Prima pagină > Apusul, Istorie, Ortodoxie > Altfel despre Mișcarea Legionară (2)

Altfel despre Mișcarea Legionară (2)

Continuarea Părții 1;

Unul dintre conceptele fundamentale ale legionarismului este cel de neam pe care C. Codreanu l-a definit în termeni civilizaţionişti anticipînd astfel cu cîteva decenii teoria civilizaţiilor. Astfel, Căpitanul vedea neamul în felul următor: „Cînd zicem Neamul Românesc, înţelegem toţi Românii vii şi morţi, cari au trăit de la începutul istoriei pe acest pămînt şi cari vor mai trăi şi în viitor.”[1]

Şi în continuare: „„Neamul are:

  1. Un patrimoniu fizic, biologic: carnea şi sîngele[2].
  2. Un patrimoniu material: pămîntul ţării şi bogăţiile.
  3. Un patrimoniu spiritual care cuprinde:

  1. Concepţia lui despre Dumnezeu, lume şi viaţă. Această concepţie formează un domeniu, o proprietate spirituală.
  2. Onoarea lui ce străluceşte în măsura în care neamul s-a putut conforma, în existenţa sa istorică, normelor izvorîte din concepţia lui despre Dumnezeu, lume şi viaţă.
  3. Cultura lui: rodul vieţii lui, născut din propriile sforţări în domeniul gîndirii şi artei.

[…] Toate aceste trei patrimonii îşi au importanţa lor. Pe toate un neam trebue să şi le apere. Dar cea mai mare însemnătate o are patrimoniul său spiritual, pentru că numai el poartă pecetea eternităţii, numai el străbate peste toate veacurile.”[3]

Impresionează conceptele în care C. Codreanu defineşte neamul. Este semnificativ că el exclude, în definiţia neamului, tehnologicul, economicul, socialul şi politicul din însuşirile fundamentale, elementare, primare ale neamului, Codreanu le trece, implicit, în însuşiri derivate, secundare, care îşi capătă sensul doar fiind raportate la demografie, teritoriu naţional şi, capital !, la spiritualitatea identitară, dătătoare de rost şi exprimătoare, în cazul Ortodoxiei, a Adevărului. Altfel zis, aceste însuşiri derivate de la cele primare nu pot în principiu să le contrazică, să se opună acelora, ci, cel mult, să le exprime în conceptele şi instituţiile specifice lor.

Populaţia se reduce numai la generaţiile pentru moment în viaţă, pe cînd neamul cuprinde toate generaţiile – şi cele care au fost, şi cele care urmează să fie. Generaţiile pe moment în viaţă nu sînt privite ca un tot în sine, ci ca un fragment dintr-un tot. De aceea acţiunile faţă de acest fragment, deciziile faţă de acest fragment trebuie să ia în considerare întregul, nu numai fragmentul. Iar întregul este caracterizat, înainte de toate, prin însuşirile sale identitare care este Credinţa, morala, cultura. Astfel, neamul este un concept calitativ, iar populaţia este unul cantitativ. Populaţia se măsoară în parametri statistici, iar poporul, neamul nu se măsoară deloc, ci se înţelege sau nu, se acceptă sau nu, se simte sau nu.

Spre deosebire de doctrina legionară, statul democratic sau cel totalitar percepe exclusiv populaţia, dar nu este în stare să perceapă poporul, neamul. De aceea statul operează cu parametri numerici care exprimă parametrii biosociali ai populaţiei, ca la o fermă de animale. Şi atitudinea statului democratic sau totalitar faţă de populaţia subordonată este ca faţă de un şeptel care trebuie muls sau sacrificat pentru mezeluri spre folosul proprietarilor fermei.

De aceea tratarea poporului ca o populaţie conduce inevitabil la genocid (totalitarismul), fie şi unul latent (democraţia), poate chiar involuntar, dar sigur. De aceea, în mod logic şi firesc, Mişcarea a elaborat şi o atitudine pe potrivă faţă de democraţie: „1. Democraţia sfarmă unitatea neamului românesc, împărţindu-l în partide, învrăjbindu-l şi expunîndu-l dezbinat în faţa blocului unit al puterii iudaice, într-un greu moment al istoriei sale.

Numai acest argument este atît de grav pentru existenţa noastră, încît ar fi suficient ca această democraţie să fie schimbată cu orice ne-ar putea garanta unitatea, deci Viaţa. Căci dezunirea noastră înseamnă moartea.”[4]

Este limpede că pentru gîndirea legionară democraţia excludea supravieţuirea şi, prin urmare, dăinuirea poporului român. Mai exact, democraţia punea poporul român în imposibilitatea de a se mobiliza în vederea respingerii ameninţărilor de moarte la care era expus, cel puţin, în acea vreme. Adică, în viziunea legionarismului, democraţia şi poporul român sînt incompatibile ontologic, democraţia înseamnă moartea poporului, iar existenţa poporului înseamnă excluderea democraţiei (şi a totalitarismului ca cealaltă faţă a aceleiaşi monede).

Această viziune este concretizată în următorul raţionament: „2. Democraţia transformă milioanele de străini în cetăţeni români. Făcîndu-i egali cu Românii. Dîndu-le aceleaşi drepturi în Stat. Egalitate ? Pe ce bază ? Noi sîntem aici de mii de ani. Cu plugul şi cu arma. Cu munca şi cu sîngele nostru. De unde egalitate cu cei de abia de 100, de 10 sau de 5 ani, aici ? Privind trecutul: Noi am creat statul acesta. Privind viitorul: Noi, Românii, avem răspunderea istorică întreagă a existenţei României Mari. Ei n-au nici una. Ce răspundere pot avea străinii în faţa istoriei pentru dispariţia Statului Român?”[5]

Deci, statul cu adevărat românesc, al românilor, nu unul superpus, impus de către străini, era conceput ca un instrument de rezolvare a problemelor poporului, nu ale populaţiei. Orice decizie a statului urma să ţină seama nu numai de problemele pornite de rezolvat de către generaţiile trecute, dar şi de problemele generaţiilor viitoare ca pe acestea să le uşureze, să le reducă la minim. Sarcina centrală a statului românesc, deci a unui stat nedemocratic şi netotalitar, este de a chezăşui existenţa neamului românesc ca atare, ca neam, adică ca purtător de cultură, spiritualitate, de capacitate demografică. Iar democraţia, identic cu totalitarismul, împiedică existenţa însăşi a neamului, a poporului, a oricărui popor.

O asemenea viziune asupra poporului şi, ca urmare, asupra sistemului politic, este în totală contradicţie cu concepţia pe care s-a zidit statul român modern – să fie unealtă docilă şi eficientă a oligarhiei străine. De aceea sistemul politic a încercat de la începutul existenţei Mişcării Legionare să o marginalizeze, iar apoi să o integreze în sine, adică să o corupă (după cum a procedat reuşit cu LANC-ul şi cu descendentul acestuia – Partidul Naţional-Creştin). Eşuînd în toate acestea, statul democrat român a exterminat fizic Mişcarea Legionară, recurgînd la asasinarea Căpitanului şi a întregii conduceri pe ţară a Mişcării, asasinînd fără judecată aproape 300 de conducători legionari şi izolînd în închisori şi lagăre de concentrare circa 18 mii de activişti legionari. Deţinuţii legionari au fost moşteniţi de regimul comunist care i-a exterminat aproape pe toţi, excepţiile fiind cu totul rare.

* * *

Mişcării i se imputează acţiuni de violenţă, de terorizare şi în calitate de exemplu sînt reproduse cîteva cazuri, în ordine cronologică: asasinarea prim-ministrului I. G. Duca (1933), a fostului legionar Mihai Stelescu (1936), a prim-ministrului Armand Călinescu (1939) şi a istoricului Nicolae Iorga (1940), precum şi tentativa de asasinat a rectorului universităţii din Cluj Ştefănescu-Goangă.

Mişcarea Legionară a fost o mişcare de eliberare naţională, angajată într-un război moral şi politic cu sistemul etnocidal al statului român modern. Metodele de luptă politică a legionarilor nu presupun violenţa, ci metode de convingere prin discuţii, cîntece, seminare, tabere de muncă voluntară. De unde apar violenţele ?

În volumul 2 al culegerii de documente cazurile numite sînt prezentate amănunţit. Aici reproducem numai esenţa lor.

Pînă la momentul asasinării lui Duca, în decursul lunilor noiembrie şi decembrie 1933, sistemul politic a asasinat, fără judecată, circa 10 legionari şi a schilodit alte zeci. Aşa înţelegea democraţia să intimideze pe cei care s-au ridicat în apărarea poporului român. Şi la toate aceste asasinate, schilodiri, bătăi, întemniţări fără nici un temei legal Mişcarea, timp de 5 ani – 1928-1933, – nu a răspuns cu nici o violenţă. În decembrie 1933, cu 2 săptămîni pînă la ziua alegerilor, prim-ministrul Duca, la comanda şefului său pe altă linie decît cea guvernamentală, ministrul de externe N. Titulescu, exclude partidul „Garda de Fier” din lista partidelor admise la alegeri. Fără nici o sentinţă de judecată, fără vreun temei, fără vreo explicaţie. Aşa a zvîcnit muşchiul sistemului. Îndată după această interzicere a Gărzii de Fier încep arestările şi maltratările în masă a legionarilor, devastarea sediilor lor şi, deseori, a locuinţelor lor. Circa 12 mii de legionari sînt închişi în temniţe şi lagăre de concentrare. Abia acum, după 5 ani de teroare de stat, trei prieteni legionari, din propria iniţiativă, îl împuşcă pe Duca, ca pe un exponent fidel al duşmanilor de moarte ai neamului românesc, şi îndată se predau poliţiei.

Într-un document de arhivă[6] mai găsim o comfirmare extrem de grăitoare: „Corneliu Codreanu a cules informaţiuni verificate, că în dizolvarea GĂRZII DE FIER în 1933, înainte de plecarea sa în străinătate, dl. Titulescu a cerut decedatului Duca, să dizolve Garda de Fier, obiectînd că nu pleacă în străinătate în misiunea ce avea, pînă nu se îndeplineşte acest act, deoarece cercurile străine nu vor sta de vorbă cu el, decît cu dizolvarea în buzunar. Duca a trebuit să cedeze, situaţia externă fiind atunci gravă, şi consecinţele se cunosc, Titulescu servind exclusiv interesele masoneriei internaţionale.” Acest citat este prezentat într-un document numit „Raport al Corpului Detectivilor din 5 decembrie 1937 privind reticenţa lui Codreanu faţă de o eventuală conciliere cu Nicolae Titulescu”.

Cazul lui Stelescu este diferit. Acesta a fost adjunctul lui Codreanu şi, înrudindu-se cu cineva din camarilă, a fost convins să-l ucidă pe Codreanu şi să-i ia locul de şef al Mişcării, astfel Mişcarea fiind luată sub controlul oligarhiei. Complotul este descoperit din întîmplare. Se constituie judecata legionară care, la insistenţele lui Codreanu, numai îl exclude pe Stelescu din Mişcare cu dreptul de a redeveni membru al Mişcării după ce demonstrează că a revenit la valorile morale ale Mişcării. E violenţă aceasta ? Dar Stelescu, fiind finanţat de camarilă, porneşte o vastă campanie în presă, înfiinţează o proprie publicaţie „Cruciada românismului” şi porneşte organizarea unei mişcări pe aceleaşi baze ca şi Legiunea. Adică, acest proiect al camarilei urmărea să confişte în folosul său mesajul şi valorile Legiunii, falsificîndu-le. Iarăşi, 10 legionari, din proprie iniţiativă, îl pîndesc pe Stelescu şi îl împuşcă, apoi se predau îndată poliţiei. Este o acţiune în legitimă apărare înfăptuită de ostaşii neamului în războiul de rezistenţă naţională împotriva cotropitorilor aducători de moarte pentru popor.

După comutarea sistemului politic român de la democraţie la totalitarism, Căpitanul este arestat împreună cu alte mii de legionari. Peste cîteva luni Căpitanul este asasinat, iarăşi, fără judecată, fără vreun temei legal, împreună cu legionarii arestaţi şi condamnaţi la închisoare pentru Duca şi Stelescu. Peste 10 luni o echipă de legionari îl împuşcă pe prim-ministrul regimului totalitar democratul naţional-ţărănist Armand Călinescu care a iniţiat şi a organizat asasinarea lui C. Codreanu cu ceilalţi legionari şi a schilodit prin închisori alte sute. Au fost devastate toate sediile legionare şi percheziţionate în mod brutal circa 30 de mii de locuinţe ale legionarilor. Şi aceşti legionari se predau poliţiei.

Ca pedeapsă pentru împuşcarea executantului fidel al intereselor oligarhiei, regele Carol al II-lea, marioneta oligarhiei, ordonă executarea în decurs de cîteva zile după asasinarea lui Călinescu a tuturor conducătorilor legionari din fiecare judeţ şi întemniţarea tuturor legionarilor care vor fi găsiţi. A fi legionar era o crimă. A simţi durere pentru poporul român şi a acţiona în consecinţă era o crimă. Clasa politică s-a dedat la torturi fără precedent, fetele fiind violate, cu sînii tăiaţi, arse de vii în cuptoare, cum a fost cazul, de exemplu, al Nicoletei Nicolescu, şefa organizaţiei de fete a Mişcării Legionare. Prin metodele sale, cînd este vorba de păstrarea puterii sau de pedepsire a celor care nu acceptă puterea, democraţia nu se deosebeşte de totalitarism, fiind, de fapt, acelaşi instrument al oligarhiei financiare.

Cazul lui Iorga este atribuit legionarilor. Ceea ce s-a izbutit să se afle în decurs de 70 de ani de la asasinarea lui Iorga este faptul că în asasinarea lui Iorga a fost implicat NKVD-ul lui Stalin. Acel Traian Boeriu care cu echipa sa de nelegionari, în pofida ordinelor primite de a nu asasina pe Iorga, a făcut-o şi nu a fost pedepsit de regimul Antonescu. Traian Boeriu a emigrat în SUA unde a şi trăit în linişte pînă la moartea sa. Dacă Boeriu ar fi fost legionar, el ar fi urmat soarta legionarilor: ar fi fost ucis, schilodit sau maltratat în temniţe sau lagăre de concentrare, în România sau Germania nazistă, iar după terminarea războiului ar fi făcut parte din vreo grupare de legionari care se constituiră prin Europa şi cele două Americi. Dar cu el nu s-a întîmplat nimic din acestea.

Tentativa de asasinare a rectorului Ştefănescu-Goangă nu este una politică. Acest funcţionar se deda la violuri de studente şi, fiind activist politic al oligarhiei, era scutit de orice pedeapsă din partea organelor de drept ale statului oligarhic român. Un student la filozofie, care era legionar, Ioan Pop, din proprie iniţiativă, fiind mobilizat de indignarea pentru fetele batjocorite, a luat hotărîrea să-l împuşte pe rector. El a fost somat de către alţi legionari (care, în acel moment erau închişi în temniţă – era noiembrie 1938) să se oprească, să nu implice Legiunea, dar el nu a dat ascultare. De la Bucureşti, de urgenţă a fost trimis un şef legionar care să-l oprească, dar acesta a ajuns prea tîrziu: Ştefănescu-Goangă a fost rănit grav. „Ioan Pop, înainte de a fi executat, a mai spus: „Noi am rezistat 1000 de ani maghiarilor pentru că sufletul ne era curat, iar tolerarea celei mai triviale imoralităţi, concretizate în Ştefănescu-Goangă, ar fi întinat cei 1000 de ani de curăţenie sufletească“… Cert este că eliminarea lui Ştefănescu-Goangă de la conducerea universităţii clujene era un imperativ, pentru toată studenţimea clujeană, în toată perioada 1930-1938.”[7]

Mai este şi cazul din noiembrie 1940 cînd în închisoarea de la Jilava legionarii au asasinat cîteva zeci de lideri ai clasei politice româneşti. Aici situaţia este şi mai simplă. Legionarii, fiind chemaţi la guvernare de către Ion Antonescu, au deschis ancheta penală pentru a identifica vinovaţii pentru uciderea lui C. Codreanu şi a altor legionari. Ancheta a scos la iveală abuzuri inimaginabile la care s-au dedat democraţii. Învinuiţii şi bănuiţii au fost închişi la Jilava. În noiembrie s-a aflat că C. Codreanu şi ceilalţi 13 legionari au fost îngropaţi în curte la Jilava. Legionarii s-au adunat acolo să deshumeze trupurile şi au văzut cu cîtă bestialitate au fost ele tratate: gîtuiţi de vii, apoi împuşcaţi în spate precum că încercau să evadeze, apoi cadavrele au fost arse cu acid sulfuric, iar peste ele s-a mai pus o imensă placă de beton.

În ziua cînd cadavrele au fost deshumate, cînd legionarii s-au convins de metodele reale ale democraţiei, la închisoare vine ordinul lui Antonescu de a-i muta pe complicii asasinatului lui Codreanu şi a celorlalţi în alte încisori. Acest ordin a fost înţeles de către legionari ca tentativă a lui Antonescu de a-şi salva colegii de sistem, ceea ce într-adevăr corespundea intenţiilor dictatorului. Distribuirea acestora pe la mai multe locuri de detenţie îngreuia ancheta şi supravegherea lor, plus uşura evadarea lor. Înţelegînd această manevră a lui Antonescu şi ştiind că sînt trimise trupe militare de către Antonescu pentru a asigura mutarea deţinuţilor democraţi în pofida vreunui protest al legionarilor, aceştia s-au grăbit, pînă la venirea trupelor, să-i execute pe toţi cei cîteva zeci de fruntaşi ai clasei politice, de duşmani de moarte ai poporului român.

Mişcarea Legionară înţelegea sistemul politic al statului român modern ca un instrument de desfiinţare a poporului român, ca un instrument de etnocid la limită cu genocidul. Activitatea lor politică legală nu a putut fi contracarată de către sistemul democratic prin metodele sale obişnuite – trecerea sub tăcere, intimidarea (prin aplicarea violenţei pînă la asasinări), coruperea, defăimarea masivă. Acest fapt demonstra că metodele aplicate de către C. Codreanu la formarea cadrelor Legiunii erau corecte: ele deveneau imune la aceste metode democratice. Totodată aceste metode îi convingeau pe legionari că sistemul politic din România Mare este antiromânesc, este un pericol de moarte pentru poporul român, pentru toate generaţiile viitoare ale lui. Politica oligarhiei faţă de Mişcare le-a demonstrat legionarilor că lupta lor este dreaptă, că Mişcarea lor este o mişcare de eliberare naţională, iar duşmanul trebuie tratat ca duşman.

De aceea, acţiunile legionarilor faţă de Duca-Stelescu-Călinescu-deţinuţii de la Jilava, în percepţia lor, erau acţiuni de apărare, de legitimă apărare a unei organizaţii legal constituite, de apărare a poporului român, de autoapărare a neamului împotriva ocupaţiei etnocidale străine. Sistemul politic nu a izbutit să elimine prin metode democratice din viaţa poporului român o mişcare anti-sistem, o mişcare de apărare a acestui popor.

De aceea sistemul a recurs la comutarea regimului său de funcţionare de la democraţie la totalitarism, sistemul fiind în ambele regimuri acelaşi, ca orice democraţie-totalitarism. Toţi istoricii şi toţi contemporanii constată şi afirmă că unicul motiv de instituire a regimului totalitar în noaptea de 10 februarie 1938 a fost nevoia de a elimina Mişcarea Legionară. Rezultatele alegerilor din decembrie 1937 au demonstrat că la următoarele alegeri Mişcarea Legionară va prelua parlamentul şi pîrghiile de conducere în stat. Adică, va elimina, prin metode legale democratice, oligarhia financiară străină de la conducerea statului. Oligarhia înţelegea foarte bine că ea nu este compatibilă cu existenţa niciunui popor, poporul român nefiind o excepţie. De aceea eliminarea mişcărilor de eliberare naţională, a celor autentice, incoruptibile, este o necesitate pentru ea. Iar metodele pot fi oricare, inclusiv genocidul făţiş.

Această teză o demonstrează unul dintre campionii democraţiei Winston Churchill căruia îi aparţine renumita frază ultra-demagogică: „Democraţia nu este un model perfect de conducere a societăţilor, dar omenirea nimic mai bun nu a inventat.” Acest campion se destăinuia lordului Robert Boothby într-o scrisoare: „Trebuie să înţelegeţi că acest război [al Doilea Mondial – n.n.] nu este împotriva naţional-socialismului [a nazismului, a hitlerismului – n.n.], ci împotriva puterii poporului german care trebuie distrusă odată şi pentru totdeauna, indiferent în mîinile cui se află această putere – a lui Hitler sau a unui preot-iezuit.”[8] Deci, pentru democraţiile occidentale pe care le reprezintă în primul rînd democraţia britanică nu nazismul este duşmanul, ci poporul german ca popor, ca o colectivitate conştientă de valorile sale identitare, deci şi de interesele sale, capabil, prin urmare să se organizeze.

În altă parte Churchill precizează şi mai limpede: „Noi luptăm nu împotriva lui Hitler, ci împotriva spiritului german, împotriva spiritului lui Schiller ca acest spirit să nu renască.”[9] Spiritul german reprezintă modul de a fi al poporului german, este o reflectare a valorilor identitare ale acestui popor. În cazul românilor ar fi eliminarea spiritului lui Eminescu (de fapt, ceea ce s-a şi înfăptuit, în final). [Aici ar fi cazul să remarcăm că, la tratativele dintre aliaţii învingători britanicii au propus desfiinţarea Germaniei şi strămutarea nemţilor în diferite colţuri ale pămîntului. Stalin a zis, însă, că hitlerii vin şi pleacă, iar poporul german rămîne, deci, să-l lăsăm unde este.] Prin urmare, democraţia occidentală avea drept scop nimicirea germanilor ca popor şi transformarea lor în populaţie. Ce i-a făcut pe democraţi să se supere pînă într-atît pe germani (nu pe Hitler, nu pe politica acestuia de segregare rasială, nu pe crimele acestui regim totalitar) ?

În aceeaşi scrisoare către R. Boothby, Churchill lămureşte fără ocolişuri diplomatice: „Crima de neiertat pe care a comis-o Germania în perioada dinaintea celui de al Doilea Război Mondial constă în tentativa ei de a-şi elibera puterea sa economică de sistemul comercial mondial pentru a-şi crea propriul mecanism de schimb de mărfuri care ar fi lipsit finanţa mondială de profituri.”[10] Deci aflăm pe cine şi cu ce concret a supărat Germania: pe oligarhia financiară internaţională prin faptul că a încercat să o lipsească de profituri. De aceea oligarhia a pornit cel de-al Doilea Război Mondial (peste 50 de milioane de victime) ca să elimine pe viitor orice pericol din partea Germaniei pentru mecanismul ei de a căpăta profituri pe seama regulilor impuse comerţului internaţional (Tocmai pentru securizarea acestor reguli a fost instituită după război Organizaţia Mondială a Comerţului – iniţial ea se numise GATT – Acordul General pentru Taxe şi Tarife. Cu acelaşi scop a fost instituir şi acordul valutar de la Bretton-Woods în 1944 ca o treaptă spre sistemul cursurilor fluctuante/flotante de schimb valutar, precum şi întregul sistem al Băncii Mondiale, Fondului Monetar Internaţional, ONU.)

Aceasta nu înseamnă deloc că Hitler sau Mussolini ar fi reprezentat mişcări de eliberare naţională. În schimb aceasta demonstrează metodele şi puterea finanţei internaţionale, globale. Dacă ea a avut capacitatea să declanşeze două razboaie mondiale, eliminarea fizică a unei mişcări de eliberare naţională dintr-o ţară de mărime medie din Europa de Est putea fi încredinţată filialei ei locale – statul român modern în persoana sistemului lui politic.

Faptul că legionarii înţelegeau activitatea lor ca o luptă de eliberare naţională ne-o demonstrează felul în care ei vedeau situaţia în care se pomenise poporul român şi sarcinile elitei cu adevărat naţionale: „Una dintre sarcinile elitei cu adevărat naţionale era să aducă justiţie poporului român” – nu omului în parte, nu românului în parte (cum a făgăduit Hitler nemţilor), ci poporului aşa cum îl înţelegea Codreanu – o comunitate pan-generaţională generată de acelaşi set de valori care alcătuiesc patrimoniul naţional. Această sarcină C.Z. Codreanu o formulează astfel: „Eu sînt pentru JUSTIŢIE, fără TOLERANŢĂ. Pentru că am tolerat aşa de multe, încît sîntem pe patul de moarte [- s.n.]. Mişcarea Legionară va aduce justiţie pentru Români. Vorbesc de acea justiţie de secole înfrîntă în defavoarea Neamului Românesc, vorbesc de acele drepturi milenare ale Românilor, pe care ei trebuie să şi le recucerească, şi pe care, după cea mai severă aplicare a justiţiei, nu au a le împărţi cu nimeni. Şi mai cu seamă nu există nici o justiţie care să ne oblige a împărţi drepturile noastre de stăpînire şi conducere a ţării, cu străinii.”[11]

Această atitudine tranşantă şi pe deplin jusitifcată faţă de camarila de la putere este întărită şi prin următoarea argumentare: „Cu noi se săvîrşeşte exact acelaşi lucru care s-a săvîrşit cu Pieile Roşii din America de Nord. Ne găsim în faţa unei invazii străine şi avem tot dreptul şi avem şi datoria să ne apărăm Patria [ – s.n.]. Pe mine nu mă interesează cine vine şi este – mi se pare lucru curios, că atunci cînd veneau duşmanii cu arma să ne fure pămîntul nostru, noi încremeneam cu toţii în tranşee, cu arma în mînă, iar astăzi, cînd arma s-a schimbat în bani, şi cînd aceştia sînt în stare cu banii lor să ne cumpere ţara, atunci nu mai este nimeni la noi care să protesteze ?[12]

O constatare atît de actuală pentru Republica Moldova de la începutul celui de-al doilea deceniu al mileniului trei ! Aceeaşi situaţie începuse în România post-comunistă cu aproape un deceniu mai devreme.

Deci, pentru eliberarea poporului de primejdia de moarte pe care o comportă democraţia (ca instrument de dictatură totalitară a oligarhiei financiare) este nevoie nu numai de înlăturarea elitei impostoare de la putere, dar şi de apărarea Ţării de invazia străină pe care o slujeşte elita trădătoare. Corneliu Z. Codreanu explică de ce anume Ţara ar trebui să fie apărată de această invazie şi cine alcătuieşte invazia: „Pentru mine, altă populaţie, pe pămîntul ţării mele – şi rog să mă creadă toată lumea – atunci cînd eu am conştiinţa fermă că o atacă şi că îşi caută loc pe propriul nostru teritoriu, pentru mine, vă rog să mă credeţi, s-a deschis o luptă pe viaţă şi pe moarte şi nu-mi arde să fac glume sau să insult pe cineva. Pentru mine este clar şi precis: inteligentă sau neinteligentă, parazitară sau neparazitară, morală sau imorală, această populaţie este o populaţie duşmană aici, pe pămîntul ţării. Şi eu înţeleg să lupt împotriva ei [ – s.n.] cu toate mijloacele pe care mi le va pune la dispoziţie mintea, legea şi dreptul meu românesc.”[13]

Căpitanul înţelege starea aproape de comă în care se afla Ţara şi poporul său, poporul Sfinţilor voievozi Ştefan cel Mare, Neagoe Basarab, Constantin Brîncoveanu, al Sfintului ierarh mucenic Antim Ivireanul, al Sfîntului ierarh Varlaam, al lui Eminescu, Iancu Jianu, al lui Petru Rareş şi Vasile Lupu. … El o înţelege, îndreptăţit, ca o stare de război de exterminare la care este supus poporul lui: „Românii, înconjuraţi de pretutindeni de vrăjmaşi cu pofte mari, şi invadaţi înăuntru de duşmani care le slăbesc şi le macină sistematic puterile de rezistenţă şi de viaţă, nu vor putea rezista în viitor decît dacă vor înţelege că pe pămîntul lor trebuie să crească soldaţii [- s.n.] ca brazii în pădure.”[14]

* * *

Calea Legiunii spre biruinţă urma să fie parcursă mai întîi în conştiinţa românilor, a acelor români care ar fi fost în stare să-şi asume responsabilitatea pentru generaţiile viitoare, pentru eliberarea poporului român din robia oligarhiei internaţionale. Acei români care ar fi fost în stare să-şi asume, ca o precondiţie, o transformare profundă a conştiinţei lor, prin rezidirea ei pe valorile autentice, cele care au asigurat timp de aproape două milenii dăinuirea acestui neam în ciuda tuturor invaziilor, cotropirilor, jefuirilor, trădărilor. De aceea, C. Codreanu adoptă drept metodă esenţială pentru zidirea Mişcării sale ceea ce el a numit „desăvîrşirea unui proces interior de conştiinţă”:

„Mişcarea Legionară nu poate birui decît odată cu desăvîrşirea unui proces interior de conştiinţă [ – s.n.] a Naţiunii Române. Cînd acest proces va cuprinde pe majoritatea Românilor, şi se va desăvîrşi, biruinţa va veni atunci automat, fără comploturi şi lovituri de stat. Biruinţa pe care noi o aşteptăm în modul acesta, este atît de mare, atît de luminoasă, încît niciodată nu vom admite ca ea să fie înlocuită cu o biruinţă ieftină şi trecătoare, născută din complot sau lovitură de stat.”[15]

Evident, această abordare a principiilor de zidire a Mişcării nu are nimic în comun cu violenţa, cu manipularea propagandistică, cu electoralismul înşelător. Nu are nimic în comun cu metodele democraţiei şi ale totalitarismului.

Această abordare se inspiră din experienţa istoriei bimilenare a Creştinismului, a Ortodoxiei. Fără a înţelege realitatea înspăimîntătoare a robiei oligarhice, fără a avea dragostea neţărmuită pentru Adevăr, pentru Dumnezeu şi, ca urmare, pentru popor, pentru aproapele necăjit şi redus la condiţia de vită de fermă, nu era cu putinţă depăşirea groazei paralizante în faţa realităţii mascate în democraţie cu toate libertăţurile ei.

Preotul V. Popa-Nicoare, legionar din anul 1930, constată: „… am înţeles toată prăpastia înfiorătoare dintre Mişcarea Legionară şi clasa politică a României [- s.n.].”[16]

O asemenea stare de fapt nu putea să-i lase pe cei cu o asemenea viziune asupra realităţii, cu o asemenea conştientizare a primejdiei de moarte pentru viitoarele generaţii, să se mărginească la aceste constatări. Primejdia de moarte reclama acţiune: Căci a nu acţiona însemna a trăda, însemna a te lăsa învins de cei mai crunţi şi mai periculoşi duşmani ai neamului românesc (de fapt, omenesc în general). De aici rezultă sarcinile şi, repectiv, metodele de realizare a lor pe care şi le formulau explicit sau implicit membrii Mişcării.

Apelul la acţiune este dictat de conştiinţa morală: „Cel ce stă indiferent, fricos şi laş în faţa ţării sale care moare, va fi blestemat de cei ce vin după el. Ţară, cheamă-ţi feciorii şi vor răspunde. Cei ce te iubesc vor răspunde, iar laşii vor sta muţi.”[17]

Din această conştientizare a situaţiei reale în care se află de cîteva generaţii poporul român, a răspunderii morale pentru copiii acestui neam, pentru viitorul lui, Căpitanul înţelege nevoia de eliberare naţională, de luptă, deci de soldaţi: „Românii, înconjuraţi de pretutindeni de vrăjmaşi cu pofte mari, şi invadaţi înăuntru de duşmani care le slăbesc şi le macină sistematic puterile de rezistenţă şi de viaţă, nu vor putea rezista în viitor decît dacă vor înţelege că pe pămîntul lor trebuie să crească soldaţii [- s.n.] ca brazii în pădure.”[18]

Prăpastia la care se referea preotul-legionar nu putea fi depăşită decît prin umplerea ei cu cadavrele legionarilor, ale tinerilor români care, în esenţa lor morală, constituiau floarea neamului românesc. Şi s-a întîmplat întocmai. Democraţia a înţeles şi ea că un popor care şi-a înţeles rostul, a început să revină la valorile sale autentice, nu poate fi oprit decît prin exterminarea deplină a personalităţilor lui. Democraţia nu poate manipula un popor, ci numai o populaţie. De aceea, prin exterminarea celor mai conştienţi fii ai unui popor ea îl reduce la populaţie.

Mişcarea Legionară avea, deci, nevoie de luptători în sensul deplin al cuvîntului: persoane care înţeleg situaţia catastrofală a românimii, care sînt gata să se jertfească pentru eliberarea poporului lor, care ştiu să aplice metode de luptă permise de regimul democratic – informarea alegătorilor, instruirea lor, chemarea lor la rezistenţă social-economică, civică, morală împotriva asupritorilor, duşmanilor. Legiunea se ocupa de educarea tinerei generaţii de români ca aceasta să conştientizeze că viitorul ei şi al copiilor ei depinde numai de ei, de felul în care vor izbuti să înfrunte, cu preţul propriei vieţi, oligarhia financiară.

* * *

„Pentru ideologii legionari, cauza principală a ceea ce ei considerau o adevărată stare de spirit – lenea şi inactivitatea, paralizante pentru energiile naţionale – îşi găsea explicaţia prin „penetrarea societăţii româneşti de către Occident şi invazia evreiască”. Remediul propus consta în: „mobilizarea naţională în favoarea muncii voluntare”, precum şi în redescoperirea valorilor terapeutice ale muncii.”[19]

Această metodă de căpătîi pentru educaţia legionară şi, totodată, inedită la scara istoriei politice a omenirii necreştine (această metodă este una de nelipsit în mănăstirile ortodoxe), o reprezintă taberele de muncă voluntară concepute de Căpitan. Pornind de la primejdiile abătute asupra Ţării ca urmare a democraţiei, C.Z. Codreanu propune anume munca fizică drept o metodă eficientă şi polivalentă de rezistenţă la invazia cotropitoare a străinilor. Experienţa reală a acestor tabere, o parte dintre care, inclusiv cea dîntîi, s-au desfăşurat şi în Moldova Răsăriteană – cea dintre Prut şi Nistru – a constituit „o pledoarie în favoarea pedagogiei muncii cu caracter universal, care ne-a adus cu gîndul, pe de o parte, la asprele precepte religioase din mănăstirile ortodoxe [ – s.n.], iar pe de alta, la ideile vehiculate de mişcarea scout (cercetăşia) în primii ani după creaţia sa.”[20]

Atmosfera din aceste tabere este descrisă astfel: „De obicei, un serviuciu religios avea loc înainte de începerea lucrărilor; să nu uităm că pentru legionari, tabăra este o imensă mănăstire în aer liber, unde legionarii se roagă pentru întreaga naţiune.”[21]

Unul dintre scopurile taberelor de muncă este explicat de cunoscutul sociolog Traian Brăileanu, legionar întemniţat în lagărele democraţiei şi omorît în închisorile comunismului: „Această instituţie [tabăra de muncă voluntară – n.n.] trebuie să şteargă toate deosebirile provenite din originea socială a tineretului român, trebuie să completeze lipsurile educaţiei şcolare, trebuie să trezească şi să adîncească educaţia religioasă creştină, căreia în familie şi în şcoală i se dă o atenţie prea redusă [- s.n.][22], şi cîteodată este neglijată cu desăvîrşire – pe scurt: ea trebuie să-i dea tînărului un caracter indelebil de Român Creştin, care să rămînă inatacabil şi după terminarea studiilor. În felul acesta, naţiunea românească va dobîndi o elită a ei, naţională, impermeabilă faţă de orice influenţe străine, în orice domeniu de activitate ar încerca să manifeste. – [- s.n.]”[23]

Scopul principal al educaţiei legionare era tocmai cultivarea caracterului de român creştin. Acest caracter de creştin trebuia să devină unul ontologic, fiinţial, inalienabil al tînărului român. Pentru ce avea nevoie tînărul român de a fi creştin deplin şi definitiv ? Pentru mîntuirea sa, evident. Dar el, ca potenţial membru al elitei naţionale, urma să apere poporul său de pierzania la care era supus de către elita impostoare, cea democratică. Adică el, după cum formulează Traian Brăileanu, ca să poată deveni membru al elitei, creştinul român trebuie să fie „impermeabil faţă de orice influenţe străine, în orice domeniu de activitate ar încerca să manifeste.”[24]

Să nu ne imaginăm aceste tabere pentru tineret (de altfel, nu numai pentru tineret, deoarece şi mai mulţi vîrstnici, printre care îl putem numi şi pe poetul legionar Radu Gyr, pe filozoful Nae Ionescu, participau cu dăruire la lucrările taberelor de muncă) ca nişte lagăre de muncă istovitoare sau ca nişte locaşuri cu chipuri istovite de corvoadă şi înfometare. Nimic mai fals. Chiar şi neprietenii Mişcării erau nevoiţi să constate că „ele [taberele – n-n-] au fost un soi de colonii de vacanţă gratuite pentru sute de studenţi săraci provenind din mediul rural (ce nu-şi puteau permite nici măcar umbra unei vacanţe!), precum şi un cadru în care veritabili intelectuali sau dandy[25] din Bucureşti îşi puteau pune în aplicare visul cehovian al muncii manuale simple şi al vieţii cîmpeneşti.”[26]

Legionarii organizau marşuri prin sate care prevedeau ceea ce în epoca lui Ceauşescu se numea „drumeţii „Să ne cunoaştem Patria !” sau în Moldova Sovietică „Să ne cunoaştem plaiul natal!”, întîlniri şi discuţii cu localnicii despre problemele lor şi rolul credinţei şi al muncii cinstite pentru depăşirea acestora, cauzele reale ale problemelor (elita impostoare, corupţia ca esenţă a democraţiei, democraţia ca dictatură ocultă a finanţei locale şi internaţionale) cu care se confruntau interlocutorii, prezentau concerte de cîntece religioase, patriotice şi populare. Cînd aveau posibilitatea materială, legionarii editau şi distribuiau diferite broşurele pe aceleaşi teme pe care le abordau în discuţii.

Astfel, marşurile erau un fel de precursori şi înlocuitori ai taberelor, deoarece acestea (taberele) necesitau un efort organizatoric şi material incomensurabil mai mare decît marşurile. În acest sens putem considera marşurile ca nişte forme mult simplificate ale taberelor.

Editarea, publicarea şi distribuirea diferitelor foi şi buletine informaţionale nu a lispit, deşi, din cauze evident financiare, aceste foi şi buletine erau în cea mai mare parte locale şi sporadice, dar, ca titluri, erau destul de numeroase.

Toate aceste metode, axate pe educarea morală şi apoi pe deprinderea altor cunoştinţe şi îndemînări, arată o mişcare cu totul originală, fără vreo analogie în vreo formaţiune social-politică de epocă. Această mişcare a constituit un adevărat fenomen etico-social la scara întregului popor românesc. Acest fenomen este cu dreptate să-l numim fenomenul legionar.

Preotul Ştefan Palaghiţă, legionar, îşi formulează astfel înţelegerea de către el a fenomenului legionar: „Legiunea nu este nici măcar o şcoală de asimilare a învăţăturii religioase, ci o schimbare profundă, o transformare a spiritului, o punere în valoare personală a conţinutului credinţei comune, o experienţă intimă a adevărurilor revelate, o îndumnezeire a Omului [ – s.n.] conform învăţăturii Bisericii.”[27]

Ceea ce este simptomatic, şi alţi cercetători, chiar cu totul departe de legionarism, dar şi de România, constată: „Cei doi prolifici scriitori francezi [Jerome şi Jean Tharaud] schiţează portretul unei organizaţii mult mai aproape de o „sectă mistică” decît de un partid politic în înţelesul clasic al termenului […]. „Toate discuţiile politice, filozofice sau de altă natură, care nu fac decît să otrăvească spiritele şi să semene zîzanie, au fost înlăturate. În loc să discute chestiuni sterile cîntă împreună imnuri religioase şi populare – cel mai bun mijloc de a crea armonia sufletelor”, cred fraţii Tharaud.”[28]

În comparaţie cu această abordare a Căpitanului, democraţia nu este decît o dictatură primitivă care permite unei găşti nereprezentative, care nu are decît cîteva procente (10-15-20 cel mult) din votul electoratului[29], şi acela prostit, manipulat şi înşelat de mass-media angajată, să vorbească în numele poporului, al Ţării, „să-şi asume angajamente în faţa partenerilor externi”, angajamente ucigătoare pentru popor. Totodată, asemenea democraţi reprezentativi pentru felul de a fi al democraţiei, nu pentru poporul pe care îl spoliază, calcă în picoare toate angajamentele electorale luate faţă de poporul pe care îl despoaie în favoarea „partenerilor străini”.

Rezultă univoc, şi sub aspect moral, dar şi sub aspect funcţional, că C. Z. Codreanu împreună cu Mişcarea Legionară este incomparabil mai demn, mai cinstit, mai virtuos decît liberalii, ţărăniştii, democraţii, liberal-democraţii. Este evident că tocmai Mişcarea Legionară este cea care reprezenta poporul, dar nicidecum democraţii de orice nuanţă ar fi aceştia.

Statul democrat român nu a pregetat să curme orice manifestare de românism. Esenţa ontologic antiromânească a democraţiei instaurate în 1859 împotriva românimii s-a dezvăluit deosebit de pregnant prin reacţia furibundă a statului împotriva taberelor, marşurilor, publicaţiilor şi a membrilor înşişi ai Mişcării.

Atît documentele prezentate în această antologie, cît şi istoria generală a legionarismului abundă în relatări ale poliţiei privind descinderile jandarmilor asupra copiilor şi tinerilor din tabere, descinderi soldate cu maltratări, capete sparte, mîini şi picioare fracturate, fete tîrîte de păr şi călcate cu cizmele, întemniţări prin beciurile poliţiei, sechestrări ilegale de persoane etc. Prin aceste metode a înţeles democraţia să trateze mişcarea tineretului Ţării. Şi este firesc. La fel de firesc ca şi faptul că legionarii înţelegeau că democraţia, la fel ca şi versiunile ei desăvîrşite cum sînt totalitarismele, nu pot reacţiona altfel decît cum au reacţionat.

* * *

În ceea ce priveşte raportarea Mişcării la Ortodoxie ea se reducea la participarea legionarilor la slujbe, la apelarea în discursul public şi cel particular la valorile moralei creştine, dar şi aplicarea acestora în practică. Comportamentul legionarilor a devenit proverbial sub aspectul corectitudinii morale. După cum remarcă contemporanii, corupţia, desfrîul, înşelăciunea, hîtria, încălcarea cuvîntului dat, goana după onoruri şi avuţii le erau cu totul străine. Legionarii, în masa lor, constituiau, într-adevăr, elita morală a neamului românesc. Erau oameni care şi-au asumat morala şi dragostea de neam, pe care le concepeau ca pe un tot indivizibil, drept crez al vieţii lor, drept rost al vieţii întru neam, dar nu întotdeauna şi pentru Dumnezeu Iisus Hristos, deşi în permanenţă afirmau credinţa lor în Dumnezeu.

În ceea ce priveşte învăţătura Bisericii despre stat (stăpînire), despre neam, despre destinele omului şi a omenirii, doctrinarii legionarismului fie că le treceau cu vederea, fie că le aplicau prea „creativ”, adică se abăteau, uneori destul de grav, de la Ortodoxie. Dragostea de neam era exaltată de unii doctrinari legionari pînă la idolatrie. Şi Căpitanul instituise cultul morţilor, pe lîngă cultul Sfinţilor, numai acesta din urmă fiind firesc în Ortodoxie. Dar cultul tuturor morţilor români pentru a primi ajutorul lor energetic în lupta cu duşmanii reprezintă o abatere gravă de la Ortodoxie. Tratarea neamului ca o „Biserică” în Biserică şi pe eroii neamului ca pe martiri iarăşi reprezintă o consecinţă a idolatrizării neamului. Dar nu asemenea abateri au constituit cauza ostilităţii vehemente a Patriarhiei Române faţă de Mişcarea Legionară.

Din momentul instaurării dictaturii oligarhice asupra românilor, din 1859, Biserica, ca principală instituţie a poporului românesc, a fost treptat încorporată în sistemul politic al statului român modern. Instituţia bisericească s-a supus cu totul clasei politice anticreştine. Legea cultelor din 1925 punea orice acţiune a Patriarhiei Române sub controlul unor persoane politice necreştine care formau peste 67% din toate forurile decizionale ale Patriarhiei. Şi este firesc că atitudinea acestei Patriarhii era dictată de interesele oligarhiei.

Nu este deloc întîmplător faptul că patriarhul Miron Cristea a fost prim-ministru al guvernului care a luat hotărîrea de a extermina fizic Mişcarea Legionară, asasinarea lui C. Z. Codreanu şi a altor tineri legionari, întemniţarea a zeci de preoţi şi tineri legionari, maltratarea acestora pînă la schilodire şi moarte. Patriarhia Română niciodată nu a protestat contra violenţelor fără seamăn dezlănţuite de oligarhie în persoana guvernului prezidat de Cristea împotriva copiilor acestui popor. Dimpotrivă, patriarhul şi alţi arhierei au sprijinit aceste violenţe, le îndreptăţeau şi îi îndemnau pe toţi credincioşii să condamne Mişcarea şi să sprijine regimul totalitar instaurat în 1938 de către camarila regelui formată din reprezentanţii oligarhiei străine ca credinţă, ca neam.

Biserica Ortodoxă Română, în loc să combată abaterile unor doctrinari legionari de la unele învăţături ale Bisericii, în loc să se implice în catehizarea tinerilor, ierarhii ei au făcut bloc comun cu oligarhia străină, punîndu-se la dispoziţia acesteia în prigonirea fiilor neamului românesc. Această atitudine a patriarhiei este perfect explicabilă. Ce putea oare să spună Patriarhia în ceea ce priveşte învăţătura Bisericii despre stat, despre stăpînirea politică ? Dacă ar fi spus adevărul, atunci ar fi devenit limpede pentru toţi că statul român modern se încadrează în această învăţătură cu calificativul de stăpînire tiranicească, antihristică. Şi atunci ce comun poate să aibă creştinii cu această stăpînire ? Dar Patriarhia ce comun să aibă ? Iar dacă s-ar fi referit la învăţătura Bisericii despre neam, atunci Patriarhia ar fi trebuit să intre în contradicţie cu prevederile Constituţiei din 1923 care pe toţi necreştinii îi declara „români de diferite origini”.

De aceea este firească şi explicabilă poziţia ocupată de Patriarhia Română faţă de Mişcarea Legionară şi, personal faţă de Corneliu Codreanu.

* * *

În încheiere, putem formula unele teze privind Mişcarea Legionară.

  1. Mişcarea Legionară era formată din oameni în majoritatea lor covîrşitoare absolut sinceri care şi-au asumat jertfa vieţii lor pentru a obţine eliberarea poporului lor.
  2. Mişcarea Legionară nu este o mişcare fascistă, nazistă sau de dreapta: ea nu se înscrie în asemenea clasificări, nesatisfăcînd criteriile vreunei asemenea clasificări. Mai mult chiar, legionarii refugiaţi după „rebeliune” în Germania nazistă au fost îndată arestaţi şi internaţi în lagărul de concentrare de la Buchenwald. În România interbelică au activat unele grupări para-fasciste şi chiar o grupare hitleristă printre unii entici germani din Sudul Basarabiei, dar toate aceste grupări erau minuscule fără vreo influenţă asupra vieţii politice.
  3. Mişcarea Legionară este o mişcare de eliberare naţională a poporului român de sub ocupaţia puterilor străine, ocupaţie care s-a înstăpînit în 1859. Dat fiind că ea era o mişcare autentică de eliberare naţională, în virtutea acestei esenţe a ei, ea era o mişcare anti-sistem. Adică ea nu se înscria în nici un fel de clasificări, sistematizări, fiind principialmente neintegrabilă în sistemul politic, moral, economic, social al statului „român” şi în societatea acestuia. Tocmai de aceea, după ce statul „român” s-a convins în urma mai multor încercări de a-şi integra mişcarea, el a respins-o ca pe un corp principialmente străin lui. Şi a făcut totul să o nimicească.

Mişcarea Legionară nu a înţeles că puterile anticreştine (cele dinafară şi cele dinlăuntru subordonate prin obedienţă instituţională şi morală acelora dinafară) care au format statul modern român în 1859 şi care l-au rotunjit teritorial în 1918 au făcut aceasta nu cu scopul de a crea condiţii necesare pentru vieţuirea neamului românesc în potrivire cu valorile sale, adică cu Idealul său Naţional, ci cu totul dimpotrivă: să asigure înglobarea tuturor românilor sub aceeaşi stăpînire etnocidală şi, deseori, chiar genocidală, care să-şi îndeplinească lucrarea de nimicire cît mai eficient. Mişcarea considera că clasa politică s-a corupt cu timpul din cauza democraţiei, dar nu înţelegea că tocmai statul român modern, în strictă conformitate cu rolul geopolitic pentru care el a fost proiectat, nu poate exista decît generînd o asemenea clasă politică, indiferent de regim – democrat sau totalitar.

Deşi Mişcarea Legionară a înţeles că confruntarea ei cu statul era una pe viaţă şi pe moarte, legionarii credeau că statul democrat se conduce totuşi de propriile principii declarate cum ar fi justiţia imparţială. Ei credeau că clasa politică este limitată în deciziile ei de regulile declarate ale democraţiei.

Cauza că nu a înţeles rezidă, ca în toate cazurile asemănătoare, în îmbisericirea lor insuficientă sau, mai exact, în viaţa lor departe de poveţile sfinţilor creştini, ale Sfinţilor Părinţi ai Bisericii – Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Vasile cel Mare, Sf. Maxim Mărturisitorul, Sf. Marcu Eugenicul (al Efesului), Sf. Grigore Palama, Sf. Ioan Scărarul, Sf. Ioan Casian …. Să fi fost ei îmbisericiţi, să fi trăit ei după învăţătura Bisericii Ortodoxe, ei ar fi înţeles că nu puteau nicidecum miza pe Patriarhia Română, pe majoritatea preoţilor ei, deoarece în acea perioadă Patriarhia se depărtase grav de Biserica Ortodoxă, devenind „slugă netrebnică” (vorba mitropolitului de atunci al Basarabiei Gurie Grosu) a statului antihristic modern român.

Necunoscînd învăţătura Bisericii despre stăpînirile lumeşti, ei nu au izbutit să înţeleagă pînă la capăt esenţa antinaţională a statului român modern. Ca urmare, ei s-au grăbit să iasă la lupta electorală ceea ce a condus la reacţia previzibilă a oligarhiei – exterminarea Mişcării cînd aceasta încă nu căpătase vigoarea trebuincioasă pentru autoapărare.

Din aceeaşi necunoaştere a învăţăturii Bisericii despre vremurile de pe urmă legionarii nu au putut evalua corect starea în care se afla România şi lumea, nu au putut să se conducă de poveţile şi preîntîmpinările Sfinţilor Părinţi ai Bisericii cu privire la comportamentul colectiv şi individual al creştinilor în vremurile de pe urmă. Ei au procedat exact invers acestor învăţături şi au pierdut confruntarea cu săpînitorul lumii acesteia – Satan.

  1. Limitele ideologice ale Mişcării Legionare au fost dictate de locul pe care îl ocupa în conştiinţa lor Biserica Ortodoxă. Aceasta era înţeleasă ca cea mai importantă marcă identitară a românităţii, ca cea mai valoroasă moştenire moral-culturală a românimii. Biserica nu era înţeleasă în esenţa ei – Corabia Mîntuirii tuturor oamenilor care se îmbarcă în ea, îmbarcarea depinzînd exclusiv de voinţa sinceră a celui care doreşte să se îmbarce. Mişcarea Legionară nu a izbutit să depăşească această viziune cultural-identitară şi morală asupra Bisericii lui Hristos, nerăzbind la înălţimile reale ale Bisericii – la dimensiunea duhovnicească, – cu excepţiile bine cunoscute.

Din cauza acestei limitări Mişcarea Legionară a perceput greşit rolul şi locul Patriarhiei Române în societatea statului „român” şi pentru neamul românesc. Mişcarea Legionară nu a înţeles că „BOR” era doar un organ administrativ al statului descreştinat, dezbisericit. Ridicîndu-se împotriva statului cotropitor, Mişcarea Legionară a mizat pe sprijinul, cel puţin moral, din partea „BOR”. Or, aceasta, fiind parte integrantă a statului antinaţional, a executat ordinele puterii de stat care erau îndreptate împotriva Mişcării Legionare, a poporului român.

Din cauza slabei lor îmbisericiri, ei considerau suficient ca omul să se declare român şi credincios într-un „dumnezeu” ca să fie acceptat în Legiune (celelalte cerinţe morale fiind îndeplinite de către candidat). Astfel, Legiunea devenea treptat o mişcare multi-confesională, deşi afişa în discursul său aderenţa la Ortodoxie. O mişcare multi-confesională nu poate lupta pentru Adevăr, iar lipsa unei asemenea lupte o surpă mai devreme sau mai tîrziu. Pentru o mişcare multi-confesională problema Adevărului trece în planul doi, în cel dîntîi punîndu-se chestiunile imanente ale politicului imediat – „neamul” în persoana populaţiei. Anume scăderea rigorilor religioase faţă de membrii săi şi, mai ales, faţă de votanţii săi, a permis ca exterminarea fizică a Legiunii să pună capăt şi fenomenului legionar. Dacă acest fenomen s-ar fi ridicat la nivelul spiritual, dacă el nu s-ar fi limitat numai la nivelul moral, atunci fenomenul acesta ar fi dăinuit şi astăzi.

Drept exemplu în acest sens poate servi Biserica Ortodoxă Română de Stil Vechi din România care şi-a început rezistenţa spirituală în anul 1925. Mişcarea şi-a început rezistenţa morală în 1927. Acum în România există aproape două milioane de creştini români tradiţionalişti, deşi, bineînţeles, nu numărul contează, ci faptul că aceştia există, se roagă, alcătuiesc un neam creştinesc, deci, românesc. Cîţi legionari există astăzi, legionari capabil de acţiune ? Nici unul. Greşeala fundamentală a Mişcării, a Căpitanului, a fost tocmai faptul că ei s-au limitat la morală, neglijînd nivelul spritual pe care ei l-au încredinţat Patriarhiei Române. Iar aceasta demult abandonase spiritualul, şi moralul, raliindu-se cu politicul şi finanţele.

* * *

Învăţămintele pe care le putem trage din istoria Mişcării Legionare ar putea fi, la o primă aproximare, cele expuse în continuare.

Cea mai importantă realizare a Mişcării legionare o constituie experienţa însăşi a acestei Mişcări care reprezintă, la scara democraţei, un unicat absolut. Această mişcare a demonstrat în fapt că principiile ei sînt eficiente în combaterea democraţiei ca dictatură totalitară a oligarhiei financiare. Tocmai de aceea oligarhia a fost nevoită să o nimicească fizic.

  1. Eficienţa metodei legionare este demonstrată prin faptul că metodele democratice ale oligarhiei de combatere a oponenţulor ei reali – coruperea, campaniile de denigrare, manipularea electoratului, intimidările, presiunile şi violenţa dozată din partea puterii de stat, – s-au dovedit a fi cu totul ineficiente. Tocmai de aceea oligarhia a fost nevoită să recurgă la metodele ei fireşti – cele proprii totalitarismului: violenţa nedozată pentru exterminarea fizică a oponenţilor imuni la manipulare şi la corupere.
  2. Mişcarea a mai demonstrat că democraţia poate fi combătută numai în cazul în care mişcarea de rezistenţă împotriva democraţiei (adică a dictaturii oligarhiei) nu este finanţată de către oligarhie: doar în democraţie toate partidele sînt finanţate de către oligarhie. Acest gen de finanţare este condiţia docilităţii tuturor partidelor democratice faţă de oligarhie. De aceea decizia lui C. Z. Codreanu de a porni la luptă fără nici un ban, fără nici o finanţare, ci numai cu credinţa în ajutorul lui Dumnezeu, a fost ontologic şi strategic corectă. Este o condiţie necesară, dar nu şi suficientă. Pentru a fi suficientă condiţia trebuie să se bazeze pe o credinţă adevărată, în sens de corectă, deplin ortodoxă, în duhul Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, fără nici un fel de abateri, oricît de „mici” ar fi acestea. Numai dintr-o asemenea credinţă derivă evaluările corecte ale lumii în care se acţionează.

III.    Mişcarea legionară mai are un merit colosal: ea, prin scoaterea unei părţi mari şi necorupte a poporului român de sub influenţa oligarhiei, a constrîns oligarhia să „schimbe macazul” într-o singură noapte de la democraţie la totalitarism. Prin aceasta oligarhia, fiind constrînsă de succesul electoral al Mişcării, s-a desconspirat: a demonstrat că nu există nici o deosebire de natură, de esenţă, între democraţie şi totalitarism. Dacă acestea ar fi două sisteme politice ontologic diferite, atunci ar fi fost nevoie de timp şi eforturi, de convulsii sociale pentru a trece de la un sistem de instituţii care reflectă o esenţă, la un alt sistem de instituţii care reflectă o altă esenţă socială. Nu a fost nevoie. A fost suficient un decret regal de trecere de la democraţie la totalitarism. Pe 10 februarie 1938 românii s-au culcat în democraţie şi pe 11 februarie dimineaţa s-au trezit în totalitarism şi încă fără nici o lovitură de stat.

Aceasta demonstrează că democraţia şi totalitarismul sînt două feţe ale aceleiaşi monede – simbolul şi instrumentul zeului banului (bogăţiei) Mamona şi a oligarhiei financiare ca sacerdoţi ai acestui zeu.

O societate ontologic deosebită de cea formată din populaţie (care este materialul unic potrivit pentru a fi administrat prin metode democratice sau totalitare, pe scurt, demototalitare) este cea formată din popor sau din popoare. Cel mai grăitor exemplu de acest gen îl constituie monarhia ortodoxă. Sistemul politic al monarhiei ortodoxe reflectă o stare spirituală a societăţii conduse de ea care se numeşte în tradiţia ortodoxă sobornicie. Această stare este ontologică şi definitorie pentru popoarele ortodoxe. Această stare este proprie unui popor şi este absolut străină unei populaţii. Subliniem că democraţia şi totalitarismul pot administra exclusiv populaţii şi sînt incompatibile cu guvernarea popoarelor.

Tocmai de aceea trecerea într-o noapte, printr-un decret sau printr-o perioadă de „guvernare” democratică de la monarhia ortodoxă la democraţie nu este posibilă: „revoluţia” „rusă” din februarie 1917 a demonstrat acest lucru. Pentru început este nevoie de distrugere a poporului prin genocid – ceea ce a făcut totalitarismul bolşevic-stalinist: „revoluţia” din Octombrie 1917 şi regimul instaurat prin aceasta. Genocidul este unica metodă prin care se poate distruge sobornicia[30]., deoarece societatea sobornicească, adică poporul ei, este ontologic imun la demagogia, manipularea şi coruperea ca metode fundamentale ale democraţiei. Şi acest genocid dă efecte peste cîteva generaţii.

Abia după ce poporul dispare şi noile generaţii descendente biologic din popor formează deja o populaţie, abia atunci este posibilă introducerea democraţiei. Ceea ce s-a şi realizat în Uniunea Sovietică prin „perestroika” gorbacioviană care este faza finală firească, necesară a proiectului de democratizare a Rusiei, adică de supunere a ei oligarhiei financiare internaţionale. În România s-a trecut la democraţie prin înlăturarea violentă a lui Ceauşescu (care nu înţelegea că poporul român nu mai există, ci doar o populaţie şi, deci, e timpul să o treacă la democraţie) ca o urmare firească a schimbărilor geopolitice „survenite”.

  1. Istoria luptei purtate de către Mişcarea Legionară pentru eliberarea naţională a poporului român a demonstrat că oligarhia este mereu gata, în pofida ideologiei ei democratice confecţionate exlusiv pentru consumul vulgului (inclusiv a lumpen-intelectualilor), să curme cu orice mijloace orice pericol pentru dictatura ei.

Acest fapt arată că (a) sinceritatea absolută şi jertfelnicia apoape absolută a legionarilor, (b) independenţa financiară a Mişcării Legionare, în special faţă de oligarhie, (c) doctrina practic impecabilă a legionarismului privind natura spiritual-cultural-demografică a fenomenului de popor, (d) miza practic absolută pe onoare morală ca temelie a comportamentului legionarilor îmbinată cu fermitatea apărării cauzei eliberării naţionale şi (e) apelul moral (nu şi duhovnicesc) la Ortodoxie nu sînt suficiente pentru a doborî dictatura oligarhiei financiare locale, nemaivorbind de cea internaţională (globală, cum se spune acum).

Luînd aminte la această experienţă cu totul inedită a Mişcării Legionare, se confirmă şi din perspectiva acestei experienţe explicarea ajungerii la putere în Germania democratică a mişcării naziste a lui Hitler. Dacă Hitler cu partidul său muncitoresc naţional-socialist nu ar fi fost o creatură a oligarhiei internaţionale, lui nu i s-ar fi permis să ajungă la putere în urma alegerilor democratice. Hitlerismul ar fi fost tratat la fel ca şi Mişcarea Legionară. De altfel, aceasta este un argument în plus împotriva insinuatelor legături sau influenţe ideologice dintre hitlerism şi legionarism. Observaţia este valabilă şi pentru cazul mişcării fasciste a lui Mussolini care şi ea a fost o creatură a aceleiaşi oligarhii financiare.

  1. Metodele Mişcării izvorîte din natura ei morală sînt, din cîte am văzut, suficiente pentru a zădărnici metodele democratice ale oligarhiei (este o tautologie: numai oligarhia are posibilitatea reală de a folosi aceste metode, adică democraţia, ca şi totalitarismul, reprezintă în esenţa sa monopolul absolut al oligarhiei). Dar aceste metode nu sînt suficiente (deşi continuă să fie necesare) pentru a combate metodele totalitare ale oligarhiei.

Iar metodele totalitare pot fi combătute exclusiv prin mucenicie, adică prin mărturisirea deschisă, în faţa oamenilor, a lui Hristos ca pe Singurul şi Adevăratul Mîntuitor al lumii, Dumnezeu înomenit, Unul din Sfînta Treime-Dumnezeu.

* * *

Documentele din pezenta colecţie reprezintă, în cea mai mare parte, felurite rapoarte ale poliţiei privitoare la acţiunile legionarilor sau ale poliţiei faţă de legionari. Pentru ilustrare sînt reproduse şi documente referitoare la alte partide care confirmă o atitudine selectivă a statului faţă de partide. Bunăoară, reuniunile publice ale Partidului Ţărănesc (dr. N. Lupu) sînt tratate cu multă loialitate, pe cînd cele ale legionarilor sînt deseori oprite. Listele de legionari arestaţi cu cele mai neînsemnate pretexte sau percheziţiile efectuate asupra lor ca persoane sau asupra sediilor lor arată că poliţia acţiona nu din proprie iniţiativă, ci la indicaţia forurilor politice ale statului.

Lecturarea acestor documente permite cercetătorului şi oricărei persoane interesate de realitatea politică românească din perioada interbelică, cea a României Mari, să se cufunde în atmosfera vremii, să surprindă nu numai metodele poliţieneşti, dar şi activitatea diferitelor grupuri de intelectuali, elevi, studenţi, preoţi, ţărani, comercianţi. Nădăjduim că această colecţie reprezintă o contribuţie la cunoaşterea mai documentată, de la sursă, fie şi una duşmănoasă, a fenomenului legionarismului.

Ţinem să subliniem că oricîte documente privind acest fenomen inedit la scara istoriei românilor, inclusiv a Moldovei de Răsărit, vor fi scoase la iveală, caracterul controversat al acestei Mişcări va persista. Aceasta se datorează nu atît Mişcării Legionare, cît dezintegrării a ceea ce a fost cîndva poporul român care, în prezent, la începutul mileniului 3 de la Hristos, se află pe ultima sută de metri a existenţei sale (în special în plan spiritual, cultural, politic, demografic). Iar o entitate în plină dezintegrare nu poate avea o atitudine organică, vie, unitară faţă de vreun fenomen, mai ales faţă de un fenomen care a încercat să oprească dezintegrarea şi să redea viaţă acestei entităţi. Dezintegratorii şi produşii acestora vor percepe fenomenul legionar ca un coşmar pentru ei căci amintirea însăşi despre el îi desfiinţează ca persoane, ca entităţi morale, în final, umane.

Benedict CIUBOTARU

(sfîrșit)

Note:

[1] Ibidem, pag. 164.

[2] Astăzi noi am numi aceleaşi concepte capacitate demografică şi genofond.

[3] Corneliu Zelea Codreanu. Doctrina Mişcării Legionare. Prezentare concisă. Restituiri istorice. Ed. Lucman, Bucureşti, 2003, pag. 164-165.

[4] Corneliu Zelea Codreanu. Doctrina Mişcării Legionare. Prezentare concisă. Restituiri istorice. Ed. Lucman, Bucureşti, 2003, pag. 151

[5] Ibidem, pag. 152.

[6] ANIC, fond Casa Regală, dosar 36/1937, f. 162, vezi: http://istoriiregasite.wordpress.com/2011/03/22/despre-ostilitatea-dintre-corneliu-codreanu-si-nicolae-titulescu/

[7] Liviu Vălenaş. Convorbiri cu Mircea Dimitriu: Mişcarea Legionară – intre adevăr şi mistificare. Timişoara, editura Marineasa, 2000, pag. 41.

[8] Citat la A. Fursov. Taina Rudol’fa Gessa.: http://worldcrisis.ru/crisis/1020880

[9] Ibidem.

[10] Ibidem.

[11] Corneliu Zelea Codreanu. Doctrina Mişcării Legionare. Prezentare concisă. Restituiri istorice. Ed. Lucman, Bucureşti, 2003, pag. 154.

[12] Ibidem, pag. 169.

[13] Ibidem, pag. 168.

[14] Ibidem, pag. 168.

[15] Ibidem, pag. 137.

[16] Citat la Mirel Bănică, „Biserica Ortodoxă Română, stat şi societate în anii ‘30”, Ed. Polirom, Iaşi, 2007, pag. 231.

[17] Corneliu Zelea Codreanu. Doctrina Mişcării Legionare. Prezentare concisă. Restituiri istorice. Ed. Lucman, Bucureşti, 2003, pag. 170.

[18] Ibidem, pag. 168.

[19] Mirel Bănică, „Biserica Ortodoxă Română, stat şi societate în anii ‘30”, Ed. Polirom, Iaşi, 2007, pag. 180.

[20] Ibidem, pag. 180.

[21] Ibidem, pag. 184.

[22] Încă de atunci, din perioada României Mari, învăţătura Bisericii, Cuvîntul Adevărului, nu mai era o prioritate pentru familiile de români, cu atît mai mult pentru statul antiromân. Lucru evident deja pentru statele antiromâneşti post-socialiste democratizate – România şi Republica Moldova.

[23] Mirel Bănică, „Biserica Ortodoxă Română, stat şi societate în anii ‘30”, Ed. Polirom, Iaşi, 2007,pag. 180.

[24] Chiar şi în asemenea domenii cum sînt conceptul de toleranţă, cel de discriminare, nemaivorbind de cel de “orientare sexuală”.

[25] Dandy, cuvînt englezesc din v. 19 care azi i s-ar spune “persoană glamouroasă”.

[26] Mirel Bănică, „Biserica Ortodoxă Română, stat şi societate în anii ‘30”, Ed. Polirom, Iaşi, 2007,pag. 186.

[27] Preot Ştefan Palaghiţă. Garda de Fier spre reînvierea României. Istoria Mişcării Legionare de un legionar. Editura Roza vânturilor, Bucureşti, 1993, pag. 76.

[28] Citat la Mirel Bănică, „Biserica Ortodoxă Română, stat şi societate în anii ‘30”, Ed. Polirom, Iaşi, 2007, pag. 157.

[29] În perioada interbelică electoratul constituia circa 20-25% din populaţie. Prin urmare reprezentativitatea partidului de guvernămînt, luînd în calcul şi „prima electorală” prevăzută de legislaţia electorală, reprezenta, de obicei, circa 10-12% din populaţie.

[30] Numai în primii 10 ani (1918-1927) ai dictaturii „proletariatului” în Rusia au fost exterminaţi (inclusiv prin metode de nimicire în masă – gazele toxice – şi prin schingiuiri de o cruzime inimaginabilă) circa 27 de milioane de ţărani, meşteşugari, intelectuali, funcţionari de stat, clerici. Au fost exterminaţi acei care alcătuiau prin modul lor de viaţă osatura societăţii soborniceşti şi, astfel, îi confereau ei însuşirea de a fi sobornicească.

(!) Reproducerea/preluarea acestui material se poate face doar cu indicarea linkului direct.

  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: