Prima pagină > Apusul, Atitudine, Gînduri, Istorie, Ortodoxie > Cine este patristic

Cine este patristic

de Părintele Patric Ranson

Termenul de “patristic” este folosit pentru a desemna ceea ce face trimitere la Părinţii Bisericii, la vremea lor, la autoritatea sau chiar la duhul lor. Nimic mai de dorit ca această referinţă, pe marginea căreia un Părinte ca Iustin Popovici remarca în prefaţa lucrării sale, Filosofia ortodoxă a Adevărului: «Sfîntul Ioan Damaschinul a stabilit odată pentru totdeauna principiul călăuzitor pentru dogmatistul ortodox, atunci cînd a amintit de propria lui menire, în introducerea la sistemul său dogmatic, Expunerea pe scurt a credinţei ortodoxe: „Nu vreau să spun nimic de la mine însumi, vreau doar să arăt pe scurt ceea ce au spus înţelepţii lui Dumnezeu”» (Philosophie Orthodoxe de la Vérité (Filosofia Orthodoxă a Adevărului), Ed. l’Age d’Homme, Lausanne, 1992, p. 49).

Din păcate, referirile la Părinţii Bisericii nu implică întotdeauna aceeaşi smerenie faţă de vistieria credinţei, pe care Părinţii au redat-o în chipul cel mai potrivit, după prooroci şi Apostoli, sub călăuzirea Sfîntului Duh. Acest termen de “patristic”, adesea greşit întrebuinţat, sfîrşeşte prin a desemna o limitare – în timp şi spaţiu – şi o exterioritate care reduc învăţătura şi propovăduirea Apostolilor şi a Părinţilor la un corp de doctrine sau de texte pe care specialistul le analizează şi le disecă fără sfîrşit, pornind de la alte metode decît cele ale Părinţilor.

Astfel s-au introdus o mulţime de confuzii şi am ajuns să numim “patristici” pe autorii care i-au citit pe Părinţi, care-i citează într-un mod abstract sau istoric, dar care nu trăiesc şi nu practică ceea ce Părinţii ne îndemnau stăruitor. Tocmai de aceea, cînd studia în Les Voies de la Théologie Russe (Căile Teologiei Ruse) îndepărtarea de izvoarele patristice, treptată şi tragică, a Rusiei secolelor XVI, XVII, XVIII, Părintele Gheorghe Florovski se referea întîi de toate la lupta duhovnicească, la podvig [1] împotriva celor trei vrăjmaşi neîmpăcaţi ai omului, dar care au fost biruiţi de Dumnezeu-Omul, şi care sînt: diavolul, păcatul şi moartea:

„Înrîurirea nesecată a tradiţiei patristice asupra teologiei reiese şi mai bine încă din aceea că teologia era pentru Sfinţii Părinţi un lucru vital, o căutare duhovnicească (podvig), o mărturisire de credinţă, răspunsul ziditor la întrebări vii. Cărţile Bătrînilor erau întotdeauna insuflate de acest duh ziditor.”

Societatea, cultura, Biserica Părinţilor nu învaţă că morala, cultura, practicarea poruncilor ar fi ţelul, finalitatea vieţii creştine; ci că ţelul este vederea lui Dumnezeu, a slavei necreate a lui Dumnezeu Care a lucrat în prooroci, în Apostoli – cei ce au primit acest dar în toată plinătatea ce-i stă omului în putere să o primească – şi în sfinţi care, din generaţie în generaţie, prin curăţire şi luminare dumnezeiască s-au învrednicit de a se urca pe Sinaiul duhovnicesc şi de a se uni astfel cu Dumnezeu.

Sinodiconul Ortodoxiei este astfel carta adevăratei patristici care spune: „Cum au grăit Proorocii, cum au învăţat Apostolii, cum a primit Biserica, cum au predanisit Dascălii, cum a crezut lumea, cum a luminat Harul, cum a descoperit Adevărul, cum a pierit minciuna şi s-a arătat Înţelepciunea, cum a binevoit Hristos biruinţa. Astfel credem, astfel glăsuim, astfel propovăduim”. Este vorba deci de o aceeaşi experienţă. Părinţii au dogmatisit ceea ce ei au văzut şi au atins duhovniceşte: pe Mîntuitorul, pe Hristos, pe Cuvîntul lui Dumnezeu. Proorocii L-au văzut asarkos, neîntrupat, înainte de Întruparea Sa; Apostolii şi sfinţii L-au văzut în Trup, cînd El şi-a însuşit Trupul din pîntecele Fecioarei.

Tocmai această trăire a slavei necreate comună lui Hristos, Tatălui şi Duhului Sfînt, această trăire a energiei necreate a lui Dumnezeu, Părinţii o transmit din generaţie în generaţie, de la Părintele duhovnicesc la fiul duhovnicesc. Transmiterea se face cel mai adesea prin viu grai, dar unii părinţi au dorit să lase fiilor lor cuvintele care descriu, amintesc şi mărturisesc această trăire. Totuşi cuvintele nu reprezintă trăirea însăşi – ce se regăseşte dincolo de tot ceea ce ţine de discursiv – pe care limbajul nu o redă decît în chip antinomic. Astfel Sfîntul Grigorie de Nyssa îl dă pe Moise drept pildă de teolog şi descrie în chip antinomic această trăire a slavei lui Dumnezeu: „Se adînceşte mereu mai mult şi mai mult… pînă la cele nevăzute şi de necunoscut, iar acolo, Îl vede pe Dumnezeu. Căci numai acolo există adevărata cunoaştere a Celui pe Care îl doreşte, iar adevărata vedere stă în a nu vedea, căci Obiectul doririi sale transcende orice cunoaştere, învăluit din toate părţile de neînţeles ca de un întuneric” (Viaţa lui Moise, 2, 163). Numai Părinţii pot vorbi cu adevărat despre această trăire la care fac trimitere cuvintele omeneşti. Fără îndoială, cel ce se osteneşte, în Biserică, să se cureţe de patimi, se poate apuca să citească scrierile Părinţilor, dar acela nu este un “părinte”. În orice caz, adevăratul sens al “patristicului” presupune înrădăcinarea în viaţa Bisericii, în rugăciune, în împlinirea poruncilor, în adevărata mărturisire a credinţei [2]. Din păcate, termenul “patristic” a sfîrşit prin a desemna altceva şi a ajuns să aibă o conotaţie restrictivă în domeniul teologiei.

a) Mai întîi, termenul, ce datează de la începutul secolului XVII, şi care este legat de un context polemic între papişti şi protestanţi, delimitează, întrerupe chiar, vremea Părinţilor. Există o perioadă patristică, încheiată, pe care o studiem ca atare. Potrivit istoricilor, ea se încheie cu Sfîntul Maxim Mărturisitorul sau cu Sfîntul Ioan Damaschinul. După secolul al VIII-lea, metoda teologiei s-ar schimba şi am intra în teologia “speculativă”, adică scolastica Evului Mediu. Teologia “pozitivă” sau istoria dogmelor care apare în secolul al XVI-lea a consemnat, într-adevăr, diferenţele capitale dintre Părinţii de demult şi scolastici; dar ea a atribuit aceste diferenţe în mod greşit “dinamicii istoriei”. Însă, în timp ce cei dintîi Părinţi rămîn credincioşi Scripturii şi Tradiţiei, doctorii medievali citesc Scriptura în lumina filosofilor păgîni ai antichităţii (Printre erudiţii care au contribuit cel mai mult la dezvoltarea teologiei pozitive, îi cităm pe: Maldonat, Louis Elie Du Pin, Denis Petau, Jean de Launoy şi Richard Simon).

Dar această idee a unei evoluţii de la teologia patristică la teologia scolastică este compromisă. Dacă Părinţii Îl trăiesc pe Dumnezeu, atunci teologia Părinţilor, întemeiată pe Duhul Sfînt, nu are oprelişte. Şi într-adevăr, o mulţime de Părinţi au apărut după secolul al VIII-lea, iar unii dintre ei sînt printre cei mai vestiţi: Sfîntul Grigorie Palama, în secolul al XIV-lea, care a condensat, reunit şi încununat întreaga teologie patristică; Sfîntul Marcu al Efesului, care a fost în 1439 la Sinodul din Florenţa, apărătorul teologiei Părinţilor; Sfîntul Nicodim Aghioritul, care a tîlcuit Scriptura şi slujbele bisericeşti, înălţînd o adevărată “nouă sfîntă scară” ce duce către Rai, prin dogme şi rugăciune. Iar în secolul al XX-lea, un autor ca Părintele Iustin Popovici aparţine aceleaşi linii: el nu se îndepărtează de filosofia ortodoxă a adevărului, care este creştinismul, ci îi face o prezentare completă pentru vremea noastră.

b) Referirea la “Părinţi” ca la o perioadă determinată nu este de la sine înţeleasă şi reflectă o viziune ideologică asupra istoriei. O asemenea concepţie implică de fapt, fie o depăşire, fie o limitare a Părinţilor. Această idee a depăşirii se regăseşte implicit la scolastici cu faimoasa lor afirmaţie: „Noi sîntem piticii cocoţaţi pe umerii giganţilor”. Giganţii sînt Bătrînii, îndeosebi Părinţii de demult. Scolasticii – deşi antiortodocşi în multe privinţe – pot fi numiţi “patristici” în sensul că fac referire la Părinţi. Dar această referire este parţială – Părinţii nu sînt mereu bine cunoscuţi de către aceşti autori; inexactă – ei înţeleg în mod contrar scrierile Sfinţilor Părinţi; chiar polemică – uneori ei refuză să-i urmeze, atacîndu-i în mod făţiş.

Ideea depăşirii este de asemenea foarte bine însuşită de “gînditori” ca Bulgakov, de exemplu. Alţii se referă la Părinţi într-un total nonsens – ca Yannaras – sau într-un mod istoric ce merge pînă la un sens contrar, ca Meyendorff. [3]

Pe scurt, aceşti autori se referă la Părinţi, dar ei înşişi nu sînt Părinţi. Nu au nici duhul Părinţilor, nici “metoda” lor – dacă am putea spune aşa – de a-L cunoaşte pe Dumnezeu. [4] Ei socotesc textele Părinţilor ca pe nişte documente pe marginea cărora ici şi colo ei îşi dezvoltă propriile reflecţii. Acest mod de a proceda introduce o concepţie foarte vagă a patristicii.

În asemenea condiţii, “patristic” ajunge să exprime tocmai contrariul a ceea ce înseamnă în realitate. Cum scria Părintele Ambrozie Fontrier despre Sfîntul Grigorie Palama: «Alţii au vrut să-l neutralizeze, să-l mărginească, închizîndu-l în tiparele unei “Şcoli” care s-ar fi numit “palamism”, cum se numesc “augustinismul”, “tomismul” etc. Dar sfînta teologie ortodoxă n-a cunoscut niciodată astfel de particularităţi; ea nu are nici “vasilism”, nici ‘gregorianism”, nici “hrisostomism”. Nu există mai multe tradiţii teologice şi ascetice ortodoxe; există doar una singură, iar Sfîntul Grigorie Palama îi aparţine, fiind una cu ea».

c) Părinţii nu se erijau în “autori”. Ei nu erau “intelectuali” sau profesori. Ei scriau sub insuflarea Duhului Sfînt şi la porunca lui Dumnezeu. Viaţa Sfîntului Grigorie Palama o arată în chip limpede. Trăind în nevoinţă şi rugăciune, în pustia Sfîntului Sava a Muntelui Athos, într-o zi el a avut o vedenie şi i se părea că ţinea un vas cu lapte care se preschimba în izvor ţîşnitor. Atunci laptele se prefăcea într-un vin cu parfum suav, care-i scălda mîinile şi hainele, în timp ce un înger luminos se ivi şi îi spuse să dea să bea celorlalţi din această băutură minunată şi nesecată. La puţin timp după aceasta, Sfîntul Grigorie a intrat în arenă şi a luptat prin scrierile sale împotriva calabrezului Varlaam care, ajuns la Constantinopol către 1328, începuse să scrie texte teologice pline de greşeli şi curînd după aceea îi ponegrea pe isihaşti. Preschimbarea laptelui în vin arătase Sfîntului Grigorie că trebuia să treacă, pentru folosul credincioşilor, de la învăţăturile simple, de morală, la cuvîntul dogmatic şi ceresc. Aceasta era voia lui Dumnezeu.

Părinţii scriau pentru turma credincioşilor, de fiecare dată cînd aceasta era ameninţată de erezie. Scrierile lor erau mărturisirea lor de credinţă. Sfîntul Maxim Mărturisitorul, de pildă, într-o controversă la Cartagina, a biruit raţionamentele patriarhului Pyrrhus care a revenit astfel la mărturisirea credinţei ortodoxe. Controversa cu Pyrrhus pe care o regăsim în opera Sfîntului Maxim este deci o lucrare de circumstanţă, o dezbatere publică transcrisă. Sfîntul Maxim a făcut înconjurul lumii pentru a stăvili erezia monotelită, nu a căutat să alcătuiască o lucrare, cu atît mai puţin să dezvolte teze originale despre cele două voinţe în Hristos. El nu a făcut decît să enunţe mai limpede ceea ce spune Scriptura, spre deosebire de ereticii a căror interpretare, ţinîndu-se de litera textului, îi nimicea cu desăvîrşire duhul.

Astăzi toate marile erezii hristologice, pnevmatologice au trecut. Erezia care atacă Biserica este ecleziologică. Ceea ce se numeşte îndeobşte ecumenism sau teoria ramurilor este de fapt negarea unităţii Bisericii. Astăzi mulţi se numesc “patristici”, dar se feresc să-i urmeze pe Părinţi. Nu ne putem imagina de fapt pe Sfîntul Atanasie susţinînd o disertaţie pe tema gnosticismului în plină criză ariană şi nespunînd nimic despre arianism, sau pe Sfîntul Grigorie Palama redactînd un tratat despre erezia monofizită, cînd era combătut isihasmul. Nu, Părinţii aveau în primul rînd grija mîntuirii, a lor şi a aproapelui lor. În afară de mîntuire, totul este de prisos. Dacă respectăm acest criteriu patristic, totul devine clar. De pildă, dialogul ecumenist ne este de folos la mîntuire? Ocupîndu-ne cu aşa ceva, ne investim timpul în ceva esenţial pentru suflet? Este el necesar sau măcar de folos în despătimirea sufletului nostru?

Această problemă se leagă de o alta – ni se va spune. Oare sufletele vor găsi mîntuirea în acest dialog? Este acesta un mijloc potrivit de a face cunoscută Ortodoxia? Răspunsul ar fi putut fi da, dar în realitate este nu, pentru că acest dialog a creat un număr din ce în ce mai mare de confuzii. Acest dialog n-a fost o ocazie bună de a face cunoscută credinţa ortodoxă, ci mai degrabă de a o trăda. În loc să mărturisească Ortodoxia ca pe singurul adevăr şi credinţa ce mîntuieşte, ortodocşii implicaţi în acest dialog admit legitimitatea mai multor puncte de vedere. De aici acordul cu monofiziţii, recunoaşterea heterodocşilor ca “Biserici-surori” etc. Însă ce spune creştinul ortodox? „Doamne, cred şi mărturisesc că Tu eşti Fiul lui Dumnezeu celui viu”, şi nu: „Părerea mea este că…”.

Invers, teoria ramurilor contrazice un anumit punct al dogmei? Nu este ea o negare a unicităţii Bisericii? Şi atunci, dacă astfel stau lucrurile, este o erezie pentru că implică practici potrivnice canoanelor Bisericii – de pildă, rugăciunea în comun cu heterodocşii, interzisă de canoanele Apostolilor.

„Dacă cineva tăgăduieşte sau răstoarnă dogmele, este ca şi cum s-ar sinucide duhovniceşte, căci un astfel de om singur se taie pe sine de la trupul dătător de viaţă al Bisericii, rupe legătura vie dintre sine şi puterile binecuvîntate ale Bisericii, care numai ele sînt în stare să-l umple pe om de viaţa veşnică dumnezeiască şi să-l treacă de la moarte la viaţă” (Părintele Iustin Popovici, Op. cit., p. 59 ). Iată de ce Biserica rămîne veşnic nedezlipită de adevărurile mîntuitoare care sînt dogmele. Tocmai de aceea ea nu poate rămîne indiferentă cînd ele sînt atacate într-un fel sau în altul; de aceea Părinţii le-au apărat de fiecare dată cînd o erezie a vrut să le zdruncine, să le relativizeze, să le facă să pară îndoielnice sau pur şi simplu omeneşti.

Părinţii Bisericii nu au întemeiat un muzeu al Părinţilor Bisericii. Şi-au dat sîngele în lupte duhovniceşti, în sens propriu sau figurat. Şi au primit Duhul. „Iar alţii au fost chinuiţi, neprimind izbăvirea, ca să dobîndească mai bună înviere; Alţii au suferit batjocură şi bici, ba chiar lanţuri şi închisoare; Au fost ucişi cu pietre, au fost puşi la cazne, au fost tăiaţi cu fierăstrăul, au murit ucişi cu sabia, au pribegit în piei de oaie şi în piei de capră, lipsiţi, strîmtoraţi, rău primiţi. Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii, şi în munţi, şi în peşteri, şi în crăpăturile pămîntului.” (Evrei 11, 35-38). Măsura lor este foarte înaltă. Totuşi ei ne-au fost daţi spre a-i urma, nu numai pentru a-i cita.

NOTE:

[1]. Termen slavon ce desemnează nevoinţa împletită cu eroismul.

[2]. Ideea că o “practică spirituală” urmată în afara Bisericii ar putea aduce mîntuirea este potrivnică Scripturii. Sfîntul Chiril al Ierusalimului scrie astfel despre botez (Ioan 3,3): „Cel ce primeşte apa fără a fi judecat ca vrednic de Duhul, nu primeşte harul în deplinătatea sa, dar nici cel pe care faptele îl învrednicesc, dacă nu va primi pecetea prin mijlocirea apei, nu va intra în Împărăţia Cerurilor ” (Cateheze despre Botez 3,4).

[3]. Despre subiect a se vedea Père PATRIC RANSON La Doctrine des Néo-orthodoxes sur l’Amour, Fraternité Orthodoxe Saint Grégoire Palamas, Paris, 1990 (n. red.)

[4]. Cum spunea Lossky despre sistemul ideologic al lui Bulgakov, teologia sa este într-adevăr o teologie întemeiată pe o percepere curată a Revelaţiei sau este mai degrabă “un sistem” filosofic despre Revelaţie?

Sursa: TradiţiaOrtodoxă

Alte scrieri ale părintelui Patric Ranson:

Câţiva dintre părinţii ziloţi aghioriţi vestiţi: Ieronim Aghioritul, Ioachim Aghioritul, Avvacum Zilotul Desculţ, Nicodim de la Karulia (care ţine în mână craniul duhovnicului său, eruditul isihast zilot Theodosie de la Karulia), Ieroschimonahul Arsenie Cottea, Sava de la Esfigmenu. Din păcate nu s-au păstrat fotografii ale altor părinţi ziloţi aghioriţi renumiţi, precum Calinic Isihastul – considerat a fi probabil ultimul părinte neptic, sau Isaac de la Dyonisiu.

Anunțuri
  1. 31 Iulie 2010 la 8:23

    intrebarea merge si altfel : ce este patristic ? cred ca e si mai corecta .

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: