Prima pagină > Atitudine, Cuvînt Bun, Istorie, Ortodoxie > Scrisoare a Sfîntului Teodor Studitul: „Căci împărtăşire şi părtăşie este acelaşi lucru”

Scrisoare a Sfîntului Teodor Studitul: „Căci împărtăşire şi părtăşie este acelaşi lucru”

(a se citi înainte introducerea de aici)

Nu cred că e nepotrivită sfinţiei tale părinteşti scrisoa­rea aceasta, nu numai pentru că plineşte cele ale dragos­tei, ci şi fiindcă dezvăluie ceva întristător care s‑a aciuat în sufletul nostru smerit. Şi, dacă porunceşti, ia aminte la cele spuse.

După întoarcerea de la întrevederea cu sfinţii voştri pă­rinţi din Akrita, m‑am întâlnit cu fratele nostru Atanasie, po­vestindu‑i fiecare din cele discutate întru Domnul şi spu­­nându‑i că şi [egumenul] din Midichia îl susţine pe [egu­­menul] [din mănăstirea] lui Maximin în schimbarea lui cea preafrumoasă, adică în apărarea [credinţei] şi în măr­­­turisirea [ei]. Dar el a dezminţit şi eu am cerut pricina dez­­­minţirii. Iar acela a zis: „În ceea ce priveşte problema apă­­­rării [credinţei] [apologetica] – fapt care el[1] l‑a sem­nat, iar eu l‑am citit – zice să ne împărtăşim [meta­la­be‹n], dar să nu avem părtăşie [cu ereticii] şi să existe iconomie [în această privinţă] prin slăbirea acri­­­viei, căci aceasta nu este cădere de la ade­văr”.

Ce înseamnă acestea, preacinstite părinte? Nu mărturi­seş­­te [acela], precum spune în Typos, că „cruţându‑mi bă­­trâneţea, mi‑am pierdut sufletul, având părtăşie pe baza tă­găduirii icoanei lui Hristos şi a Născătoarei de Dumne­zeu şi ale tuturor sfinţilor; căci aceasta înseamnă erezia ico­nomahă şi prin acest fapt m‑am pierdut împreună cu cei necredincioşi, apoi şi până la sfârşit am rămas ne­pri­go­­nit în mănăstirea mea, agitând lumea în urma noastră”? [Făcând] astfel, [de fapt el] nu se mărturiseşte şi nu plân­ge, ci arată doar acele bâiguieli – cum mi‑a spus cel ce mi‑a ex­plicat –, de vreme ce şi‑a adus ca apărător al cau­zei sale pe un oarecare părinte Dianion, care ar fi făcut ace­­laşi lu­cru şi pe care, zice el, l‑a primit Sfântul Vasile; apoi [mai adu­ce ca exemplu] şi pe tatăl lui Grigorie Teo­lo­gul. O, dreap­tă mânie şi a sfântului nostru arhiereu, şi a în­­tregii pli­nătăţi a mărturisitorilor! Căci dacă acel lu­cru [îm­păr­tă­şi­rea] nu este părtăşie, nici cădere [din dreap­ta cre­din­ţă], ce fo­los s‑a dobândit de pe urma luptelor cu ace­ia [cu ereticii] şi a vărsărilor de sânge şi a necazurilor? Şi pen­tru ce a mai fost canonisit şi el însuşi? Şi de ce îşi mai la­să mănăstirea? Şi de ce este oprit de la slujirea ce­lor sfin­te? O, iarăşi zic, dum­nezeiască mânie! Fiindcă ţine ade­vă­rul întru ne­drep­ta­te, i se pare că şi Pă­rinţii pătimesc la fel cu el.

Dar hai să vedem cuvântul lui fără logică. „M‑am îm­păr­­tăşit, dar nu am avut părtăşie”. Zice undeva cel cu glas ma­re în­tre teologi[2]: „M‑am împărtăşit de chip şi nu l‑am păzit. Se împărtăşeşte de slă­bi­ciu­nea mea ca şi chipul să‑l mântuiască, şi trupul să‑l fa­că ne­mu­ritor. Iată, dar, se face părtaş cu a do­ua păr­tăşie şi care e mult mai uimitoare de­­cât pri­ma”. Iată că „m‑am împărtăşit” este înţeles ca „a avea păr­tăşie”. Căci îm­părtăşire şi părtăşie este acelaşi lucru, una trăgându‑şi numele de la a avea parte împreună de ceva, iar una de la a face părtaşi pe cei ce au ceva împreună. Dar şi in­su­flatul Apostol [zice]: „paharul bi­necuvântării, pe care îl bi­necuvântăm, nu este părtăşia de sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frân­gem nu este părtăşia cu tru­pul Domnului? Fiindcă o pâine, un trup suntem cei mulţi; căci toţi dintr‑o singură pâine ne îm­părtăşim” (I Cor. 10, 16‑17). Iată, a arătat şi aici lu­mina lu­mii[3]părtăşia [koinwn…a] este participare, şi nu este cineva întreg la minte care să nu spună că par­ti­ci­pa­rea este împărtăşire. Aşa­dar, du­pă cum dumnezeiasca pâine cu care se împărtăşesc ortodocşii îi face pe toţi cei ce se îm­păr­tă­­şesc de ea un singur trup, tot aşa şi pâinea ere­ticească îi face părtaşi unii cu alţii pe cei ce se împărtăşesc de ea şi îi înfăţişează un sin­gur trup po­trivnic lui Hristos. Deci cel grăitor în de­şert de­gea­ba grăieşte în deşert. Iar dacă totuşi mintea ce­­lui ce s‑a îm­­părtăşit nu a fost de acord cu fapta [îm­păr­tă­şirii], acest lu­cru este şi mai mult o lepădare, fiindcă – de vreme ce ştia că fa­ce un lucru străin [de credinţă] – a pă­cătuit întru cu­noş­tin­ţă, netemându‑se de Dumnezeu, Ca­re ucide şi su­fletul şi tru­pul prin azvârlirea în gheenă, ci [înfricoşându‑se] de cel care bate trupul doar pe lumea as­ta (cf. Mt. 10, 28). Pentru ce sunt puse laolaltă cele care nu se pot împăca?[4] De ce îi crede aju­tători pe sfinţii care sunt [de fapt] împotrivitori faţă de el?[5] Deja şi numai acor­­dul sau dezacordul [lăuntric] în ce­ea ce priveşte mă­r­­turisirea şi lepădarea [de credinţă] se so­co­teşte de ei [de sfinţi] ca împlinire a fap­tei şi la ei nu ţine ca dovadă făţărnicia că numai se atinge de jert­­fă [cu gura, iar cu mintea petrece nedespărţit de Hris­­tos] – şi nu [zic] [jertfă] idolească, ci nici când e vor­ba de jertfa propriu‑zisă [a lui Hristos, săvârşită de ere­tici]. Şi exemplele sunt nepotrivite[6].

Aşadar, ce altceva decât aceasta a fost în prigoana di­na­inte? Sfântul patriarh a fost dat jos, a fost exilat, a fost în­depărtat într‑un ţinut de la marginea [imperiului][7]. În lo­­cul lui pe scaun a fost un luptător împotriva lui Hristos, un sinod de nelegiuiţi, anatematizarea Sfântului Sinod de la Niceea[8], proclamarea unei credinţe odinioară anti­hris­ti­ce, îndepărtarea sfinţilor episcopi şi egumeni, a mo­na­hi­lor şi monahiilor. Valuri de sânge, morţi neaştep­tate, în­car­ce­rări, foamete, jafuri. Şi ceea ce e mai înfrico­şător şi de vă­zut, şi de auzit: cinstita icoană a lui Hristos ocărâtă, căl­ca­tă în picioare; [la fel] a Născătoarei de Dumnezeu şi ale tuturor sfinţilor. Bisericile şi altarele, ruinate, cele sfin­te, pro­fanate şi predate focului. Aşa stând lucrurile, oare nu tot cel ce are părtăşie, adică se îm­părtăşeşte de pâinea otră­vitoare[9] se lea­pădă de Hris­tos, fiind de­parte [de El] şi necuvios, afară numai dacă şi‑a revenit cum­va prin pocăinţă? Aşa se ţine adevărul şi pentru el au fost ucişi mucenicii şi au suferit toate cei ce s‑au ţinut de el. „Şi dacă cineva umblă după dreptarul acesta”, zice Apos­tolul, „pace şi milă peste el şi peste Is­raelul lui Dum­nezeu” (Gal. 6, 16). Căci cazul lui Dianion şi al ta­tă­lui Teologului – şi dacă mai este vreun altul ase­mă­nător – era vreo farsă a unei scrisori meşteşugite, scrisă în chip min­cinos de eretici, iar sfinţii aceia au sub­scris ei [scri­so­rii] din simplitate faţă de so­fismele din ea, iar nu din oa­re­care frică – să nu fie! Fiindcă de îndată ce au cunoscut vi­cleşugul, au revenit şi au apărat cu bună îndrăznire [cre­din­ţa dreaptă].

Acestea, părinte sfinte, dacă sunt lege pentru tine [îna­in­tea lui Dumnezeu şi a oamenilor], transmite‑i‑le băr­ba­tu­lui ca, cunoscând adevărul, să lepede acel nedrept în­scris şi să fie rânduit împreună cu cei drept credincioşi; şi, de vre­me ce este şi bătrân şi canonisit, de aceea să lase şi ves­ti­ta‑i mănăstire. Iar dacă nu, făgăduieşte‑ne că nu ai nici o păr­tăşie în ceva cu bărbatul [acela], dacă nu se că­ieşte.

extras din cartea „Învăţăturile Bisericii Ortodoxe – între iubire şi toleranţă”,

Com. Poligrafic, Chişinău 2010, pagina 316


[1] Egumenul din mănăstirea lui Maximin.

[2] Sf. Grigorie Teologul, Cuvânt la teofanie, PG 36, 325.

[3] Aşa e numit Sf. Pavel.

[4] Ce folos de împărtăşire, dacă mintea nu e de acord cu ea.

[5] Aşa şi azi ne fundamentăm deciziile filoeretice pe afirmaţii ale sfin­­ţilor scoase din context, şi nu ţinem seama de faptul elementar că sfin­ţii citaţi au acţionat exact contrar în cazuri similare. De pildă, azi e foarte uzitat Sf. Maxim Mărturisitorul pentru a susţine holismul şti­in­­ţific şi unitatea religiilor, fără să se ţină seama că Sf. Maxim ni­ci­oda­­tă nu a gândit aşa ceva, dovadă fiind tocmai poziţia sa intransi­gen­­tă faţă de orice erezie.

[6] În sensul că n‑au fost cercetate îndestulător spre a se vedea ra­ţiu­­­nea lor.

[7] Sfântul Nichifor fusese exilat în insula Proconis într‑o mănăstire a Sfân­tului mare mucenic Teodor unde şi‑a petrecut ultimii 13 ani de via­ţă.

[8] Cel din 787.

[9] Denumire dată împărtăşaniei eretice.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: