Prima pagină > Apusul, Atitudine, Cuvînt Bun, Istorie, Ortodoxie > ACTUAL: Cînd un ierarh încetează să mai fie ierarh? Cine are dreptul să dea anatemei? Cine reprezintă Biserica?

ACTUAL: Cînd un ierarh încetează să mai fie ierarh? Cine are dreptul să dea anatemei? Cine reprezintă Biserica?

26 Septembrie 2009 Lasă un comentariu Go to comments

În premieră pentru virtualitatea ortodoxă de limbă românească, apare publicat un material destul de amplu care abordează fundamentat şi netriumfalist una din cele mai grave şi stringente probleme cu care se confruntă creştinul şi Biserica din vremurile noastre. Este vorba despre condamnarea/necondamnarea ierarhilor care propovăduiesc erezia în mod public. Articolul respectiv pune în discuţie întrebări care sînt prea repede trecute cu vederea de „ortodocşii” internauţi care printr-o tăcere vinovată sapă, conştient sau inconştient, la temelia Bisericii Adevărate a lui Hristos, manipulîndu-i pe cei mai simpli şi erijîndu-se în vajnici mărturisitori ai credinţei. „Cînd un ierarh nu mai are har?”, „Cine îi poate condamna pe eretici?”, „Cine reprezintă Biserica locală?”, „Prin ce este important canonul 15 al Sinodului I-II?”. Acestea, şi multe alte aspecte sînt atinse, aspecte fără de care un creştin nu poate înţelege deloc situaţia actuală din Biserică şi, mai mult, prin indiferenţa sa faţă de adevăratele probleme ale Bisericii şi faţă de Cuvintele reale ale Sfinţilor Părinţi ai Bisericii (nu ale unor „mari duhovnici” a căror învăţătură personală este promovată să substituie învăţătura autentică a Bisericii) se osîndeşte pe sine pentru că, aşa cum mărturiseşte Biserica, neştiinţa din indiferenţă sau comoditate este un păcat vrednic de osîndă care a fost dintotdeauna condamnat de Sfinţii Părinţi şi de Însuşi Mîntuitorul Hristos.

Acum încă nu trăim, în general, vremuri de prigoană. Fiecare creştin care vrea cu adevărat să afle adevărul despre ce este, unde este şi cum se poate găsi Biserica lui Hristos – o mai poate face. Cel care caută o viaţă comodă într-o „biserică” comodă – acela se desfată cu site-uri şi bloguri neo-„ortodoxe” care, în loc să-l îndrepte pe om spre adevărata Biserică şi adevăraţii Sfinţii Părinţi, construiesc „Sfinţi Părinţi” de carton şi „biserici” de nisip pe care le prezintă cititorilor ca fiind Ortodoxia autentică, „patristică”, „smerită”. Să nu ne încredem în mintea noastră sau a unora mai deştepţi ca noi care se încred, la rîndul lor, în mintea lor. Noi, ortodocşii, ne încredem în mintea şi conştiinţa Bisericii care nu se poate găsi cu o căutare pe google…

Acest material nu pretinde să epuizeze problematica ereziei din Bisericile Oficiale. De aceea, vom continua să aducem în văzul lumii ortodoxe materiale relevante şi documentate care exprimă adevarata poziţie ortodoxă. Să luăm aminte:

Scris de Vladimir Moss

Introducere

Autorii articolului “Despre situaţia ereticilor necondamnaţi“[1], publicat de Sinodul în Rezistenţă, au o controversă legată de două teze ecleziologice:

1. “S-a disputat faptul că ecumeniştii şi, mai general, bisericile ecumeniste, s-au rupt deja din trupul Bisericii, ceea ce înseamnă că sunt ramuri ce sunt tăiate automat din Viţă şi acest lucru poate fi demonstrat într-adevăr din faptul că noi nu avem comuniune sacramentală cu ei.“

2. “S-a afirmat, de asemenea, că al cincisprezecelea Canon al Sfântului Sinod I-II din Constantinopol, sub conducerea Sf. Fotie cel Mare (861), prin caracterizarea episcopilor care predicau erezii ce fuseseră condamnate anterior ca fiind ’pseudo-episcopi’ şi ‘pseudo-învăţători’, a deschis într-un fel drumul unei noi ere, dându-ne nouă dreptul de a considera astfel de episcopi, de acum înainte, ca fiind automat caterisiți, ‘înaintea unei decizii sinodale’ şi ca nemaifiind episcopi.“

Nu este clar arătat cine ar trebui să susţină aceste două teze, dar probabil că acest lucru nu este important. Mai surprinzător şi mai important, articolul conţine doar o analiză foarte scurtă, fără nume sau date, în legătură cu erezia ecumenismului şi cu verdictele sinodale împotriva sa: aproape întregul articol este ocupat cu o dezbatere în termeni generali privind condamnarea ereticilor în contextul perioadei celor şapte Sinoade Ecumenice. Vom discuta imediat aceste principii generale. Dar este necesar a arăta de la început că, prin refuzul de a cerceta istoria Bisericii din secolul douăzeci într-o manieră mai puţin superficială, articolul nu a adus demonstrat nimic nici într-un fel nici în altul, cu privire la statutul ereticilor ecumenişti. Căci cum putem spune dacă ereticii ecumenişti sunt sau nu deja condamnaţi dacă nu luăm în discuție concluziile diverselor sinoade care au fost considerate, cu dreptate sau nu, relevante față de situaţia lor?

Cine reprezintă Biserica?

Singura analiză în legătură cu ecumenismul, din articolul în discuţie, vine în contextul declarării unor anumite “principii de bază“, cum ar fi: “

a. În primul rând, nu este corect şi nici măcar drept ca o biserică locală să fie caracterizată şi privită ca ecumenistă în totalitate, doar pentru că o parte din clerul ei – câteodată un număr mic – este în momentul de faţă ecumenistă: cu siguranţă ei nu trebuie să fie asimilați Bisericii locale.“

Atunci, cine urmează să fie asimilat bisericii locale? Întâiul ierarh? Sinodul Episcopilor? Ce se întâmplă dacă întâi-stătătorii bisericilor au aprobat în mod clar declaraţii ecumeniste publicate în comun cu ereticii deja – condamnaţi, aşa cum s-a întâmplat de multe ori în Consiliul Mondial al Bisericilor din anii ’60 încoace şi la Chambesy în 1990 şi la Balamand în 1994? Ce se întâmplă dacă rugăciunile în comun cu ereticii continuă la nivelul cel mai înalt (de exemplu Papa şi Patriarhul Constantinopolului chiar în Vatican sau în Fanar) pe o perioadă de decenii, dacă nu de generaţii? Căutăm degeaba răspunsuri la aceste întrebări în acest articol. De fapt, nu este oferit nici un răspuns la întrebarea care singură apare: despre cine se poate spune că reprezintă Biserica Locală?

b. Bisericile ortodoxe locale de astăzi sunt în mod fundamental anti-ecumeniste; inerţia majorităţii tăcute nu implică în nici un fel acordul cu, sau aprobarea activităţilor şi învăţăturilor ecumeniste.“

Nu este prezentată nici o dovadă pentru această declaraţie extrem de surprinzătoare. De fapt, toate dovezile indică în direcţia opusă. De exemplu, Fanarul şi Vaticanul par a fi mai aproape decât au fost vreodată. Din nou, a avut loc o creştere notabilă în activitatea ecumenistă a Patriarhiei Moscovei de când a înghiţit ROCOR-ul în mai 2007, înglobând o reprezentare crescândă la Consiliul Mondial al Bisericilor. Din nou, Patriarhia Antiohiei nu arată nici un semn că ar rupe uniunea cu monofiziţii, iar Patriarhia Alexandriei pare că îi urmează exemplul. Bisericile locale ortodoxe au devenit nerăbdătoare să bătătorească drumul către Roma şi alte centre eretice. Altercaţia lor principală nu a fost cu ereticii, ci între ele, aşa cum a fost demonstrat recent la discuţiile ortodoxo – catolice din Ravenna.

Cât despre “majoritatea tăcută“, nu putem constata ce cred ei pentru simplul fapt că sunt tăcuţi! Dar dacă tac, acest lucru nu vorbeşte în favoarea lor căci, aşa cum spune Sfântul Grigorie Teologul: “Prin tăcerea voastră Îl puteţi trăda pe Domnul“. Într-adevăr, când majoritatea tace în faţa masivei trădări a credinţei petrecute de-a lungul unor generaţii, pot fi trase doar două posibile concluzii: ori sunt de acord cu ierarhii lor eretici, ori sunt prea indiferenţi la problemele legate de credinţă pentru a formula vreun protest – care indiferenţă căldicică faţă de adevăr este ea însăşi semnul distinctiv al ereziei ecumenismului, după cum a arătat Sfîntul Mitropolit Filaret al New York-ului…

În orice caz, Sfinţii Părinţi ai Sinoadelor Ecumenice nu au luat hotărâri după ce au cerut opinia turmei lor prin voturi democratice. Nu doar că nu aveau tehnologia care să le permită obținerea voturilor: ci acestea erau considerate irelevante. Pentru că un adevărat episcop, un succesor al apostolilor şi prin urmare reprezentant al eparhiei sale, nu are nevoie să ceară sfatul turmei sale pentru a afla dacă o anumită învăţătură este adevărată sau este o erezie – el ia în considerare numai conştiinţa sa şi Sfânta Tradiţie a Bisericii Ortodoxe.

“c. Nu ar trebui să uităm că nici o biserică locală nu a declarat sinodal că dogma fundamentală a ereziei ecleziologice a ecumenismului este o învăţătură a Bisericii Ortodoxe ce trebuie să fie crezută şi care este necesară pentru mântuire; şi acest lucru nu a fost declarat nici într-o manieră pan-ortodoxă.“

Constituţia Consiliului Mondial al Bisericilor îi angajează pe toţi membrii săi într-o teorie protestantă a Bisericii – în esenţă, teoria ecumenistă a ramurilor. În măsura în care fiecare biserică locală şi-a aprobat intrarea în CMB la nivel sinodal, ea declară ecumenismul la nivel sinodal. Mai mult decât atât, sunt multe decizii ecumeniste ale Consiliului Mondial al Bisericilor ce au fost acceptate în mod oficial de către bisericile locale. De exemplu, în 1982, la o conferinţă din Lima, Peru, reprezentanţii protestanţi şi ortodocşi ai CMB au fost de acord că tainele botezului, euharistiei şi hirotoniei tuturor denominaţiilor sunt valide şi acceptabile. În 1983, Sinodul de Episcopi ROCOR a anatemizat în mod specific nu doar teoria ramurilor, dar şi această manifestare particulară a teoriei ramurilor: “către cei… care nu deosebesc preoţimea şi tainele Bisericii de cele ale ereticilor, ci spun că botezul şi împărtăşania ereticilor sunt valabile pentru mântuire… Anatema.“

Un exemplu particular clar al acceptării oficiale de către bisericile locale a teoriei ecumeniste a ramurilor este acordul de la Balamand din 1994, unde ortodocşii şi catolicii au fost declaraţi ca biserici-surori în întreaga accepţiune, “doi plămâni“ ai aceluiaşi organism (cu monofiziţii ca “al treilea plămân“?). Acordul de la Balamand, care a fost semnat din partea ortodoxă de către Moscova, Constantinopol, Alexandria, Antiohia, România, Cipru, Polonia şi Finlanda, a declarat: “Catolicii şi ortodocşii… se descoperă din nou unii pe alţii ca biserici surori“ şi “recunoscându-se reciproc ca biserici surori“. “De fiecare parte se confirmă faptul că ceea ce Hristos a încredinţat Bisericii Sale – legământul credinţei apostolice, participarea la aceleaşi taine, succesiunea apostolică a episcopilor şi, mai presus de toate, o singură preoţime care să oficieze singura Jertfă a lui Hristos – nu poate fi considerată proprietatea exclusivă a uneia dintre bisericile noastre.“ Botezul papistaşilor care se pocăiesc şi vor să treacă în Biserica Ortodoxă a fost interzis: “Toate rebotezările (sic) sunt interzise.“ Biserica ortodoxă “recunoaşte biserica catolică în întregime ca biserică soră şi indirect, recunoaşte de asemenea şi bisericile catolice orientale“ (uniaţii). “O atenţie specială trebuie acordată de către ambele părţi pregătirii şi educării viitorilor preoţi privind noua ecleziologie, (ca ei să poată) fi informaţi despre succesiunea apostolică a celeilalte biserici şi despre autenticitatea vieţii sale sacramentale, (astfel încât) utilizarea istoriei înt-o manieră polemică (să poată fi evitată)“.

Aceasta a fost o acceptare oficială a teoriei ecumeniste a ramurilor.

Unii argumentează că aceste decizii ecumeniste semnate de reprezentanţi ai bisericilor locale nu sunt obligatorii, deoarece nu au fost validate de sinoade ulterioare. În orice caz, acesta este un sofism. Încă de pe vremea Primului Sinod Ecumenic, a devenit o practică normală pentru ierarhii bisericilor locale de a trimite reprezentanţi la sinoduri, iar deciziile semnate de aceştia au fost acceptate ca reprezentând credinţa bisericilor locale fără a mai fi nevoie de alte “validări“ sinodale ulterioare. Bineînţeles, este posibil ca o biserică locală să respingă deciziile semnate de reprezentanţii săi, aşa cum a respins Biserica Romană deciziile Sinodului din Trullo (692), care au fost semnate de apocrisiarii (n.t. ambasadorii Romei vechi) săi. Dar nu aceasta este situaţia cu “sinoadele“ ecumeniste ale ultimelor decenii – nici o biserică locală nu a exprimat nici un protest împotriva deciziilor semnate de reprezentanţii lor.

Când o schismă nu este o schismă?

Articolul pe care îl examinăm declară învăţătura bine cunoscută a Sinodului în Rezistenţă că Adevărata Biserică cuprinde atât credincioşi adevăraţi cât şi eretici, atât membri “sănătoşi“ cât şi “bolnavi“; căci “membrele trupului pot fi suferinde, ceea ce înseamnă că se pot afla în eroare privind credinţa ortodoxă şi în acest fel comuniunea lor spirituală cu Dumnezeu-Omul poate fi ruptă; în ciuda acestui fapt, chiar şi ca membre suferinde, ei nu sunt morţi; ei continuă să aparţină în mod instituţional Trupului, ceea ce este exact ce se întâmplă cu un corp uman sănătos, unde de asemenea pot exista celule bolnave, sau cu un copac înflorit, care la fel poate avea ramuri suferinde.“

Putem să fim de acord cu aceasta doar dacă vorbim despre membrii mireni ai Bisericii, care nu reprezintă biserica locală în felul în care un episcop îşi reprezintă eparhia sau un patriarh îşi reprezintă patriarhia. Este un lucru evident faptul că nu fiecare membru al Bisericii are aceeaşi înțelegere a credinţei, iar unii membri au o credinţă mai pură şi mai adâncă decât alţii. Dar când un ierarh proclamă erezia “cu capul descoperit“, de la amvon, atunci, conform celui de-al Cinsprezecelea Canon, el nu este doar un membru bolnav al Bisericii ci este un “pseudo-episcop“ şi un “lup în piele de oaie“, de care ceilalți membrii trebuie să se depărteze dacă vor să rămână în Biserică.

Totuşi, articolul continuă să argumenteze faptul că astfel de “pseudo-episcopi“ sau “lupi în piele de oaie“ rămân încă membrii ai adevăratei Biserici, cu toate privilegiile scaunelor lor episcopale (“ei erau în frunte şi erau eretici în Biserică“). Ei rămân membri “bolnavi“ ai Bisericii până când vor fi fost excomunicaţi fie (1) prin propriile acţiuni separându-se singuri de Biserică în comunităţi schismatice fie (2) prin verdicte sinodale. Astfel, “când Sfintele Sinoade Ecumenice i-au somat pe Nestorie din Constantinopol (al treilea Sinod din Efes) şi pe Dioscor din Alexandria (al patrulea Sinod din Calcedon) de trei ori pentru a se prezenta la judecată, ele au acceptat faptul că ierarhii eretici sus numiţi încă îşi ocupau până la vremea aceea scaunele lor episcopale, din care vorbeau şi acţionau în numele şi din partea bisericii ortodoxe.“

Haideţi să luăm în considerare aceste două criterii: (1) crearea unei schisme şi (2) condamnarea de către un sinod.

Putem să fim de acord cu primul criteriu, adică acela că cei care se despart voluntar de Biserică prin schismă “se separă, ei înşişi, de legătura instituţională cu Trupul sănătos al Bisericii“ şi “astfel de indivizi sunt, şi ar trebui să fie consideraţi a fi decisiv şi ‘în întregime tăiaţi’ “.

Nu se aplică însă acest criteriu întocmai ecumeniştilor nou calendarişti, care în 1924 s-au separat de Trupul Bisericii alegând să celebreze sărbătorile şi posturile Bisericii în zile diferite? Pentru că nu este corect să spui că vechii calendarişti “s-au îngrădit“ faţă de noii calendarişti, ci invers: noii calendarişti s-au separat de Biserică refuzând să celebreze sărbătorile la vremea stabilită de către Biserică, în timp ce Biserica – adică vechii calendarişti – pur şi simplu au rămas acolo unde au fost dintotdeauna.  Şi atunci, noii calendarişti şi-au sporit păcatul prin condamnarea sinodală a vechilor calendarişti…

Poate un sinod local să condamne ereticii?

Este necesar un verdict sinodal pentru a exclude un eretic, aşa cum declară cel de-al doilea criteriu? La prima vedere ar părea că răspunsul la această întrebare este: da. Cu toate acestea, există motive să credem că Arie a fost exclus pe nesimţite din Biserică cu mult timp înainte de primul Sinod Ecumenic din 325. Căci atunci cănd Domnul Iisus Hristos i-a apărut martirului Petru, Arhiepiscop al Alexandriei, în chipul unui copil de 12 ani îmbrăcat în haine rupte şi a fost întrebat de Sfântul Petru: ״O Creatorule, cine Ţi-a sfâșiat cămașa?״, Domnul a răspuns: ״Arie cel fără minte; el a separat de mine oameni pe care i-am câștigat cu sângele meu.״ Şi aceasta a avut loc înainte de martiriul Sfântului Petru din 311. Vedem deci aici o exemplificare a cuvintelor Domnului către Nicodim: ״cel ce nu crede a şi fost judecat״ (Ioan 3.18) şi a cuvintelor Apostolului Pavel: ״De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te, ştiind că unul ca acesta s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit (Tit 3.10,11)

Există o distincţie între corpul mistic al Bisericii şi organizaţia ei vizibilă, externă. Această separare a fost descrisă în detaliu de către Noul mucenic Marcu (Novoselov), Episcop de Serghievo şi ierarhul Bisericii din Catacombe din Rusia, care a fost împuşcat în anul 1938.[2] Deci, am putea spune că Arie a fost separat de corpul mistic al Bisericii de către Hristos şi a fost alungat din organizaţia externă a ei de către Sfinţii Părinţi ai Primului Sinod Ecumenic. Dar această distincţie ajută foarte puţin controversei din acest articol. Căci ce folos este să fii membru al organizaţiei externe a Bisericii în timp ce ești rupt de trupul său mistic de către însuşi Capul Bisericii?

Mai mult, nu trebuie să gândim aşa cum par să gândească scriitorii acestui articol, că numai un sinod ecumenic poate să depărteze un eretic din organizaţia externă a Bisericii. De vreme ce aceasta este o chestiune importantă, haideţi să cercetăm mai multe exemple din istoria Bisericii:

  1. Arie. El a fost îndepărtat pentru prima oară din Biserică nu de către Sfinţii Părinţi ai Primului Sinod Ecumenic din 325, ci de către propriul său episcop, Sfântul Alexandru, Arhiepiscopul Alexandriei, în Sinoadele Locale din 321 şi 323. Sinodul Ecumenic a fost convocat deoarece în anumite părţi ale Bisericii, decizia Sfântului Alexandru a fost disputată şi chiar au existat încercări de a o anula în alte sinoade locale. În orice caz, Primul Sinod Ecumenic a clarificat disputa odată pentru totdeauna confirmând decizia originară a Sfântului Alexandru – care, bineînţeles, avea tot dreptul să caterisescă pe unul dintre preoţii săi, dar care a avut nevoie de autoritatea adăugată a ״marelui şi sfântului Sinod״ din Nicea pentru a-i confirma decizia.
  2. Nestorie. A fost îndepărtat pentru prima oară de Biserică de către un sinod local din Roma în vremea Sfântului Celestin în august 430 şi apoi de un alt sinod local din Alexandria, în vremea Sfântului Chiril. În cele din urmă, în anul 431, al Treilea Sinod Ecumenic din Efes a confirmat deciziile acestor sinoade locale.
  3. Monotelitismul. Această erezie a fost condamnată pentru prima dată de către un sinod local din vremea Sfântul Martin Mărturisitorul în Roma, în anul 649. A fost condamnată din nou într-un alt sinod local din vremea Sfântului Teodor, Arhiepiscopul de Canterbury (un grec din Tarsus), în Hatfield, Anglia, pe 17 septembrie 679. Decizia Bisericii engleze a fost făcută cunoscută la Roma de Sfântul Wilfrid, Episcop de York, unde un alt sinod local condus de Sfântul Agaton a condamnat erezia pentru a treia oară în 27 martie 680. În cele din urmă, în 681, al Şaselea Sinod Ecumenic a anatemizat această erezie din nou, confirmând deciziile celor trei Sinoade din Vest. Ar trebui remarcat faptul că, atunci când episcopul eretic Teodosie a dezbătut valabilitatea acestor prime trei sinoade din 649 în convorbirea sa cu Sfântul Maxim Mărturisitorul, pe motiv că nu au fost convocate de către un împărat precum Sinoadele Ecumenice, Sfântul Maxim a răspuns că valabilitatea unui sinod depinde de faptul dacă acesta recunoaşte ״dogmele adevărate şi neschimbătoare״, nu de cine îl convoacă sau cât de general este. Din nou, când acelaşi sfânt a fost întrebat la palatul împăratului de ce nu este în comuniune cu Tronul Constantinopolului, el a răspuns: ״…Ei au fost detronați şi lipsiți de preoţie la un sinod local ce a avut loc la Roma. Atunci ce taină mai pot săvârși ei? Sau ce duh se va coborî către cei hirotoniţi de ei?” [3]״
  4. Iconoclasmul. Această erezie a fost condamnată pentru prima dată de un sinod local din Roma în timpul Papei Grigorie III, în anul 731. Această decizie a fost apoi confirmată de cel de-al Şaptelea Sinod Ecumenic din vremea Sfântului Tarasie în 787. Episcopul Teofan Zăvorâtul arată faptul că, înaintea începerii celui de-al Şaptelea Sinod, cel ce urma să fie preşedintele sinodului, Sfântul Tarasie, s-a plâns de faptul că ״noi (Biserica iconoclastă din Constantinopol) suntem anatemizaţi de către ei (celelalte biserici locale în sinoadele locale) în fiecare zi.[4] Nu se sugerează nicăieri că sfântul considera aceste sinoade locale ca fiind invalide. Mai curând s-a grăbit să îşi scoată Biserica de sub aceste anateme prin mărturisirea adevăratei credinţe. Mai mult, aceşti eretici care erau uniţi cu Biserica în timpul Sinodului au mărturisit că fuseseră în afara Bisericii înainte de acesta. Așa citim în hotărârile celor Şapte Sinoade Ecumenice. ״Acestea sunt cuvintele iconoclaştilor reveniți la Biserică. Așa a spus Vasile, Episcop de Ancira: ‘Atât cât a fost cu putință, am cercetat problema icoanelor şi m-am convertit la Sfânta Biserică Sobornicească cu o convingere desăvârșită.’ Teodor, Episcop de Mira a spus: “…Îl implor pe Dumnezeu şi pe sfinţia voastră să mă uniţi pe mine, păcătosul, cu Sfânta Biserică Sobornicească״ (pg 41, 43 în ediţia Academiei Teologice din Kazan). Iar acestea sunt mărturiile Sfinţilor Părinţi ai Sinodului: ״Sfinţia Sa Patriarhul Tarasie a spus: ‘Care ar trebui de aici înainte să fie relaţia noastră cu această erezie care s-a ivit în vremea noastră din nou?’ Ioan, cel mai iubit de Domnul, locțiitorul tronului apostolic din est, a spus: ‘Erezia îl desparte pe orice om de Biserică.’ Sfântul Sinod a spus: ‘Aceasta este evident.’ Sfântul Sinod a spus: ‘Să îi lăsăm pe episcopii ce stau în faţa noastră să îşi citească lepădările, de vreme ce ei se convertesc acum la Biserica Sobornicească.’ ״ (pag 48)

Dacă sinoadele locale nu ar fi avut autoritatea să excludă pe eretici din Biserică, ar fi trebuit să le condamnăm pe multe dintre ele pe motivul depăşirii competenţelor şi pentru asumarea unei autorităţi ce nu le aparţinea. Aceasta ar include multe sinoade locale ale Bisericii primare, care au condamnat eretici precum Marcion şi Sabellius; sinoadele locale ale Marii Biserici a Constantinopolului, între secolele unsprezece şi patrusprezece, care au anatemizat pe romano catolici; sinoadele locale ale Bisericii Ruse conduse de Patriarhul Tihon care a anatemizat pe comunişti şi pe colaboratorii lor în anul 1918 şi pe ereticii renovaţionişti în 1923. Cu toate acestea, Biserica, care are mintea lui Hristos, a acceptat toate aceste hotărâri ca fiind legitime şi valide.  A gândi altfel – adică a gândi că Biserica nu poate anatemiza pe eretici prin sinoadele locale, ci numai prin cele ecumenice – înseamnă a presupune că în ultimii 1231 ani Biserica şi-a pierdut – ferească Dumnezeu – puterea dăruită de Dumnezeu, de a lega și dezlega, de la convocarea ultimului Sinod Ecumenic!

Cine are dreptul de a anatemiza?

Că aceasta este de fapt consecinţa logică a cercetărilor expuse în acest articol este un fapt demonstrat de ״Epistola informativă״ publicată în anul 1998 a Mitropolitului Ciprian din Filii, conducătorul Sinodului în Rezistenţă. Aşa cum este bine știut, Mitropolitul Ciprian neagă rolul sinoadelor locale de a-i expulza pe eretici din Biserica Adevărată. Încă mai semnificativ, el neagă dreptul oricărui sinod contemporan de a anatemiza pe eretici.

Astfel, el scrie: ״3 (c). Dreptul de a pronunţa o anatemă nu aparţine organismelor bisericesti administrative care au o structură sinodală temporară, dar care nu deţin toate condiţiile canonice pentru a reprezenta Biserica în totalitate, în mod valid şi potrivit pentru a pronunţa o anatemă – un drept şi o ‘onoare’ care este ‘acordată’ numai corului apostolilor״ şi celor care au devenit cu adevărat succesorii lor în sensul cel mai strict, plini de Har şi de putere…

״5 (a). Implicaţiile extrem de serioase ale unei anateme, însoţite, în primul rând, de absenţa, în zilele noastre, a unui corp sinodal investit cu mai sus amintitele condiţii canonice necesare pentru a proclama o anatemă şi, în al doilea rând, de imensa confuzie ce predomină din pricina ecumenismului în rândul bisericilor ortodoxe locale, constituie astăzi o constrângere majoră şi un impediment insurmontabil pentru o acţiune atât de însemnată şi, în acelaşi timp, istorică.[5]

Cu alte cuvinte, Adevărata Biserică nu mai are astăzi puterea să anatemizeze pe eretici! Acest lucru implică faptul că anatema pronunţată împotriva ecumeniştilor de către Biserica Rusă din afara graniţelor în anul 1983 a fost invalidă deoarece depăşea competenţa acesteia sau a oricărui alt sinod contemporan. De asemenea, reiese că dacă Antihrist ar fi membru al unei biserici locale ortodoxe şi s-ar proclama singur astăzi ca fiind Dumnezeu, atunci Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică nu ar avea puterea să îl excomunice şi să îl anatemizeze!

Nu este nici o îndoială că Biserica este astăzi într-o stare dezorganizată şi slăbită. Şi totuşi, plinătatea puterii Domnului încă mai locuieşte în ea, şi va locui aici până la sfârşitul vremurilor, aşa cum a promis Domnul. Ea încă mai are episcopi adevăraţi şi aceşti episcopi încă mai au puterea să lege şi să dezlege, putere care le-a fost dată lor de către Sfântul Duh. Când Sfântul Maxim a apărat dreptul Sinodului de la Lateran din 649 de a expulza pe ereticii monoteliţi din Biserică, el nu a luat în discuţie întreaga listă de ״condiţii canonice necesare pentru a declara o anatemă״ , ci a considerat că singura ״condiţie canonică״ este posesia ״dogmelor adevărate şi neschimbabile״, adică ortodoxia. Şi astfel, dacă episcopii noştri sunt cu adevărat ortodocşi, ei au dreptul să anatemizeze orice eretic de oriunde – a gândi altfel reprezintă a-ţi pierde credinţa în Biserica însăşi.

Canonul al cincisprezecelea

Autorii articolului pe care îl examinăm declară faptul că cel de-al Cincisprezecelea Canon al Sinodului I-II din Constantinopol, care le permite creştinilor să se separe de un episcop ce predică erezia în mod public chiar înainte de întrunirea unui sinod, cu toate acestea, nu dă nimănui dreptul de a declara un eretic ca fiind automat afară din biserică. Şi citează în sprijinul lor comentariul Sfântului Nicodim Aghioritul asupra celui de-al 30-lea Canon Apostolic: ״Canoanele poruncesc ca un sinod de episcopi activi să îi caterisescă pe preoţi, sau să afurisească ori să anatemizeze pe mireni, atunci când ei încalcă canoanele. Totuși, dacă sinodul nu pune în practică caterisirea preoţilor, sau afurisirea ori anatemizarea mirenilor, aceşti preoţi şi mireni nu sunt nici caterisiţi, nici afurisiți, nici anatemizaţi cu adevărat. În orice caz, ei sunt vrednici de caterisire şi excomunicare aici şi de pedeapsă de la Dumnezeu dincolo.[״[6

Acest lucru pare neobişnuit de rezonabil. La urma urmelor, în lumea mirenilor, un om este considerat nevinovat de crimă până când este dovedit vinovat într-o instanță de judecată; dacă depăşesc limita de viteză cu maşina, nu pot fi deposedat de permisul de conducere până când nu sunt judecat de un magistrat competent. Dacă este luată o astfel de precauţie în judecăţile laice, nu ar trebui să existe chiar mai multă precauţie în sfera cu mult mai importantă a jurisprudenţei eclesiologice?

Şi totuşi, canonul îi numeşte pe acei episcopi care predică erezia în mod clar ״pseudo-episcopi״ chiar înainte de o decizie sinodală. Acesta este un limbaj dur şi autorii articolului încearcă să micşoreze impactul acestuia după cum urmează: ״Caracterizarea unui păstor ca fiind un ‘pseudo-episcop’ ‘înaintea unei decizii sinodale’ este o descriere euristică sau un diagnostic la prima vedere (doctorul constată boala) şi nu o sentință finală, juridică sau osânditoare (doctorul diagnostichează incurabilitatea membrului suferind şi ajunge la decizia fermă de a-l amputa)”.

Dar această explicaţie nu este convingătoare. De ce ar numi canonul pe ״ereticul necondamnat״ ca fiind ״pseudo-episcop״ dacă el este încă în fapt un episcop adevărat, şi de ce să îi elogieze pe cei care se rup imediat de el dacă în fapt el nu este încă condamnat? Nu se poate ca acest canon să incite mirenii la a-şi judeca episcopii fără să aştepte singura judecată competentă – cea a adunării episcopilor în sinod. Mai degrabă: erezia este o problemă atât de serioasă încât toată lumea, conform canonului, trebuie să aibă dreptul de a se rupe de ea imediat, fără a aştepta confirmarea unei autorităţi mai înalte, după cum cineva ar fugi imediat de o victimă a ciumei, fără a aştepta confirmarea vreunui doctor. Cu toate acestea, dacă, aşa cum afirmă autorii articolului nostru, un ״eretic necondamnat״ este încă un ierarh ortodox în adevăratul sens, atunci este un mare pericol a te depărta de el înainte de condamnarea sinodului – pericolul, înainte de toate, de a te priva de tainele pline de sfinţenie pe care le împarte şi în al doilea rând, de a deveni schismatic prin separarea de Biserică.

Pentru a rezolva această problemă, ar fi de folos să ne amintim cuvintele Sfântului Teodor Studitul. Scriindu-i Episcopului Eutimie de Sardica, el spune: ״Ştiţi, Sfinţia Voastră, că prin glasul comun al duhovnicilor în viață şi al acelora care au plecat la Domnul s-a poruncit ca clericilor care au fost o dată condamnaţi din cauza comuniunii cu ereticii să le fie interzisă slujirea până la intervenția proniei cerești. Cum am putea noi să încălcăm această lege şi, prin primirea unei persoane, să extindem excepţia asupra tuturor celor anatemizaţi anterior şi prin aceasta să acţionăm contrar mai marelui nostru divin… şi să îi inducem în eroare pe alţi duhovnici şi să producem discordie între credincioşii care urmează în mod strict legile?[7]

Şi din nou: ״Ştiţi, prea sfinţite, că prin acordul comun al duhovnicilor în viață şi al celor ce au trecut de curând la Domnul, s-a hotărât să interzicem de la slujire pe cei care au fost chiar şi o dată seduşi să intre în comuniune cu ereticii – ceea ce este de la sine înțeles, până la momentul pedepsei din partea Proniei dumnezeieşti, adică, pâna la convocarea unui sinod ce restabileşte ortodoxia.[8]

Deci chiar înaintea unui sinod care cercetează fiecare caz cu amănuntul, cei ce se află în comuniune cu ereticii sunt opriţi de la slujire.

Mai mult, avem o altă dovadă din perioada Sinoadelor Ecumenice pentru faptul că un episcop care predică în mod public erezia îşi pierde autoritatea chiar înainte de a fi caterisit de un sinod. Astfel, în timpul celui de-al Treilea Sinod Ecumenic, Sfântul Celestin, Papă al Romei, a scris: ״Autoritatea arhiepiscopiei noastre apostolice a hotărât că episcopul, clericul sau creştinul simplu care a fost caterisit sau afurisit de Nestorie sau de către cei ce-l urmează, după ce acesta din urmă a început să predice erezia, nu va fi considerat caterisit sau afurisit. Căci cel care a dezertat de la credinţă prin astfel de învăţături nu poate caterisi sau îndepărta pe nimeni în nici un fel. [9]

Din nou, Sfântul Nichifor al Constantinopolului a scris despre iconoclaştii nepocăiți: ״În măsura în care ei s-au privat singuri de acea învăţătură a credinţei prin care s-au sfințit, ei s-au lipsit în mod necesar de hirotonia lor şi s-au caterisit învăţând alte lucruri….[10] ״Ei trebuie să se fi lipsit de ungerea Duhului imediat ce au renunţat la credinţă, căci este ce neputință ca ei să nu respecte credinţa cu care au fost unşi şi (în acelaşi timp) să ducă mai departe ceea ce (este dat) prin mirungere.[11]

Cu toate acestea, este clar, scrie Christopher Gorman, ״din mărturia canonică şi patristică citată, că atunci când un episcop îmbrăţişează în mod public şi cu hotărâre o erezie, pentru o perioadă de timp extinsă (deși nedefinită canonic), începe să apară un proces de privare, care îl desprinde gradual de autoritatea sa administrativă, de predare a învăţăturii, cât şi de autoritatea sfințitoare, ce poate conduce, în anumite cazuri, la caterisirea de facto şi la expulzarea din Biserică, chiar și fără o pronunţare oficială a unui sinod competent.״

“În orice caz, trebuie observat că, dacă aceasta s-a petrecut sau nu, este autoritatea Bisericii să o determine prin procesul sinodal, și abia apoi se poate emite o proclamaţie sau o declaraţie de fapt canonică. Respectul faţă de procesul canonic trebuie încă menținut – după cum spune Canonul 96 al Sinodului de la Cartagina: ״nu poate fi atacat dreptul nici unui creştin de a nu fi izgonit din episcopie înainte de a se concluziona cazul său.״ Acest lucru este confirmat de canonul 16 al Sinodului I-II din Constantinopol, care spune: ״Dar trebuie ca mai întâi cercetându-se canoniceşte (în conformitate cu Sfintele Canoane) pricina celui ce urmează a fi izgonit din episcopie, să se ducă la capăt; apoi aşa, după caterisirea acestuia, să se promoveze altul în locul lui la episcopie..[12]

Episcopul Teofan Zăvorâtul (+1894) spunea că nu este nevoie de anateme sinodale suplimentare pentru a condamna pe ereticii din vremea lui de vreme ce ei au fost deja condamnaţi de hotărârile anterioare. Tâlcuind cuvintele Sfântului Apostol Pavel: ״Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema!״ (Galateni 1.8), el scrie: ״Apostolul a fixat doar începutul anatemizării. De atunci încoace, toate ereziile ce merită o astfel de pedeapsă au fost deja identificate de către Biserică. În momentul de faţă nu are nici un rost să se aştepte vreo acțiune ecleziologică specială care să-i judece pe rău-făcători (eretici). Ei înşişi îşi pun capetele sub sabie imediat ce se aleg cu opinii contrare adevărului şi încep să insiste asupra lor cu încăpăţânare. [13]

Aici, Episcopul Teofan pare să susţină interpretarea strictă, ״non-euristică״ a canonului. ״Noii״ eretici din vremea sa nu aveau nevoie de condamnare sinodală deoarece învăţăturile lor nu erau de fapt noi, ci erau deja ştiute şi condamnate de către Biserică cu mult timp în urmă. Teoretic, doar o nouă erezie care să nu fi fost deja condamnată de către Sinoade sau de către Părinţi ar avea nevoie de o condamnare sinodală, dar Episcopul Teofan se îndoia că ar mai exista vreo astfel de nouă erezie.

Şi totuşi, Biserica a continuat să condamne ereticii şi ereziile în secolul douăzeci.  Astfel, în 1901 Biserica l-a anatemizat pe Tolstoi. Apoi au venit condamnările ereziei cultului-numelui (name-worshipping) (1913) [nota Popas Alternativ: autorul acestui articol, V. Moss, este cunoscut ca sustinator al ereziei luptei-cu-numele, adica acea invatatura care este opusa asa-numitei „erezii” a cultului-numelui care reprezinta, de fapt, invatatura ortodoxa fireasca despre Numele lui Dumnezeu, propovaduita cu tarie de multi Sfinti Parinti ai Bisericii, ultimii dintre care Sf. Ignatie Brianceaninov si Sf. Ioan de Kronstadt], ale bolşevicilor (1918), renovaţioniştilor (1923), neo-renovaţioniştilor sau serghianiştilor (1928, 1937), sofianiştilor (1935), nou calendariştilor (1935, 1974, 1991) şi ecumeniştilor (1983, 1998). Toate aceste erezii, cu posibila excepţie a cultului-numelui (name-worshipping), erau de fapt vechi şi de aceea deja condamnate. Căci nu este serghianismul pur și simplu păcatul lui Iuda, dar sub o nouă înfăţişare? Cât despre ecumenism, ״erezia ereziilor״, ״este imposibil să nu recunoşti că acesta conţine o mulţime de erezii vechi (adică toate vechile erezii cu care ecumeniştii intră în comuniune), faţă de care fiecare ierarh ecumenist făgăduise să apere ortodoxia.[14]

Atunci care a fost scopul acestor sinoade recente? În primul rând, să avertizeze credincioşii care ar putea să nu fie atât de bine informaţi în domeniul teologiei că aici se află o erezie şi să explice natura acesteia şi neconcordanța cu Sfânta Tradiţie a Bisericii Ortodoxe. În al doilea rând, pentru a face o separare clară între lumină şi întuneric, între Biserica celor credincioşi şi ״Biserica celor  răufăcători״, ca nu cumva ultima să o înghită cu totul pe cea dintâi. Şi în al treilea rând să anuleze documentul pe care Biserica l-a realizat când i-a făcut pe eretici păstori şi episcopi.

Oricum, cel mai important lucru este următorul: există judecata lui Dumnezeu şi judecata omului, iar judecata lui Dumnezeu precede judecata omului, care constă în esenţă în a discerne şi a declara public faptul că Domnul a condamnat deja pe eretici. Deci puterea anatemei aplicată de ierarhii Bisericii nu este independentă de judecata lui Dumnezeu, ci este strict o consecinţă a acesteia şi în supunere față de aceasta. Pentru aceasta sunt ereticii ״pseudo-episcopi״ chiar înainte de a fi condamnați de către un sinod de episcopi – căci Domnul i-a condamnat deja.

Aşa cum scrie Sfântul Dionisie Areopagitul: ״În măsura în care ierarhul face cunoscută judecata lui Dumnezeu, are şi puterea de a excomunica. Totuşi nu prin faptul că Divinitatea atotînţeleaptă i-ar da lui vreun impuls negândit, dacă aş putea să spun astfel, cu toată stima. Dar ierarhul se supune Duhului care este izvorul oricărui ritual şi Care vorbeşte prin cuvintele lui. El îi excomunică pe cei nevrednici, pe care Domnul deja i-a judecat. Spune: ‘Luați Duh Sfânt. Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute.’ Şi celui luminat de sfânta revelaţie a Tatălui tuturor îi este spus în Scriptură: ‘Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer.’ Astfel, lui Petru însuşi şi tuturor ierarhilor asemenea lui li s-a descoperit judecata Tatălui şi fiind ei înşişi cei care transmiteau revelația şi o explicau, ei aveau sarcina de a primi pe prietenii Domnului şi de a-i alunga pe cei fară de Dumnezeu. Cunoaşterea cea sfântă a lui Dumnezeu a coborât asupra lor, după cum arată Scriptura, nu de una singură, nu dintr-o revelaţie trupească, ci ca ceva izvorât din înțelepciunea lui Dumnezeu şi sub insuflarea Lui, Care i-a inițiat în Tainele Sale. La fel, ierarhii Domnului trebuie să îşi folosească puterile de a excomunica, la fel ca şi toate puterile lor ierarhice în măsura în care sunt insuflaţi de către Divinitate, care este izvorul oricărui ritual. Şi toţi ceilalţi trebuie să se supună ierarhilor când aceştia se poartă ca atare, căci ei sunt inspiraţi de însuşi Dumnezeu. ‘Cei care nu vă primesc pe voi’, spune, ‘nu Mă primesc pe Mine’.[15]

Concluzii

  • Un episcop eretic este condamnat imediat ce îşi predică erezia în mod public şi fără de ruşine. El este depărtat de trupul mistic al Bisericii de mâna invizibilă a Capului şi Marelui Preot al ei, Domnul Iisus Hristos. Căci Domnul și numai Domnul are ״cheile morţii şi ale iadului״ (Apocalipsa 1.18) – adică ״autoritatea asupra morţii trupului şi a sufletului״ (Arhiepiscopul Averchie). [16]

  • În vreme ce este tăiat în mod invizibil de trupul mistic al Bisericii, ereticul poate rămâne o vreme membru al organizaţiei vizibile a acesteia. În orice caz, cei credincioşi au dreptul să se îndepărteze de acesta chiar şi în timp ce el rămâne în organizaţia vizibilă a Bisericii; şi în acest caz ei, şi nu ereticul, ar trebui numiţi ortodocşi. Căci, aşa cum scrie Sfântul Sofronie al Ierusalimului: ״Dacă unii se separă de cineva, nu sub pretextul infracțiunii morale, ci din cauza unei erezii ce a fost condamnată de către un Sinod sau de către Sfinţii Părinţi, ei sunt vrednici de cinste şi aprobare, căci ei sunt ortodocşii.[17] Şi, așa cum scrie Sfântul Nichifor al Constantinopolului: ״Voi știţi că, chiar dacă sunt foarte puţini cei ce stăruiesc în ortodoxie şi în evlavie, aceștia sunt Biserica, iar autoritatea şi conducerea așezămintelor bisericești rămâne cu ei”.[18]

  • Orice Sinod al Episcopilor cu adevărat ortodocşi, indiferent de componența și generalitatea lui, are puterea să lege şi să dezlege – adică să taie pe eretici din organizaţia vizibilă a Bisericii. Dar această putere constă în a discerne dacă Domnul a condamnat deja pe ereticul în cauză. Căci, aşa cum scrie Cuviosul Beda: ״Cheile împărăţiei indică cunoașterea reală şi puterea de a discerne cine merită să fie primit în Împărăţia Cerurilor şi cine trebuie exclus ca fiind nevrednic.״19[19] – iar această cunoaştere şi putere depinde, nu de număr, ci de har.

  • Orice om care, dacă nu este ״înstrăinat în probleme privind însăşi credinţa״, cu toate acestea ״se separă pentru anumite motive bisericești şi suspiciuni capabile de soluţii reciproce״, este un schismatic, conform definiţiei Sfântului Vasile cel Mare 20[20] şi ״s-a osândit pe sine״ (Tit 3.11). Căci, aşa cum spune Domnul: ״Cel ce nu este cu Mine este împotriva Mea״ (Matei 12.3) şi cum spune Sfântul Ciprian din Cartagina ״nu există mântuire în afara Bisericii”.[21]

  • În consecinţă, ecumeniştii şi nou calendariştii, ambii având erezii cumplite condamnate de vechile Sinoade şi de Sfinţii Părinţi şi fiind îndepărtaţi de Sinoadele de Episcopi în viață (adică de episcopi contemporani cu ei) și separându-se în comunităţi schismatice independente de Biserică, nu mai aparțin nici trupului mistic al Bisericii, nici organizaţiei sale vizibile. Căci, aşa cum a declarat unul din aceste Sinoade pe 8/21 iunie 1935: ״Noi le recomandăm tuturor celor ce urmează calendarul ortodox să nu aibe nici o comuniune spirituală cu biserica schismatică a păstorilor schismatici de la care harul Duhului Sfânt a plecat, pentru că ei au încălcat hotărârile Sfinţilor Părinţi ale celor Şapte Sinoade Ecumenice şi ale sinoadelor pan-ortodoxe ce au condamnat calendarul Gregorian. Că biserica schismatică nu mai are har şi Duh Sfânt este afirmat de către Sfântul Vasile cel Mare, care spune următoarele: ״Chiar dacă schismaticii s-au înşelat în lucruri ce nu sunt dogme, de vreme ce Capul Bisericii este Hristos, după cuvintele Sfântului Apostol, din care toţi membrii trăiesc şi primesc creştere spirituală, s-au depărtat singuri de armonia mădularelor Trupului şi nu mai sunt mădulare (ale acelui Trup) şi nici nu mai au harul Duhului Sfânt…” [22]

traducere de pe http://www.orthodoxchristianbooks.com

Note:

[1] Tradiția ortodoxă, vol XVIII, nr.2, pag 2-15

[2] Novoselov, Scrisori către prieteni, Moscova, 1994

[3] Christopher Birchall, Viața Sfântului Maxim Mărturisitorul, Boston: Mănăstirea Schimbării la față a Mântuitorului

[4] Episcopul Teofan, Ce este anatema?. Citată de Vladislav Dmitriev, Unitatea neîndreptățită, 1996, pag.19 (în limba rusă)

[5] http://www.synodinresistance.org/Theology_en/E3a3a008EnhmGramma.pdf.

[6] Către Pidalion, citată de ieromonahul Teodoret, To Imerologiakon Skhisma, 1971, p. 3 (in Greek).

[7] Sf. Teodor, Scrisori, partea a 2-a, scrisoarea 212, pag. 617 (editia Rusă).

[8] Sf. Teodor, Scrisori, partea a 2-a, scrisoarea 284, pag. 817 (editia Rusă).

[9] Robert Bellarmine, De Romano Pontifice, lib. II, cap. 30.

[10] Sf. Nichifor, P.G. 100: 841BC.

[11] St. Nichifor, P.G. 100: 548BC.

[12] Gorman, corespondență privată.

[13] Episcopul Teofan, Comentariu la epistola Sfântului Apostol Pavel către Galateni, Moscova, 1893, pag. 70, 71 (în limba rusă).

[14] V. Lourie, “Al cincisprezecelea canon al sinodului I-II Constantinopol”, Vertograd-Inform, Decembrie, 1999, pag. 18.

[15] Sf. Dionisie, Despre ierarhia bisericească, chapter 7, 564B-564D.

[16] Arhiepiscop Averchie, Comentariu la Apocalipsă

[17] Sf. Sofronie, P.G. 87, 3369D-3372A; citat în Tradiția Ortodoxă, op. cit.

[18] Sf. Nichifor, Apologeticus Minor, 8, P.G. 100, 844 D; citată de Lourie, op. cit.

[19] St. Beda, Predică la sărbătoarea Sfinților Petru și Pvel, predica 16.

[20] Sf. Vasile cel Mare, Prima epistolă canonică

[21] Sf. Ciprian de Cartagina, Despre unitatea Bisericii

[22] Acest articol nu discută statutul celor care din teamă sau pentru alte motive rămân în comuniune cu episcopul care predică erezia sau care a intrat în schismă, dar care nu sunt de acord cu greșeala lui. În principiu, ‘iconomia’ sau bunăvoința poate fi aplicată unor astfel de oameni în acord cu cuvântul Sfântului Teodor Studitul “Dacă mitropolitul cade în erezie, nu este cazul ca toți care se află în comuniune directă sau indirectă să fie considerați în mod automat și fără deosebire ca eretici”, deși, prin poziția lor, “își atrag asupra lor responsabilitatea înspăimântatoare de a fi rămas tăcuți” (pag.99, 1076 C). Pentru o discuție mai detaliată asupra acestei chestiuni complicate, a se vedea Lourie, op.cit. și “cele două biserici”, Vertograd-Inform, Junie, 1999.

A se vedea şi aceste materiale foarte importante pentru înţelegerea situaţiei actuale:

  1. Maria Cristina
    29 Septembrie 2009 la 12:29

    Se pare ca eclesiologia Sinodului in Rezistenta nu respecta eclesiologia patristica. Am auzit de unele controverse legate de Sinodul in Rezistenta dar am considerat ca nu pot fi decat calomnii atata timp cat BOSVR cat si celelalte biserici pe stil vechi sunt in comuniune cu el.
    Dar presupun ca bisericile de stil vechi inca mai sunt in comuniune cu Sinodul in Rezistenta. Sau nu?
    Cat este de complicat!

  2. victor
    30 Septembrie 2009 la 15:59

    Nu tocmai. Bisericile ce se autointituleaza de stil vechi (adica BOSVR si BOSV Bulgara) sunt in comuniune cu chiprianitii, dar celelalte sinoade traditionaliste nu sunt. In Grecia de pilda, sunt inca cateva sinoade traditionaliste (zis vechi-calendariste) provenite din cele doua linii, florinita si mateita, care nu au comuniune unele cu altele (unele au ecleziologie identica sau aproape identica si incearca o unificare), si care, desigur, contesta cu toate ecleziologia chiprianita.

    Vladimir Moss, care traieste in Anglia, face parte din Adevarata Biserica Ortodoxa a Greciei – adica Sinodul condus de Arhiepiscopul Hrisostom Kioussis (evident, fara comuniune cu chiprianitii).

    La fel si in partea ruseasca, sunt cateva sinoade continuatoare ale vechii linii a ROCOR (Biserica Ortodoxa Rusa din Afara Granitelor), ele fiind ramasite din fostul ROCOR care s-a unit cu Moscova si altele provenite din Biserica de Catacombe din Rusia. Evident, toate contesta Patriarhia Moscovei (un organism serghianist kgbist necanonic si cazut sub anatema Patriarhului Tihon) si nu au relatii cu chiprianitii.

    Apropo, ma intreb de ce oare BOSVR pastreaza in continuare comuniunea cu chiprianitii daca nu adera la ecleziologia lor?… au ceva interese? Fiindca fixul BOSVR este doar ca BOR n-are har, dar n-am vazut niciodata o pozitie de contestare a necanonicei patriarhii moscovite (si nici a serghianismului); ba chiar dimpotriva as zice.

    Cred ca orice crestin ortodox responsabil trebuie sa caute, atat din punct de vedere ecleziologic cat si duhovnicesc, un sinod traditionalist, pentru a iesi din bisericile oficiale cazute.

  3. victor
    30 Septembrie 2009 la 16:04

    Apropo, tot doar ca informatie, sarbii care au rupt comuniunea cu Patriarhia Serbiei, din cauza ecumenismului acesteia, au intrat si ei tot sub sinodul kioussit.

  4. Maria Cristina
    1 Octombrie 2009 la 10:23

    Pentru mine, BOSVRomania, din Bulgaria, din Grecia si fractiunea din ROCOR care se aflau in comuniune, erau in principiu singurele care prezentau o oarecare garantie, care venea tocmai din existenta comuniunii dintre ele, o garantie de care se pare ca aveam nevoie.
    Aceasta faramitare care exista in randul bisericilor de stil vechi este foarte bulversanta si ca situatia este foarte dificila se vede clar si din faptul ca bisericilor insasi le este atat de greu sa aprecieze daca o anumita biserica este sau nu in Biserica.

    Acum incep sa-mi dau seama ca de fapt comuniunea practica nu este neaparat necesara, si ar fi de preferat sa se evite decat sa se faca mai mult pe baza legaturilor lumesti, decat a celor duhovnicesti asa cum s-a intamplat cu Sinodul in Rezistenta.
    Oricum se presupune ca la un moment dat aceasta comuniune va fi imposibil sa se mai realizeze, asta in cazul ca nu traim deja acela vremuri.

    Se pare ca Sinodul in Rezistenta a exercitat o anumita influenta asupra BOSVR, care inca mai persista, si care lasa un semn serios de intrebare asupra BOSVR. Nu ne ramane decat sa speram ca BOSVR are resursele necesare penru a se reabilita.

  5. victor
    1 Octombrie 2009 la 13:53

    La ce anume influente negative in BOSVR din partea kiprianitilor va referiti? din cate stiu BOSVR nu este de acord cu eclesiologia kiprianita (desi, iata ca nu rupe comuniunea cu ei). Dar asta nu-i de ajuns, fiindca BOSVR ar avea multe de indreptat, fiindca are anumite tare in mentalitate si practica mostenite de dinainte de 1924. Ba chiar, daca ar fi avut un discernamant solid cred ca ar fi putut invata ceva si de la kiprianiti: anumite chestiuni legate de randuiala, nu de eclesiologie.

  6. Gabriel.S
    1 Octombrie 2009 la 19:47

    Erezie, erezie dar trebuie atentie la comportament ca sa nu generalizam comportamentul unor persoane cazute asupra tuturor ierarhilor.
    O alta problema cred ca este reprezentata de acest curent numit de rezistenta care tinde sa se plaseze in afara BOR din diferite motive. O lupta in duhul parintilor este o lupta din interior, nu cei sanatosi trebuie sa iasa din biserica locala ci cei bolnavi trebuie scosi afara…nu cred ca este cineva indreptatit de canoane sa paraseasca biserica de care apartine atunci cand doreste si i se pare ca este inconjurat de uscaturi, datoria de a marturisi adevarul se poate face din interior iar frica trebuie sa avem numai de Dumnezeu Dreptul Judecator.

    Pana acum nu stiu sa fi fost cineva dat afara din BOR pe motiv ca a luptat impotriva ecumenismului si tuturor ereziilor care decurg din aceasta miscare.

  7. Maria Cristina
    2 Octombrie 2009 la 8:40

    Dintre cele 4 biserici aflate in comuniune cea mai proeminenta si influenta este Sinodul in Rezistenta. Atata timp cat importanta sa nu este data de valoarea sa spirituala ci dimpotriva, ma gandesc ca comuniunea BOSVR cu Sinodul in Rezistenta s-a facut ca un sprijin lumesc de care BOSVR atata timp cat are nevoie consider ca da dovada de slabiciune. Tocmai faptul ca BOSVR se afla in comuniune cu o biserica a carei eclesiologii nu o accepta este dovada influntei care se manifesta asupra ei.

    Dar legat de aprecierea ca kiprianitii ar putea fi un exemplu in ceea ce priveste respectarea randuielii poate ca asta este o dovada ca Sinodul in Rezistenta nu este dispus sa nu treaca de anumite concesii in ciuda eclesiologiei sale. Si poate ca si asta este un motiv pentru care BOSVR nu considera ca ruperea comuniunii s-ar impune.

    Este interesanta parerea ca BOSVR au de invatat in ceea ce priveste randuiala. Eu credeam ca respectarea randuielii ar punctul sau forte. Dar asta desigur in necunostinta de cauza.

  8. necesar
    2 Octombrie 2009 la 8:58

    Nu este adevarat ca lupta impotriva ereziilor se duce „din interior”! Aceasta este o minciuna! Exista exemple foarte clare in istoria Bisericii ca cei ce luptau rupeau cominiunea cu ierarhii eretici. (potrivit canonului 15 de la Sinodul I-II) Exemple? Numai cateva care-mi vin acum Sf Vasile cel Mare, Sf Maxim Marturisitorul, Sf Theodor Studitul, cei ce luptau impotriva iconoclasmului si altii inaintea fiecarui Sinod Ecumenic din trecut initiau miscari de rezistenta, Sf Nicodim Aghioritul si miscarea colivasilor, sfintii din Biserica de Catacombe din Rusia muceniciti de serghianisti (adica de Patriarhia necanonica a Moscovei, anatemizata de Sf patriarh Tihon); pe linia pur ortodoxa a acestora se afla si vechii calendaristi, zilotii si manastirea Esfigmenu. Deci toti rupeau comuniunea cu ierarhii/sinoadele eretici/e.

    Bineinteles ca n-a fost nici o prigoana impotriva „antiecumenistilor” din BOR, fiindca acestia n-au rupt comuniunea cu ierarhii eretici. De unde se vede ca la noi in tara nu exista o constiinta dogmatica autentica ci doar o amagire. A se citi http://traditiaortodoxa.wordpress.com/2007/06/27/staretul-sava-monah-la-esfigmenu/

  9. Iudita
    4 Octombrie 2009 la 13:07

    …………din inerior nu poti decit sal scoti pe drac afara din trupul tau dar pt asta treb oricum sa iesi afara din voile tale.crestinul urmeaza pre CEL BUN care zice iesiti dintre ei, caci toate acolo sint necurate cei ce stau zicind ca lupta dinauntru sunt plini de mindrie si siau creat hristoul lor,daca aveti intrebari puteti sa scrieti numai ca nu raspund decit celor ce VOIESC sa se mintuiasca––ari.veronica@yahoo.com…………

  10. gil
    7 Octombrie 2009 la 14:13

    Articolul este f bun,bosv din romania a fost pana de curand ultima mare biserca ortodoxa dar care s a distrus si ea din punct de vedere institutional in momentul cand a pus crestinii sa ceara supunerea fata de statul antihristic,caci spune si cuv Averchie ca aceasta legalizare a bisericii de stil vechi e mai mare ca erezia

  11. ionbacal
    20 Octombrie 2009 la 1:37

    Biserica in hotaririle ei nu greseste niciodata,pentru aceasta are legi si canoane, date de Dumnezeu si aprobate de sinoade.

  12. pr Haralambie
    2 Iulie 2010 la 20:02

    in ce loc spune Sf Vasile c mare cele precizate la nota 22 ?

  13. 2 Iulie 2010 la 20:52

    Cele precizate la nota 22 sint, bineinteles, precizarile autorului materialului – Vladimir Moss, nu ale Sf. Vasile cel Mare.

  14. pr Haralambie
    3 Iulie 2010 la 3:16

    asta am inteles ca Vladimir Moss precizeza,dar el il aduce ca argument pe Sf Vasile Cel Mare in care spune”Chiar dacă schismaticii s-au înşelat în lucruri ce nu sunt dogme, de vreme ce Capul Bisericii este Hristos, după cuvintele Sfântului Apostol, din care toţi membrii trăiesc şi primesc creştere spirituală, s-au depărtat singuri de armonia mădularelor Trupului şi nu mai sunt mădulare (ale acelui Trup) şi nici nu mai au harul Duhului Sfânt…” nota [22],afirmatia este extrem de importanta dar nu stiu unde scrie sf V Cel Mare lucrul acesta.

  15. 3 Iulie 2010 la 12:17

    Fragment din articolul http://www.crestinortodox.ro/drept-bisericesc/evaluarea-canonica-ortodoxa-tainelor-eterodocsilor-69953.html

    „prima epistola canonica a Sfantului Vasile cel Mare scrisa la anul 374 si adresata lui Amfilohie Episcopul Iconiei din Frigia. Aceasta epistola reda cu fidelitate invatatura Sfantului Ciprian si a Sinodului din Cartagina tinut in anul 256 in privinta nevaliditatii Tainelor in afara Bisericii celei Una. Iata un citat: „Dar s-a parut celor din vechime, si de cei impreuna cu Ciprian si cu Firmilian al vostru vorbesc, a-i supune pe toti acestia unei hotarari, pe catari si pe encratiti, si pe idroparastati, si pe apotactiti. Caci inceputul dezbinarii s-a facut prin schisma; iar cei ce s-au lepadat de Biserica n-au mai avut harul Duhului Sfant peste ei, caci a lipsit comuniunea prin intreruperea succesiunii. Caci cei dintai, care s-au departat aveau hirotoniile de la Parinti, si prin punerea mainilor peste, ei aveau harul duhovnicesc; dar, cei ce s-au rupt, devenind mireni, n-au avut nici putere de a boteza, nici de a hirotoni; nici nu puteau da altora harul Duhului Sfant,- de la care ei au cazut; pentru aceasta Parintii au hotarat ca botezati de dansii ca de niste mireni, viind la Biserica, sa se curateasca din nou cu adevaratul Botez al Bisericii” – can. 1 Sfantul Vasile cel Mare.

    Daca zici ca esti parinte, ar trebui sa stii canonul 1 al Sf. Vasile cel Mare unde zice de schismatici: http://www.canoaneortodoxe.net/pdf/4.Canoanele%20Sfintilor%20Parinti/Canoane_Vasile_cel_Mare.pdf

  16. pr Haralambie
    3 Iulie 2010 la 14:41

    dragul meu, multumesc pt ca ai fost receptiv si pt promptitudinea de a-mi da raspuns si pt efortul de a-mi demonstra si cu alte argumente ce inseamna schisma si urmarile ei nefaste,insa tot nu mai inteles,pe mine ma interesa doar citatul de sus daca stie cineva unde se gaseste anume pt ca este interesant,nu celelalte ca de altfel am si eu pidalionul si canoanele de Milas si de Floca ,le am citit de n ori,cunosc si ce inseamna schisma ,sint la fel de interesat(nu amator); si nu intreb asta din dorinta de contrazicere pt ca de altfel impartasesc si eu aceeasi parere si credinta;oricum multumesc si pt observatia de la urma,dar tin sa completez caci chiar daca esti parinte tot nu le poti sti pe toate

  17. 3 Iulie 2010 la 17:09

    Nu cunosc sursa citatului expres, dar sensul acestuia este la fel cu cel al citatului din canonul 1 al Sf. Vasile. Daca gasesti – anunta-ma si pe mine, te rog.
    Tin sa completez ca consider absolut normal ca orice preot sa cunoasca canoanele Bisericii, cu atat mai mult cele ce tin de eclesiologie.

  18. preot-duhovnic
    24 Ianuarie 2015 la 19:30

    Orice arhiereu cu succesiune apostoleasca si neeretic poate anatematiza!

  1. 13 Decembrie 2009 la 1:31
  2. 5 Aprilie 2010 la 18:50
  3. 16 Aprilie 2010 la 1:46
  4. 27 Iunie 2010 la 19:40
  5. 9 Decembrie 2010 la 23:27
  6. 22 Iunie 2011 la 10:28

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: