Prima pagină > Apusul, Atitudine, Istorie, Ortodoxie > „Teologia” bîhlită: o privire în trecut

„Teologia” bîhlită: o privire în trecut

Continuarea fragmentului precedent

Dacă luăm în considerare toate acestea, ne dăm seama că într-o umanitate preocupată doar de propria-i linişte, pentru care nimic nu mai e sfânt în afară de propriile-i interese materialiste, într-o lume a oamenilor pragmatici, pentru care orice discuţie despre adevăr este o pălăvrăgeala inutilă, unirea bisericilor nu numai că nu este dificilă, ci, dimpotrivă, apare ca inevitabilă. Mai mult decât atât, aş îndrăzni să spun că nu numai unirea bisericilor aşa-numite creştine este inevitabilă, ci unirea tuturor religiilor în general.

În împărăţia sa, Antihristul nu va tolera discordia; nu va tolera religii ori certuri privind subiecte religioase. Va şedea în templul lui Dumnezeu ca Dumnezeu, şi toate popoarele lumii i se vor închina, pentru că „şi i s-a dat ei [fiarei] stăpânire peste toată seminţia şi poporul şi limba şi neamul. Şi i se vor închina ei toţi cei ce locuiesc pe pământ, ale căror nume nu sunt scrise în cartea vieţii” (Apocalipsa, 13, 7-8). Atunci, pentru acei oameni, „ale căror nume nu sunt scrise în cartea vieţii”, va exista o singură religie: religia lui Antihrist.

Există deja religii care pot îngloba toate religiile – predecesoare ale religiei lui Antihrist. O astfel de religie este francmasoneria. A fost deja adoptată de cei mai progresişti dintre liderii lumii. Cu sincretismul ei, poate reconcilia în minţile unor proşti toate antitezele religioase ale umanităţii şi poate depăşi toate obstacolele şi greutăţile din calea unirii cu care se vor confrunta diferitele religii. Într-adevăr, la ce bun să depui atâta efort pentru a găsi soluţii acceptabile pentru diferenţe dogmatice şi de alt fel între diferitele confesiuni, iar apoi pentru diferenţele dintre religii, şi să nu înaintezi direct către unirea religiilor, către un tel de francmasonerie universal funcţională?

Dându-şi seama de acest lucru, majoritatea liderilor religioşi din ziua de azi, cel puţin cei mai „mari” şi cei mai „importanţi”, s-au zorit (progresişti cum sunt) să devină masoni, fără ca acest lucru să-i împiedice să-şi poarte sutanele sau odăjdiile, ori să-şi celebreze liturghiile, însă, întrucât laicii încă nu sunt pregătiţi, este necesar ca primii să păstreze aparenţele şi să realizeze mai întâi unirea bisericilor, şi abia apoi unirea religiilor… [1]

O privire în trecut

Prin urmare, acestea vor fi schimbările din viitorul nu prea îndepărtat. De aceea întreabă Domnul dacă va găsi oameni credincioşi când va veni iar pe pământ: „Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credinţă pe pământ?” (Luca 18, 8). O privire în trecut ne va spune multe despre cursul pe care l-au luat şi-l vor lua problemele ecleziastice.

Primele tendinţe ale împăraţilor bizantini de a forţa o unificare cu papalitatea schismatică au fost din fericire curmate de atitudinea oamenilor şi de subjugarea Bizanţului de către turci. Dar o dată ce naţiunea greacă şi-a regăsit libertatea, vechea tentaţie i-a bătut iar la uşă. La început, grecii adevăraţi, oameni din popor şi credincioşi tradiţiilor, s-au opus curentului de europenizare. Dar ei nu aveau ştiinţă de carte şi, deşi îşi vărsaseră sângele pentru libertatea ţării lor, au fost repede daţi la o parte de către cei care dobândiseră de scurtă vreme învăţătură şi care deţineau puterea la curtea regelui Otto. „Aceştia au înjosit patria şi religia, care acum este zdruncinată de către cei necredincioşi, în vremea ocupaţiei otomane, nici măcar o piatră din vechile biserici nu a fost clintită de la locul ei. Fanarioţii şi alţii asemeni lor, care au fost corupţi în Europa, ne-au distrus mănăstirile şi bisericile, pângărindu-le pe unele şi transformându-le pe altele în grajduri. Am îndurat astfel de fapte de la mulţi preoţi, precum şi de la laici, soldaţi şi politicieni. Deşi ne-am vărsat sângele, suntem în pericolul de a ne pierde patria şi religia” (Macriyannis, Memorii, p. 398).

Aceşti intelectuali instruiţi pe jumătate dispreţuiau poporul grec cu împătimirea unor persoane subversive, îi desconsiderau limba, obiceiurile, felul de a fi şi mentalitatea. Au utilizat toate mijloacele posibile aflate la dispoziţia lor pentru a falsifica adevărul credinţei lui şi pentru a altoi secularismul şi raţionalismul pe copacul sfânt al Ortodoxiei, care secole la rând rămăsese nepângărit sub cuceritorul barbar. Pentru a lovi Biserica în inimă, i-au lovit mănăstirile: pe unele le-au închis, altora le-au confiscat proprietăţile, iar altora le-au trimis stareţi „progresişti”, care le-au desfiinţat mult mai uşor decât orice sabie cu două tăişuri a statului.

Lipsită de mănăstirile ei şi avându-şi episcopii subjugaţi puterii seculare, Biserica a devenit o sferă de activitate neocrotită. Educaţia oamenilor a trecut din mâinile Bisericii în mâinile unei false civilizaţii creştine, ce a fost şi a rămas pe de-a-ntregul păgână. Totul a început să fie adaptat la gustul societăţii atheniene, înstrăinate şi parvenite. Venerarea Bisericii a început să degenereze în ceva mai pământesc. Muzica bizantină a început să se europenizeze, degenerând în armonie teatrală pentru patru voci. Icoanele au început să pară prea austere şi urâte în ochii femeilor din clasa „dominantă”, care îşi doreau „lisuşi drăgălaşi”, plini de indulgenţă pentru păcatele lor şi incapabili să inspire evlavie şi veneraţie. Barba şi părul lung al preoţilor au început să le deranjeze, iar aceştia au răspuns cererilor publicului contemporan; atmosfera sumbră a fost înlocuită de lămpile lui Edison, ceea ce a făcut ca biserica să se asemene unei salon imperial potrivit pentru nunţi şi pentru apariţiile oficiale ale clasei conducătoare.

Dar asta nu a fost totul. Nu numai învăţământul primar şi secundar, dar nici măcar cel superior nu a mai rămas în grija Bisericii. Astfel, teologii, viitorii preoţi şi ierarhii nu s-au format în sânul Bisericii, matca lor firească, ci în cadrul unei universităţi de stat, înăbuşite de duhoarea raţionalismului şi lipsite de orice adâncime spirituală, neavând nici o posibilitate de a cunoaşte viaţa mistică de sfinţenie în Hristos, care ea singură plămădeşte teologi adevăraţi. Aşa că s-au ivit, precum nişte neghine în Biserică, teologi cu mintea doldora de teorii filozofice de origine protestantă sau romano-catolică, dar cu inima golită de trăirea efectivă a Ortodoxiei.

Aceşti oameni erau incapabili să vadă prăpastia care separă Biserica răsăriteană de „Bisericile” Apusului. Ei considerau că totul este o chestiune de formule dogmatice, iar nu una de viaţă şi de esenţă. Pentru ei, viaţa întru Hristos se confunda cu o serie de stări emoţionale şi de acte etice, exact aşa cum este pentru occidentali. Le erau necunoscute revelaţia (viziunea lăuntrică) a lui Dumnezeu, experienţa vie a prezenţei lui Hristos şi sălăşluirea Duhului Sfânt, adică stăruinţa adevărului în inima unui om. Când vorbesc de adevăr, se referă la o dogmă stabilită dinainte, care nu necesită prea multă gândire sau discuţie. Pentru ei, la fel ca pentru occidentali, dogma era o lume separată de formule intelectuale, îndeajuns de împovărătoare, si a cărei valoare, după această sciziune între viaţă şi credinţă, erau incapabili s-o aprecieze.

Aşadar, temeliile pe care până şi cei mai bine intenţionaţi teologi ai noştri urmau să clădească pentru a-şi apăra Ortodoxia erau profund putrede. Este cumplit să ne dăm seama că întreaga viaţă religioasă contemporană a Greciei  [întocmai ca în orice altă ţară de tradiţie ortodoxă, inclusiv România] este clădită pe aceste temelii şubrede. Odinioară, cucernicia oamenilor izvora din mănăstiri, care le erau reazem şi călăuze duhovniceşti; în Regatul Grecesc, cucernicia s-a întemeiat pe teologul — laic sau cleric – pe care tocmai l-am descris. Acest teolog, imitând exemple apusene, a organizat comunităţi şi asociaţii creştine şi a luat în sarcina sa propovăduirea şi catehismul. Astfel, pe câtă vreme înainte evlavia unui loc îşi avea drept centru mănăstirea locală şi preoţii Bisericii, iar creştinul din regiunea A nu se deosebea în nici o privinţă de creştinul din regiunea B, întrucât toţi erau copii ai aceleiaşi Biserici Ortodoxe, acum teologul organizează facţiuni; şi acum, într-unul si acelaşi loc, sunt creştini din facţiunea A şi creştini din facţiunea B, mereu potrivnici şi neîncrezători, despărţiţi fără ca vreuna dintre părţi să înţeleagă prin ce se deosebesc de fapt. Dar, în ciuda urii şi a schismelor dintre ele, facţiunile sunt de acord asupra faptului că, în ceea ce-i priveşte pe occidentali, „aspectele care ne unesc sunt mai numeroase decât cele care ne separă” şi că „trebuie să ţinem cont de aspectele care ne unesc şi să le trecem cu vederea pe cele care ne separă”. Cu alte cuvinte, ei consideră unirea şi dragostea pentru „fraţii” lor apuseni (pe care, de regulă, nu i-au văzut sau cunoscut niciodată!) mai uşor de împlinit decât cea pentru compatrioţii şi semenii lor ortodocşi, pe care îi văd zi de zi şi pe care îi cunosc nemijlocit. După cum am spus, astăzi oamenii râvnesc după dragostea pentru om, după dragostea abstractă pentru umanitate, în vreme ce ei sunt incapabili să-şi iubească aproapele.

Alexandru KALOMIROS (extras din cartea „Împotriva falsei uniri bisericeşti”)


[1] Pentru amănunte privind observaţiile autorului a se vedea lucrarea apărută îm urmă cu trei ani, Ieromonah Agapit Popovici, Ecumenismul încotro? O nouă viziune ortodoxă asupra ecumenismului sincretist, f.l., 2003, 204 pagini. Se poate consulta online la adresa http://www.cybamall.com/ecumenism/ sau se poate descărca de pe siteul Biblioteca teologică digitală, http://apologeticum.net (Nota Apologeticum).

Anunțuri
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. 12 Iulie 2009 la 18:58

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: