ACTUAL: Ce înseamnă „Biserici canonice” ?

Notă: Prin „Ortodoxia Mondială” înţelegem lanţul oficial format din acele Biserici care sînt parte a Consiliului Mondial al Bisericilor – juridic, instituţional, duhovniceşte – sau sînt în comuniune liturgică cu aceste Biserici ecumeniste. „Mondiale” sau „oficiale” mai sînt numite şi pentru că sînt recunoscute şi susţinute activ de statele iudeo-masonice în care „activează”. Exemple de Biserici ce fac parte oficial din Consiliul Mondial al Bisericilor, de fapt, Trupul lui Antihrist (antiTrupul lui Hristos): Patriarhia Română (Daniel Ciobotea), Patriarhia Moscovei (Kiril Gundeaiev), Patriarhia Constantinopolului (Bartolomeu), Patriarhia Alexandriei, Patriarhia Ierusalimului, Biserica Bulgară Oficială, Biserica Greacă Oficială, Muntele Athos (cu excepţia cîtorva mănăstiri care ţin credinţa şi canoanele neschimbate, motiv pentru care sînt prigonite de „Ortodoxia Mondială”), Biserica Sîrbă Oficială, Biserica Americană Oficială, Biserica Finlandei,  etc.

În ultimii ani, o nouă definiţie s-a strecurat în sînul “Ortodoxiei Mondiale”. Ortodoxia Oficială a început să recunoască Bisericile ortodoxe pe baza „canonicităţii” lor. Conform acestei nou acceptate definiţii, pentru a fi canonică o biserică trebuie să fie în comuniune deplină cu Constantinopolul. Constantinopolul a devenit criteriul “Ortodoxiei Mondiale”. De fapt, apar ocazional şi comunicate de presă care descriu Patriarhia Constantinopolului ca pe un fel de Papalitate Răsăriteană sau “lider al Ortodoxiei Mondiale”. Ultimul patriarh – Dimitrie – l-a descris pe patriarhul ecumenic ca fiind cel mai de frunte episcop al Ortodoxiei. Dacă o biserică rupe comuniunea cu el, ea încetează să mai fie “canonică”.

Să ne punem o întrebare simplă: Cum s-a schimbat înţelegerea termenului “canonic”? Conform învăţăturii Sfinţilor Părinţi, vrednicul cuvînt “canonic” s-a referit întotdeauna la urmarea plină de evlavie a Sfintelor Canoane ale Bisericii, și, în mod sigur, a acelor Canoane referitoare la convingerile și rînduielile sfintei Biserici Ortodoxe.

În orice caz, din pricina războaielor şi tulburărilor politice din secolul douăzeci, structura administrativă a Bisericii s-a dezorganizat, mai ales în Diasporă. Bisericile “mamă”, cu alte cuvinte, cele naţionale, au căutat să păstreze Ortodoxia prin păstrarea organizării sale canonice, adică organizarea descrisă de sfintele canoane pentru eparhii și sinoade. Din nefericire, în timpul acestei lupte organizatorice pentru realizarea ordinii exterioare, orice canoane referitoare la Credinţa Apostolică şi la învăţăturile Sfinților Părinţi şi ale Sinoadelor Ecumenice, adică la viaţa ei interioară, mistică, au fost în mod voit trecute cu vederea de către ierarhii care s-au considerat a fi arhitecţii acestei misiuni de asigurare a ordinii. Aceşti bărbaţi au fost mînaţi de duhul sincretist şi anti-dogmatic dominant atunci, un duh care continuă şi astăzi, un duh care controlează deja întreaga gîndire şi rînduială a „Ortodoxiei Mondiale”.

Mulţumiţi că s-au debarasat de viaţa mistică a Bisericii lui Hristos, aceşti ierarhi revizionişti din Diasporă şi de altundeva, au jertfit în grabă unitatea Bisericii în adevărul Apostolic în schimbul ideii moderniste, străine de îndrumarea Sfinţilor Părinţi, a unităţii omenirii. Acest grup înnoitor a impus o unire administrativă exterioară în scopul păstrării unităţii unui aparat cu aparenţă bisericească, despuiat acum de viaţa interioară a “credinţei ceea ce o dată s-a dat sfinţilor” (Iuda 3), dar avînd toate parohiile reunite sub un singur cartier general.

Drept exemplu despre cum a funcţionat în Diasporă această restructurare a Ortodoxiei, membrilor unui consiliu eparhial care-şi depuneau jurămîntul faţă de Arhiepiscopia Greacă din America li s-a cerut să fie ascultători faţă de canoanele şi tradiţiile Bisericii Ortodoxe. În general însă, aceste canoane şi tradiţii sînt văzute ca fiind nişte principii abstracte, care nu sînt definite sau lămurite de către preotul care administrează jurămîntul. Această făgaduinţă este de regulă interpretată ca însemnînd o supunere totală faţă de ierarhul ocîrmuitor.

Ierarhia inovatoare, în calitatea sa de pilon principal al procesului de modernizare, a avansat teoria nouă, străină de învăţătura Sfinților Părinți, conform căreia sfintele canoane sînt legi care urmează să fie interpretate de către ierarhul ocîrmuitor care, la rîndul său, hotărăște ce este și ce nu este “canonic” în cadrul acestui nou mod de gîndire. Acesta este modul prin care înţelegerea patristică, adevărat ortodoxă, a canoanelor a fost lăsată deoparte.

Un episcop de frunte din arhiepiscopia greacă ce preda lecţii la seminarul „Sfînta Cruce” din Boston şi-a împărtăşit cu studenţii săi gîndurile pe care le are despre Sfintele Canoane. A mărturisit că de-a lungul anilor a studiat cu atenţie canoanele şi a ajuns la o concluzie: că există un singur canon la care trebuie să se supună creştinii în biserică. A declarat cu cinism că singurele canoane care trebuie respectate sînt cele care se referă la autoritatea ieararhică şi supunerea faţă de episcop. Toate celelalte canoane pot fi ignorate.

O astfel de interpretare militaristă sau, mai bine zis, papistăşească, a canoanelor, le-a permis unor patriarhi, mitropoliţi, arhiepiscopi şi episcopi să acţioneze în întregime în afara înţelepciunii şi îndrumării Sfintei Predanii (Tradiţii). Un astfel de renovaţionism, după cum li s-a părut lor, le-a acordat permisiunea nelimitată de a nesocoti oricare dintre Canoane şi chiar toate Sfintele Canoane. Astfel, aceştia şi-au asumat rolul singurilor tîlcuitori autentici ai canoanelor. Această atitudine reduce toate canoanele la un singur principiu, simplu în aplicare: “supune-te episcopului tău”. Cu această bardă în mînă, ierarhia modernistă a purces grabnic la alinierea Bisericii la duhul acestui veac, şi nu la Duhul lui Hristos.

Un asemenea procedeu poate foarte uşor să ne aducă aminte de metoda actuală de luare a deciziilor în Curtea Supremă a SUA. Acum, Curtea Supremă poate să modifice deciziile sale anterioare, precum şi ale altor organisme legislative, în temeiul înţelegerii şi interpretării moderne a valorilor morale. De pildă, avortul poate să fi fost ceva rău la un moment dat şi ca atare condamnat de către Curtea Supremă, însă decizia Roe vs. Wade a precizat că există şi alte „sisteme de valori” care trebuie luate în considerare. Şi aceasta din motivul că, în mentalitatea modernă, moralitatea devine o valoare relativă şi nu este niciodată absolută. Mintea modernă îşi doreşte să trăiască într-o lume lipsită de absoluturi (dincolo de pretenţia sa [absolutistă] că nu există absoluturi), dincolo de nihilismul său. Mai mult decît atît, nu există nici o Autoritate Divină pe care să se fundamenteze hotărîrile. Dumnezeu a fost detronat, iar în locul Lui şade Curtea Supremă.

Astfel, interpretarea Sfintelor Canoane a devenit un răspuns selectiv controlat de către decorul contemporan „moral” şi necredincios. Ecumenismul, o formă a relativismului, se încadrează în acest tablou. Mulţimea canoanelor care interzic rugăciunile în comun cu neortodocşii nu se încadrează… Aceste canoane, după cum le merge vestea, sînt “demodate”, „învechite”. Nu există nici o ezitare în primirea ne-ortodocşilor la participarea, alături de clerul „Ortodoxiei Mondiale”, la înmormîntări, cununii, vecernii, la sfinţirea apei, şi chiar la sfintele Liturghii. Iar toate acestea s-au petrecut atît de des în ultimii patruzeci de ani încît au devenit o practică obişnuită. Mulţi ortodocşi (însă nu toţi) nu sînt deloc surprinşi sau tulburaţi atunci cînd au loc astfel de slujiri în comun. Foarte mulţi creştini ortodocşi din așa-numitele biserici “canonice” sînt încredinţaţi că unirea Bisericilor [ortodoxe cu cele eretice] s-a şi petrecut deja. Ritualurile romano-catolice şi cele ale „bisericilor” protestante sînt acum recunoscute de către aşa-zisele jurisdicții “canonice” ca fiind “pline de har”, în timp ce Sfintele Taine ale Creştinilor Ortodocşi tradiţionalişti sînt socotite a fi invalide. Ceea ce se nesocoteşte este tocmai faptul că Biserica a învăţat cu statornicie că nu există mîntuire în afara Bisericii, şi nici Sfinte Taine (Sfîntul Ciprian de Cartagina, 268).

Într-adevăr, este ştiut faptul că unii clerici din arhiepiscopia greacă (din SUA) au declarat că unirea bisericilor s-a şi petrecut deja. Atitudinea blazată a jurisdicţiei Antiohiei a permis musulmanilor să fie naşi de botez şi de cununie, iar preoţilor să slujească în procesiuni religioase împreună cu clerul romano-catolic. Biserica Ortodoxă din America (Orthodox Church of America – OCA) a permis unei mănăstiri care recunoaşte deschis pe sfinţii romano-catolici drept sfinţi ortodocşi, şi al cărei stareţ afirmă că nu există nici o diferenţă teologică între ortodoxie şi romano-catolicism, să rămînă nepedepsită şi necorectată de către ierarhia OCA. Clerul arhiepiscopiei greceşti a fost scandalizat de faptul că mănăstirea respectivă nu ţine Postul Mare şi îngăduie consumul cărnii în timpul acestuia. Ierarhii SCOBA (Conferinţa Permanentă a Episcopilor Ortodocşi Canonici din America) le-au interzis clericilor săi să-i boteze pe romano-catolici şi pe protestanţi din cauză că, potrivit acestor ierarhi, cei aflaţi în erezie au harul botezului!

Canoanele spun însă clar că botezul ereticilor nu este botez, ci blestem şi spurcăciune. Sfinţii Părinţi învaţă cu o singură gură că acel “un botez” la care se referă Crezul niceean reprezintă Taina săvîrşită de către un drept-slăvitor, un drept-credincios episcop ortodox. Dacă cineva recunoaşte botezurile ne-ortodoxe, de ce nu ar recunoaşte atunci şi celelalte taine ne-ortodoxe: mirungerea, împărtăşania etc? De fapt, numeroşi clerici din cadrul jurisdicţiilor “canonice” au şi făcut-o deja.

Ce anume face ca o biserică să fie cu adevărat canonică? Nu cumva este chiar credincioşia față de tot ceea ce a fost predanisit pretutindeni, în toate timpurile, şi de către toţi Părinţii Ortodocşi ai Bisericii (după cum mărturiseşte sfîntul Vincenţiu din Lerin, 445)? Dacă nu ne putem mărturisi credinţa şi nu o putem identifica cu cea a mărturisitorilor şi a sfinţilor Bisericii, atunci într-adevăr nu mai mărturisim adevărata credinţă ortodoxă, ci ne batjocorim de fapt străvechea noastră credinţă. Înainte de toate însă, să ne rugăm să nu fim ademeniţi de „sirenele ecumenismului” pe calea pierzării veşnice. Trebuie să fim legaţi de chivotul duhovnicesc al Bisericii şi să nu cădem în credinţa compromisă a celor care au lepădat Credința Ortodoxă, primind în schimb o nouă credință contrafăcută, care deja nu mai reprezintă credinţa mărturisită de către Sfinții Părinți, adică “credinţa ceea ce o dată s-a dat sfinţilor” (Iuda 3).

Şi încă ceva: nici un canon al Bisericii Ortodoxe nu învaţă undeva că cineva trebuie să fie în comuniune cu Constantinopolul (sau cu orice alt „scaun patriarhal din vechime”) pentru a fi canonic sau Ortodox.

Sursa: www.roacusa.org

~ + ~

Pentru o mai amplă înţelegere a ideilor exprimate în acest material, a se cerceta articolele:

• Poate fi pomenit Corneanu-Drincec sau ce ne spune Sfînta Predanie despre pomenirea ierarhilor eretici?

• ACTUAL: Cînd un ierarh încetează să mai fie ierarh? Cine are dreptul să dea anatemei? Cine reprezintă Biserica?

• Pan-erezia ecumenistă curge în venele Bisericilor Oficiale: Lanţul Benedict-Bartolomeu-Alexei-Kiril-Daniel-şamd (FOTO)

• “Măcar fiţi tăcut şi nu huliţi spunînd că ei sînt schismatici şi în afara Bisericii”