentală, dumnezeiesco-umană.

Această idee, de a identifica Biserica cu Hristos, am mai întâlnit-o la diverşi ortodocşi ai zilelor noastre, care se ascund în spatele acestei identificări pentru a se legitima, a-şi explicita rădăcinile ortodoxe. Nu voi discuta mai mult acest aspect, fiindcă nu face obiectul articolului meu, iar cine vrea să priceapă mai multe, să ia aminte mai cu atenţie la diferenţă şi ce implică punerea semnului egal.

2. Din ultimul capitol, am priceput altceva. În opinia mea, mesajul său este următorul: ,,Totuşi o parte mare din credincioşi, reprezentată în special de mireni, lansa proteste periodice împotriva cenzurii (…). Creştinii ortodocşi din lumea întreagă s-au constituit într-un forum internaţional care număra peste două milioane de membri înregistraţi …”. Aşadar, nici o vorbă despre ierarhi, Biserică dreptslăvitoare şi luptătoare, doar organizaţii nonguvernamentale şi forum ortodox internaţional.

Ceea ce este absolut şocant în imaginea oferită de părintele Savatie este asemănarea izbitoare dintre cele prezentate de el şi realitate. Realitatea este că, în România, Ortodoxia pare a fi reprezentată mai degrabă de o sumedenie de organizaţii nonguvernamentale şi, de curând, de Forul Ortodox Român, care este o organizaţie federativă a asociaţiilor ortodoxe din România, decât de Biserica Ortodoxă.

Ce semnificaţie are această perspectivă ? Păi, lipsa prezenţei ierarhilor dreptslăvitori sau a unui sinod sau Biserici dreptslăvitoare şi existenţa, în schimb, spre reprezentare, a unor asociaţii laice înseamnă protestantism. De altfel, această formă de protestantism faţă de structurile oficiale ale Bisericii Ortodoxe – care şi-a făcut apariţia nu după 1990, ci mult mai devreme, încă din anii ‘1920-30, când au apărut primele organizaţii ortodoxe laice – s-a încetăţenit pe meleagurile noastre, după cum ne dovedeşte istoria ultimului secol şi mulţi dintre credincioşii români nu socotesc acest lucru a fi unul grav. Însă este. Şi încă este un lucru extrem de grav a legitima o astfel de mişcare protestantă.

Am mai întâlnit şi această idee – alături de cea care afirmă că ‘Biserica este Hristos’ –, căci şi ea face parte din arsenalul celor care caută să se legitimeze: care-şi spun, pe de o parte, că nu consimt la apostazia ecumenismului şi nu vor să aibă parte cu cei care schimbă rânduielile Sfinţilor Părinţi, dar care trăiesc, pe de altă parte, cumva, într-un mod mai mult sau mai puţin voalat, în afara Bisericii, prin această formă de manifestare laică, protestantă. Acum 2 ani de zile, unul din liderii uneia din asociaţiile ortodoxe din România, cu care aveam o relaţie amicală şi pe care-l respect pentru poziţia pe care o are, mi-a spus: ,,Noi suntem Biserica”. Am încercat să-i spun că nu ei, laicii – şi nici măcar totalitatea acestor organizaţii ortodoxe – nu sunt Biserica şi nici nu au cum să fie.

Din punctul meu de vedere, al unui ortodox oarecare, problema se pune astfel: trebuie să existe Biserica lui Hristos şi ea trebuie să fie manifestă în lume. Hristos ne-a făgăduit nouă, celor ce credem în El, că El va fi cu noi până la sfârşitul veacului (potrivit Matei 28, 20) şi că Biserica nu va fi biruită de porţile iadului (potrivit Matei 16, 18). Acest lucru înseamnă că va exista o Biserică dreptslăvitoare până la cea de-a doua Venire a Mântuitorului şi că noi, cei ce credem în El, suntem datori să rămânem în ea şi să mărturisim până în sfârşit adevărul Evangheliei.

Fireşte, poate, se vor găsi unii care să spună: acest călugăr stilist vrea să ne spună nouă, eventual, mai pe ocolite, că ei, cei de stil vechi formează această Biserică dreptslăvitoare. Celor care-şi vor pune această problemă le voi răspunde: faptul că eu, şi cei care aparţin Bisericii mele, identificăm Biserica noastră cu Biserica dreptslăvitoare a lui Hristos este ceva firesc, de vreme ce facem parte din ea. Dar aceasta este alegerea noastră personală, pe care nu o impunem nimănui. Aceasta credem noi, şi punct.

Dar această opţiune personală a noastră nu schimbă cu nimic faptul că Biserica lui Hristos chiar va exista până la sfârşitul veacului – fiindcă aşa ne-a făgăduit Însuşi Domnul nostru, iar noi trebuie să credem cuvintelor Lui; ceea ce înseamnă că vor exista ierarhi dreptslăvitori şi se vor săvârşi în continuare sfintele taine, în ciuda oricăror intemperii. Şi doar în graniţele acestui ţarc dumnezeiesc ne putem lucra mântuirea, şi doar prin tainele săvârşite înlăuntrul lui putem merge înainte. Şi doar cei care vor lupta după lege, vor ieşi biruitori, precum spune Marele Apostol Pavel (potrivit II Timotei 2, 5). Căci dacă nu lupţi după lege, nu te poţi încununa pentru că ai apărat legea şi învăţătura lui Hristos.

Nu luptă fiecare după cum vrea, ci se luptă după cum spun Sfinţii Părinţi: în sânul Bisericii, întăriţi prin cuvântul lui Dumnezeu şi ajutaţi de darul Sfântului Duh. În sânul Bisericii, despre care Hristos a spus că nu o vor birui porţile iadului. Iar porţile iadului nu vor birui Biserica care va rămâne în hotarele învăţăturii Lui, fiindcă învăţătura Lui este cea care dă viaţă veşnică. Dacă El ne-a spus că va fi cu noi până la sfârşitul veacului şi că acolo unde vor fi 2 sau 3 în numele Lui, acolo este şi El în mijlocul lor (potrivit Matei 18, 20), noi trebuie să credem cu tărie şi să mergem înainte. Şi când a spus acestea, El se referea la Biserica dreptslăvitoare care va exista până la cea de-a doua Venire a Lui, nu la multitudinea de organizaţii nonguvernamentale de pretutindeni !

Sfinţii Părinţi ne învaţă astfel, iar istoria de veacuri ne întăreşte să credem acestea: fără ierarhi, nu există Biserică; iar fără Biserică, nu există luptă după lege; iar fără luptă după lege, nu există cunună !

Un articol de monah Partenie Filipescu,

un călugăr ortodox de stil vechi, care îşi asumă, la rîndu-i, tot ceea ce scrie

Anunțuri
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: