Prima pagină > Atitudine, Cuvînt Bun, Ortodoxie > „Vă rog să lăsăm totul deoparte şi să ne punem în rînduială sufletele”

„Vă rog să lăsăm totul deoparte şi să ne punem în rînduială sufletele”

Cuvînt de învăţătură de la Sfîntul Ioan Gură de Aur

+ + +

Păstorii duc des oile acolo unde văd că iarba este mai mare, şi nu le mută până ce oile nu pasc toată iarba. Voi face şi eu ca păstorii, căci iată, astăzi este a patra zi când pasc turma aceasta pe imaşul pocăinţei şi nici astăzi nu mă pregătesc să-mi duc turma în altă parte. Mai văd încă belşug de iarbă pe imaş şi multă desfătare şi folos. Frunzişul copacilor, acoperiş şi odihnă oilor în amiaza zilei, nu le dă o umbră atât de plăcută şi folositoare şi nu le face odihna atât de dulce, pe cât de întăritoare şi odihnitoare este citirea dumnezeieştilor Scripturi pentru sufletele cuprinse de tristeţe.

Citirea dumnezeieştilor Scripturi alungă tăria şi fierbinţeala durerii din sufletul nostru şi ne mângâie mai dulce şi mai plăcut ca umbra; ne dă mare mângâiere nu numai când avem pagubă de bani, când ne mor copiii sau în alte necazuri asemănătoare, ci şi când păcătuim. Când un om cade, fiind cuprins şi doborât de păcat, când îl mustră conştiinţa, amintindu-şi necontenit păcatul, când este sufocat de tăria tristeţii, când arde în fiecare zi şi nu găseşte nici o mângâiere, deşi mulţi îl mângâie, atunci, dacă intră în biserică, pe nesimţite se mângâie şi pleacă liniştit, auzind că mulţi sfinţi au căzut şi s-au ridicat şi au ajuns din nou la cinstea de mai înainte.

De multe ori ne ruşinăm să spunem oamenilor păcatele noastre; dar chiar dacă le-am spune, mângâierea lor nu ne este de mare folos; dar când ne mângâie şi ne atinge inima Dumnezeu, atunci este izgonită iute toată tristeţea adusă de satana. De aceea ne-au fost lăsate în scris căderile drepţilor, ca să se câştige din ele şi cei ce fac fapte bune, şi cei ce săvârşesc păcate.

Păcătosul nu-şi pierde nădejdea şi nu se descurajează când vede că şi altul a căzut, dar a putut să se ridice iarăşi; dreptul ajunge mai râvnitor şi mai întărit când vede că mulţi alţii, cu mult mai buni ca el, au căzut; atunci, înţelepţit de teama căderii acelora, va fi totdeauna gata de luptă şi va avea mare grijă de el. Astfel, unul săvârşeşte virtutea, iar celălalt scapă de deznădejde; unul stă tare, celălalt se ridică iute din cădere.

Când ne mângâie tristeţea un om, părem uşuraţi pentru o clipă, dar mai pe urmă tristeţea ne cuprinde iarăşi. Când însă ne mângâie Dumnezeu, prin pilda altora care au păcătuit şi s-au mântuit pocăindu-se, atunci ni se face vădită bunătatea Lui, ca să nu ne mai îndoim de mântuirea noastră; pentru că mângâierea pe care o primim este trainică şi adevărată. Tot aşa în vreme de primejdie, vechile istorisiri ale Scripturii dau leacuri bune celor întristaţi, tuturor celor ce vor să ţină seama de ele.

De ni s-ar confisca averile, de-am fi defăimaţi, de-am fi băgaţi la închisoare, de-am fi biciuiţi, de-ar veni peste noi orice altă primejdie, iute putem să ne recăpătăm curajul când ne uităm la drepţii din Scriptură care au îndurat aceleaşi suferinţe.

Când eşti bolnav şi te uiţi la alţi bolnavi, boala ţi se înrăutăţeşte, şi adeseori capeţi o boală pe care n-o aveai. Unii, de pildă, s-au îmbolnăvit de ochi numai pentru că s-au uitat la cei bolnavi de ochi. Cu sufletul nu este la fel, ci dimpotrivă: dacă te gândeşti mereu la cei care au trecut prin aceleaşi suferinţe ca şi tine, ţi se uşurează tristeţea pricinuită de necazuri. De aceea şi Sfântul Apostol Pavel îi mângâie pe credincioşi în acest chip, dându-le pildă nu numai pe sfinţii în viaţă, ci şi pe cei răposaţi.

Vorbind evreilor care erau gata să se împiedice şi să cadă, el le aduce înainte bărbaţii sfinţi, pe Daniil şi cei trei tineri, Ilie, Elisei, grăindu-le aşa: Care prin credinţă … au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuţitul sabiei,  … alţii de batjocuri şi de bătăi au luat ispitire, încă şi de legături şi de temniţe. S-au ucis cu pietre, … în cojoace au umblat şi în piei de capre; lipsiţi fiind, necăjiţi, de rău supăraţi, cărora nu era lumea vrednică (Evrei 11, 33-38).

Suferinţele împărtăşite uşurează suferinţa şi, după cum atunci când suferi singur un necaz, necazul este fără mângâiere, tot aşa, când găseşti pe un altul care a căzut în acelaşi necaz, necazul devine mai uşor.

Deci, ca să nu cădem doborâţi de toate necazurile ce vin peste noi, să fim cu mare luare-aminte la istoriile din Sfânta Scriptură. Vom lua din ele temei de mare răbdare şi ne vor mângâia nu numai prin aceea că cei din vechime au îndurat aceleaşi suferinţe ca şi noi, ci şi prin aceea că ne vor învăţa cum să scăpăm de nenorocirile ce vin asupra noastră. Ne vor mai învăţa ca, după trecerea furtunii, să ne păstrăm tihna, să nu ne trândăvim, dar nici să nu ne mândrim. Nu-i deloc de mirare ca un om lovit de necazuri să fie smerit şi evlavios. Aşa este natura încercărilor: îi sileşte şi pe cei cu inimă de piatră să se întristeze.

Dar un suflet cu adevărat evlavios, care Îl are pe Dumnezeu necontenit înaintea ochilor, nu-L uită niciodată după ce a scăpat de încercări, aşa cum îl uitau adesea iudeii. De aceea şi proorocul spune: Când îi ucidea pe dânşii, atunci îl căutau pe el, şi se întorceau, şi mânecau la Dumnezeu (Psalmi 77, 38), iar Moisi, cunoscându-le năravul, îi îndemna adeseori cu cuvintele: Când vei mânca şi te vei sătura, ia aminte de tine să nu se lăţească inima ta, şi să uiţi pe Domnul Dumnezeul tău (A Doua Lege 6, 11-12). Şi aceasta s-a şi întâmplat, fiindcă spune Scriptura: Şi a mâncat Iacov şi s-a săturat şi s-a lepădat cel iubit; îngroşatu-s-a, îngrăşatu-s-a, lăţitu-s-a şi a părăsit pe Dumnezeul cel ce l-au făcut pe el, şi s-a depărtat de la Dumnezeu mântuitorul său (A Doua Lege 32, 15).

De aceea, sfinţii trebuie admiraţi nu numai pentru că au fost aşa de evlavioşi şi filozofi în vremea când strâmtorarea era în toată puterea ei, ci şi pentru că au rămas tot aşa de sârguitori şi vrednici şi după trecerea furtunii, când s-au liniştit lucrurile.

Un cal este de admirat atunci când poate merge frumos fără frâu, dar nu-i de admirat când merge frumos stăpânit cu frâu şi zăbale. Mersul lui frumos trebuie pus pe seama frâului, nu pe seama firii deosebite a animalului. Tot aşa se poate spune despre suflet, căci nu-i de admirat un suflet care este liniştit din pricina fricii ce-1 ameninţă. Atunci să-mi arăţi filozofia sufletului şi toată buna lui rânduială, după ce au trecut încercările, după ce ai luat frâul fricii.

Dar tare mi-e teamă ca nu cumva, vrând să-i învinuiesc pe iudei, să învinuiesc felul nostru de vieţuire. Că şi noi facem la fel. Nu-i oare biserica prea strâmtă din pricina mulţimii credincioşilor în zilele când suntem zguduiţi de foamete, ciumă, grindină, secetă, foc sau năvala vrăjmaşilor ?

Atunci filozofia noastră este mare, mare este şi dispreţuirea lucrurilor din lumea aceasta. Atunci nu ne mai supără nici dragostea de avere, nici dorinţa de slavă, nici dorul şi pofta de desfrânare, nici vreun alt gând păcătos, ci toţi cinstim pe Dumnezeu cu rugăciuni şi lacrimi. Atunci desfrânatul se cuminţeşte, cel cu dor de răzbunare caută să se împace cu vrăjmaşul său, zgârcitul se pleacă spre milostenie, mâniosul şi arţăgosul ajung smeriţi, dar după ce Dumnezeu împrăştie acea mânie, după ce a îndepărtat furtuna şi a făcut linişte după atâtea valuri, atunci ne întoarcem iarăşi la gândurile şi faptele de mai înainte. În vremea încercărilor, eu nu am încetat a vă spune toate acestea şi a vi le mărturisi mai dinainte, dar cuvintele mele nu v-au folosit la nimic. Au trecut ca umbra şi ca visul, atât de repede aţi izgonit din minte toate încercările acelea.

De aceea mă tem acum, mai mult decât atunci, să nu atragem asupră-ne nenorociri mai mari decât cele dinainte şi să nu primim de la Dumnezeu o lovitură de care n-am mai putea scăpa. Când un om păcătuieşte des şi Dumnezeu îi trece cu vederea păcatele, dar el nu câştigă nimic de pe urma îndurării lui Dumnezeu şi nu se depărtează de păcat, atunci atrage asupra lui cea mai mare nenorocire, care-1 striveşte desăvârşit, fiindcă nu mai are vreme de pocăinţă.

Aşa s-a întâmplat cu Faraon. Faraon s-a bucurat de îndelunga răbdare a lui Dumnezeu şi la cea dintâi plagă, şi la cea de-a doua, şi la cea de-a treia, şi la cea de-a patra, ca şi la plăgile de mai târziu; dar pentru că nu s-a îndreptat, a fost în sfârşit strivit şi a pierit cu toată oastea lui.

Aşa au păţit şi iudeii. Vrând să arate că locuitorii Ierusalimului au să piară şi că Ierusalimul are să fie pustiit, Hristos a spus: Ierusalime, Ierusalime, cela ce ai omorât pe prooroci şi ai ucis cu pietre pe cei trimişi la tine, de câte ori am vrut să adun pe fiii tăi, în ce chip adună găina puii săi sub aripi, şi nu aţi vrut ! Iată, se lasă vouă casa voastră pustie (Matei 23, 37-38). Mă tem să nu păţim şi noi aşa.

Nu ne învăţăm minte nici din suferinţele altora, nici din suferinţele noastre. Nu vă spun aceste cuvinte doar vouă, celor acum de faţă, ci şi celor care şi-au pierdut zelul lor de fiecare zi, celor care au uitat necazurile de mai înainte, celor cărora nu încetam a le spune, spărgându-mi pieptul, ca după ce vor trece încercările, să rămână în sufletele noastre amintirea încercărilor, pentru ca, amintindu-ne necontenit de binefacerile lui Dumnezeu, să mulţumim neîncetat Celui ce ne-a făcut această facere de bine.

Acestea vi le spuneam atunci, vi le spun şi acum, iar prin voi acelora. Să-i imităm pe sfinţii care n-au fost doborâţi de necazuri, dar nici n-au ajuns trândavi când au avut iarăşi viaţă liniştită, aşa cum au ajuns mulţi dintre noi, ca nişte corăbii uşoare, scufundate de orice val. Când a bântuit sărăcia, eram smeriţi şi cu capul plecat, dar după ce ne-am îmbogăţit, iarăşi ne-am îngâmfat şi am ajuns neînchipuit de nepăsători.

De aceea, vă rog să lăsăm totul deoparte şi să ne punem în rânduială sufletele, spre mântuirea fiecăruia dintre noi. Dacă sufletul este în bună rânduială, îndurăm cu uşurinţă, de dragul poruncii Stăpânului şi al nădejdii în El, foametea, boala, defăimarea, pierderea averilor, sau orice altceva. După cum iarăşi, dacă sufletul nostru nu este împăcat cu Dumnezeu, grijile şi multele supărări ne vor sfâşia viaţa, chiar de-ar curge bogăţia, de-am avea copii, de-am avea bani cu nemiluita.

Să nu umblăm dar după bogăţie, nici să nu fugim de sărăcie, ci fiecare să ne îngrijim înainte de toate de sufletul nostru, să-1 facem destoinic şi pentru chivernisirea vieţii de aici, şi pentru plecarea de aici. Încă puţin şi se va face cercetarea fiecăruia dintre noi, când toţi ne vom înfăţişa înaintea înfricoşătorului scaun de judecată al lui Hristos, însoţiţi de faptele noastre, când vom vedea cu ochii noştri aici lacrimile orfanului, colo desfrânările noastre neruşinate, cu care ne-am înnebunit sufletele; ici suspinele văduvelor, colo purtarea nemiloasă faţă de săraci, jefuirea sărmanilor. Şi nu numai acestea şi cele asemenea acestora, ci şi faptele noastre netrebnice, pe care le-am săvârşit cu gândul.

Sursa: Catacombele Ortodoxiei

Anunțuri
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: