Prima pagină > Apusul, Istorie, Ortodoxie > „Congresul pan-ortodox” din 1923 şi inventarea calendarului „nou iulian”

„Congresul pan-ortodox” din 1923 şi inventarea calendarului „nou iulian”

Fragment din lucrarea „O EXAMINARE ŞTIINŢIFICĂ A CALENDARULUI BISERICII ORTODOXE”, de Ieromonah Casian

Şi vă rog pre voi fraţilor, să vă păziţi de cei ce fac împerecheri şi sminteli împotriva învăţăturii, care voi v-aţi învăţat;
şi vă feriţide ei. Că unii ca aceia (…) prin cuvinte bune şi prin cuvântare de bine, înşală inimile celor proşti
(Romani 16, 17-18)

După primul război mondial (1914-1918), când un duh al liberei cugetări a început să pătrundă în toate sferele vieţii, a apărut o scindare fatală în conglăsuirea ortodocşilor cu privire la respingerea calendarului gregorian. Ororile războiului au dat naştere unei dorinţe mondiale de creare de instituţii culturale, civile, politice şi religioase, care să fie capabile să menţină pacea lumii. Un sentiment febril de optimism umanist a cuprins lumea şi, în aceste condiţii, a înflorit filozofia politico-religioasă secretă a francmasoneriei, găsind oportunităţi vaste de a-şi exercita influenţa asupra întregii societăţi.

Pe neaşteptate, în viaţa Bisericii Ortodoxe s-a făcut auzit un strigăt pentru ,,sfărâmarea lanţurilor gândirii canonice învechite”. Mai înainte, ţările ortodxe respinseseră în mod constant folosirea calendarului gregorian chiar pentru uzul civil. Însă prefacerile sociale fără precedent ale primului război mondial au schimbat radical toate acestea.

Bulgaria a fost prima care a cedat în faţa noului calendar. Primul articol al decretului regal numărul XIII, emis de Ferdinand I (1861-1948), regele romano-catolic al Bulgariei, hotăra: ,,Începând cu 1 aprilie 1916, cronologia Bulgariei va urma calendarul gregorian de stil nou. Data de 31 martie 1916 va fi ultima zi socotită potrivit stilului vechi. Ziua următoare va purta data de 14 aprilie 1916, inaugurând începutul noii cronologii a regatului”[1].

A urmat Rusia – o victorie importantă pentru activităţile masonice din această ţară. La doar câteva zile după ce bolşevicii au pus în scenă revoluţia din octombrie (24-25 octombrie 1917, stil vechi), noul regim comunist, ce şi-a mărturisit deschis ateismul, lua deja în considerare adoptarea noului calendar. Pe 24 ianuarie 1918 (stil vechi), Sovietul Comisarilor Poporului a ratificat Decretul cu privire la introducerea calendarului european apusean în Republica Rusă. Semnat de Vladimir Ilici Ulianov Lenin (1870-1924) şi publicat în ziua următoare, acesta începe cu cuvintele: ,,Dorind să stabilească în Rusia o metodă de calculare a timpului, similară celei folosite de toate popoarele cultivate, Sovietul Comisarilor Poporului hotărăşte prin prezentul decret ca, după luna ianuarie a acestui an, să fie introdus un nou calendar pentru uzul civil” (figura 10).

Figura 10

Ca parte integrantă a campaniei lor brutale de distrugere a culturii ortodoxe din Rusia, comuniştii au adoptat calendarul papal ,,cultivat”.                                 >>>

Acest decret stabilea că ziua ce urma datei de 31 ianuarie 1918 (stil vechi) avea să fie socotită nu 1 februarie (stil vechi), ci 14 februarie (stil nou). Ulterior, alte ţări răsăritene au acceptat curând calendarul gregorian pentru uzul civil: Serbia, pe 18 ianuarie 1919; Grecia, pe 9 martie 1924; şi Egipt, pe 17 septembrie 1928.

Vânturată de furia modernizării, Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului, care fusese odinioară în avangarda apărării calendarului bisericesc patristic, şi-a schimbat brusc şi radical poziţia. În 1920, Locum Tenens al scaunului patriarhal, Arhiepiscopul Dorotei al Prussei, a publicat o enciclică fără precedent, adresată ,,Bisericilor lui Hristos de pretutindeni”[2], care începe cu dezvăluirea surprinzătoare că ,,Biserica noastră consideră că apropierea dintre diferite Biserici creştine şi frăţietatea dintre ele nu sunt excluse de diferenţele dogmatice care există între ele”[3].

Ca un prim pas spre realizarea acestei ,,frăţietăţi”, enciclica propune ,,acceptarea unui calendar uniform pentru prăznuirea marilor sărbători creştine în acelaşi timp de către toate Bisericile”[4]. Urmează încă câteva sugestii practice menite să conducă către o colaborare şi comunicare mai strânsă între diferitele confesiuni ale creştinătăţii. Astfel, Enciclica Patriarhiei Ecumenice din 1920 a devenit o fisură în armura unităţii ortodoxe.

Promulgat unilateral – un lucru neobişnuit prin el însuşi –, acest document era cu totul netradiţional (adică, neortodox) în forma şi conţinutul său. În mod necaracteristic, textul nu conţine nici un citat patristic; în schimb, exprimă admiraţia pentru o instituţie lumească, anume Liga Naţiunilor, şi ţelurile ei, şi încurajează o ,,dragoste” fără rezerve faţă de heterodocşi: o trăsătură a ,,ecumenismului” ortodox contemporan. Recomandările enciclicei de apropiere faţă de ,,preacinstitele Biserici creştine din Apus şi din întreaga lume”[5], considerate în mod tradiţional de ortodocşi ca fiind organizaţii schismatice şi eretice, erau şocante în ignoranţa lor cu privire la principiile canonice fundamentale. De exemplu, să analizăm canoanele apostolice 10, 45 şi respectiv 64:

Canonul 10 apostolic: ,,Dacă cineva s-ar ruga împreună cu cel înlăturat din obştea creştinilor, chiar în casă, să se afurisească”.

Canonul 45 apostolic: ,,Episcopul, preotul sau diaconul care se roagă, numai, împreună cu ereticii, să se afurisească; iar dacă a îngăduit acestora să săvârşească ceva ca unor clerici, să se caterisească”.

Canonul 64 apostolic: ,,Dacă un cleric sau laic ar merge la sinagoga iudeilor sau a ereticilor, pentru a se ruga, să se caterisească şi să se afurisească”.

Cu toate acestea, astăzi, ortodocşii ecumenişti continuă să ţopăie scandalos împreună cu heterodocşii, în numele ,,dragostei” propovăduite de Enciclica din 1920.

Mai mult, Enciclica din 1920 a semănat primele seminţe ale neo-papismului, ideea eronată potrivit căreia patriarhul Constantinopolului este conducătorul autorizat al Bisericii Ortodoxe, o teorie spinoasă care-i sufocă de decenii pe credincioşi. Cu toate că, într-adevăr, în sânul Ortodoxiei, patriarhul ecumenic este cinstit cu titlul de ,,primul între egali”, această atribuire indică un primat de onoare, nu un primat de autoritate. Creştinii apuseni, găsind acest paradox subtil al ,,egalităţii ierarhice” de neînţeles, stăruie în a înţelege Patriarhia Constantinopolului ca un fel de structură răsăriteană analoagă pontificatului roman.

Enciclica din 1920 a încuviinţat efectiv această perspectivă. Ea a fost publicată într-o vreme în care Constantinopolul era într-un declin deosebit de grav. Scaunul patriarhal, dezgolit de jurisdicţia sa vastă de mai înainte, de populaţia numeroasă, veniturile substanţiale şi prestigiul internaţional, a rămas doar cu primatul său de onoare tradiţional. Pentru patriarhii acelor vremuri, cu idealurile masonice şi ambiţiile lor mult fluturate, acest lucru nu a fost pur şi simplu de ajuns. Prin urmare, nu este surprinzător că Patriarhia Constantinopolului a început să cultive în mod activ o învăţătură neo-papală, admiţând o supremaţie necunoscută până atunci în sânul lumii ortodoxe.

Aşa cum remarca pe drept A. Buevsky: ,,Enciclica din 1920 este prima încercare făţişă a scaunului constantinopolitan de a înlocui autoritatea Bisericii Universale cu cea proprie”[6]. De asemenea, în 1920, Biserica Constantinopolului a colaborat în mod oficial cu mişcarea ecumenistă ce se năştea atunci, de inspiraţie masonică, prin participarea la conferinţa preliminară a mişcării ,,Credinţă şi Ordine” de la Geneva[7].

Infiltrarea francmasoneriei în Biserica Ortodoxă era rezumată de Meletie Metaxakis (1871-1935) (figura 11). El era un adevărat Maestru ,,al masoneriei”, aşa cum va spune cu entuziasm mai târziu un coleg mason, într-o biografie a acestei personalităţi ecleziastice notorii: ,,După iniţierea sa (în 1909), fratele Meletie a răspândit activitatea masonică peste tot unde a mers în timpul tumultuoasei sale vieţi. Sunt foarte puţini cei care, asemenea fratelui Meletie, îmbrăţişează masoneria şi fac din ea experienţa vieţii lor”[8].

Figura 11

<<< Pentru Meletie Metaxakis, care a afirmat odată că sfintele tradiţii ale Ortodoxiei erau ,,depăşite, învechite şi impedimente clare pentru unitatea creştină”, a batjocori veşmântul clerical canonic prin apariţia în ,,haine civile” era ceva pur şi simplu obişnuit.

Atributul ,,tumultuos” descrie bine viaţa lui Metaxakis. După o scurtă şi necanonică şedere ca Arhiepiscop Meletie al III-lea al Atenei, el şi-a început scurta şi necanonica şedere ca Patriarh Meletie al IV-lea al Constantinopolului, în ciuda opoziţiei puternice a guvernului turc. Ca patriarh ecumenic, el şi-a satisfăcut ambiţiile sale perseverente prin convocarea unui ,,congres pan-ortodox” la Constantinopol în 1923.

,,Pan-ortodox” era un termen impropriu evident pentru această adunare. Nu a fost prezent nici măcar un delegat din partea celorlalte patriarhii tradiţionale, ale Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului. Nu a fost prezent nici măcar un delegat din partea Patriarhiei Moscovei, cea mai mare jurisdicţie ortodoxă, atât ca număr de credincioşi cât şi ca teritoriu, cuprinzând trei sferturi din lumea ortodoxă. Nu a fost prezent nici măcar un delegat din partea acelor Biserici autocefale şi autonome separate de Biserica Rusiei după primul război mondial. Nu a fost prezent nici măcar un delegat din partea Bisericii Bulgariei, considerată schismatică la acea vreme de către Constantinopol.

Reprezentarea ,,pan-ortodoxă” la acest ,,congres” a constat din delegaţii constantinopolitani, ciprioţi, sârbi, români şi greci. Cu toate acestea, delegaţii Bisericii Ciprului (Mitropolitul Vasilie al Niceei) şi Bisericii Greciei (Mitropolitul Iacov al Dyrrachion-ului) nici măcar nu aparţineau jurisdicţiilor pentru care erau desemnaţi ca reprezentanţi[9]. În plus, delegatul Bisericii României nu era autorizat să vorbească în numele jurisdicţiei sale, ci i se îngăduise doar să-şi exprime opinia personală[10].

De asemenea, Metaxakis a invitat să participe la congres doi imigranţi ruşi, ce locuiau la acea vreme în Constantinopol; unul avea un statut canonic neclar şi deci nu reprezenta pe nimeni; celălalt, arhiepiscopul (viitorul mitropolit al Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora) Anastasie (1873-1965) a spus clar de la început că el nu avea indicaţii explicite din partea sinodului său pentru chestiunile luate în discuţie şi, foarte curând, a părăsit ,,congresul”.

Prin urmare, reprezentarea ,,pan-ortodoxă” la acest ,,congres” consta efectiv din 3 delegaţi ai Constantinopolului (incluzându-l pe patriarhul Meletie însuşi, ca preşedinte) şi 2 delegaţi din Serbia.

Evaluând ,,congresul pan-ortodox” din 1923, profesorul S.V. Troitsky, un teolog ortodox eminent cunoscut pentru erudiţia sa şi studiile vaste în domeniul sfintelor canoane, şi un consultant de ani de zile al sinodului ierarhilor Patriarhiei Serbiei, scria: ,,Pentru prima oară în istoria Bisericii Ortodoxe, care până acum a cunoscut un singur organ care se ocupă de legislaţia pan-ecleziastică – Sinoadele –, a preluat această sarcină un fel de ,,sinod pan-ortodox”, croit după exemplul congreselor pan-anglicane ale Bisericii Angliei şi după congresele şi conferinţele politice contemporane”.

El susţine cu convingere această apreciere, expunând următoarele argumente:

,,1. Denumirea de ,,pan-ortodox” adoptată de congres era neîntemeiată pentru simplul motiv că mai mult de jumătate din Bisericile Ortodoxe nu au participat la el.

2. Statutul de patriarh al preşedintelui congresului, Meletie al IV-lea, era pus sub semnul întrebării de alte câteva Biserici autocefale.

3. Nu numai că acest congres nu putea exprima cugetul întregii Biserici Ortodoxe, de vreme ce mai mult de jumătate dintre Bisericile Ortodoxe locale nu au participat, dar nu putea exprima nici măcar opinia acelor Biserici Ortodoxe care erau prezente, deoarece aceste Biserici nu erau reprezentate în egală măsură. Pe câtă vreme celelalte Biserici aveau doar un reprezentant, Biserica Constantinopolului număra 3 reprezentanţi dintre cei 8 care au semnat deciziile congresului, mai târziu adăugând încă 2.

4. Autoritatea efectivă a delegaţilor congresului era, de asemenea, îndoielnică. Deoarece Bisericile locale, prin intermediul sinoadelor arhiereşti preliminare, nu-şi formulaseră opiniile asupra chestiunilor de pe agenda congresului, reprezentanţii lor puteau expune doar opiniile personale, sau, cel mult, pe cele ale sinoadelor lor individuale, cărora le lipsea în sine dreptul sau puterea de a decide cu privire la chestiuni canonice generale, nemaivorbind de cele dogmatice”.

În analiza finală, Troitsky conchide că acest ,,congres pan-ortodox” nu a fost nimic mai mult decât ,,o întrunire particulară a câtorva oameni, care au avut ca scop examinarea diverselor chestiuni care tulburau la acea vreme Biserica Ortodoxă, şi asupra cărora ei şi-au exprimat părerile”[11].

,,Diversele chestiuni” din agenda ,,congresului pan-ortodox” din 1923 includeau câteva subiecte controversate: cununia după hirotonie, recăsătorirea clericilor văduvi, tăierea părului şi bărbii clericilor, renunţarea la rasă, scurtarea slujbelor dumnezeieşti şi a posturilor, unirea cu Biserica Anglicană etc. Fără îndoială, curentul inovator – ,,modernizarea” Bisericii Ortodoxe – era motivul ascuns din spatele convocării acestei adunări neobişnuite. Şi mai presus de toate acestea, era vorba de reforma calendarului, care avea să servească drept trambulină pentru obiectivele moderniste ale lui Metaxakis.

Reiterând preocuparea bulei papale ,,Inter Gravissimas”, potrivit căreia calendarul Bisericii era întrucâtva în dezacord cu ştiinţa, ,,congresul” a recomandat ,,corectarea” calendarului iulian şi a pledat pentru ,,o calculare astronomică” a Pascaliei ortodoxe[12]. Asemenea reformei papale dinaintea ei, această reformă patriarhală a fost un afront adus înţelepciunii patristice. Cu toate acestea, în ciuda impertinenţei sale, ,,congresul” nu a fost atât de neruşinat încât să adopte făţiş reforma gregoriană. Mai degrabă, pentru a prezenta reforma sa cât mai inofensiv posibil credincioşilor, a descoperit calendarul ,,nou iulian” sau ,,iulian îndreptat” ca soluţie propusă de el pentru aparentele neajunsuri ale calendarului Bisericii[13].

Acest calendar era, în realitate, calendarul gregorian de-abia mascat, fapt recunoscut de îndată de Patriarhul Damian al Ierusalimului (1848-1931), care s-a opus: ,,O schimbare în calendarul Bisericii nu este de folos şi nu va fi acceptată de patriarhia noastră, fiindcă ne va pune într-o poziţie defavorabilă faţă de Sfintele Locuri de pelerinaj şi faţă de latini”[14].

Patriarhul Meletie a încercat să-l liniştească pe fratele său episcop răstălmăcind această obiecţie legitimă: ,,Biserica Ierusalimului nu doreşte să adopte calendarul gregorian şi să prăznuiască Paştele cu latinii. Cu toate acestea, trebuie luat în considerare faptul că noi nu adoptăm calendarul gregorian, iar peste un anumit număr de ani va apărea o diferenţă între latini şi ortodocşi în ce priveşte sărbătorirea Paştelui. Prin urmare, temerile Bisericii Ierusalimului sunt, în parte, îndepărtate”[15].

Ceea ce patriarhul ecumenic a trecut sub tăcere în mod deliberat în această explicaţie este că acest calendar ,,nou iulian” coincide întru totul cu calendarul gregorian până în anul 2800, când va apărea o diferenţă de o zi în anii bisecţi; însă, această diferenţă va dispărea în 2900, când, din nou, cele două calendare vor coincide pe deplin. Nu are importanţă cum o croieşte Metaxakis, ,,congresul” a aprobat în fond calendarul gregorian pentru uz în Biserica Ortodoxă.

În acest fel, frontul unit al fidelităţii ortodoxe faţă de calendarul patristic din 325, păzit cu stăruinţă de atât de multe generaţii de credincioşi, a fost în cele din urmă străpuns de acceptarea calendarului papal din 1582 de către Biserica Constantinopolului. În mod ironic, ca pentru a adăuga batjocura la pagubă, ,,congresul pan-ortodox” a discutat şi planurile pentru sărbătorirea a 1.600 de ani de la primul Sinod Ecumenic (1925).

Dar simpla adoptare a calendarului gregorian – numit cu viclenie aici în Răsărit calendarul ,,nou iulian” – nu era cel mai rău lucru. ,,Congresul pan-ortodox” a montat, în scop practic, un atac total asupra calendarului Bisericii. În comparaţie cu noul calendar adoptat de Roma în 1582, ,,noul calendar” imaginat de Constantinopol în 1923 urma să fie realmente radical. Cererea de ,,precizie astronomică” era doar un truc strategic ingenios în schema masonică a lucrurilor a lui Metaxakis; conceptul său real asupra reformei calendarului consta în înlocuirea totală a regulii cu bunul plac. Aceasta a fost făcută extrem de limpede prin asigurarea ,,congresului” că ,,această reformă a calendarului iulian nu este un obstacol pentru viitoarele modificări în calendar pe care ar putea dori să le plănuiască celelalte Biserici creştine”[16].

Prin ,,viitoare modificări”, ,,congresul” avea în vedere idei netradiţionale – ba chiar anti-tradiţionale – precum o ,,duminică fixă pentru Paşti care să corespundă zilei reale a Învierii Domnului, ce urma să fie determinată prin metode ştiinţifice”[17], ,,un calendar nou … în care prăznuirea zilelor de sărbătoare specifice să se poată săvârşi doar duminica, pentru a împuţina numărul zilelor sfinte”[18] şi ,,un calendar nou care să suprime numărul curent de zile dintr-o săptămână”[19]. Astfel de propuneri ar face evident mai mult rău calendarului Bisericii, decât a făcut vreodată reforma gregoriană.

Aşadar, aceasta era viziunea cuprinzătoare, utopică a lui Metaxakis asupra unui ,,nou calendar” pentru credinţa ortodoxă. Deşi ,,congresul” a admis că trebuie să existe ,,un schimb de opinii cu celelalte Biserici Ortodoxe”[20] înainte de introducerea reformei calendarului, aceasta nu a fost decât vorbă goală. Imaginându-se ,,Papa Răsăritului”, patriarhul Meletie a poruncit sinodului său să anunţe, printr-o epistolă către celelalte Biserici Ortodoxe locale, aşteptarea sa infatuată că ele vor primi cu bucurie ,,hotărârile congresului ca pe cele ale Uneia, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoleşti Biserici”[21].

Însă, reacţia Bisericilor autocefale faţă de chestiunea reformei calendarului a fost una de extremă indignare. Patriarhiile Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului s-au opus în bloc Patriarhiei Constantinopolului. Într-o epistolă deosebită către Patriarhul Grigorie al IV-lea al Antiohiei (1859-1928), Patriarhul Fotie al Alexandriei (1853-1925) afirma că este de prisos a primi reforma propusă, deoarece era ,,lipsită de noimă, necanonică şi vătămătoare”[22]. ,,Această decizie, scria el, a fost cauzată de cercurile lumeşti”[23]. Adresându-se succesorului lui Metaxakis, Patriarhul Grigorie al VII-lea al Constantinopolului, Patriarhul Grigorie al IV-lea al Antiohiei critica reforma calendarului ca fiind ,,inoportună şi dubioasă”[24].

Am notat deja că Patriarhul Damian al Ierusalimului a respins noul calendar, fiindcă a înţeles într-un mod profund că introducerea lui va compromite integritatea pretenţiei Bisericii Ortodoxe de supremaţie duhovnicească, o mişcare extrem de primejdioasă în jurisdicţia sa, unde Sfintele Locuri se află atât de des într-o balanţă politică precară. Astfel, mustrându-l frăţeşte pe patriarhul ecumenic să nu umble la calendarul Bisericii, ceilalţi patriarhi răsăriteni au denunţat cu asprime ,,congresul pan-ortodox”, nerecunoscând hotărârile lui[25].

De fapt, ,,congresul” a provocat un asemenea vacarm în sânul Bisericii Ortodoxe, încât la câteva luni de la încheierea sa, Metaxakis s-a trezit detronat din scaunul ecumenic în chip ruşinos, printr-o retragere forţată. Dar înlocuirea sa cu patriarhul Grigorie al VII-lea nu a schimbat prea mult lucrurile. Echipa lui Metaxakis a rămas intactă în Fanar şi loială inovaţiei calendarului a guru-ului lor masonic.

Astfel, în luna martie 1924, Patriarhia Constantinopolului şi Biserica Greciei – ultima influenţată considerabil în decizia sa de presiunea clicii politice a masonului Elevtherios Venizelos (1864-1936) – au adoptat oficial calendarul ,,nou iulian” pentru uz în jurisdicţiile lor, devenind astfel primele care au renegat calendarul bisericesc tradiţional al credinţei ortodoxe. Cu toate acestea, înţelegând că adoptarea Pascaliei ,,nou iuliene” (adică, gregoriene) pentru ciclul sărbătorilor cu dată schimbătoare ar fi o încălcare brutală şi evidentă a sfintelor canoane, Bisericile Constantinopolului şi Greciei au hotărât să introducă mai degrabă calendarul ,,nou iulian” (adică, gregorian) numai pentru ciclul sărbătorilor cu dată fixă. Acest compromis prost gândit de păstrare a Pascaliei niceene a calendarului Bisericii în timp ce se folosesc datele fixe ale calendarului papal nu menţine nici armonia luni-solară a calendarului Bisericii, nici ,,precizia astronomică” a calendarului gregorian[26].

Bisericilor Constantinopolului şi Greciei li s-au alăturat curând în stilul nou Biserica Ciprului şi, în octombrie 1924, Biserica României. Mitropolitul Miron al Bucureştiului (1868-1939), fost ierarh uniat care se aflase în avangarda adoptării calendarului papal în această ţară, a fost răsplătit pentru strădaniile sale de către Constantinopol, în 1925, cu ridicarea jurisdicţiei sale la statutul de Biserică autocefală avându-l pe el însuşi drept patriarh, demnitate nicicând deţinută anterior de Biserica Ortodoxă Română[27]. În realitate, patriarhul Miron a mers chiar mai departe de adoptarea noului calendar; în 1926, el a hotărât ca Sfintele Paşti să fie prăznuite după Pascalia latină, şi când a făcut aceasta din nou în 1929, a stârnit proteste vehemente din partea multora dintre clericii săi, dând un impuls puternic mişcării de stil vechi care lua fiinţă atunci în această ţară[28].

Înainte de plecarea sa infamă de pe scaunul ecumenic, Metaxakis a recurs chiar la minciuni făţişe pentru a-şi promova agenda inovatoare. Cu o îndrăzneală machiavelică, într-o scrisoare adresată Arhiepiscopului Serafim al Finlandei, datată 10 iulie 1923, el a pretins că noul calendar a fost aprobat ecleziastic ,,în acord cu opinia şi hotărârile generale ale Bisericilor Ortodoxe”[29]. Sfântul Tihon al Moscovei († 1925) (figura 12) a fost înşelat într-un mod asemănător. Indus în eroare de un agent G.P.U. să creadă că reforma calendarului întreprinsă de ,,Congresul pan-ortodox” a fost acceptată universal de întreaga Biserică Ortodoxă, acest nou sfânt mărturisitor – fără îndoială dintr-o dorinţă de supunere plină de smerenie faţă de înţelepciunea sinodală a Bisericii – a decis introducerea noului calendar în Biserica Ortodoxă Rusă.

Figura 12

În sinceritatea sa, Sfântul Tihon al Moscovei a fost înşelat de dezinformarea comunistă să accepte noul calendar, o hotărâre pe care a revocat-o cu repeziciune.                                 >>>

Când clerul şi credincioşii au răspuns cu o opoziţie fermă şi prin intermediul ,,Sinodului Karlovsky” (Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora) el a aflat adevărul, Sfântul Tihon a revocat imediat decretul patriarhal. Ierarhii Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora şi-au exprimat poziţia prin trei sinoade convocate în 1923, 1924 şi 1925: ,,Deoarece Biserica Ortodoxă Rusă şi înalt prea sfinţitul patriarh nu acceptă stilul nou, iar înalt prea sfinţiţii patriarhi ai Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului l-au respins; având în minte de asemenea faptul că patriarhii răsăriteni au formulat anateme în 1583 şi 1756, [noi am hotărât] să nu introducem nici o modificare în actualul sistem bisericesc de măsurare a timpului”[30].

După moartea marelui apărător al Ortodoxiei, patriarhul Fotie, în 1926, Metaxakis a fost desemnat drept al doilea candidat pentru scaunul vacant al Alexandriei. Potrivit procedurii, primul candidat, Mitropolitul Nicolae al Nubiei trebuia să fie proclamat patriarh; cu toate acestea, în mod inexplicabil, autorităţile egiptene au confirmat în schimb ,,alegerea” lui Metaxakis. Odată înscăunat ca Meletie al II-lea al Alexandriei, el a introdus noul calendar, în ciuda dezaprobării pe care a stârnit-o acţiunea sa[31]. Încă, Metaxakis nu era mulţumit. Grav bolnav, el s-a oferit drept candidat pentru scaunul patriarhal al Ierusalimului, însă a murit curând[32]. Ameninţată cu pierderea ajutorului financiar din partea credincioşilor săi arabo-americani, care au cerut acceptarea reformei calendarului drept condiţie pentru continuarea sprijinului economic, Patriarhia Antiohiei a fost silită să adopte noul calendar în 1948.

Pretutindeni în lume, reforma calendarului a scindat Biserica Ortodoxă în două tabere: credincioşi de stil vechi, adică cei care au rămas fideli calendarului bisericesc instituit de primul Sinod Ecumenic; şi credincioşi de stil nou, adică cei care au abandonat calendarul patristic tradiţional în favoarea calendarului ,,nou iulian”. Credincioşii de stil vechi din Grecia, România, Rusia, Polonia, Finlanda şi Estonia au devenit rapid victimele unei prigoane feroce din partea credincioşilor de stil nou care, acţionând cu un fanatism care a lăsat o falsă impresie asupra motivaţiilor politice ulterioare din spatele reformei calendarului, şi-au asigurat sprijinul înfocat al autorităţilor statului.

La mijlocul anilor ’1930, credincioşii de stil vechi din România au suferit o oprimare deosebit de aprigă: bisericile lor au fost demolate, în timp ce clerul şi monahii au fost întemniţaţi şi torturaţi, unii până la moarte[33]. În Grecia, prigoana împotriva mişcării de stil vechi a atins apogeul la începutul anilor ’1950, când orice expresie a tradiţionalismului era batjocorită public şi confruntată cu cele mai aspre pedepse: clericii erau arestaţi, depuşi, tunşi şi bărbieriţi, dezbrăcaţi de veşmintele clericale şi surghiuniţi; obştile monahale erau risipite; bisericile erau confiscate şi unele chiar demolate; iar monahii şi monahiile erau ,,excluşi din monahism” şi exilaţi în mânăstiri ruinate[34].

Un exemplu cunoscut de persecutare a credincioşilor de stil vechi de către cei de stil nou este cel suferit de monahii de la Mânăstirea Valaam. Situată pe o insulă de pe Lacul Ladoga, Valaamul se află pe graniţa dintre Rusia şi Finlanda şi, în 1918, din pricina vicisitudinilor istoriei, mânăstirea care odinioară era cea mai mare a Bisericii Ortodoxe Ruse s-a aflat brusc în jurisdicţia Bisericii Ortodoxe a Finlandei. Chiar în această perioadă, duhul inovaţionismului ispitea diabolic Bisericile Ortodoxe, iar Biserica Ortodoxă a Finlandei i-a căzut pradă în întregime. Confruntându-se cu imposibilitatea de a evita impunerea noului calendar, monahii de la Mânăstirea Valaam s-au mutat pe o altă insulă, pe care au numit-o ,,Noul Valaam”. Această deplasare – peste o mie de monahi au traversat gheaţa înşelătoare a Lacului Ladoga – s-a făcut cu preţul vieţii. În cele din urmă, şi bineînţeles nu fără voia lui Dumnezeu, ei au fost siliţi să părăsească şi acest nou aşezământ, răspândindu-se pretutindeni în lume.

Prin urmare, această reformă a calendarului aparent neînsemnată şi inofensivă, socotită de mulţi ca un lucru nesemnificativ, de importanţă secundară, un ,,fleac”[35], a confruntat Biserica Ortodoxă cu tulburări, divergenţe şi chiar vărsare de sânge mucenicesc. Bineînţeles, papalitatea, mereu invidioasă pe pretenţia incontestabilă a Bisericii Ortodoxe de a deţine întâietatea duhovnicească în sânul creştinătăţii, a privit cu bucurie cum veşmântul neprihănit al Ortodoxiei era mânjit de reforma calendarului. După câteva secole de strădanii, Biserica Romano-Catolică, a cărei politică ,,forţa face dreptul” ţine locul oricărei temelii ecleziastice sănătoase, a reuşit în cele din urmă (deşi indirect) să supună câteva Biserici Ortodoxe ,,vicarului infailibil al lui Hristos”. Papalitatea a obţinut aceasta amestecând problemele credinţei cu interese politice, economice şi personale şi, bineînţeles, într-un asemenea amestec problemele credinţei sunt întotdeauna pe ultimul loc.

De pildă, practica Bisericii Latine de a plăti salarii monahilor săi nu numai că încalcă jurământul sărăciei făcut de ei, ci de asemenea îi leagă cu obligaţii financiare care influenţează inevitabil hotărârile lor duhovniceşti. Din nefericire, spre deosebire de Sfintele Sinoade Ecumenice, care i-au unit şi împăcat pe ortodocşi în Hristos, noul duh al modernismului a semănat seminţele vrăjmăşiei şi dezbinării, încercând să submineze credinţa ortodoxă.

În pofida reformei calendarului, chiar şi astăzi, vechiul calendar este păstrat liturgic pretutindeni în Biserica Ortodoxă atât de unele jurisdicţii ,,oficiale”, cât şi de câteva jurisdicţii tradiţionale, formate în opoziţie faţă de erorile modernismului. Printre Bisericile Ortodoxe care utilizează vechiul calendar se numără Patriarhia Ierusalimului – mama tuturor Bisericilor –, Patriarhia Moscovei (cea mai mare Biserică Ortodoxă ca număr de credincioşi), Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora, Patriarhia Serbiei, Patriarhia Georgiei, Biserica Ortodoxă de Răsărit a Greciei, Biserica Ortodoxă de Răsărit a României, Biserica Ortodoxă de Răsărit a Bulgariei, Biserica Ortodoxă a Macedoniei, Biserica Ortodoxă a Ucrainei[36], şi acel bastion tradiţional al Ortodoxiei, republica monahală a Muntelui Athos. În plus, unele jurisdicţii de stil nou au, de asemenea, dioceze sau parohii care folosesc vechiul calendar, începând în mod surprinzător cu Patriarhia Ecumenică[37], Biserica Ortodoxă din America (Dioceza de Alaska), Biserica Ortodoxă a Poloniei, Biserica Ortodoxă a Cehiei, Biserica Ortodoxă a Slovaciei.

În 1968, când Biserica Ortodoxă a Macedoniei a primit autocefalia, s-a făcut o încercare de introducere a noului calendar, însă opoziţia vehementă a credincioşilor a dus la eşecul acesteia. În Biserica Ortodoxă a Bulgariei, reforma calendarului a avut loc pe neaşteptate. În 1967, Sfântul Sinod, în unanimitate, a consacrat câteva şedinţe chestiunii introducerii noului calendar, şedinţe despre care comunitatea bisericească nu a ştiut nimic; presa ecleziastică nu a publicat nici un articol pe această temă. Brusc, pe 21 iulie 1968, a fost emisă o ,,Epistolă către clerul şi toţi fiii Bisericii Ortodoxe a Bulgariei”, specială, cu numărul 5953 şi datată 18 iulie 1968[38]. În această epistolă, reforma calendarului a fost anunţată ca un fapt adoptat prin ,,voinţa comună a clerului şi credincioşilor”, ,,potrivit cu dorinţa comună a poporului credincios”. Calendarul bisericesc pentru anul 1969, publicat de Patriarhia Sofiei, includea ,,instrucţiuni pentru prăznuirea bisericească a zilelor de la sfârşitul lunii decembrie 1968, legate de introducerea noului calendar”. Aici se observă că sărbătorile Mineiului dintre 6 decembrie stil vechi (19 decembrie stil nou) şi 20 decembrie stil vechi (2 ianuarie stil nou) ,,dispar” fără nici o justificare canonică a acestui act. Adică, praznicul Sfântului Nicolae, din 6 decembrie stil vechi, este urmat imediat de Înainteprăznuirea Naşterii Domnului şi praznicul Sfântului Ignatie Teoforul († 106), din 20 decembrie stil nou (figura 13). Astfel, omiţând 13 zile – act nepermis de rânduielile Tipicului bisericesc, postul Naşterii Domnului a fost scurtat cu 13 zile. În întreaga sa istorie, Biserica Ortodoxă nu a cunoscut nicicând o asemenea întrerupere brutală a curgerii liturgice.

Figura 13

<<< Când o Biserică Ortodoxă locală adoptă noul calendar, există o ruptură bruscă, artificială şi confuză în viaţa sa liturgică. Pentru Biserica Ortodoxă a Bulgariei, respectarea postului Naşterii Domnului de către credincioşi a fost întreruptă în mod violent în 1968 de introducerea calendarului ,,nou iulian”. Postul a fost redus necanonic cu 13 zile, în timp ce sărbătorile din aceste zile – inclusiv praznice precum Zămislirea Maicii Domnului – au fost eliminate pur şi simplu din comemorarea liturgică în acel an.

Clerul şi credincioşii au avut de înfruntat introducerea ,,oficială” neprevăzută a noului calendar în viaţa Bisericii Bulgare ca pe un fapt împlinit. În cursul şedinţelor sinodale, unii ierarhi s-au opus afirmând că reforma calendarului nu era recomandată, subliniind că interesele exclusiv bisericeşti şi naţionale cereau ca această chestiune să nu fie săvârşită în pripă, după cum demonstra experienţa macedoneană, şi că Sofia ar fi făcut bine să nu se distanţeze sau să se abată ideologic de la poziţia Moscovei.

La această obiecţie, patriarhul Chiril a replicat că Biserica Rusă a fost, într-adevăr, consultată şi a fost obţinut consimţământul ei; însă, o asemenea afirmaţie este în cel mai bun caz nesatisfăcătoare, de vreme ce nici până în prezent Patriarhia Moscovei nu a adoptat noul calendar. Un ierarh rus care a fost de acord cu introducerea noului calendar, şi aceasta era doar opinia sa personală, a fost Mitropolitul Nicodim al Leningradului (1929-1978), a cărui moarte în braţele Papei Ioan Paul I (1912-1978) corespunde cu afirmaţia că el era un romano-catolic în secret.

Oricum, Mânăstirea Sfântului Acoperământ (cea mai mare mânăstire din Bulgaria), câţiva clerici (însă nu ierarhi), şi o mulţime de credincioşi au rămas fideli vechiului calendar şi, ca urmare, Ortodoxiei. Din pricina obiecţiei lor conştiente faţă de calendarul ,,nou iulian”, arhimandriţii Serafim şi Serghie de la Academia Teologică din Sofia au fost concediaţi din funcţiile lor liturgice şi profesorale. Slujbele ortodoxe de stil vechi publice au fost interzise. Toate acestea au avut ca scop îndepărtarea forţată a oamenilor de Ortodoxia lor şi, în cursul unei generaţii, aruncarea lor în mocirla ateismului.

Puţinii credincioşi care au rămas fideli sfintei Ortodoxii au fost puşi sub urmărirea ,,serviciilor speciale” şi lipsiţi de orice demnităţi sau privilegii sociale. Deşi numeric vorbind susţinătorii stilului vechi în Ortodoxia lumii îi depăşesc cu mult pe cei ai stilului nou, credincioşii de stil vechi din astfel de ţări de stil nou, precum cei din Grecia, România şi Bulgaria, sunt o minoritate în sânul comunităţilor ortodoxe respective şi, în consecinţă, sunt batjocoriţi, luaţi în râs şi ocărâţi fiindcă nu se supun majorităţii.

Însă, creştinii ortodocşi tradiţionalişti se mângâie cu faptul că Evanghelia încurajează ,,turma mică”[39]. În timp ce ortodocşii de stil vechi sunt socotiţi ca încălcând şi tulburând rânduiala ecleziastică, în realitate cei care greşesc sunt cei care nu ţin de cont de sfintele canoane şi încalcă şi tulbură rânduiala Bisericii. În zilele noastre, când există cereri frecvente de la cele mai înalte niveluri ale Bisericilor ,,oficiale” pentru o întoarcere la Sfânta Tradiţie, credincioşii ar face bine să cugete cu atenţie asupra a ceea ce înseamnă adevăratul creştinism ortodox şi cine sunt cu adevărat adepţii săi.

Note:

[1] Gazeta de Stat (în bulgară), nr. 65 (21 martie 1916).

[2] Biserica Ortodoxă în mişcarea ecumenistă: documente şi declaraţii 1902-1975, ed. Constantine G. Patelos, Geneva: Consiliul Mondial al Bisericilor, 1978, p. 40.

[3] Ibid.

[4] Ibid., p. 41.

[5] Ibid.

[6] Jurnalul Patriarhiei Moscovei, 1953, p. 30.

[7] Ibid., p. 31.

[8] Citat în Episcop Fotie de Triadiţa, Calea către apostazie: articole însemnate despre ecumenism, Etna CA: Centrul pentru Studii Ortodoxe Tradiţionale, 1995, p. 19.

[9] Gazeta Bisericii (în bulgară), nr. 39 & 40, Sofia 1949, p. 1-2.

[10] Ibid.

[11] Citat în Episcop Fotie, op. cit., p. 24.

[12] Todor Sabev, Chestiunea calendarului Bisericii [în bulgară], Sofia 1968, p. 34.

[13] Nota editorilor în engleză: Nu poate fi găsită o dovadă mai bună că Metaxakis nutrise pretenţiile papale ca faptul că unii susţinători contemporani ai calendarului ,,nou iulian” au început să-l numească calendarul ,,meletian”; a se vedea, de exemplu, Nicolas Ossorguine, ,,Opinii despre calendarul liturgic”, trad. şi ed. Michael Donley, Sourozh, nr. 28 (mai 1987), p. 41-52 (A se vedea de asemenea Episcopul Avxentie de Foticeea, ,,Calendarul iulian: ca răspuns la neînţelegerile lui Nicolas Ossorgin”, Orthodox Tradition, vol. XI, nr. 1 [1994], p. 38-42.

[14] Citat în Episcop Fotie, op. cit., p. 28.

[15] Ibid.

[16] Citat în Sabev, op. cit., p. 34.

[17] Citat în Episcop Fotie, op. cit., p. 29-30.

[18] Ibid., p. 30.

[19] Ibid., p. 29. Nota editorilor în engleză: Nu întâmplător Metaxakis, ca mason de rang înalt, va exprima atât de prompt dorinţa de a distruge săptămâna de 7 zile a creştinismului, fiindcă masoneria a jucat un rol însemnat în două mişcări vehement anti-creştine care ambele au încercat să înlocuiască săptămâna creştină, de 7 zile: Revoluţia Franceză, cu decada (o săptămână de 10 zile) şi Revoluţia Rusă, cu пятидневка (o săptămână de 5 zile). În mod semnificativ, ,,congresul pan-ortodox” a avut loc chiar în timp ce bolşevismul experimenta săptămâna de 5 zile; mai mult, în acea vreme Metaxakis stabilea contacte cu ,,Biserica Vie” din Rusia.

[20] Citat în Episcop Fotie, op. cit., p. 29.

[21] Ibid., p. 32.

[22] Citat în Gazeta Bisericii, nr. 41, Sofia 1923, p. 5.

[23] Ibid.

[24] Citat în Episcop Fotie, op. cit., p. 32.

[25] Jurnalul Patriarhiei Moscovei, 1953, p. 30.

[26] Nota editorilor în engleză: Astfel, ,,mişcarea noului calendar” se referă mai exact la introducerea acestui hibrid calendaristic, a cărui ineficienţă a ajuns să servească drept un simbol potrivit pentru spiritul general de compromis faţă de valorile lumeşti care a însoţit implementarea noului calendar în Biserica Ortodoxă.

[27] Gazeta Bisericii, Sofia 1924.

[28] Episcop [Mitropolit] Chiprian de Oropos şi Fili, ,,Adevăraţii creştini ortodocşi din România”, trad. arhimandrit [arhiepiscop] Hrisostom, The Orthodox Word, vol. 18, nr. 1 (102) (ianuarie-februarie 1982), p. 6-7.

[29] Potrivit Ştirilor Bisericeşti, nr. 19 & 20, 1928.

[30] I. Tchaikovski, Manual al Pascaliei, editat de Sfântul Sinod al Bulgariei, Sofia 1936, p. 21; citat în Ştiri Bisericeşti, nr. 15 & 16, 1926.

[31] Gazeta Bisericii, nr. 13, Sofia 1929.

[32] Jurnalul Patriarhiei Moscovei, nr. 2, 1950, p. 37.

[33] Nota editorilor în engleză: Printre aceştia se numără fericitul Pamvo de la Dobru şi 5 mireni care au fost aruncaţi în fântâna Mânăstirii Cucova (Episcop [Mitropolit] Chiprian, op. cit., p. 7-8).

[34] Nota editorilor în engleză: Ca şi luptătorii români, ortodocşii de stil vechi greci au avut mucenici în rândurile lor; de exemplu, fericita Ecaterina din Mandra şi fericitul Platon din Patras, un preot în vârstă omorât în bătaie de poliţie.

[35] Arhimandrit Meftodie, ,,Despre reforma calendarului”, Cultura duhovnicească, nr. 9 & 10, 1969, p. 51.

[36] Nota editorilor în engleză: Actualmente alcătuită din 3 jurisdicţii: una aflată sub Patriarhia Moscovei, una sub ,,Patriarhia Kievului”, şi una care este ,,autocefală”.

[37] Nota editorilor în engleză: În afară de republica monahală semi-autonomă a Muntelui Athos, este puţin cunoscut faptul că Biserica Constantinopolului a îngăduit de ani de zile unui mic mănunchi din parohiile sale să păstreze vechiul calendar din nostalgie liturgică. Dar mai important, recent, patriarhul Bartolomeu a primit în comuniune cu Biserica sa un grup de ortodocşi de stil vechi, permiţându-le să păstreze vechiul calendar în schimbul recunoaşterii autorităţii sale patriarhale – o politică inovatoare a ,,uniatismului de stil vechi”, ca să spunem aşa (a se vedea Mitropolit Chiprian de Oropos şi Fili, ‘Schismă’ sau ‘îngrădire’ ?: Problema calendarului şi erezia ecumenismului, Etna CA: Centrul pentru Studii Ortodoxe Tradiţionale, p. 14-15. În plus, patriarhul Bartolomeu a dobândit această unire rehirotonind doi ierarhi de stil vechi – un act pe care sfintele canoane îl definesc ca blasfemie împotriva Sfântului Duh, având drept consecinţă auto-depunerea imediată a celor implicaţi.

[38] Gazeta Bisericii, nr. 23, Sofia 1969.

[39] Luca 12, 32.

Sursa: Catacombele Ortodoxiei

A se vedea şi:

  • Ce nu vor să înţeleagă nou-stiliştii cripto-ecumenişti: III, III;
  • Un pas fatal pe calea apostaziei: despre „sinodul panortodox” din 1923 – penultimul material de aici
Anunțuri
  1. 5 Iunie 2010 la 23:38

    NEOCALENDARISTII SUNT SUB ANATEMA,SUNT IN AFARA BISERICII,SUNT FIII ANTIHRISTULUI.CALENDARUL A FOST SCHIMBAT DE MASONERIE(SCOPUL A FOST INTRODUCEREA ECUMENISMULUI IN LUMEA ORTODOXA).ECUMENISMUL ESTE CREAT DE MASONERIE(SECTA SATANICA).PATRIARHUL MELETIE METAXAKIS(MASON CU GRADUL 44)A FOST UNUL DINTRE INAINTEMERGATORII LUI ANTIHRIST.

  2. 9 Iulie 2010 la 10:23

    Pr. Boris Molceanov – Cum sa intelegem calendarul nostru Bisericesc? (III)

    A meritat oare să fie reformat calendarul din pricina defazării în cronologia iuliană? Cel mai hotărât opozant al reformei latine s-a dovedit a fi cronologia lunară ce nu poate fi în nici un fel unitară cu noul calendar. Prin urmare, reformiştii italieni au fost siliţi s-o modifice deopotrivă cu întreaga Pascalie.
    Minunata lucrare a savanţilor alexandrini a fost iremediabil mutilată şi distorsionată. Sistemul lor ingenios de simplu şi de precis a fost înlocuit cu un sistem nou şi împovărător. Armonia dintre anul lunar şi cel solar a fost distrusă pentru totdeauna. Ordinea din calculul fazelor lunare a fost schimbată şi reformiştii au început să calculeze mişcările lunii în mod artificial, prin introducerea unei acceleraţii de o zi plină la 310 ani. Rezultatul a fost următorul: Paştele lor, în unii ani coincide cu Paştele evreiesc – eveniment condamnat şi interzis cu desăvârşire de către Sinodul I Ecumenic!
    Dacă super-încrezuţii în sine făcători ai noului calendar, Aloysius Lilius şi colegii săi ar fi catadicsit să consulte calendarul evreiesc contemporan lor, ei n-ar fi introdus această nefericită perturbaţie lunară.
    Înlocuirea calendarului iulian cu cel gregorian a fost asemănătoare înlocuirii unei magnifice opere de artă cu o buturugă cioplită grosolan.
    Savanţii italieni din secolul al XVI-lea şi-au ridicat cu acest nou calendar un monument ignoranţei şi stupidităţii lor personale.
    Compromisul este oare posibil?
    Reformiştii latini, după cum s-a văzut, schimbând calendarul solar, s-au văzut siliţi să denatureze şi cronologia lunară, iar, împreună cu anul solar, să schimbe întreaga Pascalie.
    Numeroşi creştini ortodocşi, înţelegând totala imposibilitate pentru Sfânta Biserică de a renunţa la calendarul lunar şi la rânduielile canonice privitoare la sărbătorirea Paştelui, cu toate acestea nu înţeleg pe deplin legătura de nezdruncinat a Pascaliei noastre cu calendarul iulian. Aceşti oameni, rău informaţi, vorbesc adesea despre un compromis, chipurile, să lăsăm Pascalia noastră neschimbată, adică să sărbătorim Paştele şi celelalte sărbători legate de acesta, după calendarul iulian, iar celelalte sărbători, în acord cu calendarul gregorian.
    …………………………………………………………………………………………
    Autorii soluţiilor de compromis nu pot evita situaţiile complet inadmisibile în urma încercărilor de a folosi Pascalia canonică în relaţie cu calendarul gregorian. Un exemplu al unei astfel de situaţii s-a întâmplat în 1959. În acel an, Pastele a căzut în data de 20 aprilie. Sfânta Treime – în data de 8 iunie (după calendarul iulian). Opt zile mai târziu, la 16 iunie a început postul Sfinţilor Apostoli care a continuat până în ziua Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel (29 iunie). Dacă ar fi fost folosit calendarul (nou) gregorian, începutul postului ar fi căzut în data de 29 iunie, adică chiar în ziua Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, astfel că postul ar fi dispărut cu desăvârşire. Aşa ceva se întâmplă totdeauna atunci când Pastele cade între 20 şi 25 aprilie.
    Sfânta Biserică nu poate sub nici o formă să renunţe la poruncile apostolice. În consecinţă, calendarul (nou) gregorian nu poate fi acceptat chiar şi în condiţii de compromis”.

  3. Gosav Mircea -marius
    8 Februarie 2012 la 13:17

    NEOCALENDARISTII SUNT SUB ANATEMA,SUNT IN AFARA BISERICII,SUNT FIII ANTIHRISTULUI.CALENDARUL A FOST SCHIMBAT DE MASONERIE(SCOPUL A FOST INTRODUCEREA ECUMENISMULUI IN LUMEA ORTODOXA).ECUMENISMUL ESTE CREAT DE MASONERIE(SECTA SATANICA).PATRIARHUL MELETIE METAXAKIS(MASON CU GRADUL 33)A FOST UNUL DINTRE INAINTEMERGATORII LUI ANTIHRIST.

    …..in acest comentariu am corectat o informatie de mai sus
    (FOTIE, 5 iunie 2010 la 23:38 | #1)

  4. 8 Februarie 2012 la 13:27

    Meletie Metaxakis era mason de grad 33.Mai sus am lansat o informatie gresita.Acum o corectez.

  5. Victor67
    2 Iulie 2012 la 22:10

    Buna ziua, buna seara, Nu stiu cine sunteti, dar tare a-ti mai scris bine…? din pacate crestinismul se pierde pe zice ce trece si se va intampla exact ca la potop, (o singura familie a supravietuit, Noe) si in vremea de apoi, va ramane o turma si un Pastor si turma va fi mica cum spune Sfanta Evanghelie, de aceea D-zeu va pune capat lumii.

  6. ciprian
    25 August 2012 la 21:50

    fratilor sunt un crestin care apartin de mitropolia slatioara am aflat de pe internet ca BOSVR est impartita in doua, spunetimi si mie cine stie mai bine ce se intampla? dar despre asa zisul preot de pe vechi care il huleste pe ips vlasie, ce stiti? mie mi se pare un lup imbracat in piele de oaie

  7. Fotie
    8 Septembrie 2012 la 10:36

    Victor67 de Fotie ziceti sau de fratele administrator?Frate Ciprian de Veniamin Ilie intrebi?Link-uri despre lupul antihristic Veniamin Ilie: http://www.vrn.ro/poveste-de-amor-intre-un-calugar-si-o-maicuta http://www.vrn.ro/manastire-in-faliment – vedeti si Stiri similare de la articolele din aceste link-uri.

  8. Fotie
    8 Septembrie 2012 la 10:47

    In primul meu comentariu am lansat o informatie gresita despre masonul Metaxakis ce are gradul 33,nu 44.El avea nr. 44 in loja Armonia.Vedeti aici: http://eresulcatolic.50webs.com/scurtistoric.html – Meletie Metaxakis (patriarh între 1921-1923; alungat în iulie 1923 din scaunul patriarhal de furia multimii) cel care a început procesul de distrugere a Traditiei Ortodoxe prin introducerea necanonica a calendarului nou, era cunoscut ca nr. 44 în loja masonica greaca „Armonia”, dupa cum arata publicatia masonica „Pythagore-Equerre” (vol. 4, part. 7-8, 1935).

  9. Fotie
    8 Septembrie 2012 la 11:06
  10. Fotie
  11. Fotie
  12. Fotie
  13. Fotie
  14. Fotie
  15. 9 Ianuarie 2013 la 17:58

    #Fotie, destulă este pentru orice conștiință ortodoxă această combatere patristică făcută de oameni cu frică de Dumnezeu:
    http://www.moldovacrestina.info/wp-content/uploads/2009/11/Schimonahii-Teofilact-+%D0%AFi-Arsenie-Cotea-Boldurile-Sfintei-Noastre-Biserici-Ortodoxe-de-R-%D0%93s-%D0%93rit.pdf

    Cine are nevoie de mai multe ”argumente”, n-a înțeles esența.
    La fel ca în pilda cu săracul Lazăr:
    ”Şi Avraam i-a răspuns: „Dacă nu ascultă pe Moise şi pe prooroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morţi.” (Luca 16)

  16. Fotie
    25 Octombrie 2015 la 12:05

    Doamne ajuta.Il rog pe d-l administrator sa scrie si despre FENOMENUL ARSENIE BOCA.Parintele Arsenie Boca a fost ecumenist si ezoteric.Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane a inceput procesul canonizarii acestui ratacit parinte.Parintele Gheorghe Anitulesei a scris brosura FENOMENUL ARSENIE BOCA.Sa creat si o petitie online contra canonizarii ratacitului parinte Arsenie Boca.Ratacitul parinte Teofil Paraianu a fost ucenicul protosinghelului Arsenie Boca. http://opritirataciriledelaprislop.blogspot.com/ Opriti ratacirile de la Prislop!/ http://sfintiinugresesc.wordpress.com/ sfintiinugresesc/ http://888adevarul8despre8arsenieboca8.wordpress.com/ Adevarul despre Parintele Arsenie Boca

  1. 3 Iulie 2010 la 13:07
  2. 3 Iulie 2010 la 13:09
  3. 24 Martie 2011 la 16:05

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: