Părintele Aldea şi „războiul lui întru Cuvînt”

Am primit pe poşta electronică un material deosebit de relevant şi bine orientat dpdv Ortodox, care pune în discuţie şi încearcă să limpezească tulburările de apă intenţionat pornite de falşii mărturisitori de la „RăzboiÎntruCuvînt”  (susţinuţi, bineînţeles, şi de o pleiadă întreagă de bloggeri şi clerici „bine intenţionaţi” şi ascultători, în esenţă, duhului patriarhal), ce lucrează asemenea unor viermi neadormiţi ce sapă la Predania curată a Bisericii Ortodoxe, aruncînd abil praf în ochii creştinilor mai puţin ştiutori dar sinceri, şi atrăgîndu-şi astfel mînia lui Dumnezeu ce este pregătită celor ce smintesc pe „cei mai mici”. Campania de gherilă pe care au pornit-o luptătorii împotriva Cuvîntului se desfăşoară de mai multă vreme (cei trei crai răzbunători ocupîndu-şi o mare parte din timp cu asemenea „ascultări”) şi are ca scop promovarea prin propagandă şi manipulare (vom vedea de ce am folosit anume aceşti termeni) a neo-eclesiologiei (eclesiologie=învăţătura Bisericii despre Biserică) de tip papistaşo-ecumenist, sub pretextul ascultării faţă de „Biserică” şi de „marii duhovnici” ai secolului XX. În continuarea exprimării mesajului autentic ortodox, mesaj ce se poate observa lesne în ultimele materiale publicate pe acest blog, am hotărît să scoatem la lumina zilei prima parte a materialul respectiv (va urma şi a doua, cu Doamne-ajută), alcătuit de un frate ortodox din capitala României neromâne. Să luăm aminte:

(Pentru o mai amplă înţelegere a problematicii materialului, a se citi întîi articolul respectiv)

+ + +

“Acolo unde este ierarhul care drept învaţă Cuvântul Adevărului, care merge pe urmele Sfinţilor Părinţi în mijlocul turmei sale, acolo este Biserica lui Hristos. Vai nouă dacă, în loc să vedem Biserica în ierarhul ce propovăduieşte şi mărturiseşte Adevărul, noi privim către un anume ierarh pentru că este patriarh într-un oraş mare, fie el şi Capitala, dar rămânem nepăsători faţă de propovăduirea lui! Astfel făcând, vom merge împreună cu el la pierzarea sufletelor noastre!”

Părintele Ambrozie Fontrier

Doamne, ajuta!

La aproape doua saptamani de la neinspirata postare pe site-ul razbointrucuvant a articolului “Parintele Mihai Aldea catre un frate stilist – extrase dintr-un mesaj din care putem invata toti” la adresa http://www.razbointrucuvant.ro/2009/09/18/parintele-mihai-aldea-catre-un-frate-stilist-extrase-dintr-un-mesaj-din-care-putem-invata-toti/ si la cateva zile de la proaspata aparitie a Nr.8 al revistei Presa Ortodoxa, in care a fost tiparit articolul “Pentru cei care vor sa paraseasca Biserica, crezand ca asa slujesc lui Dumnezeu”, gasim de cuviinta sa scriem aceste randuri, tocmai pentru faptul ca nu putem accepta ca Predania Bisericii sa fie nesocotita si incalcata prin falsele exemple sau invataturile de neurmat ce sunt raspandite in spatiul public virtual sau al presei scrise. Contopirea raspunsurilor la aceste doua materiale, ce au doua surse diferite – redactori care nu mai marturisesc in prezent vreo legatura intre ei, dar care impartasesc aceleasi greseli si dovedesc astfel ca lucreaza concertat (revista fiind promovata chiar pe site) –, a venit ca urmare a faptului ca poate aduce o mai buna lamurire chestiunilor ce sunt prezentate in cele doua texte la care ne vom referi.

Este binevenit de precizat, ca la momentul de fata blog-ul/site-ul razbointrucuvant (si altele care poate ii vor urma exemplul si se vor inscrie pe acelasi calapod, gen revista Presa Ortodoxa) detine reteta de succes perfect inselatoare – combinatia de articole anti-Sistem (AS) cu o marturie teologica anti-Ortodoxa. Ingredientele acestea fac respectivul site sa aiba o buna rata de captare a mesajului pe care il transmite in randul celor care il urmaresc, tocmai datorita evidentei si limpezimii avertizarilor AS, ce aparent ar presupune si o Ortodoxie neantinata. Pe de alta parte, se pare ca si Pr. Aldea a pornit o Prigoana (vorba cuiva, orice asemanare este pur intamplatoare) impotriva vechilor-calendaristi.

Fara a ne scapa asemanarea de titlu cu prima scrisoare din capitolul Despre “stilism” al Pr.Epifanie Theodoropulos, din a carui neo-teologie se vede bine ca isi trag seva comemorationistii conservatori, ce inca se mai pretind a fi si traditionalisti, din ratiuni ce imediat vor fi clarificate, suntem determinati sa incepem cu finalul articolului mai sus mentionat al razboinicilor, care din cate se intelege , este un fragment al unui mesaj adresat personal celor de la site de catre Pr. Mihai Aldea, in cuprinsul caruia aparea pasajul ce a fost publicat si care, intr-o masura mai mare sau mai mica, ne vizeaza si pe noi. Anume ne referim la fraza: “Nu vreau să intru în discuţii contradictorii cu nimeni, deci v-aş ruga să nu încercaţi să-mi replicaţi.” Avand in vedere aceasta dorinta clar exprimata, ar fi nepotrivit sa ne adresam cu aceasta ocazie Pr. Aldea cu vreo argumentatie, caci din capul locului intelegem ca nu doreste cumva nici sa afle ca greseste, motiv pentru care scriem doar pentru cautatorii sinceri ai adevarului. Plus ca este stiuta pozitia sa aproape de neclintit, ce ii vede ca niste inselati pe aceia care incearca sa-i arate ca patriarhul si sinodalii BAOR sunt eretici. Este pacat ca se face tributar conceptiei papiste a infailibilitatii ierarhilor, oricare ar fi acestia, caci pana la urma si dintre cei traditionalisti vechi calendaristi pot cadea. Probabil ca este vorba vorba despre o adevarata dependenta mentala de administratia jurisdictionala oficiala – datorita faptului ca se face o grava eroare de intelegere in ceea ce reprezinta Biserica –, mai ales avand in vedere faptul ca Pr. Aldea chiar a fost (probabil este si in prezent) sicanat si marginalizat de sinodalii oficiali.

Pentru ca textul desi nu este foarte lung, contine multe idei gresite, este util sa ne aplecam peste toate frazele sale si sa incercam sa risipim echivocul si nedumerirea pe care le lucreaza textul respectiv. Punctual, vom demonta falsele ipoteze, defalcand textul parintelui in mai multe fragmente, ce in mesajul nostru vor aparea reproduse cu o culoare distincta, tocmai pentru evidentiere:

• “… De pildă, atunci când a fost lepădarea de Hristos de la Ferrara-Florenţa TOŢI ierarhii mari au căzut, de la cei de Constantinopole la cei ai Moscovei.”

Fara sa isi dea seama, parintele incearca sa argumenteze exact cu opusul a ceea ce Biserica a pastrat din perioada respectiva.

In primul si in primul rand, se incearca crearea unei confuzii privind participantii la acel sinod, care au fost mai multi ai latinilor, iar dintre cei ai partii ortodoxe, bizantinii erau cei invitati si evident majoritari, condusi de imparat, la care se alatura exarhul Patriarhului Antiohiei. La Ferrara a ajuns intr-adevar si Mitropolitul Isidor al Kievului cu insotitorii sai, dar celelalte patriarhate nu au fost reprezentate si chiar ulterior si-au aratat dezaprobarea fata de falsa unire, asa cum a facut-o si Biserica Rusiei in ansamblul sau.

Iar dintre ierarhii participanti la Sinodul de la Ferrara–Florenta, NU TOTI ierarhii au cazut, ci Sfantul Mitropolit Marcu al Efesului a aparat Invatatura Ortodoxa.

• “De aici ar rezulta că nu mai există Ortodoxie de atunci, dacă e să credem în erezia căderii automate din har.”

Cat priveste acuzatia nefondata de propovaduire a “ereziei” caderii automate din har, este de prisos sa revenim si sa precizam ceea ce am expus deja in mesajele anterioare, anume ca nu promovam teoria switch-off, a retragerii harului brusc si deodata cu privire la o intreaga jurisdictie. Rationamente si ipotezele fictive ce ne sunt propuse, de disparitie a Ortodoxiei dupa Sinodul respectiv, dovedesc o parcurgere complet superficiala a istoriei pline de tumult a acelei perioade ce a urmat. Ortodoxia a fost aparata si pastrata pe teritoriul Papei Eugenie, intr-adevar de catre un SINGUR mitropolit grec, dar acasa in tarile ortodoxe, poporul tinea cu adevarat dreapta-credinta (si aceasta nu este o simpla speculatie hazardata) si nu a avut nici o partasie cu ereticii, pana cand acestia nu s-au pocait (care din ei s-au pocait si au fost reprimiti in Biserica). In acest sens reproducem urmatorul pasaj chiar din cartea Stalpii Ortodoxiei – Sf. Fotie cel Mare, Sf. Marcu Evghenicul, Sf. Grigorie Palama aparuta in anul 2008 la Editurile Cartea Ortodoxa si Egumenita, dar dupa o traducere a cartii The Lives of the Pillars of Orthodoxy ce a fost publicata in SUA anului 1990 de editura unei manastiri vechi-calendariste.

“Bizantinii nu au primit unirea si au nesocotit toate indemnurile partizanilor ei. O tacere aproape dureroasa invaluia Biserica atunci cand, in vremea Postului Mare din 1440, bisericile au fost goale si nu s’au tinut slujbe. Nimeni nu voia sa slujeasca cu episcopii care semnasera¹. Cu toate acestea, aproape intreaga curte si intregul episcopat era in mainile unionistilor. […] Profesorii, dregatorii si chiar si cei din oaste erau de obicei la fel de cultivati ca si preotii. Multi dintre ei erau foarte bine pregatiti in theologie si se simteau foarte bine pregatiti spre a lua parte oricand la discutii theologice, chiar si pe strazi si prin piete. Nimenea in Bizant nu socotea ca theologia este numai in grija preotilor. Si fiindca in Bizant erau atatia theologi ravnitori, fie de meserie, fie simpli indragitori, mirenii pastrau cu osardie dreapta slujire, dreapta credinta si predaniile. […] Exista o opinie publica bine inchegata care nu sovaia sa-l critice nici pe Imparat, nici pe ierarhi.”

“De indata ce calatorii au ajuns pe tarm, locuitorii Constantinopolului i-au coplesit pe Episcopi cu intrebari, zicand: << Cum s’a incheiat Sinodul? Am izbandit? >>”

Iata, vedem bine cu ce scop si gand au fost mandatati de popor episcopii: pentru ca Ortodoxia sa biruiasca, ca unic adevar.

• “Şi dacă atunci a dispărut harul, acum nu-l mai are nimeni, că nu avea de la cine să-l moştenească!”

Harul lui Dumnezeu nu a disparut deloc, mai intai pentru ca este doar in vointa lui Dumnezeu, iar in al doilea rand, pentru ca s-a dat o atat de mare lupta pentru a straluci in cele din urma lumina nepatata a Ortodoxiei. Invatatura eretica a fost lepadata cu totul si cu hotarare de catre acei ierarhi ce se facusera eretici, dar care au inteles inselarea in care cazusera si au dorit sa fie reprimiti inapoi de Biserica, exact ceea ce nu au facut, nici acum nu fac si nici nu ar da semne ca ar dori sa faca eresiarhii Bisericilor Oficiale – sa lepede intru totul erezia ecumenismului, cu tot cu inovatia ei calendaristica si cu pocainta sa ceara reprimirea in Biserica lui Hristos. Urmatoarele randuri din aceeasi carte trebuie sa fie pilda de indreptare si pocainta pentru ierarhii eretici din prezent:

“Episcopul Antonie al Iracliei si cu ceilalti au raspuns cu adanca intristare: <<Ne-am vandut credinta, am schimbat buna cinstire cu necinstirea, am tradat credinta cea curata ; am schimbat ortodoxia cu heterodoxia, si tradand jertfa cea curata de mai nainte, ne-am facut azimiti.>> Oamenii au intrebat: <<Dar pentru ce ati semnat?>> Cu multa parere de rau ei au raspuns: <<Ne-am temut de franci… ne-au silit>> Insa oamenii au staruit: <<Oare latinii v’au batut, ori in temnita v’au aruncat?>> Ei au raspuns: <<Nicidecum; taia-ni-s’ar mainile ce au iscalit nelegiuita hotarare! Smulge-ni-s’ar limbile ce au rostit invoirea cu latinii>>”

Cumva este cineva bagat in seama de catre sinodalii BOR atunci cand se incearca mustrarea si tragerea lor la socoteala de catre popor pentru lepadarea Ortodoxiei, iar noi nu stim (caci pana nu demult facuseram parte din turma ce trebuia sa fie pastorita de ei)?

• “Mai ales că nici Sfântul Marcu al Efesului nu s-a apucat – ce greşeală!, nu-i aşa? – să facă biserică separată!”

Daca Pr. Aldea e de parere ca sinoadele traditionaliste au intemeiat o Biserica separata, da dovada de faptul ca incurca aceasta parere, a sa si a altora ca el, cu notiunea de ingradire de eretici si erezie, bine fundamentata canonic si foarte des intalnita in istoria Bisericii, exact ceea ce a facut Sf. Marcu si toti credinciosii care l-au urmat. Probabil parintele nici nu mai vede vreo aplicabilitate practica a partii a II-a a Can. 15 Sinod I-II din Constantinopol sau il crede cazut in desuetudine. Pesemne ca dupa o asemenea conceptie, datorita tulburarilor pricinuite de Sinodul de la Ferrara-Florenta, ar rezulta ca si in Rusia s-a format o Biserica separata, adica separata de cea Ortodoxa a lui Hristos numai pentru faptul ca s-a ingradit de Scaunul de la Constantinopol. Textul, din aceeasi carte, este cel mai bun barometru al celor pe care le afirmam:

“La incheierea Sinodului, sarcina de a indupleca pe rusi si pe lithuanieni sa primeasca mincinoasa unire a fost data lui Isidor al Moscovei, acum cardinal al Papei Eugenie. […] Vasilii[2] l-a numit <<<lup rapitor>>, iar pe greci <<apostati>>. Insa Isidor a reusit sa scape, fugind in Italia in luna Iunie, 1443.

Aceasta a fost un mare punct de rascruce in istoria Bisericii Ruse, caci de atunci inainte rusii aveau sa-si aleaga propriul Mitropolit. Ei au intors spatele apostatului Bizant, intrucat acesta, prin tradarea adevaratei Ortodoxii, isi pierduse dreptul la orice pretentie de a conduce lumea ortodoxa. Astfel Bizantul a pierdut o Rusie plina de amaraciune. Prin felul sau de a intelege unirea florentina, Biserica Rusiei s’a aratat a fi o vrednica fiica a Ortodoxiei”.

Sa lasam acuzele nefondate ale parintelui si sa ne aducem aminte ca toata discutia si polemica din prezent, ce este iscata pe seama vechilor calendaristi, se opreste intr-un singur punct, cel al ne-comuniunii acestora cu ierarhii ereticii de care s-a ferit si Sf. Mitropolit Marcu al Efesului  si cei care l-au urmat (aici fiind cuprinsi chiar si cei care s-au pocait, dupa ce anterior marturisisera eretic):

“Intre timp, toti ravnitorii dreptei slaviri, calugarii aghioriti si chiar preotii din sate s’au adunat in jurul lui Marcu si il cinsteau ca pe un erou. […]

Cum era de asteptat, Marcu a refuzat dregatoria scaunului patriarhal. Antonie al Iracliei, cuprins de remuscari, a lepadat pe fata unirea, […] a refuzat cinstea de patriarh, socotindu-se vinovat.

La 4 Mai, 1440, praznicul Inaltarii Domnului, Mitrofan al Kizicului (1440-1443), cel ce semnase Actul de Unire si se aratase lingusitor fata de Papa in Italia, s’a urcat pe scaunul patriarhal. Episcopii si poporul ce nu primeau hotararea de unire il numeau in batjocura pe Mitrofan cu porecla de <<Mitrofonos>>, care inseamna <<ucigas de mama>>, adica <<ucigas al Maicii Bisericii>>

La 15 Mai, 1440, la Sfanta Liturghie de inscaunare a lui Mitrofan, Mitropolitul Marcu nu a luat parte. El nu dorea sa slujeasca impreuna cu latino-cugetatorul Mitrofan. Dar nu numai Sfantul Marcu a lipsit de la Liturghie, ci si Antonie al Iracliei si Mihail Valsamon, ca si multi dintre mireni”.

Iar tot marele stalp al credintei celei adevarate, scria: “Fugiti, fratilor! Fugiti de partasia cu cele de neampartasit, si de pomenirea celor de nepomenit”.

In decursul Istoriei Bisericii, faptul in sine de a se produce separarea ortodocsilor fata de Bisericile locale in care se propovaduiau eresuri, cum de pilda discutam aici de Patriarhia de Constantinopol, niciodata nu a fost considerat un semn de schisma sau de creare a unei noi biserici. Ci in Biserica Ortodoxa, o Biserica locala intra in schisma nu raportat la constructiile sale, ci in raport cu continutul credintei, cu Ortodoxia, adica raportat la marturia scripturistica si patristica ce a fost transmisa prin traire de-a lungul secolelor.

• “Culmea este că revenirea la Ortodoxia mărturisitoare s-a făcut tot sub ierarhii apostaţi şi Biserica a mers mai departe.”

Nimic mai fals! Aceasta nu este altceva decat o mare minciuna si o teza extrem de periculoasa, ce doreste sa minimalizeze importanta luptei pentru apararea Credintei si a lepadarii totale a ereziei, caci pesemne dupa Pr. Aldea ar fi ceva totusi de ingaduit, adica Biserica ar putea continua pe viitor si cu erezia in sanul sau. Ortodoxia marturisitoare s-a facut insa doar sub ierarhii ortodocsi ce au repudiat falsele invataturi. Nu facem decat sa reproducem din nou:

“Luna Aprilie, 1443, a marcat prima judecata oficiala impotriva mincinosului sinod de la Ferrara-Florenta, judecata inceputa de Patriarhul Ioachim al Ierusalimului (1431-1450). La Ierusalim el s’a intalnit cu Patriarhul Dorothei al Antiohiei si cu Mitropolitul Arsenie al Chesariei Cappadochiei si au osandit Sinodul Florentin ca “viclean” si facut doar pentru <<slava latinilor si a Papei Eugenie>>. De asemenea patriarhul Mitrofan al II-lea al Constantinopolului a fost osandit ca eretic. […]

Pana la urma numai cativa au ramas credinciosi sinodului: Patriarhii Ecumenici Mitrofan al II-lea si Grigorie Mammas Melissenos Strategopulos (1446-1450), si doi cardinali rasariteni, Isidor al Kievului si Vissarion al Nikeii.”

• “De ce? Pentru ca Biserica nu este a ierarhilor, nu este a preoţilor, nu este a diaconilor, nu este a călugărilor, nu este a mirenilor, nu este a catehumenilor. Biserica este a lui Hristos.”

Ce mare adevar se spune aici! Asa si este, dar deloc nu se constientizeaza ca un astfel de argument se intoarce exact impotriva acelora pe care Pr. Mihai Aldea si razboiniciintrucuvant ii apara, adica impotriva eresiarhilor oficiali ce cred dupa mintea lor ca ar fi unicii stapani pe Biserica si pe Tainele lui Hristos. Un asemenea argument ar trebui tinut ascuns, caci ii acuza!

• “Patru sute de ani a răbdat Dumnezeu nelegiuirile canaaniţilor, până s-a umplut măsura mâniei Lui. Câtă lipsă de dreaptă-socoteală poate avea cineva să creadă că la prima apostazie a unui ierarh toată biserica locală rămâne fără har!”

In prima parte se face o alta greseala des intalnita la cei care argumenteaza prost supunerea si acceptarea fata de eretici, aducand argumente scripturistice, complet nepotrivite, de multe ori chiar vechi-testamentare, si printr-o proprie talcuire le servesc ca si surogate ale dogmelor, canoanelor, hotararilor Sfintelor Sinoade Ecumenice si Pan-Ortodoxe prin care a vorbit Duhul Sfant, de altfel si ale pildelor de viata ale atator si atator sfinti marturisitori ai dreptei credinte, ce ne sunt noua astazi jaloanele Ortodoxiei dupa care trebuie sa ne ghidam. Morala acestei prime parti a fragmentului respectiv, s-ar vrea sa fie aceasta: chiar daca este hulit Mantuitorul Hristos de eretici, credinciosii sa astepte pana se va umple masura maniei Lui, incat sa ii arunce si pe ei in focul cel mai din afara.

Sa nu fie aceasta!

In partea a doua, isi face loc si fatarnicia ce doreste sa ascunda apostazia tuturor ierarhilor oficiali care marturisesc expres sau implicit erezia, in stilul in care a incercat si Mitropolitul Serafim de Pireu sa ii caute circumstante atenuante ereziilor lui Bartolomeu al Constantinopolului. Cumva e vorba aici de un singur eresiarh sau cineva se preface ca are amnezie si a uitat tot ceea ce de fapt foarte in detaliu cunoaste? Ce rost are aceasta indarjire cu care se refuza atatea si atatea dovezi clare ale apostaziei sinodalilor schismaticei BOR? O fi oare reconfortanta pozitia de avocat al sinodalilor eretici?

Daca ar fi vorba doar de un “ierarh” in situatia aceasta, iar ceilalti sa fi ramas pastratori fideli ai Traditiei Bisericii, acela singur s-ar fi plasat singur in afara Bisericii, iar sinodul cu adevarat ortodox, cand l-ar fi condamnat, nu ar fi facut decat sa constate starea de cangrena in care se gasea “Ortodoxia” lui si nu ar mai ramane toata biserica locala fara har. Exact de aceasta se teme Pr. Aldea, ca daca ar indrazni vreodata sa marturiseasca ca sunt eretici ierarhii sai si sa rupa comuniunea de acela/aceia, ramanand pe pozitie ferma drept slavitoare, ar insemna ca sustine implicit ca toata Biserica locala din care face parte este privata de lucrarea harului (rationamentul acesta, bineanteles, se potrivea in situatia in care BOR-ul nu era schismatica). Dar puternica erezie a ecumenismului sapa nu de ieri – de azi, ci de un secol si mai bine poate, iar prada ei i-au cazut deja enorm de multi ierarhi, care astfel nesocotesc condamnarile anterioare aruncate asupra tuturor ereziilor si ereticilor cu care intra ecumenistii in comuniune.

Dupa cum bine se poate observa, aceasta fragila argumentatie baleiaza constant in jurul ideii lucrarii/nelucrarii harului in Biserica (Anti)Ortodoxa Romana, in special, si in Bisericile Oficiale, in general. Probabil ca sursa acestor randuri la care ne referim, sunt framantarile si dubiile personale ale autorului, starea de presiune si incertitudine fiind de fapt fireasca pentru orice om, avand in vedere scufundarea tot mai adanca in mlastina ereziei si slujirea fata de sistemul politic antihristic de catre jurisdictiile oficiale, cu tot cu ierarhi, preoti si popor credincios, atata timp cat de buna voie nu doresc sa se salveze. Credem ca privitor la mustrarea constiintei proprii ca urmare a tradarii lui Hristos si a Bisericii Sale, cel mai nimerit cuvant il avem chiar de la Sf. Maxim Marturisitorul si care va fi reprodus putin mai tarziu.

Cuvintele parintelui, citam “prima apostazie a unui ierarh”, pot avea ecou doar in urechile unor credinciosi ce doar de cateva zile au luat act de caderile acestor eresiarhi si sunt de altfel si in totala necunostinta fata de lepadarea Traditiei prin introducerea calendarului papist, ca urmare a ordinului dat de masonerie – apostazie aspru pedepsita de atatea sinoade pan-ortodoxe –, dar realitatea este alta si nu poate fi negata, ci doar se incearca ascunderea sa. Bisericile locale ce nu acceptasera in anii ’20 aceasta imixtiune in praznuirea sarbatorilor din jurisdictiile lor, nu au reusit sa infaptuiasca absolut nimic pentru ca lumina neantinata a Ortodoxie sa straluceasca impotriva dusmanilor sai. Chiar sinoadele lor de ierarhi au luat hotararea de a “inchide ochii” si a accepta aceasta cangrena in celelalte madulare ce facusera parte din Biserica Soborniceasca si astfel s-au facut partase lepadarii acestora prin acceptarea acestei inovatii neavenite, de altfel cum ulterior au hotarat tot la nivel sinodal, afilierea jurisdictiilor lor oficiale, dar neortodoxe, la malaxorul religiilor preaspurcatului antihrist, Consiliul Mondial al Bisericilor (denumirea din prezent a organismului). Sa nu uitam si ca astazi, atatea si atatea actiuni eretice ecumenise se fac cu girul tuturor “ierarhilor” oficiali.

Deci vedem bine ca nu sunt doar cazuri izolate, ce nu ar implica decizia sinodului, cum par a fi atunci cand doar citim un articol in graba pe internet cu cateva poze, ci este vorba de o apostazie generalizata, ce de atfel va fi intarita si mai mult la acest urmator Mare Sinod Anti-Ortodox („al 8-lea”) care va urma si la care vor participa numai Bisericile “Ortodoxe” Oficiale. Scrisorile de invitatie trimise  de catre “Patriarhul” Bartolomeu catre participanti, ce cuprind temele ce vor fi dezbatute, dovedesc scopul ascuns al initierii acestei/acestor intalniri grandioase, anume pregatirea pentru edificarea religiei antihristului:

“1. Diaspora ortodoxă – unde va fi definită jurisdicţia asupra populaţiei creştine din afara graniţelor naţionale. Conform canoanelor în vigoare, înainte de creşterea fenomenului migraţiei, credincioşii din afara graniţelor ţării natale aparţin patriarhatului ecumenic.

2. Modul de recunoaştere a statutului bisericii autocefale.

3. Modul de recunoaştere a stării autonomiei bisericii.

4. Diptica, adică regulile recunoaşterii canonice mutuale în bisericile ortodoxe.

5. Stabilirea unui calendar comun al sărbătorilor. Unele biserici sărbătoresc naşterea Domnului în decembrie 25, alţii 13 zile mai târziu.

6. Impedimentele şi canonicitatea sfinţeniei căsniciei.

7. Problema postului în lumea contemporană.

8. Relaţiile cu alte confesiuni creştine.

9. Mişcarea ecumenică.

10.Contribuţia ortodoxiei în afirmarea idealurilor creştine de pace, fraternitate şi libertate.”

Chiar fiecare dintre puncte (inclusiv cele neevidentiate) va sluji unui scop ce nu are nimic in comun cu Ortodoxia. Nimic nu este facut la intamplare!  Atentie maxima la punctul 4 pe ordinea de discutie, care desi aparent se refera la Bisericile “Ortodoxe”, este pentru oricine evident ca va urma sa deschida calea pomenirii in diptice a “Episcopului” Romei sau cel putin se va lua in calcul, in anti-camerele de discutii discrete, faptul ca pe viitor i se va acorda acestui eretic primul loc in diptice.

Revenim la obiectul demersului nostru. Daca in ale sale scrieri, Epifanie Theodoropulos enumera o pleiada de alte manifestari necanonice ale ierarhilor din sec. XVIII, XIX si inceputul sec. XX sau invoca legaturile ce deja se stabilisera intre “CMB” (intre ghilimele, dupa cum pe textul sau apar; mai exact la acea data Consiliul misionar internaţional) si Ortodoxie³, deci inainte de inovatia calendarista (cand a inceput ruperea de ierarhii ecumenisti), dar care nu erau inca generalizate inca la nivelul intregii ierarhii a Bisericii Sobornicesti, dovedeste inca o data faptul ca nu se poate aplica gandirea simplista, matematica pe care a incercat el sa o pretinda marturisirii si atitudinii vechilor-calendaristi si zilotilor, numai si numai ca ei sa para ca ar fi fost consecventi in gandirea ulterioara cu cea dinaintea momentului ingradirii.

“[…] nici Biserica Ortodoxă Română n-a scăpat de aceste ispitiri din partea Apusului. Aşa se face că în anul 1864, Alexandru Ioan Cuza a convocat un Sinod bisericesc unde a recomandat schimbarea calendarului iulian cu cel gregorian. La Sinod a fost prezent şi Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica şi el a fost unul dintre cei mai vajnici luptători pentru biruinţa adevărului şi păstrarea adevăratei credinţe. S-a opus categoric acestei inovaţii şi părăsind sala Sinodului a spus: <<Iară eu, cu cei fărădelege nu mă voi socoti!>>. În acest fel domnitorul n-a reuşit atunci să introducă această recomandare impusa de francmasoni.”

Am citat din cartea “65 de ani de persecuţie a Bisericii Ortodoxe Române de Stil Vechi, Octombrie 1924 – Decembrie 1989″ (disponibila aici).

Nu este nici un secret pentru nimeni faptul ca in perioada premergatoare  acceptarii inovatiei calendaristice, constiinta dogmatica a multor episcopi era deja mult scazuta, dar acesta este numai un aspect, care intr-adevar a favorizat deschiderea mentala fata de “nou”.

Improprierea eresurilor si a lucrarii anti-Ortodoxe de catre fostii ierarhi ortodocsi nu a aparut brusc, din senin, fara nici un preambul, direct in anul 1924, sau in 1920, anul Enciclicii, asa cum incerca Pr. Epifanie sa inoculeze ca ar crede unul sau altul dintre opozantii sai vechi-calendaristi, ci aceste manifestari contrare credintei au fost rodul unei lucrari in timp, cunoscute de contemporani, asemenea cum nici in vremea Sf. Maxim Marturisitorul, eresiarhii nu au inceput deodata si intr-un cor sa propovaduiasca erezia, iar pana atunci fusesera perfect ortodocsi. Insa intotdeauna a randuit Dumnezeu oameni care sa se opuna tavalugului ereziilor exact la momentul potrivit. Daca si vechii-calendaristi i-ar fi cerut consecventa Pr. Epifanie cu cele ce apar in Pomenirea Patriarhului Atenagora (tratat epsitolar), Atena 19 iunie 1969, vis-a-vis de ingradirea pe care a adoptat-o Sf. Maxim Marturisitorul, ar fi trebuit sa ajunga pe aceasta logica prezentata acolo, la concluzia ca marele stalp al Bisericii a facut si el schisma, neascultare si a actionat fara discernamant.

Intorcandu-ne la subiect, pe tot parcursul sec. al XIX-lea a inceput sa dea roade doctrina masoneriei de unire a religiilor, alaturi de presiunile mai vechi ale papalitatii de primire a calendarului sau gregorian⁴, iar unii dintre episcopi incepusera sa se arate chiar foarte deschisi fata de aceasta – dovezile premergatoare anterioare ruperii de apostati fiind destule –, iar aceasta evidenta nici pe departe nu acuza miscarea traditionalista ca a actionat fara discernamant si in graba, fara a astepta “cuvantul” Bisericii Sobornicesti (care deja era anesteziata), ci dovedeste ca asteptarea a fost indelunga, iar sminteala pana la acest moment fusese destula. Una este sa astepti si sa ii dai timp de indreptare si de pocainta unui/unor episcop/i ce apostaziaza, nadajduind ca se vor pocai si complet altceva este sa accepti lepadarea Traditiei Bisericii prin jurisdictiile nou-calendariste, de catre unul ca Epifanie Theodoropulos, cu mincinoasa justificare si speranta ca ii poti recupera pe inovatori. Multi dintre cei sinceri si care nu sesizasera gravitatea drumului aproape fara intoarcere pe care se inscrisesera Oficialii incepand cu anul 1924, au inteles aceasta abia odata cu mincinoasa “ridicare” a anatemei impotriva papismului de catre Athenagoras. De aici, directia a fost mai mult decat clara pentru toti, iar rostul rezistentei vechilor-calendaristi si zilotilor necomemorationisti a fost cu adevarat inteles!

• “Dar sunt atâtea pilde în istoria Bisericii care arată cum patriarhii întregi au căzut în rătăcire, pentru ca apoi să îşi revină! Şi nimeni n-a rehirotonit – cu atât mai puţin rebotezat – pe toţi clericii din aceste patriarhii. Ne putem aminti şi de vremea Sfântului Maxim Mărturisitorul şi de altele asemenea.”

Prima parte a textului este adevarata, astfel cum si noi mai sus am aratat, dar aceasta atrage de asemenea dupa sine si ruperea comuniunii cu acele patriarhii ce au cazut in ratacire, pe toata aceasta perioada, pana intervine pocainta. Oare Pr. Aldea spera cumva ca toate patriarhiile oficiale, atat de bine infipte in miscarea ecumenista si unele conduse chiar de catre falsi ierarhi adevarati slujitori ai lui satan in lojile masonice, sa isi recunoasca greselile?

Pentru intelegerea rostului rehirotonirii, dincolo si de nuantarile⁵ necesare – clerici ce fuseseara hirotoniti valabil si ulterior cazusera in schisma sau chiar erezie (cum este apartenenta la “Patriarhia” Moscovei⁶”, nascuta ca pasarea Phoenix din “Biserica Vie” a comunistilor iudei) si clerici, ce ulterior acestui moment, au fost “hirotoniti” intru slujirea lui Dumnezeu de catre ierarhii schsimatici/eretici – si avand in vedere ca in aceasta marturisire complet neortodoxa a Pr. Mihai Aldea se aduce in discutie exemplul Sf. Maxim Marturisitorul, exemplu care de fapt este acuzator pentru autorul randurilor respective, gasim de cuviinta sa parcurgem cateva fragmente si pilde din viata⁷ marelui marturisitor, caruia i s-au taiat limba de la radacina si mana dreapta pentru ca s-a opus frontal ereziei si care este slavit doar cu gura, nu si cu fapta, de catre credinciosii din Bisericile “Ortodoxe” Oficiale:

“Sfantul raspunse: <<Deoarece au lepadat cele patru sfinte sinoade⁸ […] s-au lepadat singuri pe sine de atatea ori. Deci cei ce singuri de la sine sunt blestemati si lepadati de sinodul ce a avut loc in Roma⁹ si de preotie sunt instrainati, aceia ce fel de taina savarsesc? Apoi ce duh vine asupra acelora care se hirotonesce unii ca aceia?>>”

Oare de cine vorbea Sf. Maxim Marturisitorul? Nu chiar de acei episcopi si sinoadele lor, ce exact ca si acum doar aveau masca Ortodoxiei, pe dinauntru fiind de fapt putreziti de erezie?

Iar cat priveste fermitatea Sf. Maxim in a respinge erezia si a sta departe de orice comuniune cu sinoadele eretice anti-ortodoxe, asememea cum in ziua de astazi o fac vechii calendaristi si zilotii din Sf. Munte Athos, pilduitoare si lucratoare trebuie sa fie randurile urmatoare:

“… s-a dus pe la episcopii din Africa […] si-i invata cum sa scape de mestesugiurile potrivnicilor si sa se izbaveasca de vanarea lor cea cu mestesug”

“Si cei ce venisera spuneau ca ei sunt trimisi de patriarh, si au inceput a-l intreba pe sfant, zicand: <<De care Biserica te tii, de a Bizantului, de a Romei¹⁰, de a Antiohiei, de a Alexandriei sau dea Ierusalimului? Iata toate aceste Biserici cu partile cele ce se afla sub ele, cu noi se unesc; drept aceea de esti si tu fiu al sobornicestii Biserici, apoi sa fi cu noi, ca nu instrainata viata intru izgoniri incepand, pe care nu o astepti, sa o patimesti>>”

Sau alte trei dialoguri:

“Grait-a Maxim: <<Stiti innoirile […] si alte schimbari si stirbiri de la sinoadele sfintilor, care s-au facut la cei intai sezatori ai Bisericii Constantinopolului, Serghie, Piros si Pavel, si care innoiri sunt stiute de toate Bisericile; pentru aceasta pricina nu se impartaseste robul vostru cu Biserica Constantinopolului¹¹. Sa se ridice din Biserica smintelile, puse de barbatii care s-au spus mai inainte, insa sa se ridice cu cei ce le-au pus pe ele, si sa se lepede impiedicarea din carari. Iar voi sa calatoriti pe calea Evangheliei cea neteda si curata de toate eresurile si, afland eu Biserica Bizantului asa precum era inainte, atunci si eu ma voi afla intr-insa, precum am fost mai inainte, si voi merge la impartasirea aceea fara nici o indemnare omeneasca; dar cat timp vor fi intr-insa smintelile eretice si smintitorii arhierei, pana atunci nici un fel de cuvant sau lucru nu ma va pleca sa ma impartasesc cu dansii vreodata>>”

“Zis-au lui cei ce venisera: <<Ce vei face cand romanii se vor uni cu bizantinii? Caci aseara au venit de la Roma doi clerici si dimineata, in ziua duminicii, se vor impartasi cu Patriarhul din preacuratele Taine>> Cuviosul raspunse: <<Chiar daca toata lumea ar incepe sa se impartaseasca cu patriarhul, eu nu pot sa ma impartasesc cu dansul, pentru ca stiu ca Duhul Sfant, prin Apostolul Pavel, a dat anatemei chiar pe ingeri, daca ar fi propovaduit intr-alt chip, aducand ceva nou la credinta>>”

“Acestea si multe altele zicand sfantul, […] nu aveau ce sa ii raspunda. Deci a zis Serghie: <<Doar pentru aceasta toti se intristeaza, o, parinte, caci spre tine multi cautand, se despart de impartasirea cu Biserica aceasta a Bizantului>>

Sfantul a zis: <<Si cine este unul acela care ar dovedi despre mine ca as fi poruncit cuiva sa nu se impartaseasca cu Biserica Bizantului?>> Serghie a raspuns: <<Insasi aceea ca tu nu te impartasesti, pe foarte multi ii intoarce de la impartasire>> Zis-a omul lui Dumnezeu: <<Nimic mai greu si mai de mahnire nu este, decat cand pe cineva il mustra constiinta si nimic nu este mai liber, decat cand aceea nu-l defaima pe cineva>>”

Marturisirea Sfântului Maxim adevereste inca o data că fiecare părticică a Dreptei Credinte s-a pastrat de multe ori in istorie prin sângele celor ce au fost gata să moara pentru Ortodoxie, fiind o chestiune de viaţă si de moarte, nu o simplă speculaţie pur teoretică.

Dupa trecerea sa la Domnul in anul 662, ca urmare a puternicelor framantari ce cuprinsesera comunitatile de credinciosi si pe ierarhii din diferite Biserici locale, in anii 680-681 la Constantinopol s-a adunat Sfantul Sinod Ecumenic al Saselea ce a adeverit faptul ca cei care promovau erezia, sunt cu adevarat eretici, aruncand anatema asupra lui Seghie, Pir, Petru si Pavel, ce fusesera episcopi ai Scaunului Constantinopolului, asupra lui Macrovie al Antiohiei, asupra lui Chir al Alexandriei, asupra lui Honoriu al Romei, de asemenea si asupra lui Stefan si Polihroniu si celor ce erau intr-un gand cu dansii.

Credem ca este clar pentru toata lumea ca o asemenea marturie niciodata nu va mai fi data in sinoadele pan-Anti-ortodoxe ale Bisericilor Oficiale, ci chiar va urma promovarea, deja inceputa de catre acestea, a caderii in desuetudine a Hotararilor Sf. Sinoade Ecumenice.

Vis-a-vis de mincinoasa problema a rebotezarii, trebuie mentionat ca vechii-calendaristi aplica botezul la intrarea in Biserica, a celor care vin de la schismatici, doar pentru persoanele care in jurisdictiile oficiale au avut parte de un simulacru de botez – adica li s-a savarsit ritualul necanonic prin stropire, dupa model papistas (cum se intampla in foarte multe cazuri) ce se vrea a fi botez – si sunt de fapt nebotezate, deci nici pe departe nu este vorba de rebotezare. Iar celor care au fost intreit afundati in apa botezului, deci au indeplinita forma exterioara, pentru plinire si pentru certitudinea lucrarii harului lui Dumnezeu, sunt mirunsi, conform randuielii de reprimire a schismaticilor. Iar celor mai iscusiti in ale noii-teologii si care se vor osardui din greu cu reiterarea argumentului  lui Epifanie Theodoropulos ca si in trecut in Biserica a mai fost intalnita o situatie de nerespectare a cerintei intreitei afundari – de pilda pe teritoriul canonic al Spaniei de astazi s-a practicat intr-o anumita perioada botezul printr-o singura afundare –, le precizam acestora ca raspunsul il gasesc exact in Cele doua extreme (da, chiar asa!). Motivul pentru care a fost mentinuta comuniunea cu Biserica veche localizata pe teritoriul Spaniei, desi asemenea practica fusese osandita anterior de Can. 50 Apostolic, a fost pentru ca in acea Biserica Ortodoxa locala se facea “Botezul printr-o singura afundare si nu prin trei, vrand sa arate prin aceasta unitatea Sfintei Treimi si egalitatea Persoanelor Ei, impotriva arienilor din Spania, care prin cele trei afundari voiau sa arate despartirea Sfintei Treimi si neegalitatea Persoanelor Ei”. Ratiunea incalcarii canonului, fiind impotrivirea fata de invatatura ereticilor vremii, a justificat aplicarea in acea vreme a iconomiei, situatie de exceptie care nici pe departe nu se intalneste in ziua de azi, ci tocmai invers, aceasta incalcare a canonului respectiv in BOR este o practica anticanonica papista. Acest tip de “rebotezare” a celor stropiti o faceau si Sf. Nicodim Aghioritul si Sf. Paisie Velicikovski, cei doi mari sfinti care au reamprospatat trairea ortodoxa isihasta in Sf. Munte, asa dupa cum prevede Canonul 50 al Sf. Apostoli, aici amintit:

“Daca vreun episcop, sau presbiter, nu va savarsi trei afundari ale unei Taine, ci o afundare, care se face intru moartea Domnului, sa se cateriseasca. Fiindca nu a zis Domnul: botezati intru moartea mea, ci mergand, invatati toate popoarele, botezandu¹²-le in numele Tatalui si al Fiului si al Duhului Sfant”

Iar acum reproducem un extras din cartea Sfantului Ioan Iacob Romanul “Din Ierihon catre Sion”, spre a intari cele ce le-am aratat:

„Din vremea aceea a rămas şi o scrisoare a Cuviosului Nicodim [Aghioritul] adresată către Patriarhul Grigorie pentru un monah român din Transilvania, care nu avea botezul adevărat. Iată cuprinsul acestei scrisori:

Prea Sfinţite Stăpâne şi dumnezeescule Patriarh a toată lumea.

Aducătorul acestei scrisori, care este de origină  din Ungaria (adică Transilvania) şi are Botezul (sau mai bine zis desbotezul) fiind molipsit de întinăciunea latinilor, vine prin mijlocirea mea, către Înalt Prea Sfinţia voastră, cerând călduros să fie Botezat cu botezul Bisericii noastre de Răsărit. Deci atât el, cât şi eu – ne rugăm de a voastră inimă următoare lui Hristos şi apostolească, ca să trimiteţi întărit prin ordin scris oficial pe numitul Monah nemonah (adică fără darul călugăriei) către Duhovnicul Român Părintele Grigore din Mănăstirea Pantocrator. Căci acela fiind de acelaşi neam şi de aceeaşi limbă cu dânsul poate ca să-l înveţe şi să-l înoiască cu botezul nostru, precum el însuşi şi eu ne rugăm mai mult lui Dumnezeu ca după alte cereri de mântuire să aibă şi călătorie uşoară, să fie călăuzit la Tronul Prea Fericirii voastre şi să aleagă calea cea bună spre folosul a tot norodul Creştinesc. Pentru aceasta, cerându-vă Rugăciuni, rămân socotindu-mă cel mai mic dintre slugile voastre.

(ss) Nicodim”.

• “Ne putem aminti însă şi de luciferienii care, în vremea prigoanelor romane, declarau de asemenea “căzuţi din har”, ba chiar “cu neputinţă de îndreptat” pe toţi cei care apostaseră ori fugiseră de prigoană  şi care luciferieni au fost declaraţi eretici de Sinoadele Ecumenice!”

Cat priveste aceste vechi comunitati ce se pretindeau puritane si nu acceptau sa ii reprimeasca prin pocainta pe acei crestini care cazusera din marturisire in timpul prigoanelor, dupa ce au fost condamnate de Biserica, sustinatorii lor au fost reprimiti inapoi prin savarsirea Sf. Taine a Mirungerii. Dar de unde ajunge Pr. Aldea sa sugereze reamintirea acestor eretici vis-a-vis de miscarea traditionalista? Nimeni dintre zilotii Sfantului Munte sau vechii calendaristi nu a sustinut o asemenea erezie. De unde a aparut ideea aceasta ca nu ar exista indreptare si ce este cu ratacirea aceasta?

Iar in privinta incercarii de a acredita ideea ca hotarari sinodale de condamnare au venit numai din partea vechilor calendaristi, vom oferi ocazia spre finalul mesajului sa se cunosca si o hotarare (mai putin stiuta) din partea oficialillor impotriva unei jurisdictii care nu a acceptat comuniunea cu Patriarhia apostata a Constantinopolului. Numai ca este o mare diferenta, aceasta din urma pomenita nu are nici o putere lucratoare in fata lui Dumnezeu, pe cand hotararile¹³ sinoadelor vechi calendariste care au aparat cu daruire Ortodoxia pentru a se pastra in Biserica lui Hristos, hotarari de care unii propovaduitori ai noii-teologii sunt atat de contrariati – caci reprezinta o hrana mult prea tare pentru ei –, sunt intru totul acoperite canonic si nici o inventie de interpretare nu aduc.

• “Mai mult, pilda celor mai mulţi dintre sfinţii vremilor de erezie ne arată că aceştia niciodată nu şi-au făcut “biserici separate”, ci în sânul bisercilor locale căzute stând au mărturisit Ortodoxia, cu preţul a mii şi mii de suferinţe şi chinuri, şi chiar cu preţul vieţii. Şi din jertfele lor a izvorât harul care, curăţind bisericile alunecate, le-au ridicat iar la mărturisirea luminoasă a Adevărului.”

In privinta greselii de perceptie ce se face de catre multi care se grabesc sa gandeasca lumeste in probleme ce tin de Biserica, prin neintelegerea rostului si trebuintei ruperii oricarei comuniuni  cu schismaticii si ereticii si echivalarea la nivel mental a acestei actiuni cu cea de pretinsa creare a unei “biserici separate” de catre cei drept slavitori, credem ca in randurile de mai sus pot fi gasite multe exemple pilduitoare ce sa il conduca pe un cautator sincer spre evitarea confuziei.

Faptul ca se incearca convingerea cititorilor de faptul ca marii Stalpi ai Ortodoxiei au luptat in sanul bisericilor cazute (aici poate fi vorba doar de biserici privite ca jurisdictii sau ca sinoade locale si cu care acestia nu au avut nici o comuniune dupa momentul caderii), este o dovada clara de manipulare si o hula aruncata exact pe marturisirea acestor sfinti ce bine au facut dupa vointa lui Dumnezeu, caci chiar in intelegerea notiunii de Biserica, Pr. Aldea se arata tributar conceptiei Biserica=”Ortodoxia” Oficiala jurisdictionala ce este recunoscuta de catre Sistemul politic si economic ce pregateste “imparatia” lui antihrist.

Iar in perioada cand erezia monotelita isi raspandise otrava aproape in toate Bisericile locale ale timpului, Sfantul Maxim Marturisitorul si Mucenicul a precizat extrem de clar:

“Hristos Domnul a numit Soborniceasca pe acea Biserica ce pastreaza adevarata si mantuitoarea marturisire de credinta. Pentru aceasta marturisire l-a numit fericit pe Petru si a fagaduit ca-si va intemeia Biserica pe aceasta marturisire.”

Asadar, este mai mult decat limpede ca, din punctul de vedere al Invataturii si Istoriei Bisericii, oricare dintre jurisdictiile locale si ale lor ierarhi, ce sunt in schisma sau in erezie, se taie de buna voie prin propria marturisire din sanul Bisericii Sobornicesti a lui Hristos, pana atunci cand prin pocainta si lepadarea eresurilor cer reprimirea in Biserica. Infailibilitatea vreunei jurisdictii sau a vreunui episcop ori preot duhovnic, nu are nimic in comun cu  invatatura Ortodoxa! Drept urmare, trebuie sa fie lepadate orice cugetari straine dreptei credinte, daca nu vrem sa devenim robi proprii plasmuiri a neo-teologilor oficiali. Iar cine si dupa citirea acestor cuvinte ale Sf. Maxim, nu vrea sa inteleaga care este Biserica Soborniceasca, ce nu se identifica nici pe departe cu Bisericile Oficiale propovaduitoare a Anti-Ortodoxiei, nu are decat sa nege realitatea cu incapatanare numai si numai pentru a-si amagi constiinta.

Va indrumam cu aceasta ocazie sa revedeti si pretiosul material “Sfântul Vasilie cel Mare şi Rezistenţa Ortodoxă – Comuniunea cu episcopii eretici este de neîngăduit” aflat la adresa de

http://traditiaortodoxa.wordpress.com/2009/08/10/sfantul-vasilie-cel-mare-si-rezistenta-ortodoxa/ ¹⁴.

• “Iar cele care nu s-au ridicat au fost nimicite de Însuşi Dumnezeu, prin mâna păgânilor războinici sau altă lucrare.”

Desi Pr. Aldea, cat si razboiniciintrucuvant poate ar crede in nimicirea de catre Insusi Dumnezeu a jurisdictiilor Adevatatei Biserici Ortodoxe vechi calendariste, o asemenea rasturnare a lucrarii lui Dumnezeu, pe care numai vrasmasul o urmareste, nu poate avea loc, caci Hristos nu va nimici Biserica Sa, pe care nici “portile iadului nu o vor birui” (Matei 16:18).

Mult mai previzibil pare insa urmatorul trist si de nedorit scenariu: Bisericile “Ortodoxe” Oficiale vor fi macinate pana la urma complet de erezia ecumensimului si vor deveni madulare lucratoare ale religiei mondiale a lui antihrist (a carei opera o pun si in prezent in practica ereziarhii acestor false sinoade), ce va fi spulberata printr-o singura suflare din Gura Dreptului Judecator.

• “Repet, nu vreau să dau acum reţete, nici să intru în cea mai mică discuţie pe temă cu cineva, oricine ar fi. Nici n-aş fi spus acestea pe care le-am spus, dacă nu aş fi fost bombardat cu nenumărate mesaje de la câţiva oameni care au făcut, se pare, liste contabile interminabile cu “căderile din har” ale lui X şi Y, ceva cu totul în afara Tradiţiei Ortodoxe.”

Dupa cum bine se vede, subliminal deja ni se serveste o reteta: stati linistiti, nu va framantati de erezia ce macina trupul BOR, voi veti ramaneti ortodocsi indiferent de ceea ce fac ierarhii sau unii dintre ierarhi si nu cumva sa va ingraditi de acesti eretici sau sa incercati cumva sa intrati in Biserica lui Hristos (sa iesiti din BOR)! Iar cat priveste o eventuala discutie, din start trebuie sa se constientizeze ca nimeni nu are si nici nu va avea pe viitor vreun raspuns coerent ce sa indreptateasca ramanerea sub jurisdictiile sinoadelor apostate, care sunt in comuniune si prin venele carora curge samanta ereziei ecumenismului [careva detalii aici].

Cat despre intrigarea privind bombardarea cu mesaje, ne intrebam daca era chiar necesar sa fie comparate astfel de mesaje ale noastre cu spam-urile de marketing sau alte email-uri “usoare” ce impanzesc zilnic spatiul virtual.  Iar liste interminabile intr-adevar s-au facut, dar nu de caderi din har (ironie nereusita in articolul respectiv), ci de erezii marturisite si de eretici ai BOR-ului si ai celorlate Biserici Oficiale (inclusiv din cea a Greciei, Serbiei si Georgiei).

• “Ce bine ar fi fost dacă energia “mail-urilor” interminabil de lungi şi uluitor de numeroase ar fi fost cheltuită pe lucrări serioase! Ce bine era dacă în loc de asemenea “opere” s-ar fi făcut cercetări amănunţite, documentate şi serioase asupra lucrărilor CMB şi altor organizaţii de acelaşi fel, dezvăluindu-se limpede şi liniştit, nepătimaş, cu dragoste şi tristeţe, greşelile teologice şi celelalte asemenea. Asemenea lucrări ar scoate adevărul la iveală mult mai bine decât acuzele incoerente şi nepatristice care se tot vântură pe internet şi care, de mult prea multe ori, sunt “împodobite” de cuvinte ruşinoase pentru orice ucenic al lui Hristos, de judecarea şi osândirea aproapelui şi altele asemenea.”

Acesta este cel mai serios lucru, vadirea amarnicei inselarii in care se scalda comemorationistii ecumenistilor. Cercetari minutioase si amanuntite sunt deja facute, caci se pare ca Pr. Aldea nu prea stie ce se intampla prin spatiul ortodox, de pilda ca un prim gand venindu-ne foarte argumentata carte “Ortodoxia si Ecumenismul – De ce un crestin ortodox nu poate fi ecumenist” a vechilor calendaristi bulgari Arh. Serafim Alexiev si Arh. Serghie Jazadjiev, plus multe si multe altele pe care un crestin preocupat si le poate procura foarte lesne. Nu aceasta este insa problema, ca nu ar sti cei mai ravnitori ce se intampla acolo, in Consiliul Mondial al Bisericilor, ci faptul ca cei asemenea parintelui nu inteleg ca trebuie sa rupa comuniunea de acesti eretici. Iar cat priveste falsitatea ultimei parti a paragrafului aici reprodus, pentru care in nenumarate randuri anterior am argumentat, acum doar trimitem spre articolul https://hristofor.wordpress.com/2009/07/09/osindirea-ereticilor-pozitia-bisericii-ortodoxe/

Cele mai importante nu sunt cercetarile vis-a-vis de CMB si altele asemenea (care oricum noua nu ne vor scapa din vedere), adica invartirea la nesfarsit in jurul lucrarii diavolesti ce se face in organismele ecumeniste, ci incercarea de a scapa oamenii din aceste temnite duhovnicesti, care sunt Bisericile “Ortodoxe” Oficiale participante la asemenea orgii (iar cei care isi inchipuie ca exageram folosind acesti termeni, sa fie siguri ca le vom oferi sansa pe viitor sa afle ce se intampla acolo).

Pomeneste cineva de acuze incoerente si nepatristice???… Daca am putea, i-am recomanda Pr. Aldea sa citeasca mai atent.

Poate ar fi bine ca erezia ecumenismului, ce s-a incercat sa fie infiltrata de catre masonerie in Biserica lui Hristos prin intermediul ierarhilor aserviti lojilor, incepand cu anii 1920, sa fie privita si din punct de vedere medical, ca o cangrena pornita de la o mica rana a unui membru, ce tinde sa cuprinda intregul organism al unui om si care trebuie cu repeziciune extirpata printr-o operatie, uneori chiar foarte dureroasa, tocmai pentru ca persoana respectiva sa poata trai in continuare. Rostul acestei analogii este sa se inteleasa necesitatea pentru care inca din acea vreme a fost necesara ruperea de acesti ierarhi, pentru ca in trupul Bisericii nu puteau sa ramana asemenea madulare care nu aduc roade intru Hristos, dupa cum o demonstreaza mai mult decat clar turnura eretica pe care s-au inscris in ultimii zeci de ani Bisericile Oficiale. Sau oare vreodata poate fi invinuit doctorul ce face acea interventie chirurgicala foarte necesara si urgenta pentru a salva o viata, ca nu a ales timpul propice si ca ar mai fi trebuit sa astepte sa vada evolutia organismului sau ca nu are dragoste fata de pacient, asemenea cum au fost si sunt acuzati vechii calendaristi ca au facut dezbinare in Biserica si ca nu au iubire pentru inovatori?

Parintele Epifanie Theodoropulos, cu tot zelul si ravna sa de a scoate la lumina tot felul de alte incalcari canonice din trecutul Istoriei Bisericii, numai si numai pentru a justifica si pe mai departe comuniunea cu sinodalii masoni tradatori de Hristos, se vede bine ca s-a inselat amarnic, chiar foarte amarnic! Secolul trecut, cand s-a dorit calcarea in picioare a Traditiei Bisericii, daca nu era rupta comuniunea cu vrajmasii Ortodoxiei, cangrena s-ar fi intins foarte rapid in tot corpul Bisericii, asemenea cum a cuprins in totalitate madularele jurisdictiilor “ortodoxe” oficiale ce au acceptat calendarul papist sau au continuat comuniunea cu cele inovatoare, asa ca nu a mai fost chip, sa se mai astepte hotararea vreunui sinod pan-ortodox care sa condamne aceasta apostazie. Burghiul sionistilor ce lucreaza prin masonerie, incerca sa sparga Biserica lui Hristos de mult timp, lucrarea a fost foarte meticulos pregatita, iar in prima parte a sec. XX, intr-o perioada mult prea scurta, loviturile au fost foarte puternice si a trebuit sa se dea un raspuns imediat si pe masura al Bisericii, anume ingradirea de sinodalii ce au participat activ la acestea, au incuviintat sau au tacut. Ne referim la incercarea de zdrobire a Bisericii locale a Rusiei prin edificarea “Bisericii Vii” a lui Lenin, la inovatia calendarista prin care ecumenismul a rupt enorm, la subordonarea Bisericii din Grecia fata de puterea civila si nu uitam nici de macelul din Asia Mica, orchestratat de aceasta data doar politic prin intermediul Turciei, cand mai mult de 1 milion de crestini din Capadocia au murit, distrugandu-se cel mai puternic focar al Ortodoxiei. Miscarea de rezistenta trebuia pornita de urgenta si chiar nici atunci, in sprijinul acesteia, in Grecia si Romania, nu au venit si ierarhi, ci doar mai tarziu, cand cei care au facut-o pana la urma, au inteles ca trebuie sa vina in apararea Adevaratei Ortodoxii.

Acum “Patriarhul” Bartolomeu al Constantinopolului catalogheaza pe toţi semnatarii conservatori din jurisdictiile oficiale ai „Mărturisirii de Credinţă împotriva ecumenismului” ca „hiper-ortodocşi” (vezi http://www.impantokratoros.gr/4A61BE2F.ro.aspx), dar oare Pr. Epifanie Theodoropulos, razboiniciintrucuvant si altii aflati intr-un gand cu ei, aparent mari conservatori, ar fi constientizat/constientizeaza oare aceasta ironie cruda?… Exact cu invectivele aruncate de catre dansii la adresa vechilor-calendaristi si ale zilotilor, sunt ei interpelati acum. Si ne putem aminti expresiile: Super-ziloti, Super-ortodocsi, chiar Super-Biserica. Nemaivorbind ca mai sunt conservatori din Biserica Oficiala a Greciei, ce au invocat deja posibilitatea de a se produce chiar o schisma intre oficiali din cauza problemelor expuse in Marturisire, daca vor fi nesocotite de catre sinodalii ecumenisti luptatori, astfel ca pana la urma daca se va ajunge la o asemenea situatie (momentan nu prea credem acest scenariu, din mai multe motive), exact pe aceleasi argumente folosite si de ziloti se va merge, care in trecut au fost atat de mult blamate. Dar oare de ce acum ar trebui sa aiba aplicabilitate? Dar macar acum, acestia sa nu ii fie in continuare fideli lui Epifanie Theodoropulos, care ar fi cerut sa se astepte hotararea unui sinod pan-ortodox si ar mai “prepara” niste iconomie. Macar acum sa scape fiecare de frica de a se rupe de eretici! Sinodul pan-“ortodox” ce va urma va fi sinodul pan-eretic, indiferent daca se va mai auzi vreo voce de “episcop” comemorationist nemultumit pe acolo, asemenea cum in toata istoria miscarii ecumenice, mereu s-au mai ridicat nemultumiti, dar care nu au reusit din postura in care erau sa poata stavili erezia!

Mai bine mai tarziu, decat niciodata!

• “Închei acum, cerându-mi iarăşi iertare. Încerc, de mai multă vreme, să stau în tăcere, pentru că nu e înţelept să vorbeşti atunci când toţi urlă şi nimeni nu ascultă. Prin această scrisoare nu încerc să conving pe nimeni de nimic. Am simţit doar că este bine să şoptesc unele din adevărurile pe care Biserica le mărturiseşte din veac. […]¹⁵Iertaţi-mă şi pace tuturor!” (mesaj publicat cu acordul parintelui, cu urmatoarea mentiune a sfintiei sale, adresata noua: “Totuşi mă  îndoiesc să ajute pe cineva. Acum toată lumea ţipă şi nimeni nu ascultă. Mă bucur mult că n-aţi făcut aşa şi voi”).”

Pentru cei care au urmarit in ultimele cateve luni site-ul razbointrucuvant, este evident ca remarca “Acum toată lumea ţipă şi nimeni nu ascultă. Mă bucur mult că n-aţi făcut aşa şi voi” este pur fantezista – ar sta in picioare aceasta ipoteza doar daca parintelui nu i-a mers internetul si acesta este motivul pentru care nu stie ca razboinicii tipa, si chiar de mult timp, fara a vrea sa accepte atentionarea ca sunt intr-o mare inselare –, pentru ca ofensiva fara precedent impotriva Bisericii lui Hristos in care s-au lansat administratorii site-ului, este mult mai mult decat un simplu urlet, ci chiar propovaduirea amagirii.

Hristofor Tarau

(a nu se confunda cu numele administratorului acestui blog)

Note de subsol:

[1] Adica se ingradisera de ierarhii eretici, pentru a nu avea nici o comuniune cu acestia.

[2] Marele Cneaz Vasilii al II-lea

[3] Si legaturi cu organisme ecumenice, ale unor ierarhi din Biserici locale, anterioare lepadarii Traditiei din 1924, putem aduce si noi, de pilda faptul ca mitropolitul primat al Bisericii Romane, Miron Cristea, a devenit din anul 1920 vicepreşedinte al Asociaţiei mondiale pentru promovarea păcii internaţionale între naţiuni prin Biserici, asociatie infiintata la 2 august 1914 la Constanz, în Elveţia si care in perioada la care ne referim a tinut mai multe conferinte ce urmareau deja crearea unui curent de opinie pro-ecumenist.

[4] Vezi opozitia Ortodoxiei fata de orice inovatie a Traditiei exprimata in Enciclica din anul 1848.

[5] Vezi aici si cazurile izolate de aplicare in trecut, cu binecuvantarea intaistatatorului Mitropolit Anastasie Gribanovski, ceea ce nu atrage de la sine si stabilirea unei reguli obligatorii pe acest principiu, a masurii iconomiei, dar nu in chestiunile ce privesc dreapta credinta, ci in a nu se recurge la rehirotonire tocmai pentru motivul reantoarcerii in Biserica si recuperarea unor episcopi apartinand schismaticei Biserici Oficiale a Romaniei, cum este cazul primirii in ROCOR a Mitropolitului Visarion Puiu (1879-1964), iar mai apoi cel al Arhimandritului Teofil Ionescu (1896-1975), ce a fost hirotonit in decembrie 1954 in Franta, langa Paris, la Versailles, in Catedrala ROCOR Sf. Nicolae, ca Episcop Vicar al mai inainte mentionatului ierarh, de catre Sfantul Arhiepiscop Ioan Maximovici, Mitropolitul Visarion si Episcopul Nafanael Lvov. Acest episcop, Teofil Ionescu, ce ulterior in anul 1972 s-a reantors in Biserica Oficiala din Romania (fiindu-i recunoscuta ca valabila hirotonia ca arhiereu), este chiar cel de-al doilea episcop al carui nume nu aparea in scrisoarea Arhiepiscopului Serafim din ROCOR de adeverire a hirotonirii in SUA a Episcopului Acachie pentru vechii-calendaristi floriniti din Grecia, caz de care a fost scandalizat Epifanie Theodoropulos in a sa Cele doua extreme – ecumenismul si stilismul, datorita faptului ca el nu putea sa conceapa aceasta pentru ca nu avea toate datele necesare privind starea de urgenta si constrangerile ce au impus aceasta decizie fara aprobarea prealabila a intaistatatorului ROCOR, hirotonie ce ulterior a fost confirmata de catre Sf. Mitropolit Filaret al ROCOR. Impotriva Mitropolitului Visarion Puiu, Sinodul BAOR, in 28 februarie 1950, a dat chiar hotarare de caterisire, ca unul ce era considerat trădător al „intereselor poporului”, hotarare ce din motive de imagine la 25 septembrie 1990 a fost anulata.

[6] În testamentul său, Mitropolitul Anastasie Gribanovski, primul ierarh al sinodului ROCOR, a precizat: „Cât despre Patriarhia Moscovei şi episcopii, arhiepiscopii şi mitropoliţii ei, Biserica Rusă din Afara Graniţelor nu tebuie să aibă nici o legătură canonică, de rugăciune, ori nici chiar simple legături de zi cu zi, lăsându-i totodată în seama judecăţii Soborului unei viitoare Biserici Ruse libere.”

[7] Scrisa in limba romana dupa cea prezentata in Marea Colectie a Vietilor Sfintilor, volumul 5 – Ianuarie, adunate de catre Sfantul Dimitrie al Rostovului (1629-1709)

[8] Vezi aici marturisirea eretica: “…sa se ia in consideratie, pe de alta parte, contextul special in care au fost pronuntate anatemele [n.n.: Sinodului al IV-lea Ecumenic de la Calcedon], context caracterizat ca unul al dezbinarii, al lipsei de acord in formularea invataturii de credinta si al lipsei de iubire frateasca, iar, pe de alta parte, actualul context in care se pune in discutie ridicarea anatemelor, caracterizat ca fiind unul de impacare, de iertare reciproca si de marturisire comuna a aceluiasi continut al credintei comune”, ce apare intr-un material mai lung din anul 1995, inregistrat ca Temei nr.34/1995, ce a fost intocmit de Teofan Sinaitul (actualul eresiarh al MMB), semnat de Teoctist si inaintat tuturor sinodalilor oficiali ai BAOR. Daca vreun naiv va motiva ca inca nu s-au ridicat anatemele fata de monofiziti de catre aceasta jurisdictie locala anti-ortodoxa, sa cerceteze mai bine problema, caci sunt deja altele asemenea ei, care deja au facut-o si au si restabilit comuniune, iar in privinta catolicilor, anatema s-ar fi vrut deja a fi ridicata de catre Athenagoras al Constantinopolului.

[9] Astfel cum tot intr-o Biserica locala, ca cea a Romei, s-a dat marturia acelei vremi impotriva apostaziei, la mijlocul secolului trecut, a fost randul in cea a Greciei, cand la 26 mai 1950 a fost emisa o enciclica in urma unui sinod la care au participat patru episcopi vechi calendaristi – enciclica ce va fi adusa in discutie in partea a doua a textului de fata, in care se va analiza articolul din Presa Ortodoxa.

[10] Fericitul Papa Martin al Romei, dupa ce mult a fost chinuit la Constantinopol, a fost trimis in surghiun la Cherson, dupa cum de altfel a fost trimis si Sf. Maxim.

[11] Atitudinea si hotararea Sf. Maxim Marturisitorul ar fi fost cu siguranta catalogata de catre Epifanie Theodoropulos ca super-ortodoxa sau super-zilotista.

[12] Traducere exacta a termenului din greaca veche este chiar “afundare”, nu “botezare”.

[13] Vezi aici aceeasi Enciclica din 1950

[14] Se poate observa ca blog-ul arhiva traditiaortodoxa.net, care a fost blocat in ultimele zile, probabil si cu ajutorul unor binevoitori, a trebuit din necesitate asadar sa isi schimbe platforma de gazduire, astfel ca, momentan cel putin, noua adresa este

http://traditiaortodoxa.wordpress.com/.

[15] Am sarit peste fraza respectiva pentru ca a fost mentionata la inceputul textului.

[16] Cele doua sublinieri ne apartin.

[17] „Sigilionul” a fost găsit în manuscris în Codexul 772 din biblioteca Mănăstirii Sf. Pantelimon şi în mss. Codex 285 în chilia “Imnul Acatist” din Schitul Kapsocalivia din Sfântul Munte Athos. În România a fost pentru prima dată publicat la Bucureşti în anul 1881 în revista “Biserica Ortodoxă Română” nr.12, de arhimandritul rus Porfirie Uspenski, care l-a copiat dintr-un manuscris al bibliotecii Mănăstirii Sinai.

[1] Adica se ingradisera de ierarhii eretici, pentru a nu avea nici o comuniune cu acestia.

[2] Marele Cneaz Vasilii al II-lea

[3] Si legaturi cu organisme ecumenice, ale unor ierarhi din Biserici locale, anterioare lepadarii Traditiei din 1924, putem aduce si noi, de pilda faptul ca mitropolitul primat al Bisericii Romane, Miron Cristea, a devenit din anul 1920 vicepreşedinte al Asociaţiei mondiale pentru promovarea păcii internaţionale între naţiuni prin Biserici, asociatie infiintata la 2 august 1914 la Constanz, în Elveţia si care in perioada la care ne referim a tinut mai multe conferinte ce urmareau deja crearea unui curent de opinie pro-ecumenist.

[4] Vezi opozitia Ortodoxiei fata de orice inovatie a Traditiei exprimata in Enciclica din anul 1848.

[5] Vezi aici si cazurile izolate de aplicare in trecut, cu binecuvantarea intaistatatorului Mitropolit Anastasie Gribanovski, ceea ce nu atrage de la sine si stabilirea unei reguli obligatorii pe acest principiu, a masurii iconomiei, dar nu in chestiunile ce privesc dreapta credinta, ci in a nu se recurge la rehirotonire tocmai pentru motivul reantoarcerii in Biserica si recuperarea unor episcopi apartinand schismaticei Biserici Oficiale a Romaniei, cum este cazul primirii in ROCOR a Mitropolitului Visarion Puiu (1879-1964), iar mai apoi cel al Arhimandritului Teofil Ionescu (1896-1975), ce a fost hirotonit in decembrie 1954 in Franta, langa Paris, la Versailles, in Catedrala ROCOR Sf. Nicolae, ca Episcop Vicar al mai inainte mentionatului ierarh, de catre Sfantul Arhiepiscop Ioan Maximovici, Mitropolitul Visarion si Episcopul Nafanael Lvov. Acest episcop, Teofil Ionescu, ce ulterior in anul 1972 s-a reantors in Biserica Oficiala din Romania (fiindu-i recunoscuta ca valabila hirotonia ca arhiereu), este chiar cel de-al doilea episcop al carui nume nu aparea in scrisoarea Arhiepiscopului Serafim din ROCOR de adeverire a hirotonirii in SUA a Episcopului Acachie pentru vechii-calendaristi floriniti din Grecia, caz de care a fost scandalizat Epifanie Theodoropulos in a sa Cele doua extreme – ecumenismul si stilismul, datorita faptului ca el nu putea sa conceapa aceasta pentru ca nu avea toate datele necesare privind starea de urgenta si constrangerile ce au impus aceasta decizie fara aprobarea prealabila a intaistatatorului ROCOR, hirotonie ce ulterior a fost confirmata de catre Sf. Mitropolit Filaret al ROCOR. Impotriva Mitropolitului Visarion Puiu, Sinodul BAOR, in 28 februarie 1950, a dat chiar hotarare de caterisire, ca unul ce era considerat trădător al „intereselor poporului”, hotarare ce din motive de imagine la 25 septembrie 1990 a fost anulata.

[6] În testamentul său, Mitropolitul Anastasie Gribanovski, primul ierarh al sinodului ROCOR, a precizat: „Cât despre Patriarhia Moscovei şi episcopii, arhiepiscopii şi mitropoliţii ei, Biserica Rusă din Afara Graniţelor nu tebuie să aibă nici o legătură canonică, de rugăciune, ori nici chiar simple legături de zi cu zi, lăsându-i totodată în seama judecăţii Soborului unei viitoare Biserici Ruse libere.”

[7] Scrisa in limba romana dupa cea prezentata in Marea Colectie a Vietilor Sfintilor, volumul 5 – Ianuarie, adunate de catre Sfantul Dimitrie al Rostovului (1629-1709)

[8] Vezi aici marturisirea eretica: “…sa se ia in consideratie, pe de alta parte, contextul special in care au fost pronuntate anatemele [n.n.: Sinodului al IV-lea Ecumenic de la Calcedon], context caracterizat ca unul al dezbinarii, al lipsei de acord in formularea invataturii de credinta si al lipsei de iubire frateasca, iar, pe de alta parte, actualul context in care se pune in discutie ridicarea anatemelor, caracterizat ca fiind unul de impacare, de iertare reciproca si de marturisire comuna a aceluiasi continut al credintei comune”, ce apare intr-un material mai lung din anul 1995, inregistrat ca Temei nr.34/1995, ce a fost intocmit de Teofan Sinaitul (actualul eresiarh al MMB), semnat de Teoctist si inaintat tuturot sinodalilor oficiali ai BAOR. Daca vreun naiv va motiva ca inca nu s-au ridicat anatemele fata de monofiziti de catre aceasta jurisdictie locala anti-ortodoxa, sa cerceteze mai bine problema, caci sunt deja altele asemenea ei, care deja au facut-o si au si restabilit comuniune, iar in privinta catolicilor, anatema s-ar fi vrut deja a fi ridicata de catre Athenagoras al Constantinopolului.

[9] Astfel cum tot intr-o Biserica locala, ca cea a Romei, s-a dat marturia acelei vremi impotriva apostaziei, la mijlocul secolului trecut, a fost randul in cea a Greciei, cand la 26 mai 1950 a fost emisa o enciclica in urma unui sinod la care au participat patru episcopi vechi calendaristi – enciclica ce va fi adusa in discutie in partea a doua a textului de fata, in care se va analiza articolul din Presa Ortodoxa.

[10] Fericitul Papa Martin al Romei, dupa ce mult a fost chinuit la Constantinopol, a fost trimis in surghiun la Cherson, dupa cum de altfel a fost trimis si Sf. Maxim.

[11] Atitudinea si hotararea Sf. Maxim Marturisitorul ar fi fost cu siguranta catalogata de catre Epifanie Theodoropulos ca super-ortodoxa sau super-zilotista.

[12] Traducere exacta a termenului din greaca veche este chiar “afundare”, nu “botezare”.

[13] Vezi aici aceeasi Enciclica din 1950

[14] Se poate observa ca blog-ul arhiva traditiaortodoxa.net, care a fost blocat in ultimele zile, probabil si cu ajutorul unor binevoitori, a trebuit din necesitate asadar sa isi schimbe platforma de gazduire, astfel ca, momentan cel putin, noua adresa este

http://traditiaortodoxa.wordpress.com/.

[15] Am sarit peste fraza respectiva pentru ca a fost mentionata la inceputul textului.

[16] Cele doua sublinieri ne apartin.

[17] „Sigilionul” a fost găsit în manuscris în Codexul 772 din biblioteca Mănăstirii Sf. Pantelimon şi în mss. Codex 285 în chilia “Imnul Acatist” din Schitul Kapsocalivia din Sfântul Munte Athos. În România a fost pentru prima dată publicat la Bucureşti în anul 1881 în revista “Biserica Ortodoxă Română” nr.12, de arhimandritul rus Porfirie Uspenski, care l-a copiat dintr-un manuscris al bibliotecii Mănăstirii Sinai.