Prima pagină > Ştiri > Altfel despre Mișcarea Legionară (1)

Altfel despre Mișcarea Legionară (1)

Publicăm Prefața cărții „Mișcarea Legionară în Basarabia. Documente”, apărută în 2011 în Republica Moldova. Despre această carte am scris aici.


Cel ce stă indiferent, fricos şi laş în faţa ţării sale care moare, va fi blestemat de cei ce vin după el.

Ţară, cheamă-ţi feciorii şi vor răspunde. Cei ce te iubesc vor răspunde, iar laşii vor sta muţi…[1]

Corneliu Zelea Codreanu, Căpitanul

Culegerea de faţă reprezintă o contribuţie de-a dreptul inedită la istoria societăţii româneşti din perioada interbelică. Caracterul de contribuţie inedită îi conferă subiectul comun al acestor 300 de documente – crîmpeie din activitatea unor membri ai Legiunii „Arhanghelul Mihail” în Basarabia din cadrul României Mari aşa cum au fost acestea surprinse şi catalogate de agenţii mai puţin instruiţi[2] ai poliţiei şi siguranţei statului democrat român.

Aceste documente cuprind şi unele care ţin de alte organizaţii politice cum ar fi Liga Apărării Naţional Creştine (Partidul Naţional-Creştin, „cuziştii”), Partidul Ţărănesc al dr. N. Lupu, partidul comunist român, precum şi documente care ţin de asemenea reprezentanţi ai clasei politice româneşti ca Pantelimon Halippa şi Victor Iamandi. Aceste documente au fost incluse pentru a oferi o viziune mai largă asupra metodelor de lucru ale statului democrat român şi a atmosferei din acei ani.

Acest subiect – Mişcarea Legionară – a provocat, provoacă şi va provoca atitudini nu numai dintre cele mai diverse şi contradictorii, dar şi dintre cele mai vehemente. Şi asemenea atitudini au apărut din chiar momentul înfiinţării acestei mişcări într-o zi de iunie din anul 1927…

Nici o mişcare politică, socială sau culturală din spaţiul românesc, de cînd există acest spaţiu ca atare, nu a stîrnit atitudini atît de extreme – de la osîndire categorică, definitivă la încuviinţare şi exaltare necondiţionată. Pe drept cuvînt, această mişcare este un fenomen mult mai complex decît cum este catalogat de unii critici drept o „mişcare de extrema dreaptă”. Atitudinea cea mai răspîndită faţă de legionari este una de condamnare a acestora. Şi este firesc dacă e să ţinem seama de următoarele: „Nichifor Crainic, adversar al legionarilor la vremea cînd îşi scrie memoriile, vorbeşte de două campanii de presă pline de exagerări, dirijate de puterea politică interbelică împotriva legionarilor: una în primăvara lui 1938 – ticluită de Armand Călinescu cu sprijinul tuturor directorilor de ziare – şi a doua după aşa-zisa „rebeliune” din ianuarie 1941. Deşi le reproşa legionarilor violenţele şe alte lucruri legate de guvernarea lor (septembrie 1940 – ianuarie 1941), Crainic consideră campania de defăimare pornită de Antonescu „total lipsită de scrupul” (N. Crainic, Zile albe, Zile negre, Casa Editorială Gândirea, Bucureşti, 1991, pp. 298, 337). Despre „obiectivitatea” propagandei comuniste faţă de legionari nu mai are rost să vorbim. Cam aceleaşi clişee fiind preluate şi după 1990, este nevoie de mult discernămînt în trierea informaţiilor.”[3]

Fără a conceptualiza fenomenul legionar, adică fără a-l poziţiona în cordonate conceptuale – pertinente, relevante, adecvate – nu este posibil să înţelegem nici criticile făcute lui, nici elogiile. Cu atît mai mult nu vom putea percepe adecvat textele documentelor cuprinse în această colecţie. Prezenta prefaţă încearcă să ofere o viziune cît de cît empatică asupra acestei Mişcări ca fenomen fără vreo analogie atît în istoria spaţiului românesc, cît şi, cu atît mai mult, în alte spaţii. Aici trebuie, totuşi, să remarcăm, anticipînd mai multe informaţii pertinente, că cea mai apropiată, dar, oricum, departe de a fi similară, este mişcarea sutelor negre din Rusia dinaintea celor trei „revoluţii” – 1905, 1917 februarie şi octombrie.

Legionarismul, ca fenomen social, nu poate fi clasificat exclusiv prin caracterisitici politice sau social-politice după cum se caracterizează partidele. Corneliu Zelea Codreanu sublinia că Legiunea „Arhangelul Mihail” nu este un partid, ci o mişcare. O mişcare născută din durerea poporului român pentru starea de împilare naţională în care se afla, în special după război (Primul Război Mondial). Problemele cu care se confruntau românii ca persoane şi ca popor – corupţia totală a clasei politice, sărăcia, nedreptatea generalizată, decăderea moravurilor – erau văzute ca o urmare firească a cotropirii poporului român de către „străinii de neam” care formau păturile dominante în societate. Clasa politică în persoana aproape a tuturor partidelor de atunci era şi ea văzută nu ca exprimătoarea durerilor poporului, a voinţei lui şi a valorilor lui, ci numai şi numai a intereselor oligarhiei financiare internaţionale.

Spre deosebire de toate celelalte formaţiuni politice, Căpitanul, cum era numit C. Z. Codreanu de către legionari şi nu numai de către ei, considera că starea de umilire, de asuprire în care a fost adus românul poate fi schimbată exclusiv prin formarea unui „om nou” care, de fapt, este românul vechi, cel din trecutul milenar. Acest român nou este nou numai în comparaţie cu generaţiile formate şi învechite în cadrul statului român modern. Omul nou putea fi format ca rezultat al unui proces de conştiinţă: „Mişcarea Legionară nu poate birui decît odată cu desăvîrşirea unui proces interior de conştiinţă a Naţiunii Române. Cînd acest proces va cuprinde pe majoritatea Românilor, şi se va desăvîrşi, biruinţa va veni atunci automat, fără comploturi şi lovituri de stat.”[4]

Pentru a înţelege cît de cît specificul acestei mişcări este util să ne amintim contextul în care ea a apărut.

* * *

Pe data de 29 decembrie 1919 Primul Parlament al noii Românii – al României Mari – ratifica documentele Unirii din anul 1918 adoptate la Chişinău pentru Basarabia, la Cernăuţi pentru Bucovina şi la Alba-Iulia pentru Transilvania şi „părţile ungureşti”. Sub aspect de numeroase schimbări cantitative (suprafaţa a crescut, în comparaţie cu anul 1916, de peste 2 ori, iar populaţia de aproape 2 ori)[5] şi calitative survenite în doar cîteva luni (între martie şi decembrie 1918) noul stat era foarte diferit de Vechiul Regat înfiinţat în 1859. După cum remarcă cercetătorii de profil, „Conferinţa de pace de la Paris din 1919, prin autoritatea indiscutabilă [- s.n.] a marilor puteri, prin amploarea şi nivelul problemelor abordate şi mai ales prin maniera hotărîtă, în fond dictatorială [- s.n.], de soluţionare a lor, părea să pună capăt […] pentru multă vreme marilor diferende politice şi teritoriale dintre state.”[6]

România Mare urma să funcţioneze şi cu o nouă Constituţie adoptată în 1923 sub presiunea zdrobitoare a „Marilor Puteri”, de fapt, a oligarhiei financiare internaţionale. Practic, existenţa însăşi a României Mari era condiţionată, prin adoptarea acestei Constituţii, de către „Marile Puteri” care controlau „Liga Naţiunilor” înfiinţată în 1919.

Războiul Mondial şi-a atins pe atunci scopurile sale: desfiinţarea celor trei monarhii imperiale – Imperiul German, Imperiul Austro-Ungar şi Imperiul Rus – care nu înţelegeau să se supună regulilor impuse întregului glob de către oligarhia financiară internaţională. Scopul urmărit prin înfăptuirea războiului mondial consta, astfel, în înlăturarea acestor piedici geopolitice şi, prin urmare, şi geoeconomice, în faţa impunerii la nivel internaţional a intereselor capitalismului financiar.

Acesta este, prin definiţie, internaţional, mai exact, supra-naţional, trans-naţional, prin faptul însuşi că, pentru funcţionarea sa, el are nevoie să-şi supună necondiţionat economiile, deci şi societăţile, tuturor statelor lumii, să le facă dependente de relaţiile economice externe cu ţările de reşedinţă politică a capitalismului financiar. Istoricii constată că „După primul război mondial, internaţionalizarea vieţii politice şi economice a ţărilor lumii devine un fenomen tot mai accentuat, asta însemnînd, în cazul concret al României, o dependenţă tot mai mare a statutului ei politic şi a situaţiei ei economice de relaţiile cu ţările europene şi chiar cu unele puteri din afara Europei.”[7]

Imperiul Austro-Ungar a fost desfiinţat nu numai instituţional, dar şi teritorial, pămînturile lui fiind împărţite printre popoarele care cîndva îl formau, o parte de teritorii trecînd şi la alte state care nu făcuseră parte din el: la Italia, Serbia („Regatul Slavilor de Sud”) şi România. Imperiul German a urmat şi el o soartă asemănătoare, dar, din cauza unei structuri etno-culturale mai omogene decît vecinul şi aliatul său din sud, s-a ales cu mai puţine, deşi semnificative, pierderi teritoriale. Sub aspect instituţional a fost şi acesta desfiinţat, fiind transformat într-o republică parlamentară cu totul impotentă faţă de problemele cu care se confrunta ţara.

Deşi Imperiul Rus a suferit şi el pierderi teritoriale însemnate – pe seama pămînturilor anterior anexate de către el sau încorporate în el, – mai ales în partea sa europeană (Finlanda, Ţările Baltice, teritorii parţial în favoarea Poloniei şi României), schimbările suferite de el au fost cele mai distrugătoare care pot fi uşor calificate drept genocid. Potrivit unor cercetători, ceea ce a apărut în locul lui – Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (URSS) – se deosebea de Imperiul Rus incomparabil mai mult decît Imperiul Otoman de Imperiul Bizantin al cărui loc îl ocupase.

A distruge trei imperii dintre cele mai puternice, şi decît Imperiul Francez şi decît SUA sau Imperiul Nipon, este pe puterile unei forţe deosebite cum este oligarhia financiară internaţională. Dacă ea a izbutit să distrugă asemenea coloşi geopolitici, ce înseamnă pentru ea să construiască state după hatîrul său ? Este evident că Ţările Baltice, Finlanda sau Polonia nu îşi datorează existenţa statală propriilor eforturi deşi ele nu au dus lipsă de acestea. Ele au fost confecţionate şi admise să existe exclusiv cu anumite roluri geopolitice folositoare pentru cei care au iniţiat, au permis şi au ghidat formarea lor. Orice abatere a acestor state de la rolul prestabilit conduce la desfiinţarea lor. Bineînţeles, la început se încearcă schimbarea regimului politic în locul celui ieşit de sub controlul extern, iar dacă nu se izbuteşte, ceea ce este un caz extrem de rar, atunci se procedează la anexare-alipire-unire la vecinii controlaţi de aceeaşi oligarhie.

Nu avem motive să credem că geneza României Mari ar fi fost alta decît cea a celorlalte state apărute pe ruinele imperiilor nimicite. Faptul că reprezentanţii micilor popoare făceau antecamera la Marile Puteri ale vremii şi, uneori, chiar insistau în cerinţele lor, nu înseamnă că „Marile Puteri” au cedat ceva fără să-şi asigure controlul necesar asupra celor „cedate”. Hotărîrilor de la Chişinău-Cernăuţi-Alba-Iulia li s-a dat curs în planul recunoaşterii internaţionale doar după ce clasa politică românească a reconfirmat că va continua să se supună mecanismelor de control extern deplin (total, de fapt). Aceste mecanisme au fost legiferate pentru români în formă de Constituţia anului 1923.

Nu este vorba numai de stipularea în ea a drepturilor minorităţilor naţionale, deşi această cerinţă a fost vehiculată ca cea mai dură cedare a statului român modern în faţa presiunilor Ligii Naţiunilor. Este vorba de mecanismul de formare a puterii de stat însăşi. Acest mecanism este, prin procedurile sale esenţiale, absolut controlabil de către oligarhia financiară internaţională prin „partenerii” şi filialele ei locale. Un asemenea mecanism, împreună cu sistemele de control asupra conştiinţei sociale (cultura oficială, învăţămîntul public, mass-media şi, înainte de toate, instituţia eclaziastică de stat), a formării adecvate a acesteia nu numai la generaţiile existente, dar şi, în special, la cele noi, asigură generarea unei clase politice absolut loiale oligarhiei.

* * *

Situaţia geopolitică nouă a statului român nu schimba nimic în caracterul său congenital – cel stabilit în 1859 de către artizanii săi reali – aceeaşi oligarhie financiară internaţională. Acest stat a fost confecţionat cu un singur scop: să blocheze accesul pe uscat al Imperiului Rus în direcţia Peninsulei Balcanice, şi, prin aceasta, spre Mediterană şi Orientul Apropiat. Potrivit metodelor standard ale geopoliticii, realizarea rolului geopolitic prestabilit pentru o entitate geopolitică se asigură exclusiv prin impunerea unui control deplin asupra comportamentului populaţiei de pe teritoriul în cauză. De aici şi vine „nevoia” de „modernizare” a românilor.

Modernizarea însemna, de fapt, formarea la români a unui asemenea comportament colectiv care să fie cît mai ostil Imperiului Rus şi oricăror forme de influenţă atribuibile spaţiului rusesc (culturale, spirituale, morale, economice etc.) şi cît mai loial faţă de interesele oligarhiei financiare internaţionale reprezentată pe atunci de Franţa şi, apoi, de conceptul cuprinzător de „Vest”, „Occident”, „Europa”. Modernizarea presupunea implantarea în corpul social al poporului român a unor instituţii funciarmente noi, europene, cît mai deosebite de cele tradiţionale, româneşti, creştine. Impunerea instituţiilor noi în toate sferele urmărea schimbarea radicală a comportamentului colectiv al românilor, deoarece, după cum recunoştea unul dintre promotorii dintre cei mai consecvenţi ai deznaţionalizării românilor – Eugen Lovinescu, – „instituţiile sînt factori generatori de noi deprinderi sufleteşti şi de viitoare realităţi sociale [- s.n.]”[8].

Cunoscutul teolog, preotul academician Dumitru Stăniloae constata într-un articol de la sfîrşitul anilor ’30: „De cîte ori nu ne-a fost dat să vedem sau să suportăm urmărirea prin cea mai aspră cenzură şi prin cele mai grozave ameninţări a oricărei afirmări a ceea ce corespundea cu fiinţa neamului şi cu interesele lui, cîtă vreme se făcea propagandă nestingherită pentru ideologiile şi practicile imorale, atee, masonice.”[9] Într-adevăr, România modernă şi Republica Moldova, în special după 2009, sînt două state române moderne, anume moderne, adică antiromâneşti.(Pînă în 2009 RM nu era „al doilea stat românesc modern”, dar era tot antiromânesc, deşi într-un fel deosebit.)

Piedica cea mai mare pentru formarea unui asemenea comportament îl constituia religiozitatea proverbială a românilor, deoarece religia poporului român era identică cu cea dominantă în Imperiul Rus şi la popoarele din Balcani. De aici şi vine una dintre sarcinile de căpătîi ale modernizării – secularizarea totală, adică desfiinţarea religiozităţii românilor sau, cel puţin, convertirea lor la orice credinţă care să fie cît mai diferită de cea a ruşilor (slavilor de Răsărit – ruşii în sens istoric) şi a popoarelor balcanice.

Astfel, politica statului român modern urmărea consecvent şi, după cum arată evoluţia identităţii acestui popor de la 1859 încoace, nu fără succes, spulberarea din conştiinţa naţională a românilor a oricăror identităţi colective raportate în mod real, nu declarativ sau etnografic, la Ortodoxie. Prin urmare, se impunea secularizarea nu numai a pămînturilor mănăstireşti cum s-a declarat în renumita „iniţiativă” a lui Alexandru Ioan Cuza, dar a întregii conştiinţe sociale, a modului de viaţă însuşi al românilor de la oraşe şi, în special, al celor de la sate.

Sistemul de învăţămînt şi cel de mass-media, alături de instituţiile portante ale capitalismului – băncile, – munceau la modernizarea vieţii „româneşti”. Nu este deloc întîmplătior faptul că aceste instituţii – şi cele educaţionale, şi cele mediatice, nemaivorbind de cele financiare – erau deţinute şi controlate aproape în întregimea lor de către reprezentanţii minorităţilor naţionale, ponderea de frunte în ele constituindu-o evreii veniţi foarte recent în România. Acest lucru a fost remarcat nu numai de numeroşi cercetători, dar şi de statisticile oficiale ale statului român modern. Şi acest fapt a constituit pentru perioada interbelică (la care se referă documentele din prezenta colecţie) o constantă a discursului politic, indiferent de culoarea politică a acestuia. Fapt ce se observă cu pregnanţă şi în documentele prezentate.

Religiozitatea adîncă a românilor, în comparaţie cu toate popoarele vecine lor, făcea din Biserica Ortodoxă o ţintă strategică în ceea ce priveşte nu numai importanţa ei pentru conştiinţa socială, dar şi pentru formarea acesteia. De aceea întreaga politică a statului român interbelic continua cu şi mai multă vehemenţă politica sa de descreştinare a românilor. Academicianul Dumitru Stăniloae, cu referinţă la politica statului român în perioada interbelică consemna: „Am avut miniştri care nu puteau vorbi decît citind din doctrina antireligioasă a evreului Durkheim, am avut manuale în licee în care se propovăduia ateismul şi se batjocoreau lucrurile sfinte ale creştinismului. Se săvîrşeau incinerări cu participarea zgomotoasă a demnitarilor Statului. Erau subvenţionate cu bani grei publicaţii în care se zeflemisea Ortodoxia neamului, dar apărarea ei era interzisă. Şcolile noastre teologice erau degradate şi dispreţuite, preoţimea tratată ca o cenuşăreasă.”[10] O constatare de parcă ar evoca situaţia din Uniunea Sovietică din perioada prigoanei din vremea lui N. Hruşciov sau din cea a regimului din RM de după 2009.

Fără a reforma instituţia bisericească a românilor nu ar fi fost posibilă o schimbare rapidă, la scara generaţiilor, a comportamentului necesar pentru rolul geopolitic atribuit statului român modern la înfiinţarea lui. Fără o asemenea „reformare” distrugătoare nu s-ar fi putut ajunge la acea politică pe care o consemna mai sus pr. Dumitru Stăniloae. Şi într-adevăr, întreaga istorie a acestei instituţii din 1859 demonstrează acest fapt.

De atunci dictatul statului asupra politicii de cadre şi a celei de formare a acestora, precum şi asupra relaţiilor inter-ortodoxe a crescut neîncetat, atingîndu-şi apogeul în numirea lui Miron Cristea în dregătoria de mitropolit-primat al Bisericii Române şi apoi, în 1925, în cea de patriarh: „…în decembrie 1919, înainte de Crăciun, într-o cameră a hotelului „Enescu”, s-au întrunit Goga, N. Ivan, Vasile Goldiş, care au formulat opinia că alegerea mitropolitului primat să preceadă pe cea a desemnării mitropolitului la Sibiu; propunerea a fost adusă la cunoştinţa lui N. Iorga, preşedintele Camerei, care, operativ, a convocat „marele colegiu electoral şi în trei zile am fost ales şi a doua zi instalat şi învestit” (cf. Însemnări personale, în Contribuţii…)[11] Adică, un grup de cetăţeni, dintre care o bună parte nici nu erau ortodocşi, au hotărît cine să fie mitropolit şi apoi patriarh peste ortodocşi. În totală contradicţie cu canoanele Bisericii, cu credinţa ortodocşilor.

O asemenea reeducare a poporului român pe valori opuse celor identitare nu erau necesare numai pentru a asigura ostilitatea funciară împotriva Rusiei ca idee, ca un concept înspăimîntător, şi loialitatea necondiţionată de nimic, pînă la obedienţă autodesfiinţătoare faţă de „Occident”. Această „educaţie” anti-identitară producea pentru sistemul electoral materialul necesar – alegători suficient de alfabetizaţi ca să fie accesibili pentru ziare şi foi volante şi suficient de inculţi sub aspect identitar ca să fie lesne „convinşi” să voteze pe cine trebuie. Din cîte vom vedea în Volumul 2, nici un partid din perioada interbelică nu putea fi admis în cursa electorală fără acordul reprezentanţilor oligarhiei financiare internaţionale. Deci, alegătorul român, „poporul român” reeducat în baza „valorilor general umane”, putea vota persoane (propuse de partide) doar dintr-o listă aprobată pentru el de către nişte instituţii din afara ţării lui de a căror existenţă alegătorul habar nu avea.

* * *

Astfel, sistemul politic impus prin Constituţia de la 1923 genera, în baza calităţii electoratului şi a procedurilor prin care se desfăşura procesul politic, o clasă politică cu însuşiri necesare moderne: anti-ortodoxă, dependentă de oligarhia locală (adică deplin coruptă), loială necondiţionat faţă de „Marile Puteri” („partenerii externi”). Prin această clasă politică se asigura rolul geopolitic al statului modern român de la înfiinţarea sa în 1859. În 1918 acest rol i-a fost confirmat şi i s-au încredinţat şi alte pămînturi cu populaţie românească pe care să o reeduce în baza aceloraşi stereotipuri (mituri) ca şi cea reeducată în mare parte în Vechiul Regat. Politica externă a statului român modern în perioada interbelică, inclusiv formarea la comanda/propunerea „Marilor Puteri” a „Micii Înţelegeri” („Mica Antantă”) şi a „Înţelegerii Balcanice” („Antanta Balcanică”), confirmă rolul geopolitic subordonat „Vestului” al acestei entităţi geopolitice numite „România Mare”.

Ţinînd seama de aceste condiţionări impuse statului atribuit românilor în 1859, de rotunjirea acestui stat în 1918 ca o „promovare” firească pentru realizările obţinute,– atît pe plan extern ca stavilă împotriva Imperiului Rus, cît şi pe plan intern ca putere de stat subordonată deplin oligarhiei financiare străine, – nu este cu putinţă să calificăm această entitate geopolitcă drept un stat românesc, al românilor şi pentru români. Cu toate acestea în istoriografia oficială acest stat este numit „statul român modern”. Astfel, calificativul de „modern” exprimă opoziţia ontologică – în plan geopolitic, spiritual-moral, cultural şi social-economic – a acestui nou stat faţă de Ţările Româneşti întemeiate în veacurile XIII-XIV de către români şi pentru români.

Statul român modern se deosebeşte de Ţările Româneşti în aceeaşi măsură în care Imperiul Otoman se deosebea de Imperiul Bizantin şi Uniunea Sovietică de Imperiul Rus. Aceste state noi ocupă acelaşi teritoriu şi se impun autoritar asupra aceleiaşi populaţii, dar instituţiile prin care ele funcţionează generează „noi deprinderi sufleteşti şi […] viitoare realităţi sociale”. Adică noile state deznaţionalizează vechile popoare şi confecţionează noi entităţi sociale bazate pe valori noi, noi în raport cu cele foste identitare, adică străine de cele identitare. Deznaţionalizarea instituţionalizată se numeşte etnocid, adică ucidere de etnii, uciderea nu fizică ca în cazul genocidului, dar uciderea (desfiinţarea) culturală, spirituală, morală.

În final, rezultatul este acelaşi ca şi în cazul genocidului: vechiul popor dispare definitiv, fiind înlocuit cu un popor cu totul nou care doar biologic se trage din vechea populaţie. Deşi ungurii de astăzi sînt, majoritar, sub aspect genetic, români şi slavi, ei sînt, sub aspect cultural, moral, spiritual, identitar, un popor cu desăvîrşire diferit de „materialul biologic” din care el s-a constituit. Este ceea ce a încercat totalitarismul sovietic să confecţioneze: un nou popor sovietic. Un fel de „naţiune americană”, în cazul nostru, o nouă „naţiune română” care nu că nu are nimic în comun cu poporul român care a dat naştere Ţărilor Româneşti, limbii şi culturii lui, ci, sub aspect identitar, se întemeiază pe valori opuse celor ale românilor.

Diferenţa dintre etnocid şi genocid constă numai în metode: cele genocidale sînt rapide, pe durata unei generaţii, cel mult a două-trei. Aceste metode se numesc totalitarism. Din cauza acestei viteze de cel mult trei generaţii, schimbările sînt direct vizibile de către fiecare membru al fiecărei generaţii dintre cele trei. Metodele de etnocid se întind pe mai multe generaţii, astfel încît diferenţa dintre generaţii să fie sesizabilă nu mai mult decît ca un „conflict dintre generaţii”. Acest conflict reproducîndu-se direcţionat şi consecvent, la fiecare generaţie înregistrîndu-se noi „pierderi de memorie” istorică şi noi achiziţii de „valori moderne”. Aceste metode se numesc democraţie.

Bineînţeles, o asemenea condiţionare riguroasă a existenţei României – „mici” şi „Mari” – nu era conştientizată de societatea românească, în special de cea din noile „provincii istorice”. Dar încă din perioada Vechiului Regat unii intelectuali au surprins caracterul antinaţional al clasei politice. M. Eminescu – filozoful politic – a fost printre primii dacă nu chiar primul care a înţeles aceasta şi chiar a introdus şi popularizat termenul socio-politic de pătură superpusă impusă de oligarhia financiară străină asupra şi împotriva poporului român. Potrivit unor cercetători[12], moartea poetului a fost de fapt o reacţie punitivă a clasei politice „româneşti” menită să astupe pentru totdeauna gura acestui filozof politic patriot. De aceea „făuritorii” României moderne, adică proprietarii ei s-au străduit ca noi să-l cunoaştem astăzi pe Eminescu ca poet naţional şi să nu îl cunoaştem aproape deloc ca filozof politic naţional.

Aceeaşi viziune despre originea statului român modern o împărtăşea şi filozoful din perioada interbelică Nae Ionescu: „Nu ignorăm că statul român modern a avut în chip statornic tendinţa de a transforma biserica într-un simplu instrument de poliţie socială, – ceea ce nu era decît foarte firesc, dat fiind că toată generaţia de la 1848 era francmasonă [- s.n.].”[13] Este vorba de acea generaţie care a organizat statul român modern în 1859.

Ce este statul român modern şi cine l-a creat ne-o spun chiar ziditorii lui. În veacul XXI, cînd România s-a afirmat deja ca stat deplin masonic[14], cu toate componentele sale – de la cele spirituale (Patriarhia Română) la cele demografice (homosexualitatea şi avorturile în masă) – ziditorii ei nu mai au nevoie să păstreze un văl de mister ieftin asupra originilor acestui stat. „România este un stat eminamente masonic. Unirea Principatelor de la 1859, ca de altminteri şi Marea Unire de la 1918 sînt opere esenţialmente masonice. Masoneria Română, de la înfiinţarea primei Loji în 1734 la Galaţi şi pînă în 1937, cînd s-a autosuspendat, s-a manifestat plenar ca un modelator şi moderator social. Aceasta este menirea masoneriei, cu atît mai mult în zilele noastre, cînd România se confruntă cu o criză economică, socială, politică şi în primul rînd morală. […] Masoneria reprezintă cărămida de temelie a României moderne.”[15]

Această trăsătură identitară a statului român modern explică întreaga sa politică de „modernizare”, adică de secularizare a Bisericii Române şi a conştiinţei naţionale a poporului român, operă continuată după 1918 pînă astăzi. Produsul acestei opere este un „român nou”, incompatibil cu românul eminescian, cu românul milenar, cu cel care a întemeiat şi apărat Ţările Româneşti. Este, sub aspect ontologic, un „anti-român”, ceea ce este astăzi, în veacul 21, un lucru perfect evident şi afirmat.

Astfel, în 1918, odată cu cuprinderea majorităţii românilor în noul stat, începea noua fază de „modernizare” a tuturor „noilor” români incluşi în această entitate geopolitică. Condiţia includerii lor era, deci, să fie supuşi modernizării (deznaţionalizării), căci, altfel, statul român modern nu ar fi putut să-şi îndeplinească rolul geopolitic pentru care el a fost proiectat, adică să-şi justifice în faţa finanţei internaţionale existenţa.

Politica de modernizare, fiind condiţia sine qua non a existenţei statului român modern, a constituit o constantă a statului, indiferent de partidele aflate la putere, mai ales că ele toate îşi datorau existenţa permisiunii acordate de emisarii internaţionalei financiare. Această politică şi, în special, variatele justificări ale ei au fost încredinţate intelectualităţii angajate de către oligarhie direct sau prin intermediul clasei politice. Cenzura liberală funcţiona în România cu aceeaşi rigoare ca şi cea comunistă în Uniunea Sovietică post-stalinistă: doar scopurile urmărite erau identice – confecţionarea unei noi colectivităţi fără memorie istorică.

Cu toate acestea, în perioada interbelică au existat cîteva voci puternice, deşi izolate, care s-au opus, în plan intelectual şi moral, cu substanţiale argumente, politicii de deznaţionalizare a românilor. O voce de acest fel era cea a pr. Dumitru Stăniloae care dezavua şi înfiera politica din perioada interbelică a statului: „Fraudele pe de o parte, iar masoneria şi sectele pe de alta măcinau ca viermii organismul nostru de stat, aduceau lîncezire în suflete şi dezagregare în unitatea noastră naţională [- s.n.], turnau leşia ucigătoare peste iubirea de neam [- s.n.]. Între toate acestea era o legătură, pe toate le unea conspiraţia răufăcătorilor de-a duce la groapă acest neam. Unii intrau în această conspiraţie cu deplină ştiinţă, alţii din ignoranţă şi din interes de pricopsire personală.”[16]

Gînditorul creştin a surprins foarte exact metodele de adîncime folosite de către clasa politică pentru deznaţionalizarea românilor: dezagregarea unităţii naţionale şi atrofierea sentimentului moral de iubire de neam. Unitatea naţională este rezultatul împărtăşirii solidare de către generaţiile în viaţă a valorilor identitare ale tuturor generaţiilor premergătoare. Pîngărirea, batjocorirea, zeflemisirea, ironizarea, marginalizarea, trecerea sub tăcere a acestor valori, precum şi infiltrarea unor valori potrivnice are drept scop şi drept rezultat surparea unităţii naţionale. Răcirea iubirii de neam conduce în mod direct la indiferenţa faţă de propriile valori, faţă de trecut, faţă de jertfa înaintaşilor, desfiinţează răspunderea faţă de generaţiile premergătoare şi faţă de cele viitoare. Evoluţia indiferenţei este dispreţul faţă de aceste valori şi faţă de cei care le mai împărtăşesc.

Conspiraţia este stilul prin excelenţă al răufăcătorilor. Căci dacă nu s-ar ascunde în urzirea celor rele răufăcătorii ar putea fi lesne opriţi de indignarea poporului care îndată s-ar vedea ţinta uneltirilor acelora. Pr. Dumitru Stăniloae califică, de fapt, politica clasei politice a statului român modern, a regimului democrat al acestuia, a democraţiei în sine, drept o conspiraţie a răufăcătorilor. Iar scopul acestei conspiraţii este cel de „a duce la groapă acest neam,” adică de a-l nimici, a-l supune genocidului lent, dar sigur cum este etnocidul.

* * *

Cei care s-au împotrivit deznaţionalizării poporului, etnocidului latent, erau de foarte diferite origini intelectuale, morale şi, deci, religioase. Oricum, aceste rezistenţe pot fi grupate în două curente reciproc incompatibile chiar dacă ele se opuneau unui duşman de moarte comun. Astfel, în opoziţie la pseudo-românismul liberal (democratic, occidental) s-au format două alternative, fiecare dintre ele revendicîndu-şi vocaţia tradiţionalistă.

Un curent, care poate fi numit convenţional românismul creştin, ortodox, era reprezentat, în plan intelectual, de asemenea gînditori ca pr. Dumitru Stăniloae, pr. Ilie Imbrescu, filozofii Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu, Gheorghe Racoveanu, sociologii Traian Brăileanu, Ernest Bernea, gînditorii politici Corneliu Z. Codreanu, Constantin Papanace, Nichifor Crainic, Ion I. Moţa şi alţii.

Acest curent pornea de la înţelegerea credinţei adevărate, revelate oamenilor de către Dumnezeu Însuşi, a Ortodoxiei, ca axa existenţială şi chezăşie absolută a existenţei în această lume şi în veşnicie a românilor ca fii ai Bisericii Ortodoxe. În cadrul acestui curent de gîndire se încerca o explicare teologică sau mai puţin teologică a problemelor cu care se confrunta poporul român, atît a celor spiritual-morale şi culturale, cît şi a celor politice şi economice. Rezolvarea problemelor era privită ca o aplicare mereu creativă şi conştientă a experienţei aproape bimilenare a poporului român, fără a abdica de la valorile creştine, unicele care conduc spre veşnicia cu Dumnezeu.

Al doilea curent de opoziţie privea Ortodoxia cel mult ca un atribut identitar, dar nu ca singura credinţă mîntuitoare. Pentru gînditorii acestui curent etnicitatea era un dat ancestral de care „se agaţă”, pe parcursul istoriei, diferite trăsături care „îmbogăţesc” acest dat fără să-l altereze. La fel şi Ortodoxia era o asemenea „îmbogăţire” a „matricii etnice” a românilor. Fără vreo argumentare bazată pe fapte istorice, fără vreo metodologie ştiinţifică sau de alt gen, aceşti autori, în esenţă necreştini, construiau diferite „definiţii” pentru „substanţa etnică” şi explicaţii ale acestora.

Ei priveau modernizarea ca pe o tentativă sortită apriori eşecului care, oricum, nu poate shimba „substanţa etnică” ancestrală şi numai supune poporul român la suferinţe sociale şi morale pe cît de nemeritate, pe atît de inutile, de inoperante. Prin aceasta modernizarea frînează sau chiar blochează dezvoltarea poporului în sensul afirmării etnicităţii lui, dar nu o poate altera sau distruge: datul este dat.

Acest curent a avut mai multe denumiri, dar nouă ne pare că mai aproape de realitate este denumirea de autohtonism, adică de românism autohtonist, chiar dacă el nu are nimic în comun cu însuşirile care alcătuiesc adevărata autohtonicitate a poporului nostru. Cel mai cunoscut teoretician (dacă lipsa de argumente istorice sau de metodologie poate fi calificată drept „teorie”) al autohtonismului este Lucian Blaga. Un altul a fost cunoscutul poet Octavian Goga.

Nu se poate stabili o corelaţie riguroasă între aceste curente şi diferite forţe politice. Oricum, o corelare mai sigură se poate lesne observa între curentul modernizator şi clasa politică care era, practic, cu excepţiile cunoscute, axată pe democratizare (ca manifestare necesară a modernizării), adică pe deznaţionalizarea românilor.

* * *

Sistemul politic construit în România începînd cu 1859 nu a fost schimbat în esenţă nici după adoptarea noii Constituţii din 1923. Clasa politică a ajustat mecanismul de formare a puterii de stat la noile realităţi. Sistemul a fost construit astfel încît să fie controlabil de către finanţa internaţională. Controlul se efectua prin oligarhia comercială şi industrială a statului român modern. Capitalismul industrial şi cel comercial nu pot funcţiona în principiu fără suportul capitalismului financiar internaţional. Acest suport, de fapt, dictat, este pîrghia principală care determină comportamentul oligarhiei industriale şi a celei comerciale, precum şi activitatea guvernelor formate prin mecanisme electorale. Prin aceste pîrghii sînt controlate economiile „naţionale” ale statelor care nu au puterea militară suficientă să se opună dictatului capitalismului financiar. De unde se desprinde, de altfel, şi geneza „Marilor Puteri”: cei care au puterea să se opună – în ultimă instanţă cu mijloace militare – dictatului oligarhiei financiare sau au puterea să impună acest dictat se numesc „Mari Puteri”.

Interesele oligarhiei localizate în România Mare erau reprezentate fidel de către camarila regală şi cele două partide care se rînduiau la cîrma aparatului de stat: Partidul Naţional Liberal şi Partidul Naţional Ţărănesc (ca în orice democraţie clasică – Marea Britanie, SUA, Franţa, Germania, Japonia, Italia, Spania, Suedia etc.). Bineînţeles, oligarhia dispunea şi de alte partide, cum ar fi Partidul Poporului (general A. Averescu) sau Partidul Naţional Democrat (prof. Nicolae Iorga), care erau mereu gata să preia frîiele puterii în cazul în care cele două eşuau simultan să menţină încrederea alegătorilor. În cadrul acestui sistem politic regele (de fapt, camarila care îl înconjura pe rege, cu acordul lui, şi filtra informaţiile către el şi de la el, determinînd deciziile lui) avea rolul de „frînă de siguranţă” care oricînd să poată opri evoluţia evenimentelor în vreo direcţie nedorită de oligarhie. În acest scop regele era dotat cu dreptul de veto asupra oricărei legi sau hotărîri de guvern, cu dreptul de a dizolva oricînd parlamentul şi a numi noi alegeri, a desemna un nou guvern etc. Ca în orice monarhie constituţională, democratică.

Administrarea curentă a activităţii aparatului de stat (a mecanismului de exercitare a puterii), precum şi administrarea procesului legislativ era încredinţat partidului care se afla la guvernare care, în perioada interbelică, era, practic, unul dintre cele două. Atît conducerea acestor partide, cît şi componenţa camarilei era formată din reprezentanţi ai oligarhiei, unii membri ai oligarhiei fiind uneori chiar membri ai guvernului (cum era cazul liberalului Constantin Angelescu, dar şi alţii).

Unica diferenţă dintre cele două partide se reducea la vechimea în statul român modern a grupului oligarhic care stătea în spatele partidului respectiv. Esenţial este că oligarhia „românească”, in corpore, era conectată la capitalul financiar străin fără de care ea nu putea activa. Partidul Liberal era sprijinit în special de vechii oligarhi care s-au dinastizat în perioada de afirmare a statului român modern, adică în deceniile de după 1859. Partidul Naţional Ţărănesc era sprijinit mai mult de către oligarhii proveniţi din noile teritorii încorporate în statul modern. Aceştia pretindeau şi ei, sub aspect politic, adică al participării la înfruptarea din fondurile şi privilegiile de stat, la prerogativele oligarhiei provenite din Vechiul Regat.

Tocmai de aceea oligarhia proaspăt încorporată în stat era interesată în atragerea capitalului industrial şi comercial străin ca acesta să coopereze cu ea, făcîndu-o prin aceasta mai puternică în relaţiile cu vechea oligarhie a Vechiului Regat. În acest scop Partidul Naţional Ţărănesc promova „revizuirea legislaţiei economice pentru a se introduce „egalitatea de tratament” a capitalurilor străine cu cele româneşti. Unele măsuri, prin aplicarea politicii „porţilor deschise”, exprimau hotărîrea de a lovi marea burghezie liberală.”[17]

Oricare ar fi fost fricţiunile în jurul împărţirii produsului naţional dintre cele două partide ale oligarhiei locale, ele erau obligate să păstreze categoric rolul geopolitic fixat de către oligarhia internaţională pentru statul român modern. Şi partidele înţelegeau perfect aceasta: „În domeniul politicii externe se afirma hotărîrea de a continua politica tradiţională, întrucît aceasta „nu aparţine partidelor, ci ţării”.[18] Prin „ţară” se înţelege, fireşte, statul român modern. Şi nu lui, de fapt, ci oligarhiei financiare internaţionale îi aparţine politica externă a statului român modern.

Astfel, sistemul politic confecţionat pentru români era axat, ca orice sistem democratic, pe oligarhia locală care acţiona, la rîndul ei, prin două pîrghii care alcătuiau clasa politică: camarila şi partidele, precum şi mass-media reprezentată în epocă în special prin ziare şi reviste. Deşi activitatea camarilei nu era reglementată şi nici existenţa ei nu era fixată prin legi, ea acţiona prin rege şi prin partide. Oricum, ea făcea parte din sistem ca o componentă neformală şi implicită. După cum am remarcat mai sus, nici un partid nu putea fi acceptat în sistem fără a avea acordul tacit sau expres al oligarhiei locale şi al celei străine. Sistemul politic fiind astfel construit, el asigura o deplină stabilitate pentru satisfacerea intereselor proprietarilor săi – oligarhia financiară internaţională, – precum şi pentru vechilii ei în persoana oligarhiei locale „naţional-liberale” şi „naţional-ţărăneşti”.

Mai mult decît atît. Acest sistem putea foarte rapid, ca şi orice democraţie autentică, în decurs de cîteva ore să se comuteze în funcţionarea sa de la regimul democrat („electoralist”-pluripartidist) la regimul totalitar (monopartidist). Exact aşa s-a întîmplat în noaptea de 10 februarie 1938 cînd regele a anunţat că parlamentul este dizolvat, activitatea partidelor se suspendă pe termen nelimitat (pînă în 1990, de fapt), el formează guvernul şi un singur partid pentru toţi – Frontul Renaşterii Naţionale.

În noul guvern şi partid au intrat aproape toţi liderii celor două partide mari ale oligarhiei şi unii reprezentanţi ai partidelor mai mici ale ei. Adică, clasa politică „românească” s-a restructurat într-o noapte din pluripartidism în monopartidism, din politicieni „aleşi” prin scrutin în politicieni numiţi prin decret regal. Nu a fost nevoie de nici o luptă de stradă, de nici o lovitură de stat, de nici o demonstraţie de protest. A fost nevoie numai de anunţul făcut de rege la sugestia camarilei. Mai jos vom vedea cauzele comutării sistemului politic român de la democraţie la totalitarism (de fapt, în esenţă, e una şi aceeaşi, mediul înconjurător al sistemului diferind).

* * *

Îndată după încheierea războiului şi încorporarea noilor teritorii în sistemul politic al statului român modern pentru majoritatea românilor s-a pus problema refacerii vieţii sociale şi economice. Dar refacerea nu urma să constituie o revenire la situaţia de dinainte de război, ci la o nouă ordine care să elimine abuzurile şi nedreptăţile pe care războiul le-a exacerbat. Corupţia pe seama aprovizionării armatei în timpul operaţilor militare a generat o întreagă pătură de parveniţi. Oamenii doreau dreptate: pedepsirea acestor tîlhari din clasa politică. Ţăranii care, în calitate de ostaşi, de grosul armatei, au dus greul războiului, aşteptau împroprietărirea cu pămînt, mai ales că regele Ferdinand le-o promisese personal în tranşee înainte de bătăliile victorioase de la Mărăşti şi Mărăşeşti.

Problemele pe care le resimte populaţia, Ţara, sînt formulate cel mai bine de către vînătorii de voturi, adică de partidele care pretind să guverneze. E un specific definitoriu al democraţiei: formularea problemelor în programele electorale ale partidelor. Doar prin aceste programe partidele urmăresc colectarea a cît mai multe voturi. De aceea ele caută să surprindă cît mai exact nevoile celor mulţi (ale celor care votează masiv) ca să le exprime în limbajul potenţialilor votanţi majoritari.

Deja un cu totul alt aspect este faptul că partidele, mai exact finanţatorii lor, oligarhii, văd problemele foarte diferit decît populaţia şi le formulează pentru ei înşişi şi mai diferit decît pentru alegători. Cel mai important este ca alegătorii să nu afle cumva ce probleme şi ale cui au de gînd să rezolve într-adevăr partidele cînd vin la putere. Că dacă alegătorii ar afla, nu că nu ar vota nici un patrtid, ci le-ar lua pe fugă cu furci şi cu ţepoaie, ar porni un război al întregului popor de eliberare naţională. Şi o cu totul altceva decît cele pe care doresc să le rezolve partidele şi decît cele resimţite de către alegătorii majoritari sînt problemele reale ale poporului, ale Ţării, nu ale populaţiei sau ale statului superpus.

În anul 1919, adică, practic, îndată după Unire, majoritatea populaţiei Ţării vedea problemele astfel (după cum le-a surprins guvernul prezidat de Alexandru Vaida-Voievod, unul dintre reprezentanţii de seamă ai clasei politice): „garantarea unui regim democratic naţional prin reforma agrară, reforma administrativă, desfiinţarea jandarmeriei şi înlocuirea ei cu o miliţie de stat la dispoziţia organelor administrative, unificarea monetară, introducerea impozitului progresiv pe venit, revizuirea averilor şi confiscarea celor făcute prin fraudă în timpul războiului, iar pentru muncitori dreptul la asociere, salariu egal la muncă egală, 8 ore de muncă, contract colectiv etc.”[19]

Prezenţa neproporţional de mare a neromânilor în clasele avute, printre profesiile libere (avocaţi, ziarişti, oameni de artă, profesori universitari) şi printre studenţi creau românilor impresia de parcă ţara lor s-ar afla sub ocupaţie. Şi aceasta cînd chiar şi populaţia Vechiului Regat cunoscuse ce este cotropirea în anii de ocupaţie germană a Regatului.

Concepţia eminesciană de pătură superpusă îşi găsea confirmarea practic la fiecare pas. Bunăoară, numărul studenţilor români la univeristăţile din ţară era, la cele mai importante facultăţi, cum erau cele de drept, medicină, farmaceutică, inginerie, comerţ, ştiinţe exacte, mult inferior, sub aspect proporţional, cu cel al minorităţilor. Astfel, la Universitatea din Iaşi, la facultatea de medicină 67% de studenţi erau evrei, iar la cea de farmaceutică peste 70%. La Universitatea din Cernăuţi, din 1300 de studenţi numai 300 erau români şi 150 de alte naţionalităţi, studenţii evrei constituind 850 la număr. În vreme ce procentul populaţiei evreieşti per total în România Mare era de 4,2 %. Sau în domeniul industriei. De exemplu, în Basarabia circa 70% din toate întreprinderile şi atelierele erau deţinute de proprietari evrei. Procentul lor în populaţia ţinutului fiind de 7,2%., iar în populaţia orăşenească de circa 35%. Unii călători din epocă remarcau cu uimire că, bunăoară, la Chişinău, majoritatea firmelor de prăvălii, de ateliere erau scrise numai în limba idiş fără vreo traducere în română sau rusă.

Pe fundalul propagandei patriotice care a precedat Unirea şi a continuat cu o şi mai mare intensitate pentru a o justifica, în încercarea de a determina populaţia să rabde lipsurile de dragul Unirii înfăptuite, o asemenea situaţie etno-socială devenea izbitoare pentru băştinaşi. De aceea, căutătorii de voturi erau nevoiţi să abordeze şi aceste nedumeriri ale românilor, să le promită schimbarea în acest sens.

În asemenea condiţii, ca protest la situaţia existentă se intensifică demersurile etno-sensibile, bazate pe dezamăgiri de ordin etno-social şi moral. Iniţial aceste demersuri aveau un caracter izolat, spontan. Dar, dat fiind că ele reflectau o stare de spirit generală, mai ales printre tineri, printre studenţi, aceste demersuri capătă îndată ecou în toată ţara şi, destul de rapid, se constituie în diferite forme organizatorice. Astfel, la 4 martie 1923 la Iaşi se înfiinţează Liga Apărării Naţional-Creştine (LANC) în frunte cu profesorul de drept A. C. Cuza care, în perioada antebelică, a condus împreună cu Nicolae Iorga Partidul Naţional Democrat.

Mesajul virulent antisemit şi incisiv faţă de guvernare le-a făcut pe cele două partide guvernante – PNL şi PNŢ – să accepte, în forme mai moderate, acelaşi mesaj. Bineînţeles, nu era vorba de rezolvarea problemelor semnalate de LANC, ci de nevoia de a prelua  mesajul unui potenţial concurent electoral. Această preluare îl dezarmează pe concurent şi, prin urmare, nu îi permite să se conecteze la alegător. Astfel, sistemul politic se protejează de un intrus.

Problemele semnalate de LANC şi soluţiile propuse de aceasta găseau înţelegere şi sprijin în pături destul de largi ale populaţiei. Polemicile pe marginea acestor probleme erau tirajate în numeroase publicaţii. Faptul că mesajul LANC a fost receptat destul de călduros aceasta nu înseamnă deloc că cei care resimţeau aceste probleme aveau aceeaşi înţelegere a lor sau a soluţionării lor. În cadrul LANC responsabil pentru organizarea studenţilor în toată ţara a devenit Corneliu Zelea Codreanu, un student de al prof. A. C. Cuza. În decurs de 3 ani LANC, sub aspect electoral, a bătut, practic pasul pe loc. Această stagnare a generat nevoia de noi abordări a problemelor existenţiale ale poporului român ceea ce a condus, inevitabil, la disocierea de LANC a unui grup de tineri în frunte cu C. Z. Codreanu care în iunie 1927 au anunţat formarea unei Mişcări – Legiunea „Arhanghelul Mihail”.

* * *

După cum a declarat în repetate rînduri fondatorul ei, Legiunea nu este un partid, ci o mişcare de înnoire a poporului român, de „înviere” cum se exprima C. Codreanu. Nu vom reproduce aici evenimentele biografiei Căpitanului Mişcării Legionare şi nici etapele evoluţiei legionarismului ca forţă politică. Important este să constatăm că în decurs de 10 ani Mişcarea a crescut de la 5 membri şi simpatizanţi la multe sute de mii şi, conform unor studii, la peste 1 milion 100 mii din cei circa 3,8 milioane de alegători cîţi erau la un moment dat în România Mare. Deşi Mişcarea se declarase a nu fi un partid, ea participa la alegeri prin propriile partide pe care le înregistra consecutiv cu ocazia diferitelor campanii electorale: Garda de Fier şi partidul „Totul pentru Ţară”. Nici un partid în întreaga istorie a României moderne nu a înregistrat performanţe asemănătoare.

Asemenea performanţe se datorează originalităţii extraordinare a acestei  Mişcări. La un studiu atent şi imparţial al acestei Mişcări se constată că ea nu se înscrie în nici un fel de clasificări proprii oricăror partide şi formaţiuni social-politice: stînga-dreapta-centru, moderat-extremist, conservator-progresist, democrat-autoritar-totalitar, etc.

Fondatorul acestei Mişcări, C. Z. Codreanu, a construit-o pe principii absolut inedite pentru orice formaţiune politică. Dacă toate partidele pornesc de la un program de prefaceri economice, sociale, politice, Căpitanul a pornit de la om, nu de la program: „Noi nu am avut nici un program. Şi acest fapt va naşte desigur un mare semn de întrebare. […] Dar nu ne-am legat împreuna cei ce cugetam la fel, ci acei ce simţeam la fel. Nu cei ce aveam acelaşi fel de a gîndi, ci acei ce aveam aceeaşi construcţie sufletească. […] Dacă nu aveam, aşadar, nici bani, nici programe, aveam în schimb pe Dumnezeu în suflete şi el ne insufla puterea nebiruită a credinţei. Legiunea nu este numai un sistem logic, o înlănţuire de argumente, ci o „trăire”. După cum cineva nu este creştin dacă „cunoaşte” şi „înţelege” Evanghelia, ci numai dacă se conformează normelor de viaţă afirmate de ea, dacă o „trăieşte”[20]

În aceste puţine cuvinte rezidă aproape întrega originalitate a Mişcării. Ea se bazează pe cei care simt la fel, adică pe cei care împărtăşesc aceleaşi valori morale. În al doilea rînd, legionarii pornesc nu de la program, ci de la trăirea unor valori, a unor idealuri. Da, după cum vom vedea, Mişcarea este şi un sistem logic, şi o înlănţuire de argumente cum nici un alt partid nu le-a avut. Dar ea se bazează înainte de toate pe trăire, pe autenticitate, pe sinceritate, căci orice trăire porneşte de la sinceritate. Chiar numai aceste trăsături sînt suficiente pentru a se deosebi de orice componentă a sistemului politic al statului român modern sau al oricărui alt stat modern.

Dar ea mai avea încă o calitate absolută: ea nu era finanţată de nici un oligarh, nici local, nici străin. Au existat o mulţime de insinuări în presa aservită oligarhiei, precum că Legiunea ar fi fost finanţată de Germania hitleristă. Nu există nici un document în acest sens, nici o „înlănţuire de argumente”, ci numai insinuări. Dimpotrivă, există o înlănţuire de argumente-fapte care exclud această ipoteză, dar, din lipsă de spaţiu în acest volum argumentele sînt expuse în volumul doi al documentelor.

Trăsătura cea mai scandaloasă pentru sistemul politic era axarea Mişcării pe Ortodoxie ca valoare supremă a poporului român, ceea ce era în absolută incompatibilitate cu sistemul politic al statului român modern, cu statul însuşi, cu menirea lui preprogramată de artizanii lui. Raportarea doctrinei Mişcării la Ortodoxie şi, totodată, ca urmare firească, abordarea problemelor existenţiale ale poporului român poziţiona Mişcarea în coordonate improprii pentru o formaţiune social-politică, dar deplin adecvate unei mişcări de eliberare naţională şi de refacere moral-spirituală. Eliberarea ţinea, fireşte, de desfiinţarea sistemului politic al statului român modern şi înlocuirea acestuia cu un sistem politic românesc, al poporului român şi pentru poporul român, cuprinzînd, bineînţeles, şi toate persoanele de alt neam care acceptă să conlocuiască cu românii după legile morale ale băştinaşilor.

Astfel, Mişcarea Legionară se poziţiona între coordonatele următoare. Biserică- Neam-Stat. Fără o considerare a Mişcării în asemenea coordonate conceptuale nu este posibilă categorisirea ei. Orice formaţiune social-politică de tip democrat (sau totalitar, căci, în esenţă, între democraţie şi totalitarism nu este deosebire de esenţă, ci numai de metode) se defineşte exhaustiv în coordonatele conceptuale de „populaţie/electorat-partide controlate oligarhic-Stat”. Mişcarea nu înţelegea reducerea fenomenului identitar şi moral de neam la un concept statistic de populaţie, la o entitate care se manifestă strict biologic şi social-economic, fără valori identitare, fără conştientizarea rostului său de a fi, fără raportarea la memoria istorică, la morală, cultură, spiritualitate.

(va urma partea a 2-a)

Note:

[1] Corneliu Zelea Codreanu. Doctrina Mişcării Legionare. Prezentare concisă. Restituiri istorice. Ed. Lucman, Bucureşti, 2003, pag. 170.

[2] Originalele documentelor abundă în greşeli de exprimare, ortografice, de sens, ceea ce vădeşte nivelul de (in)cultură al angajaţilor/racolaţilor organelor de ocrotire a dreptului şi a ordinii constituţionale ale oricărui stat democratic sau totalitar. Este grăitor statutul cultural (şi, deseori, ca urmare, cel moral) al persoanelor recrutate de aceste servicii publice (poliţia), semipublice (procuratura) şi mai puţin publice (Siguranţa, securitatea statului). Şi este explicabil: o persoană mai instruită nu poate executa orice ordine, ci doar acelea care sînt în concordanţă cu interesele naţionale, nu cu cele ale camarilei încăpute la putere prin înşelarea maselor (democraţiile) sau prin teroare (totalitarismele). În acest sens URSS şi RM nu fac excepţie.

[3] „Sfîntul Închisorilor”, Editura Reîntregirea 2007, pag. 19.

[4] Corneliu Zelea Codreanu. Doctrina Mişcării Legionare. Prezentare concisă. Restituiri istorice. Ed. Lucman, Bucureşti, 2003, pag.. 137.

 [5] În 1916 Vechiul Regat – „România Mică” (Muntenia, Oltenia, Dobrogea întreagă şi epava Moldovei) – avea o suprafaţă de 138 000 km2 , iar în 1919 avea 295 049 km2. Respectiv populaţia a crescut mecanic de la 7.9 milioane de locuitori la 14.7 milioane.

[6] Ion Ţurcanu, Istoria românilor. Muzeul Brăilei, Editura Istros, Brăila, 2007, pag. 443.

[7]  Ibidem.

[8] Citat la Ion Ţurcanu, Istoria românilor. Muzeul Brăilei, Editura Istros, Brăila, 2007, pag. 445.

[9] Dumitru Stăniloae. Naţiune şi Creştinism. Editura Elion, Bucureşti, 2004, pag. 115.

[10] Ibidem.

[11] „Însemnările personale” ale patriarhului Miron Cristea. Citat la Ilie Şandru, Valentin Borda, Patriarhul Miron Cristea, Casa de editură „Petru Maior”, Tîrgu-Mureş, 1998,, pag. 125.

[12] Theodor Codreanu. Dubla sacrificare a lui Eminescu. Editura Civitas, Chisinău, 1999.

[13]  Predania şi un Îndreptar ortodox cu, de şi despre Nae Ionescu teolog.Editura Deisis, Sibiu, 2001, pag. 42.

[14] Cuvîntul “mason” înseamnă în limba franceză “zidar”, “ziditor”, “constructor”, “pietrar”.

[15] Vezi interviul avocatului-mason Remus Borza în revista Q Magazin din octombrie 2010: http://www.jurnalul.ro/observator/romania-considerata-un-stat-masonic-556325.htm

[16]  Dumitru Stăniloae. Naţiune şi Creştinism. Editura Elion, Bucureşti, 2004, pag. 114-115.

[17] E. Stănescu, Iu. Stănescu, G. Preda. România Mare. Puterea politică. Editura Karta-Graphic, Ploieşti, 2010, pag. 53-54.

[18] Citat la E. Stănescu, Iu. Stănescu, G. Preda. România Mare. Puterea politică. Editura Karta-Graphic, Ploieşti, 2010, pag. 54.

[19] Citat la E. Stănescu, Iu. Stănescu, G. Preda. România Mare. Puterea politică. Editura Karta-Graphic, Ploieşti, 2010, pag. 40.

[20] Corneliu Zelea Codreanu. Doctrina Mişcării Legionare. Prezentare concisă. Restituiri istorice. Ed. Lucman, Bucureşti, 2003, pag. 25.

(!) Reproducerea/preluarea acestui material se poate face doar cu indicarea linkului direct.

  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: