Prima pagină > Articole, Atitudine, Cuvînt Bun, Ortodoxie > (I) Un profet contemporan al apostaziei: „Dar ce va stabili dacă tu eşti sau nu în acea Biserică ?” 

(I) Un profet contemporan al apostaziei: „Dar ce va stabili dacă tu eşti sau nu în acea Biserică ?” 

19 Septembrie 2009 Lasă un comentariu Go to comments

Doamne, Doamne, au nu cu numele Tău am proorocit ?

Şi cu numele Tău draci am scos ?

Şi cu numele Tău multe minuni am făcut ? (Matei 7, 22)

Cei ,,acceptaţi” sunt cei care vor spune aceste cuvinte – cei care şi-au ,,făcut datoria” şi şi-au clădit reputaţia de slujitori ai lui Dumnezeu, săvârşind lucruri impresionante aparent pentru El. Şi Domnul va răspunde: Niciodată nu v-am ştiut pe voi; depărtaţi-vă de la mine, cei ce lucraţi fărădelegea (Matei 7, 23).

Unde au greşit ei, îndreptăţind această dojană neînduplecată de la Domnul ? Ei au săvârşit lucrările lor în numele lui Hristos, dar nu în duhul lui Hristos, şi astfel nu au trăit cu adevărat potrivit poruncilor Lui. Faptele lor, fiind făcute pentru această lume, vor pieri în această lume. Ei s-au conformat în exterior tuturor dictoanelor credinţei, dar în interiorul lor nu şi-au îndreptat vieţile către cer. Şi se vor afla înaintea Judecătorului cu mâinile goale.

Aceasta este o imagine a ceea ce se va petrece la apogeul apostaziei lumii, sau ,,îndepărtarea” de Hristos: Judecata de Apoi. Şi ea reflectă întocmai mesajul unui părinte al Bisericii din aceste vremuri de pe urmă, Arhiepiscopul Averchie (Taushev) de Jordanville. Prin Arhiepiscopul Teofan de Poltava, el a fost direct legat de o linie neîntreruptă de teologi ortodocşi care au lăsat moştenire duhul viu al tradiţiei lor ca de la tată la fiu. Un indiciu al faptului că era un propovăduitor autentic al tradiţiei patristice este acela că el nu s-a gândit nicicând să se numească pe sine ,,teolog” sau ,,învăţat patristic”, cu atât mai puţin să fie recunoscut ca ceea ce era într-adevăr: un profet al apostaziei.

El a vorbit deschis doar datorită dragostei sale pentru Adevărul de viaţă dătător al Ortodoxiei şi pentru turma care i-a fost încredinţată lui de Hristos. El a simţit că este datoria sa să avertizeze oamenii de urmările mai subtile ale apostaziei, care se răspândeşte mai rapid ca niciodată pe măsură ce lumea în care trăim se apropie de sfârşitul ei. El ştia că apostazia era mai mult decât ceva care se manifesta doar în exterior, ,,acolo” – în lumea seculară, fără de Dumnezeu, care singură se orbise, sau în grupurile creştine apostate care au devenit aproape în întregime centrate pe această lume. Nu, rădăcinile apostaziei au mers mult mai adânc. Ele ar putea pătrunde chiar în inima omului …

Arhiepiscopul Averchie a înţeles că, asemenea faptelor falşilor slujitori pe care Hristos i-a mustrat în pasajul de mai sus, organizarea externă a Bisericii şi chiar a Ortodoxiei ,,adevărate”, ,,tradiţionale” ar putea fi imitată atât de iscusit, atât de exact, încât să fie capabilă să amăgească şi pe cei aleşi (Matei 24, 24). Acest gând era o povară îngrozitoare pentru el. Lui îi fusese dată, direct de la Părinţii ortodocşi autentici, esenţa Ortodoxiei. Pentru a transmite în mod izbutit această esenţă generaţiei viitoare, el trebuia să o deosebească de surogatele care deveneau acum mai subtile ca niciodată.

Cuvintele vorbite şi scrise păreau nepotrivite pentru această sarcină. El recurgea adesea la fraza zguduitoare a Episcopului Teofan Zăvorâtul: ,,Creştinătatea ortodoxă îşi pierde sarea sa” (potrivit Matei 5, 13). Dar ar fi oare cu putinţă ca singurii care ar putea percepe această pierdere să fie cei care au gustat deja ,,savoarea” autentică a Ortodoxiei ? Cine nu a gustat nicicând sarea nu ar cunoaşte diferenţa dacă lui i s-ar da un alt condiment nou şi i s-ar spune că este sare.

De asemenea, arhiepiscopul Averchie cita adesea cuvintele Episcopului Ignatie Briancianinov: ,,Nu îndrăzni să ridici mâna ta slabă pentru a opri cursul fundamental al apostaziei. Evită-l, păzeşte-te pe tine însuţi de el, şi aceasta este îndeajuns pentru tine. Învaţă să cunoşti duhul vremurilor, cercetează-l ca să te poţi feri pe cât posibil de influenţa lui” (1).

Desigur, studenţii arhiepiscopului Averchie şi monahii de la Seminarul/Mânăstirea Sfânta Treime preţuiau oportunitatea avertismentelor lui. Dar era totuşi dificil pentru mulţi să pătrundă raţiunea pentru care el stăruia neîncetat şi vorbea atât de negativ pe o temă. Odată, când arhiepiscopul dezbătea ca de obicei semnele îndepărtării de Hristos, un student i-a pus întrebarea: ,,Fără îndoială, apostazia este înspăimântătoare şi noi trebuie să auzim de ea, dar de ce atât de mult ? La urma urmei, noi suntem adăpostiţi de influenţele ei prin faptul că suntem ortodocşi, prin aderarea la tradiţii. Noi suntem în Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora – nu suntem ecumenişti, nu avem nimic de-a face cu trădarea Ortodoxiei care este întreprinsă în alte jurisdicţii. Noi suntem în adevărata Biserică – Biserica Ortodoxă. Nu suntem noi în siguranţă ? Hristos a spus că porţile iadului nu vor birui asupra Bisericii Sale”.

>>> Arhiepiscopul Averchie de Jordanville – care a fost rector al Seminarului Sfânta Treime începând din anul 1952 şi până la trecerea sa la Domnul, în aprilie 1976 (iar între anii 1960-1976 şi stareţ al mânăstirii cu acelaşi nume) – alături de seminaristul Gleb (prietenul de viaţă al p. Serafim Rose) şi părintele Vladimir, în 1958

Privind pătrunzător către interlocutorul său, arhiepiscopul Averchie l-a întrebat la rându-i: ,,Dar ce va stabili dacă tu eşti sau nu în acea Biserică ?” El folosea persoana a II-a singular, fiindcă intenţiona să se adreseze auditorilor săi ca indivizi.

Toţi studenţii prezenţi erau botezaţi creştini ortodocşi; omul care pusese această întrebare surprinzătoare era propriul lor ierarh, legătura lor cu Apostolii. Ei se aflau nu numai în aceeaşi Biserică cu el, ci şi în aceeaşi ,,jurisdicţie”. Prin urmare, cum putea pune la îndoială apartenenţa lor la adevărata Biserică fără să o pună la îndoială pe a sa ?

Întrebarea arhiepiscopului Averchie era încărcată de semnificaţie. El le spunea adeseori studenţilor lui că antihrist va ,,recunoaşte”, ,,adopta” şi astfel va deţine înfăţişarea exterioară a Bisericii Ortodoxe – cu tradiţiile ei, arta, dogmele, validitatea canonică, puritatea liturgică şi succesiunea apostolică. Prin urmare, apartenenţa exterioară la Biserică şi aderarea la tradiţii – deşi sunt paşi necesari pentru cei care cunosc adevărul Ortodoxiei şi doresc să se împărtăşească din plinătatea harului său – nu oferă, precum a spus el, ,,nici o garanţie”. Întrebându-i pe studenţii săi ce a stabilit dacă sunt (sau nu) membri ai adevăratei Biserici, el accentua necesitatea ca ei să dezvolte fiecare în parte înlăuntrul său un sentiment de autenticitate care le va da posibilitatea să identifice duhul creştinătăţii ortodoxe fundamentale şi imitaţiile sale înşelătoare.

Ce este Biserica ?

Arhiepiscopul Averchie a remarcat că, mai mult decât oricare alta dintre dimensiunile ei, ecleziologia Ortodoxiei era în pericol de a fi denaturată în timpurile moderne. Pe măsură ce creştinătatea pierdea ultimele urme ale savoarei credinţei sale capitale, şi creştinii ortodocşi – influenţaţi fără să-şi dea seama de spiritul vremurilor – pierdeau înţelegerea corectă a ceea ce era în realitate Biserica. Perspectiva lor era, asemenea celei a societăţii în care trăiau, îndreptată către exterior, şi astfel ei priveau către Biserică din ce în ce mai mult ca spre o instituţie. Simţind nevoia imperioasă de a riposta faţă de această tendinţă, arhiepiscopul Averchie scria:

,,Ortodoxia nu este doar un fel de organizaţie pur pământească care este condusă de patriarhi, episcopi şi preoţi care deţin slujirea în Biserica care se numeşte în mod oficial ,,Ortodoxă”. Ortodoxia este ,,Trupul lui Hristos” mistic, al cărui Cap este Însuşi Hristos (potrivit Efeseni 1, 22-23, Coloseni 1, 18 şi 24 şi următoarele), şi în alcătuirea sa intră nu numai preoţi, ci toţi cei care cred cu adevărat în Hristos, care au intrat pe o cale legiuită prin sfântul botez în Biserica pe care El a întemeiat-o, cei care trăiesc pe pământ şi cei care au murit în credinţă şi evlavie” (2).

Arhiepiscopul Averchie se temea că spiritul ecleziologiei ortodoxe va fi înlocuit cu o concepţie papală despre Biserică şi că, în conştiinţa credincioşilor, conducătorii ortodocşi vor fi priviţi ca nişte ,,mini-papi” şi-L vor eclipsa pe Hristos drept Cap al Bisericii. El şi-a dat seama că atunci când Biserica va fi identificată, înainte de toate, cu o administraţie temporală, antihrist va avea o uşă deschisă către inimile oamenilor şi va face din ei, cu puţin efort, slujitorii săi supuşi. Având o înţelegere eronată a Bisericii, ei vor face – ,,pentru binele Bisericii” – lucruri vădit potrivnice poruncilor şi vrerii lui Hristos.

(Va urma, e abia începutul Războiului)

Note

1. Arhiepiscopul Averchie, Staţi neclintiţi în adevăr, alcătuită de părintele Demetrios Serfes, Editura Parohiei Stâlpii Ortodoxiei, Mt. Holly Springs, PA, p. 5.

2. ,,Ce este Ortodoxia”, de arhiepiscop Averchie, Orthodox Life, Mânăstirea Sfânta Treime, Jordanville, NY, mai-iunie 1976, p. 2.

sursa

Anunțuri
  1. infomesaj.ro
    20 Septembrie 2009 la 17:20

    :d bun articol

  2. Iudita
    4 Octombrie 2009 la 12:29

    …………(Va urma, e abia începutul Războiului)––trezitiva e sfirsitul inceputul lau purtat parintii…………

  1. 26 Septembrie 2009 la 17:10
  2. 22 Iunie 2011 la 10:27

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: