Prima pagină > Atitudine, Cuvînt Bun > Memento mori vs Vanitas vanitatum 

Memento mori vs Vanitas vanitatum 

Vremurile în care trăim sînt atît de înșelătoare, încît am uitat cu desărvîrșire ce înseamnă viața cu adevărat, pentru ce ne-a fost dată de Milostivul Ziditor, am făcut din aceasta un scop în sine. Atitudinea omului postmodern față de moarte este și mai lipsită de conținut. Atît de lipsită, încît ea nu mai există ca atitudine. De aceea, socotesc de mare folos pentru orice creștin să mai parcurgă din cînd în cînd aceste fragmente din Rînduiala Înmormîntării pe care o găsim în orice Molitfelnic ortodox. Doamne, ajută, la luare aminte:

Văzându‑mă zăcând fără glas şi fără suflare, plângeţi toţi pentru mine, fraţilor şi prietenilor, rudelor şi cunoscuţilor, căci ieri vorbeam cu voi şi fără de veste mi‑a venit înfricoşătorul ceas al morţii. Ci veniţi toţi care mă iubiţi şi mă sărutaţi cu sărutarea cea mai de pe urmă, că de acum nu voi mai umbla, nici nu voi mai vorbi cu voi. Pentru că mă duc la Judecătorul, unde nu este părtinire; căci sluga şi stăpânul împreună vor sta; împăratul şi ostaşul, bogatul şi săracul în aceeaşi cinste vor fi; şi fiecare, după faptele sale, sau se va preamări sau se va ruşina. Ci vă rog pe toţi şi mă cucernicesc vouă, să vă rugaţi neîncetat lui Hristos‑Dumnezeu pentru mine, ca să nu fiu rânduit, după păcatele mele, la locul de pedeapsă, ci să mă aşeze unde este lumina vieţii.

Veniţi, fraţilor, să dăm mortului sărutarea cea mai de pe urmă, mulţumind lui Dumnezeu; că acesta a ieşit din rudenia sa şi de groapă se apropie, nemaigrijindu‑se de cele deşarte şi de trupul cel mult pătimitor. Unde sînt acum rudele şi prietenii? Că, iată, ne despărţim; Să ne rugăm ca Domnul să‑i facă odihnă.

Ce despărţire este, o fraţilor! Ce tânguire, ce plângere în ceasul de acum! Deci, veniţi să sărutăm pe cel ce puţin mai înainte a fost cu noi. Că se dă gropii, cu pământ se acoperă, în întuneric se sălăşluieşte, cu morţii se îngroapă. Toate rudele şi prietenii, acum când ne despărţim, să ne rugăm ca Domnul să‑i facă odihnă.

Acum toată mărirea cea înşelătoare a deşertăciunii vieţii se desface; pentru că sufletul a părăsit locaşul său, vasul s‑a spart; lutul s‑a făcut negru, fără glas, fără simţire, mort, nemişcat; pe care petrecându‑l la groapă, să ne rugăm Domnului să‑i dea odihnă în veci.

Ce este viaţa noastră? Cu adevărat, floare şi fum şi rouă de dimineaţă. Deci, veniţi la groapă să vedem, aievea, unde este frumuseţea trupului, unde sînt tinereţile? Unde sînt ochii şi chipul trupului? Toate s‑au veştejit ca iarba, toate s-au stins. Veniţi să cădem la Hristos cu lacrimi.

Mare plâns şi tânguire, mare suspin şi nevoie este despărţirea sufletului. Atunci apare iadul şi pierzarea pentru viaţa cea trecătoare, care este umbră fără fiinţă, vis de înşelăciune care se arată ca o nălucă, chin al vieţii pe pământ. Să fugim departe de tot păcatul lumesc, ca să moştenim cele cereşti.

Văzând pe mort zăcând, toţi să ne gândim la ceasul din urmă, căci omul trece ca fumul pe pământ, ca floarea a înflorit, ca iarba s‑a tăiat, cu pânză se înfăşoară, cu pământ se acoperă. Pe acesta lăsându‑l acoperit, lui Hristos să ne rugăm, ca să‑i dea odihnă în veci.

Veniţi, cei ce ne tragem din Adam, să vedem pus în pământ pe cel după chipul nostru, dezbrăcat de toată frumuseţea, topit în mormânt, putrejune viermilor, de întuneric stricat, de pământ învelit; pe care lăsându‑l acoperit, lui Hristos să ne rugăm ca să‑i dea odihnă în veci.

Când sufletul este răpit cu putere din trup de îngeri înfricoşători, el uită de toate rudele şi cunoscuţii, şi poartă grijă de cele viitoare, de judecăţile ce vor fi asupra deşertăciunii şi trupului mult chinuit. Veniţi să rugăm pe Judecătorul şi toţi să cerem ca Domnul să‑i ierte cele ce a greşit.

Veniţi, fraţilor, la groapă să vedem ţărâna şi praful, din care am fost zidiţi. Unde mergem acum? Şi ce ne‑am făcut? Cine este săracul sau bogatul? Cine este stăpânul? Cine este slobodul? Au nu sînt toţi ţărână? Frumuseţea chipului a putrezit şi toată floarea tinereţilor a veştejit‑o moartea.

Cu adevărat, toate dulceţile şi măririle vieţii sunt deşertăciune şi stricăciune, pentru că toţi vom pieri, toţi vom muri; împăraţii şi mai‑marii, judecătorii şi căpeteniile, bogaţii şi săracii şi toată firea omenească; căci cei ce oarecând erau în viaţă acum sunt aşezaţi în morminte; pentru care să ne rugăm Domnului să le dea odihnă.

Toate mădularele trupului se arată acum netrebnice; cele ce puţin mai înainte erau mişcătoare, toate sunt nelucrătoare, moarte, nesimţitoare; căci ochii au apus, picioarele s‑au legat, mâinile şi auzul au încetat, limba cu tăcere s‑a îngrădit şi gropii se dă. Cu adevărat deşertăciune sunt toate cele omeneşti.

Mântuieşte pe cei ce nădăjduiesc întru tine, Maica Soarelui Celui neapus, Născătoare de Dumnezeu, şi fă milostiv pe Preabunul Dumnezeu cu rugăciunile tale, rugămu‑ne, ca să dea odihnă celui ce a răposat acum, unde sufletele drepţilor se odihnesc; arată‑l moştenitor bunătăţilor celor dumnezeieşti în locaşurile drepţilor, întru pomenire veşnică, ceea ce eşti cu totul fără prihană.

  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: