Prima pagină > Apusul, Istorie, Ortodoxie > CINE şi CE este Biserica? (I)

CINE şi CE este Biserica? (I)

fragment din cartea „Împotriva falsei uniri bisericeşti”

Agitaţia provocată de unirea bisericilor face să fie evidentă ignoranţa care există, atât în rândul simplilor credincioşi, cât şi în rândul teologilor, faţă de ceea ce este Biserica.

Ei înţeleg universalitatea  Bisericii  ca  fiind  o  coeziune  juridică,  o  interdependenţă reglementată de  un cod. Pentru ei, Biserica este o organizaţie care are legi si regulamente, precum  organizaţiile  naţiunilor.  Arhiereii,  asemenea  funcţionarilor  statului,  se  împart  în superiori si subalterni: patriarhi, arhiepiscopi,  mitropoliţi, episcopi. Pentru ei, o eparhie nu este ceva complet, ci o parte a unui întreg mai mare: biserica  autocefală sau patriarhia. Biserica autocefală simte însă şi ea nevoia de a se subordona. Când factorii externi (precum politica, istoria, geografia) împiedică acest lucru, în rândul bisericilor autocefale circulă un sentiment vag de unitate redusă sau chiar de separare.

Un asemenea concept despre Biserică duce direct la papalitate. Dacă universalitatea Bisericii are această semnificaţie, atunci Ortodoxia este vrednică de plâns, căci până acum nu a fost în stare să se disciplineze sub un papă!

Dar nu acesta este adevărul problemei. Biserica sobornicească pe care o mărturisim în Simbolul  credinţei noastre nu se numeşte universală pentru că include toţi creştinii de pe pământ, ci pentru că în cadrul ei toţi credincioşii găsesc întregul har şi dar al lui Dumnezeu. Semnificaţia catolicităţii nu are nimic de-a face cu o organizaţie universală, aşa cum o înţeleg romano-catolicii şi cei care sunt influenţaţi de mentalitatea acestora.

Desigur, Biserica este menită a se extinde în întreaga lume, indiferent de ţări, naţiuni, rase, limbi; şi  nu este greşit să o numeşti catolică şi datorită acestui aspect. Dar, aşa cum umanitatea devine o idee abstractă, există pericolul ca acelaşi lucru să se întâmple cu Biserica, atunci când o considerăm drept o idee abstractă, universală. Pentru ca să înţeleagă cineva bine umanitatea, este îndeajuns ca el să cunoască un singur  om, întrucât natura acelui om este comună tuturor oamenilor din lume.

În mod similar, pentru a înţelege ce este Biserica sobornicească a lui Hristos, este îndeajuns să cunoşti bine o singură biserică locală. Şi, la fel ca în cazul oamenilor, ceea ce le uneşte nu este supunerea faţă de o ierarhie, ci natura lor comună, astfel încât bisericile locale nu sunt unite de către papă şi de către ierarhia papală, ci de către natura lor comună.

O biserică ortodoxă locală, indiferent de dimensiunea ei sau de numărul credincioşilor, este universală prin ea însăşi, fără a depinde de celelalte. Şi este astfel întrucât nu-i lipseşte nimic din harul şi darul lui Dumnezeu. Toate bisericile locale din întreaga lume nu cuprind mai mult har ceresc decât acea biserică mică, cu credincioşi puţini. Ea are preoţii si episcopul ei; are Sfintele Taine; are Trupul şi Sângele lui Hristos în Sfânta împărtăşanie, în cadrul ei, orice suflet vrednic poate simţi prezenţa Sfântului Duh. Ea are întregul har şi adevăr. Aşadar, ce îi lipseşte pentru a fi universală? Ea este unica turmă, iar episcopul este păstorul ei, imagine a lui Hristos, unicul Păstor. Ea este anticiparea pe pământ a turmei celei una şi cu un singur Păstor, este anticiparea Noului Ierusalim, înlăuntrul ei, chiar şi în viaţa aceasta, inimile curate  cunosc  împărăţia  cerurilor,  făgăduinţa  Sfântului  Duh.  Înlăuntrul  ei,  acestea găsesc pacea care „covârşeşte orice minte”, pacea care nu  are  nici o legătură cu pacea oamenilor:

„Pacea Mea o dau vouă”.

„Pavel, chemat apostol al lui Hristos… Bisericii lui Dumnezeu care este în Corint…” Da, era cu  adevărat Biserica lui Dumnezeu, chiar dacă era în Corint, într-un loc concret şi limitat.

Aceasta este Biserica sobornicească: ceva concret în spaţiu, timp şi persoane. Această entitate concretă poate exista în mod repetat în spaţiu şi timp, fără a înceta să rămână în esenţă aceeaşi.

Relaţiile ei cu celelalte biserici locale nu sunt relaţii de interdependentă jurisdicţională, ci legături de dragoste şi har. O biserică locală este unită cu toate celelalte biserici ortodoxe locale din lume prin legătura identităţii. Aşa cum una este Biserica lui Dumnezeu, tot aşa şi cealaltă este de asemenea Biserica lui  Dumnezeu, precum şi toate celelalte. Ele nu sunt separate de graniţele naţiunilor şi nici de scopurile politice ale ţărilor din care fac parte. Ele nu sunt separate nici măcar de faptul că una s-ar putea să nu ştie de existenţa  celeilalte. Este acelaşi Trup al lui Hristos din care se împărtăşesc grecii, negrii din Uganda, eschimoşii din Alaska şi ruşii din Siberia. Acelaşi Sânge al lui Hristos le circulă în vene. Sfântul Duh le luminează minţile şi îi călăuzeşte spre cunoaşterea aceluiaşi Adevăr.

Există, bineînţeles, relaţii de interdependenţă între bisericile locale, şi există canoane care le guvernează. Totuşi, această interdependenţă nu este o relaţie de necesitate juridică, ci o legătură de respect şi dragoste în libertate desăvârşită, în libertatea harului. Iar canoanele nu sunt legile unui cod, ci călăuze înţelepte ale veacurilor de experienţă duhovnicească.

Biserica nu are nevoie de legături externe pentru a fi una. Nu papa, patriarhul sau arhiepiscopul este cel care uneşte Biserica. Biserica locală este ceva complet; nu este o parte a unui întreg mai mare.

De altminteri, relaţiile dintre biserici sunt relaţii ale bisericilor, iar nu relaţii care aparţin în mod exclusiv episcopilor lor. Un episcop nu poate fi imaginat fără enoriaşii lui, ori independent de enoriaşii lui. Biserica este Mireasa lui Hristos. Biserica este Trupul lui Hristos, iar nu episcopul singur.

Un episcop  se  numeşte  patriarh  atunci  când  biserica  căreia  îi  este  păstor  este  o patriarhie, şi arhiepiscop atunci când biserica este o arhidioceză [arhiepiscopie]. Cu alte cuvinte, respectul şi cinstirea îi aparţin bisericii  locale şi se transmit prin extensie episcopului. Biserica Atenei este cea mai mare şi, astăzi, cea mai importantă biserică locală a Greciei. Din acest motiv, cel mai mare respect i se cuvine ei, şi ea merită mai multă cinstire decât oricare altă biserică a Greciei.  Părerea  ei  este  deosebit  de  importantă,  iar  rolul  ei  în  soluţionarea  problemelor comune este semnificativ. De aceea este numită pe drept cuvânt arhidioceză. Prin  urmare, episcopul acestei biserici, întrucât reprezintă o biserică atât de importantă, este o persoană la fel de importantă şi este numit pe drept cuvânt arhiepiscop. El însuşi nu este cu nimic mai mult decât un episcop obişnuit, în ordinele preoţiei – diacon, preot şi episcop – nu există nici un ordin superior funcţiei de episcop. Titlurile de mitropolit, arhiepiscop, patriarh sau papă nu indică un nivel mai ridicat de har ecleziastic, deoarece nu există har sacramental mai însemnat decât cel conferit unui episcop. Ele indică doar o diferenţă a proeminenţei bisericilor cărora le sunt păstori.

Această proeminenţă a unei biserici în relaţie cu celelalte nu este ceva permanent. Depinde de circumstanţe interne şi externe. Studiind istoria Bisericii, observăm că primatul de proeminenţă şi respect trece  de la o biserică la alta, într-o succesiune firească. În timpurile apostolice, Biserica Ierusalimului avea, incontestabil, primatul autorităţii şi al importanţei, îl cunoscuse pe Hristos; ascultase cuvintele Lui; L-a văzut răstignit şi ridicându-Se din morţi; şi asupra ei S-a pogorât întâia oară Sfântul Duh. Toţi cei aflaţi în comuniune de credinţă şi viaţă cu ea erau siguri că păşesc pe calea lui Hristos. De aceea, Pavel, când i s-a spus că Evanghelia pe care o propovăduia nu era Evanghelia lui Hristos, s-a grăbit s-o explice dinaintea Bisericii Ierusalimului, pentru ca acordul acelei biserici să-i reducă la tăcere duşmanii (Galateni 2, 1-2).

Mai târziu,  acest  primat  a fost, încetul cu încetul, preluat de Roma. Era capitala Imperiului Roman. Biserica Romei cuprindea numeroşi creştini încercaţi, în cadrul ei au trăit şi au propovăduit doi dintre cei mai importanţi apostoli. Numeroşi martiri i-au pătat pământul cu  sângele  lor.  De  aceea,  cuvântul  ei  era  de cinste,  iar  autoritatea  ei  în  soluţionarea problemelor era prodigioasă. Era însă autoritatea bisericii, nu a episcopului ei. Când i se cerea opinia în soluţionarea problemelor comune, episcopul răspundea nu în numele său, aşa cum ar face un papă în ziua de azi, ci în numele bisericii sale. Sf.  Clement al Romei îşi începe Epistola către corinteni astfel: „Biserica lui Dumnezeu care se află la Roma, către Biserica lui Dumnezeu din Corint”.

El scrie într-un mod prietenos şi rugător, făcând cunoscută mărturia şi părerea Bisericii sale privitor la  ceea ce se întâmplase în Biserica din Corint. În scrisoarea sa către Biserica Romei, Sf. Ignatie Teoforul nu-l menţionează nicăieri pe episcopul acesteia, deşi scrie ca şi cum s-ar adresa bisericii care deţine cu adevărat primatul în ierarhia bisericilor din vremea lui.

Când Sf. Constantin a transferat capitala statului roman în Bizanţ, Roma a început treptat să-şi  piardă vechea strălucire, devenind un oraş provincial. O nouă biserică locală a început să se impună conştiinţei lumii creştine: Biserica Constantinopolului. Roma a încercat cu invidie să păstreze splendoarea  trecutului, dar, întrucât situaţia nu-i era favorabilă, şi-a dezvoltat încetul cu încetul bine-cunoscuta  ecleziologie papală, pentru a-şi asigura în mod teoretic ceea ce circumstanţele nu-i mai ofereau. A înaintat astfel din nebunie în nebunie, până în punctul în care a afirmat că papa este infailibil ori de câte ori vorbeşte  despre doctrină, chiar  dacă,  din  pricina  păcatelor,  nu  are  luminarea  sfinţeniei  pe  care  o  aveau  Părinţii Bisericii .

Biserica Constantinopolului a jucat cel mai important rol de-a lungul lungii perioade a marilor erezii şi a sinoadelor ecumenice, şi, la rândul ei, şi-a dat porţia de sânge prin martiriul a mii de fiii ai ei în timpul iconoclasmului.

În afară de aceste biserici care, la momente diferite, deţineau primatul autorităţii, mai erau si altele, care se aflau pe locul doi sau trei. Acestea erau diferite patriarhii, vechi şi noi, şi alte biserici şi mitropolii importante. Există, prin urmare, o ierarhie, dar o ierarhie a bisericilor şi nu a episcopilor. Sf. Irineu nu îi sfătuieşte pe creştini să se adreseze episcopilor importanţi pentru a găsi rezolvarea problemelor lor, ci bisericilor care au cele mai vechi rădăcini (Adv. Haer, III, 4, 1).

Aşadar, între biserici nu există legături organizatorice, administrative ori juridice, ci legături de  dragoste şi har, aceleaşi legături de dragoste şi har care există între credincioşii fiecărei biserici. Relaţia dintre un preot şi un episcop nu este relaţia dintre un angajat şi un angajator, ci este o relaţie de har şi de taină. Episcopul este cel care îi conferă preotului harul preoţiei. Iar preotul îi dă mireanului harul Sfintelor Taine.  Singurul lucru care îl separă pe episcop de preot este harul hirotonisirii. Episcopul nu se distinge prin nimic  altceva, chiar dacă este episcopul unei biserici importante şi poartă ridul de patriarh sau de papă. „Nu în multe privinţe se deosebesc ei [preoţii] de episcopi. Căci şi ei sunt destoinici pentru învăţarea şi  ocrotirea  Bisericii…  Ei  [episcopii]  îi  întrec  doar  prin  puterea  hirotonisirii”  (Sf.  Ioan Hrisostom, Predica XI despre I Timotei).

De fapt, dacă dăm crezare romano-catolicilor, trebuie să acceptăm fie că toţi papii au fost sfinţi şi luminaţi datorită sfinţeniei lor, fie că Dumnezeu vorbeşte prin gura lor într-un mod mecanic, aşa cum a vorbit prin gura măgarului lui Balaam. Prima ipoteză se respinge dacă examinăm viaţa şi lucrările celor mai mulţi papi care au stat pe scaunul de la Roma. Cea de-a doua ipoteză ar sugera că gura unui papă păcătos este pusă în mişcare de Dumnezeu şi dogmatizează în mod corect, dar că el însuşi nu cunoaşte adevărurile pe care le pronunţă gura lui. Este un adevăr fundamental al creştinismului faptul că Dumnezeu nu intră în comuniune cu păcatul. El nu sălăşluieşte în inimi pângărite şi nu luminează minţi trufaşe. Păcatul este tocmai lipsa luminii. Este întunericul, condiţia oamenilor care de bunăvoie rămân în întuneric, deoarece „urăsc lumina şi nici nu vin la lumină”. Bineînţeles, Dumnezeu i-ar putea sili să vină la lumină; i-ar putea face sfinţi cu forţa, însă dragostea Lui pentru făpturile Sale raţionale nu îi îngăduie să constrângă libertatea cu care le-a înzestrat. Un astfel de lucru ar fi o negare a Lui însuşi. Aşadar, pentru noi ar fi o blasfemie să acceptăm că Dumnezeu îi luminează cu forţa pe papii păcătoşi. Dacă Dumnezeu ar fi făgăduit că papii îi vor propovădui cuvântul în mod corect indiferent cine sunt ei, asta ar însemna că El ar vorbi prin gura lor aşa cum a vorbit prin gura măgarului lui Balaam. Dar, la fel cum măgarul nu era câtuşi de puţin conştient de ceea ce spunea gura lui, tot aşa un papă păcătos nu ar avea nici el conştiinţa adevărurilor pe care le rosteşte, îi poţi da unui ateu să citească întreaga Sfîntă Scriptură. Ateul acela poate fi un filolog capabil ori un teolog care să aibă un titlu academic. Dar va înţelege el oare ceva din tot ce-a citit? Dă-i unui zgârcit să citească parabola omului bogat şi a săracului Lazăr, ori unui om nedrept Fericirile şi apoi caută să vezi dacă au înţeles ceva din ce-au citit! Tot atâta va înţelege şi un papă păcătos, mândru, oportunist (ba poate chiar ateu) din ceea ce Dumnezeu ar rosti prin gura lui.

Episcopii nu au nici un drept să se poarte ca nişte stăpâni, nu numai faţă de celelalte biserici,  dar   nici  faţă  de  preoţii  sau  mirenii  bisericii  ai  cărei  episcopi  sunt.  Ei  au responsabilitatea de a supraveghea într-o manieră părintească, de a povăţui, de a îndruma, de a se lupta împotriva minciunii, de a conjura păcătoşii prin dragoste şi stricteţe, de a conduce în iubire. Ei împart însă aceste responsabilităţi cu preoţii. Iar preotul, la rândul lui, îl consideră pe episcop părintele lui în preoţie şi îi răspunde cu aceeaşi dragoste.

În Biserică, totul este dominat de dragoste. Toate distincţiile sunt distincţii ale harului. Nu sunt distincţii de natură juridică, ci au o autoritate spirituală. Iar mirenii sunt înzestraţi ei înşişi cu mai mult sau mai puţin har.

Prin urmare, unitatea Bisericii nu este o chestiune de supunere faţă de o autoritate superioară. Nu este o chestiune de supunere a subordonaţilor faţă de superiorii lor. Unitatea nu se realizează prin relaţii  externe, nici prin decizii comune ale sinoadelor, nici măcar ale sinoadelor  ecumenice.  Unitatea  Bisericii  se  înfăptuieşte  prin  împărtăşirea  din  Trupul  şi Sângele lui Hristos, prin comuniunea cu Sfânta Treime. Este o unitate liturgică, o unitate de taină.

Deciziile comune ale unui sinod ecumenic nu sunt temelia, ci rezultatul unităţii. De altminteri, deciziile unui sinod ecumenic sau local sunt valide doar atunci când sunt acceptate de conştiinţa Bisericii şi se află în acord cu Tradiţia [Predania].

Papalitatea reprezintă denaturarea prin excelenţă a unităţii Bisericii, căci a transformat acea legătură de iubire şi libertate într-o legătură de constrângere şi tiranie. Papalitatea este neîncrederea în puterea tainică şi încrederea în puterea sistemelor omeneşti.

Dar să nu creadă nimeni că papalitatea este ceva ce există doar în Apus. În ultimul timp a început  să  apară şi în rândul ortodocşilor. Câteva titluri ilustrează foarte bine acest spirit, de pildă: „Arhiepiscopul  întregii Grecii”, sau „Arhiepiscopul Americii de Nord şi de Sud”. Auzim adeseori oamenii spunând despre  patriarhul Constantinopolului că ar fi „mai-marele Ortodoxiei”, ori îi auzim pe ruşi vorbind despre Moscova ca despre „a treia Romă”, iar despre patriarhul ei că ar deţine puterea întregii Ortodoxii. De fapt, au început  numeroase rivalităţi acerbe. Toate acestea sunt manifestări ale aceluiaşi spirit lumesc, atestă aceeaşi sete de putere pământească şi aparţin aceloraşi tendinţe care caracterizează lumea zilelor noastre.

Oamenii nu pot simţi unitatea în multiplicitate. Şi totuşi aceasta este o taină mare. Neputinţa sau incapacitatea noastră de a o simţi provine din condiţia de dezbinare în care se află specia umană. Oamenii au  devenit indivizi separaţi şi ostili şi le este cu neputinţă să înţeleagă unitatea profundă a naturii lor. Omul este unu şi mai mulţi; unu în natura sa, mai mulţi ca persoane. Aceasta este taina Sfintei Treimi si taina Sfintei Biserici.

~ † ~

Urmează partea a 2-a

Anunțuri
  1. Ioan B
    23 Decembrie 2010 la 16:10

    Pentru o intelegere si mai buna a limitelor Bisericii, in acelasi spirit, recomand si cartea lui Alexei Homiakov – Biserica e una

  1. 22 Iunie 2011 la 10:27

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: