Prima pagină > Apusul, Atitudine, Gînduri, Ortodoxie > Nu-L putem păcăli pe Dumnezeu

Nu-L putem păcăli pe Dumnezeu

Continuarea fragmentului precedent

Dar atunci când consideri că un anumit aspect al Tradiţiei (Predaniei) este lipsit de însemnătate, atunci cu prima ocazie vei considera lipsite de însemnătate orice alte aspecte ale Tradiţiei care nu-ţi sunt pe plac. Aşa s-a întâmplat cu iconografia, aşa s-a întâmplat cu psalmodia; şi aşa s-a întâmplat şi cu înfăţişarea preoţilor: acum, veşmântul li se pare prea negru; mai târziu, bărbile şi părul li se vor părea prea lungi. Vor să aducă instrumente muzicale în biserică. Desfiinţează stranele aflate la dreapta şi la stânga iconostasului, înlocuindu-le, după model apusean, cu şiruri de bănci confortabile. Tratează cu dispreţ viaţa monahală, calomniază călugării, confiscă proprietăţile mănăstirilor, duc o propagandă sistematică împotriva monahismului. Nu ţin seama de canoanele care se roagă împreună cu ei. Nu îi interesează părerea Liturghiei si elimină paragrafe din slujbele religioase „pentru ca oamenii să nu obosească”. Cu alte cuvinte, ei modifică tradiţiile ortodoxe în funcţie de preferinţele unei societăţi decadente, dominate de cultul trupului şi al materialismului.

În felul acesta, ţesătura Tradiţiei începe să se destrame, şi nimeni nu ştie unde se va opri sau dacă se va opri. Şi, în plus, această destrămare se face atât de uşor în ziua de azi fiindcă are încuviinţarea lumii, a persoanelor influente, a persoanelor educate. În special aceştia din urmă consideră că le face onoare să nu fie de acord cu Părinţii Bisericii, ci cu un anume teolog protestant, renumit şi erudit, ori cu un anume profesor iezuit care este celebru în Europa, şi aşa mai departe.

Şi atunci cum să nu fie falsificate Tradiţia şi credinţa ortodoxă? Şi, în asemenea condiţii, cum să nu discutăm despre unirea bisericilor şi să n-o considerăm un lucru uşor de îndeplinit, din moment ce Biserica Ortodoxă a dobândit aceeaşi mentalitate şi aceleaşi înclinaţii ca şi „Bisericile” apusene? Cât de departe este ziua când vom merge la biserică duminica şi-l vom auzi pe preot rugându-se: „şi pentru Părintele nostru, Papa de la Roma”? Va lua cineva atitudine, dacă are să se întâmple aşa ceva? Sau ni se va părea tuturor firesc că am trecut peste diferenţele care separă Răsăritul de Apus?

Nu-L putem păcăli pe Dumnezeu

Cei care vorbesc cu atâta uşurinţă despre unirea bisericilor ar trebui să înţeleagă că unitatea Bisericii este un dar tainic al prezenţei dumnezeieşti. Nu este ceva care se decide la conferinţe, ci este ceva care ori există, ori nu există. Nici o decizie a oamenilor nu îl poate constrânge pe Dumnezeu.

Bineînţeles, este posibil ca unirea să se înfăptuiască în exterior, şi toţi – protestanţi, catolici şi ortodocşi – putem afirma că suntem în cele din urmă o unică biserică, şi îl putem comemora pe Papa de la Roma, iar Papa de la Roma îl poate comemora pe Patriarhul Constantinopolului. Dacă putem cădea cu toţii de acord în privinţa unui „minimum de adevăr”, în privinţa unui crez simplificat şi dacă găsim o soluţie pentru alte câteva probleme, unirea poate exista. Va fi, în exterior, un sistem valid din punct de vedere juridic, dar va fi un sistem fără nici o legătură cu Biserica lui Hristos, chiar dacă toate aparentele exterioare îl fac să semene cu Biserica. „Nu-L putem păcăli pe Dumnezeu”. Când condiţiile prezenţei Lui nu există în oameni, Dumnezeu nu vine la oameni.

Biserica lui Hristos nu a fost niciodată un sistem pământesc. Biserica s-a născut, nu a fost făcută. Discuţiile oamenilor pot face ceva căruia îi pot da numele de „Biserică”. Dar acest produs va fi lipsit de viaţă. Biserica cea vie nu va avea nici o legătură cu el. Ea va exista undeva departe de toate aceste născociri, neschimbată, plină de adevăr şi lumină, nepângărită de compromisuri false, Sfântul Duh luminându-i paşii şi învăluind-o asemenea luminii soarelui şi călăuzind-o triumfal către „deplinătatea adevărului”.

Cât despre numărul creştinilor adevăraţi, acesta nu are nici o importanţă, chiar dacă ei pot fi număraţi pe degetele de la o mână. Ei vor fi purtătorii Tradiţiei, pe care nu doar că o vor fi învăţat, ci o vor fi şi trăit cu adevărat, avându-i experienţa mereu vie. Creştinii trăiesc în Tradiţie ca în elementul lor, aşa cum peştii trăiesc în apă.

Fie ca toţi cei ce-L caută cu adevărat pe Dumnezeu să nu mai vorbească despre „unirea bisericilor”. Biserica nu acceptă unirea, întrucât ea nu a fost dezbinată niciodată în esenţa ei mistică. Oamenii o părăsesc, chiar dacă păstrează multe dintre trăsăturile ei exterioare. Fie ca toţi cei ce-L iubesc pe Dumnezeu să se întoarcă la Biserică şi să se smerească spre a putea intra, căci poarta ei e îngustă şi trebuie să te pleci foarte jos ca să poţi trece.

Alexandru KALOMIROS (extras din cartea „Împotriva falsei uniri bisericeşti”)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: