Prima pagină > Ştiri > Ce este Biserica Locală? Despre căderea bisericilor locale și veșnicia Bisericii lui Hristos

Ce este Biserica Locală? Despre căderea bisericilor locale și veșnicia Bisericii lui Hristos

Imagine similară

Scriitorul bisericesc rus Lev Reghelson a arătat de curînd că:

Concepul de Biserică ‘locală’ și-a pierdut de mult sensul său literal. Nimeni nu mai este surprins de existența comunităților Bisericii ruse din Africa, formate din localnici aborigeni. Astfel că acum ar fi mult mai corect să vorbim despre bisericile ruse autocefale, moștenitoare istorice ale Bisericii Ortodoxe a imperiului rus, care au depășit granițele principiului teritorial, statal și național. [1]

De fapt, nu doar că s-a pierdut conceptul de Biserică locală: administrarea Bisericii Ortodoxe ca pe un întreg a fost într-o stare de anarhie crescîndă de la căderea și risipirea Imperiului rus și a celui austro-ungar în 1917-1918. Schimbările politice enorme rezultate de aici, coroborate cu crearea unor minorități ortodoxe considerabile de diverse naționalități în țările neortodoxe ale Apusului, au creat uriașe probleme de administrare care au lărgit conceptul de biserică locală pînă aproape de punctul de rupere. Dacă aceste probleme ar fi afectat ereticele, dar mai mult sau mai puțin bine organizatele biserici ale “Ortodoxiei Mondiale” [patriarhiile și mitropoliile oficiale recunoscute și susținute de stat și părtașe la erezia ecumenistănota Popas Alternativ], ele ar fi amenințat să sfîșie complet dreapta credință, însă ele au divizat pe Adevăratele Biserici Ortodoxe. Acest articol este o încercare de a aduce cîteva clarificări în această dezbatere prin recursul la principiile de bază, pe de o parte, și la mărturia Istoriei Bisericii, pe de cealaltă parte.

Principiile de bază

Primul principiu al organizării Bisericii, conform legii canonice și a resurselor patristice timpurii (precum Sfîntul Ignatie Teoforul, al Antiohiei) este că elementul primordial al Bisericii Locale este episcopul și creștinii de pe teritoriul pe care el îl administrează. Nu poate fi decît un singur episcop pentru o anumită unitate teritorială. Toți creștinii care trăiesc pe acel teritoriu, indiferent de naționalitate, trebuie să se supună episcopului acelui teritoriu. Este oprit a se crea sub-unități în cadrul unității teritoriale pe bază de neam, clasă, sau orice alt criteriu, în afară de situația în care sînt binecuvîntate de către episcop și se află sub controlul său total. Este interzis a se împărți teritoriul în subunități mai mici, fiecare cu episcopul său, fără acordul episcopului acelui teritoriu.

Deși puterea unui episcop este în mare măsură absolută în cadrul eparhiei sale atîta vreme cît el învață drept cuvîntul Adevărului, el este obligat să se însoțească cu episcopii teritoriilor învecinate pentru a constitui sinoade conduse de către un mai mare al episcopilor – mitropolitul sau arhiepiscopul. Acest statut (arhiepiscop/mitropolit) nu constituie un al patrulea nivel de preoție superior celor trei – episcopilor, preoților și diaconilor, – iar un mitropolit sau un arhiepiscop nu-și poate impune voința sa asupra celorlalți membri ai sinodului său. Totodată, episcopii unui sinod nu pot lua nici o hotărîre în sinod fără acordul mitropolitului sau arhiepiscopului.

Sinoadele și episcopii au dreptul de a cerceta plîngerile împotriva comportamentului unui anumit episcop în cadrul eparhiei sale și de a-l pedepsi (și chiar de a-l caterisi) dacă este dovedit că a încălcat dogmele sau canoanele Bisericii. Mai mult decît atît, ei și numai ei, au dreptul de a hirotoni pe urmașii episcopilor care au fost caterisiți sau care au murit, și de a crea noi eparhii. Prin acest caracter de obște, colegial al episcopatului, după cum este exprimat în întrunirile și hotărîrile sinoadelor episcopilor, se asigură atît succesiunea apostolică în cadrul eparhiilor individuale, cît și unitatea organizatorică a Bisericii Ortodoxe ca un întreg.

În esență, aceste două nivele de organizare ale Bisericii – cel al eparhiei individuale și cel al sferei mitropolitului sau arhiepiscopului – sînt singurele nivele ale organizării Bisericii necesare pentru ca aceasta să își aducă la îndeplinire toate funcțiile sale esențiale.

Sistemul patriarhal

Cel de-al treilea nivel al organizării Bisericii cu care sîntem familiarizați astăzi – acela al patriarhiei – nu și-a făcut apariția din punct de vedere formal pînă în secolul al IV-lea, deși existau semne ale ivirii sale deja din secolul al doilea. A fost primit imediat de către Biserică, și de aceea, fără îndoială, a constituit o dezvoltare firească. A constat din aducerea principalelor centre de viață și autoritate ale Bisericii în corespondență cu principalele cinci centre de putere politică și viață culturală din imperiul roman – Roma, Antiohia și Alexandria, în primul rînd, însoțite ulterior de Constantinopol și Ierusalim (Ierusalimul nu era important din punct de vedere politic, ci din punct de vedere duhovnicesc și istoric, ca fiind “maica Bisericilor”). Aceasta a fost o dezvoltare firească întrucît, pe de o parte, aceste centre cuprindeau un număr mai mare de creștini care trăiau în mijlocul unor ispite mai multe și mai variate și care, din acest motiv, aveau din ce în ce mai multă nevoie de un cler experimentat și educat să îi slujească, și pe de altă parte, exista o nevoie vizibilă a creștinilor să stabilească relații bune cu autoritățile politice și, dacă era cu putință, să le convertească la credință. Și astfel, mitropoliții acestor mari centre urbane au dobîndit un mai mare prestigiu, devenind „mitropoliți superiori” sau patriarhi, exercitîndu-și autoritatea asupra unei arii mai largi și a unui număr mai mare de episcopi.

În orice caz, problemele au început să apară cînd imperiul a început să piardă teritorii în unele părți, și să câștige în altele. Astfel, din secolul al VII-lea, trei din cele cinci patriarhii – Antiohia, Alexandria și Ierusalimul – s-au aflat în afara granițelor Imperiului roman, sub conducere musulmană, administrînd o mult mai mică porțiune din populațiile locale decît înainte (pentru că mulți deveniseră eretici sau musulmani). În mod inevitabil, aceasta a dus la un declin în importanța lor de facto (chiar dacă ele își păstraseră de drept titlurile lor și locurile ocupate în ordinea pentarhică) și la o creștere corespunzătoare a importanței noi „duarhii” – Roma și Constantinopol.

Însă Roma și Constantinopolul aveau probleme cauzate chiar de succesul avut în convertirea barbarilor. Papa roman, deși în mod tehnic încă supus împăratului roman de răsărit pînă spre mijlocul secolului al optulea, trebuia să facă față regilor noi convertiți asupra cărora Împăratul nu avea reală suveranitate, și ale căror puteri ar fi putut fi folosite pentru a constitui biserici naționale independente ale Romei. Unele biserici apusene îndepărtate, precum cea irlandeză, erau în mod esențial autocefale; însă Roma a avut un succes deosebit, în parte datorită diplomației sale abile și energice, și în parte mulțumită venerației profunde a germanilor pentru “eterna Romă” prevestind amenințarea “naționalizării bisericești” pînă la sfîrșitul secolului al XI-lea, cînd deosebirile teologice cu Biserica Răsăriteană, pe de o parte, și despărțirea, întîi a Angliei, și apoi a „Sfîntului imperiu romano-german”, pe de altă parte, au urgentat transformarea patriarhiei într-o instituție semi-bisericească, semi-politică, cu puternice tendințe militare – papalitatea eretică a romano-catolicismului.

Astăzi latinii neagă în mod efectiv conceptul de Biserică locală. Pentru ei, există o singură biserică, cea Romană, care nu este locală, ci [chipurilenota P. A.] universală. Toate Bisericile locale din întreaga lume ar fi, pur și simplu, părți ale Bisericii Romane. Conceptul de Biserică Locală de sine stătătoare în lume, în afara uniunii simbiotice cu Roma, este de neconceput – Roma este Biserica, și nici o biserică nu poate exista în afara sau independent de Biserică, adică de Roma. Pentru ortodocși, pe de altă parte, o Biserică locală cuprinde în sine plinătatea Harului lui Dumnezeu, iar dacă toate celelalte Biserici Locale din lume cad din adevăr, ea poate continua să existe de una singură. În consecință, ideea unei patriarhii „ecumenice” sau „universale” este incompatibilă cu înțelegerea ortodoxă a Bisericii Universale ca o familie de Biserici Locale ale căror Cap este Hristos. Mai mult decît atât, Sfîntul Grigorie Dialogul, papă [ortodox] al Romei, refuzînd oferta acestuia de a primi titlul de „ecumenic”, a arătat Sf. Evloghie, patriarh al Alexandriei, că dacă ar exista o patriarhie ecumenică sau universală, cînd această Biserică se prăbușește, întreaga Biserică ar cădea împreună cu ea…

Din nefericire, patriarhia Constantinopolului, deși nu a căzut în erezia papismului, a acceptat titulatura de „ecumenică” și a continuat să acționeze în anumită măsură asemenea unei papalități răsăritene. Conceptul de biserică locală nu a fost negat, precum în romanitate, dar bisericile locale au început să fie din ce în ce mai mult văzute ca niște sateliți ai Patriarhiei Ecumenice (PE), al căror statut independent ar putea fi nesocotit atunci cînd este nevoie. În limitele imperiului ortodox, unde PE era de asemenea Biserica Împăratului ortodox, un anume grad de centralizare eclezială era poate firească și chiar benefică. Astfel, o biserică locală mică de limbă greacă precum Ciprul și-ar căuta în mod firesc sprijin la Împăratul ortodox, și ar veni așadar în orbita Bisericii imperiale. Dar ce putem zice de bisericile locale situate în afara imperiului și nevorbitoare de limbă greacă?

Un caz-test critic s-a petrecut o dată cu convertirea bulgarilor la Ortodoxie. Țarul bulgar Petru și-a dorit o biserică autocefală pentru regatul său independent. La început, grecii erau pregătiți să le-o acorde – mai ales că papa Nicolae I l-ar fi oferit-o în caz că ei nu ar fi acceptat. În orice caz, bulgarii și-au supraapreciat norocul, cerînd nu doar o Biserică autocefală, ci tocmai ca hanul lor să fie așezat în locul împăratului roman. Dar de vreme ce, în acest caz, amenințarea era în egală măsură politică și bisericească, a solicitat un răspuns politico-militar: împărații bizantini, în special împăratul Vasile, „ucigașul de bulgari”, au invadat Bulgaria, au readus-o ca parte a imperiului, și au îndepărtat statutul de autonomie Bisericii Bulgariei. Patriarhia a fost fără îndoială de acord cu acțiunile împăratului, dar relația sa simfonică cu Imperiul a eliberat-o de nevoia de a-și murdări mîinile prin acțiuni politice directe pentru a-și supune fiica neascultătoare, spre deosebire de Roma în relație cu Anglia și Germania.

Totuși, amenințarea reprezentată de pretențiile Bulgariei (și, în secolul al XIV-lea, ale Serbiei) la autonomie ecleziastică a ridicat o întrebare la care bizantinii nu au fost niciodată capabili să răspundă în mod satisfăcător: care trebuia să fie statutul Bisericilor în teritoriile nou convertite dincolo de granițele imperiului roman? Rețeaua inițială de biserici locale, mitropolii și patriarhii a crescut în învelișul Imperiului, și a fost păstrată laolaltă nu doar de unitatea credinței, ci și de Împăratul Roman, care a convocat Sinoade și a pus în aplicare disciplina, atunci cînd a fost nevoie. Au existat din vremuri îndepărtate eparhii și chiar biserici locale în afara imperiului (în Irlanda, Armenia, Georgia, Etiopia) dar ele au trăit în pămînturi care nu constituiau o amenințare politică pentru Imperiu și care puteau fi, prin urmare, tratate ca și aliate onorifice ale Imperului. În orice caz, din secolul al XI-lea cel mai tîrziu, a devenit evident că ideea unei Biserici Universale care să coincidă cu imperiul universal a fost un mit care și-a epuizat utilitatea. Un număr mare de creștini trăiau în state independente care erau fie prietene (Rusia, Gruzia), fie ocazional prietene (Bulgaria, Serbia). Și totuși bizantinii au continuat să adere la ideea unei pentarhii de biserici autocefale, toate obligate să arate supunere formală către împăratul din Constantinopol, în ciuda faptului că imperiul era din ce în ce mai mic și mai lipsit de putere. Ideea extinderii pentarhiei pentru recunoașterea unor noi biserici locale sau patriarhate care nu datorau supunere civilă împăratului a fost primită cu multă dificultate. Ironia este că atunci cînd, în cele din urmă, imperiul a căzut în 1453, ortodocșii balcanici nu au fost lăsați să constituie în mod liber propriile biserici autocefale, ci au intrat sub noua putere unificatoare: cea a sultanului otoman, care a numit pe patriarhul ecumenic ca „etnarh” sau conducător al „meiului” sau al rasei definite de religie, al tuturor creștinilor ortodocși de toate naționalitățile. În mod evident, nu a fost pe placul Proniei Dumnezeișeti să li se dea încă frâu liber forțelor centrifugale ale naționalismului ecleziastic.

Naționalismul și Biserica

Această stare a început să se schimbe către sfîrșitul secolului al XVIII-lea, și mai ales începutul secolului al XIX-lea, cînd revoluțiile din Grecia și Serbia au declanșat o lungă revoluție împotriva stăpînirii otomane în întreaga peninsulă balcanică, cu rezultatul că, pînă la finele secolului, grecii, sîrbii, bulgarii și românii au cucerit independența statelor și a bisericilor lor. Cu toate acestea, această realizare politică esențială a venit la un preț spiritual ridicat: o schismă între noua biserică autocefală a Greciei și patriarhia ecumenică, care a rămas sub conducere otomană, și o altă schismă între patriarhia ecumenică și Biserica bulgară. Mai mult decît atât, independența nu a adus cu ea nici o roadă spirituală evidentă: dimpotrivă, monahismul a scăzut brusc în toate regiunile eliberate, în timp ce doctrina naționalismului de inspirație apuseană [masonicănota P.A.] a adus cu ea, după cum a remarcat Constantin Leontiev, alte boli apusene precum liberalismul, ecumenismul și modernismul. Rușii, deși compătimitori față de dorința ortodocșilor balcanici de a fi eliberați de sub domnia otomană (armata rusă a fost cea care a eliberat Bulgaria în 1877-1878), erau îngrijorați că reușita acestora de a se elibera ar putea încuraja mișcările separatiste în cadrul propriului lor imperiu. O parte din țarii ruși, precum Nicolae I, la fel ca și unii dintre duhovnicii greci, precum Atanasie Paros, chiar s-au îndoit că ortodocșii balcanici ar avea dreptul să se revolte împotriva sultanului; pentru că „toate stăpînirile sînt de la Dumnezeu”, inclusiv cea a sultanului, și erau de părere că ar fi fost mai bine pentru ei să rămînă supuși acestuia pînă la eliberarea lor din afară.

Noile biserici de stat ale Greciei, Serbiei, Bulgariei și României au ajuns să fie recunoscute universal (deși, în cazul bisericii Bulgariei, nu mai devreme de 1945). În orice caz, probleme legate de legitimitatea auto-proclamatei autocefalii au continuat. Astfel: – În ce bază poate un grup de episcopi ortodocși să se rupă de stăpînirea lor ecleziastică și să formeze o nouă biserică autocefală? Este suficient doar să se modifice circumstanțele politice astfel încît să plaseze grupul respectiv într-un stat diferit față de fosta stăpînire bisericească? Este însă sigur că nu trebuie făcut absolut nimic în Biserică fără supunere față de binecuvîntarea autorităților superioare? Este neîndoios că fosta autoritate trebuie să binecuvînteze acest lucru? Și poate că nici aceasta nu este de ajuns, poate că trebuie obținută aprobarea tuturor celorlalte biserici autocefale într-un sinod ecumenic? Ce se întîmplă dacă episcopii și turmele implicate nu reprezintă decît o mică minoritate din populația statului în care trăiesc? Nu ar conduce aceasta la niște absurdități evidente, ca de exemplu Biserica Autocefală Turcă sau Biserica Ortodoxă Albaneză (ambele „absurdități” au luat ființă la începutul secolului XX)?

În anul 1872, Patriarhia Ecumenică a condamnat încercarea Bisericii Bulgariei de a pretinde că toți bulgarii care trăiau în Turcia, adică, pe teritorul patriarhiei, aparțineau jurisdicției sale. Aceasta a fost o încălcare clară a principiului teritorialității și a fost condamnată ca erezie a filetismului.

Din păcate, nu era deloc dificil să îi acuzi pe greci de aceeași erezie pe care abia o condamnaseră. Secole de-a rîndul, în timpul jugului otoman, Fanarul numea episcopi greci care slujeau doar în grecește în parohiile sîrbe, bulgare și române. „Filetismul” bulgarilor, deși greșit, a fost în mare măsură provocat de naționalismul grecilor din Fanar.

În anul 1906 a avut loc o importantă conferință în Sankt-Petersburg pentru a discuta problema autocefaliei bisericii gruzine. În 1783, la tratatul de la Gheorghievsk, împăratul gruzin cedase controlul politicii externe a regatului către Rusia în schimbul păstrării integrității sale teritoriale și a dinastiei regale. Totuși, în 1800 rușii încălcaseră tratatul, prin anexarea țării și abolirea dinastiei sale regale și a autocefaliei bisericești. Acum, gruzinii se agitau pentru restaurarea autocefaliei ecleziastice, dacă nu pentru independența politică.

Pledoaria gruzinească pentru autocefalie a fost puternică, de vreme ce nimeni nu a negat că biserica gruzină fusese autocefală din secolul al IV-lea, și că autocefalia îi fusese abolită fără consimțămîntul ei. În orice caz, majoritatea delegaților la conferință au argumentat faptul că într-un stat ar trebui să existe o singură administrație a Bisericii, astfel că biserica gruzină, aflîndu-se pe teritoriul imperiului rus, ar trebui să rămînă parte a bisericii ruse. Mai mult decît atît, încurajarea împărțirii administrațiilor bisericești ar încuraja separatismul politic, ar submina unitatea imperiului, și prin urmare ar lucra împotriva intereselor tuturor ortodocșilor din imperiu (și dincolo de acesta). Această optică a prevalat. Delegații au aprobat un proiect prezentat de protopopul Ioan Vostorgov (viitor martir) care dădea bisericii gruzine o mai mare independență în sfera utilizării limbii liturgice fruzine, în numirea clerului gruzin etc., însă proiectul autocefaliei gruzine a fost respins. [2]

O viziune minoritară a fost prezentată de către episcopul gruzin Kirion, care devenise după revoluție liderul bisericii gruzine autocefale. În raportul său “Principiul național în Biserică” el a argumentat, după cum scrie Pavlenko, că „Gruzia are dreptul la existența independentă a bisericii sale naționale în baza principiului naționalității în Biserică proclamat la începutul credinței creștine”. În ce constă principiul și cînd a fost el proclamat? „Este suficient să ne amintim”, scrie episcopul Kirion, “de pogorîrea Sfântului Duh asupra apostolilor, care au început imediat să dea slavă lui Dumnezeu în diferite limbi și apoi au predicat Evanghelia păgînilor, fiecăruia în limba lui maternă”. Însă în viziunea noastră (a lui Pavlenko), trimiterea la predica apostolilor în legătură cu afirmarea principiului național în Biserică nu are un fundament solid. Predica apostolilor în diferite limbi a fost necesară pentru a uni oamenii în Adevărul lui Hristos, și nu pentru a-i dezbina conform principiului național. Adică, principiul național este exact ceea ce creștinătatea trebuie să biruiască, și nu ceea ce trebuie să constituie fundamentul Bisericii. De la schisma bulgară încoace, argumentarea filetistă a căutat în mod caracteristic sprijin în canonul 34 apostolic. “Regula canonică fundamentală”, scrie episcopul Kirion, “prin care este recunoscută importanța naționalității în ceea ce privește administrarea Bisericii, este canonul 34 apostolic, care este atît de bine cunoscut canoniștilor… Conform înțelesului direct al acestui canon, în Biserica Ortodoxă, fiecare națiune trebuie să își aibă propriul întîi-ierarh.” Însă cel de-al 34-lea canon apostolic are în vedere pe “episcopii din fiecare teritoriu” și nu pe “episcopii fiecărui popor”. Cuvîntul “neam” (ethnos) care este utilizat în acest canon în limbajul străvechi și limba creștinătății antice, este tradus, în dicționarul Liddel & Scott în primul rînd ca „un număr de persoane obișnuite să trăiască împreună” și abia apoi ca o “națiune”. Este întocmai primul sens arătat aici cel care indică spre înțelesul teritorial al canonului apostolic. Deci referirea la înțelesul național este neîntemeiată”. [3]

Episcopul Kirion a argumentat de asemenea că separarea administrației Bisericii după criteriul național și rasial avea avantajul păstrării idiosincraziei fiecărei națiuni. Și în sprijinul argumentului său a citat cel de-al 39-lea canon al sindoului din Trullo din 692 care a permis arhiepiscopului Ioan al Ciprului să păstreze toate drepturile sale de cap al bisericii autocefale a Ciprului în timp ce trăia, nu în Cipru, ci în Helespont, unde fusese exilat din pricina invaziilor barbare. Episcopul Kirion a argumentat că acest canon prescria păstrarea idiosincraziei cipriote, și astfel “dobîndește o semnificație importantă din punctul de vedere al libertății Bisericii”.

În orice caz, după cum arătă Pavlenko, în acest canon „nu se spune nici un cuvînt despre ‘particularitățile național-religioase de fiecare zi și individuale’ și despre cele asemenea, ci se face referire la drepturile celor dintîi ierarhi asupra episcopilor și la numirea acestora. ‘Să se păstreze obiceiurile cele din fiecare Biserică (autocefală)’, se spune în acest canon, ‘astfel încît episcopul fiecărei cetăți să se supună întîistătătorului său iar acesta, în schimb, după vechea datină, să se hirotonească de către propriii săi episcopi.’ Biserica emigrantă a Ciprului care se menționează în acest canon, nu devenise biserica națională a ciprioților, ci primise în rîndul ei pe toți oamenii din cetatea Helespont unde emigraseră (episcopul Cizicului, care se afla sub jurisdicția patriarhiei ecumenice, a fost pus temporar în supunere față de arhiepiscopul Ciprului). Unde se pomenește aici despre o confirmarea sinodală a păstrării ‘obiceiurilor ecleziale locale’ cu ajutorul izolării administrative?” [4]

Jurisdicțiile globale

În mod paradoxal, exemplul bisericii cipriote demonstrează încă o dată întîietatea principiului teritorial în fața principiului rasial. Pentru că ciprioților care trăiau în Helespont nu li s-a îngăduit să constituie o a doua administrație bisericească pe teritoriul Helespontului în plus față de episcopul Cizicului. Mai degrabă, cele două „neamuri” au fost puse sub o singură administrație a bisericii – doar că, probabil în mod neașteptat, nu ciprioții au fost subordonați episcopului Cizicului, ci invers…

[…]

Dacă încălcarea principiului teritorial a putut fi justificată în cazul Bisericii Ruse din afara granițelor pe baza considerațiilor de ordin pastoral și de dragul credinței ortodoxe, nu s-ar putea spune același lucru despre „imperialismul ecleziastic” în care s-a complăcut patriarhia ecumenică după primul război mondial. Patriarhia s-a înclinat uneori în fața forței majore, ca atunci cînd a recunoscut anexarea la Biserica Serbiei a tuturor regiunilor din interiorul granițelor Iugoslaviei în anul 1922 și cînd a fost de acord cu includerea în Biserica de stat a Greciei a unui număr de eparhii din statul grec și a recunoscut autocefalia Bisericii Albaniei în 1937. În orice caz, cînd a văzut o slăbiciune politică, s-a năpustit ca o pasăre de pradă. Astfel, pe măsură ce imperiul rus se dezintegra, patriarhul Meletie Metaxakis și succesorii lui au acaparat jurisdicții autonome în jurul marginilor sale în Finlanda, Estonia, Letonia, Polonia, Cehoslovacia și Ungaria –  iar ulterior a pătruns chiar pînă aproape de inima imperiului în Ucraina. Iar în America, unde înainte de revoluție, toți episcopii de toate naționalitățile erau supuși unui arhiepiscop rus (viitorul patriarh Tihon), patriarhia ecumenică a constituit o „eparhie a Americii de Nord și de Sud” pur greacă, încurajînd în acest fel formarea unor alte biserici definite pe criterii naționale pe teritoriul Americii. Toate acestea au fost justificate pe interpretarea perversă a canonului 28 al celui de-al IV-lea Sinod Ecumenic, care se presupune că a transferat toate „teritoriile barbare” în jurisdicția Constantinopolului. Și în plus, ironia era că pe propriul teritoriu canonic al patriarhului ecumenic, ortodoxia turcă scădea cu repeziciune în timp ce puterile sale erau limitate strict de către autoritățile laice.

Exemplul furnizat de patriarhia ecumenică a încurajat și alte biserici locale să își înființeze imperii peste mări și oceane. Astfel, după cum remarca Lev Regelson la începutul acestui articol, patriarhia Moscovei are acum “colonii” în Africa și peste tot în lume; și același lucru se întîmplă și cu bisericile Serbiei, Bulgariei, României, Antiohiei, Alexandriei și chiar a Albaniei. Singurele biserici locale care aplică încă principiul teritorial în înțelesul lui originar sînt: Biserica oficială a Greciei și, într-o măsură mai mică, patriarhia Ierusalimului, care nu îngăduie nici o altă jurisdicție pe teritoriile sale canonice; iar aceste biserici sînt supuse unor restricții severe (din partea patriarhiei ecumenice) cu privire la deținera unor „colonii” în străinătate.

Absurditatea acestei situații este ilustrată și de numele episcopilor. Să luăm, de exemplu, Marea Britanie, unde episcopii din Tiateira, Diocleia, Telomessus, Suroj și Serghievo, toți au turme –  dar nici una în eparhiile titulare care au răposat de secole (cu excepția celei din Serghievo)! Doar episcopul ROCOR a fost (pînă în anii 1980) numit în mod mai realist „al Richmond-ului și al Marii Britanii”. Prin titlurile lor, acești episcopi au dorit în mod evident să arate supunerea lor față de conducătorul lor imperial de la Moscova sau Constantinopol mai degrabă decît identitatea adevărată a turmelor lor. Doar episcopul ROCOR, fiind un „răzvrătit”, a putut păstra principiul teritorial în titulatura sa.

După căderea comunismului în 1991, unele dintre jurisdicțiile globale au început să se clatine. Cea mai impresionantă prăbușire a fost cea a ROCOR care (independent de grupări „rebele” importante) a intrat în comuniune cu patriarhia Moscovei în 2007. Aceasta demonstrează atît importanța faptului de a avea un fundament teritorial (pe care patriarhia Moscovei îl avea, dar ROCOR nu), cît și atracția continuă față de raporturi etnice, existentă în cadrul Ortodoxiei Mondiale. Iar prin „raporturi etnice” înțelegem vechi raporturi etnice ortodoxe (greci, ruși, etc.); pentru bisericile locale fundamentate pe grupări etnice mai recente, acest principiu pare să fie mai puțin eficient. Astfel, „Biserica ortodoxă a Americii” atrage doar o minoritate de ortodocși americani și nu are un imperiu global.

Restabilirea bisericilor locale

Cît despre adevărații ortodocși, ei tind de asemenea să aibă jurisdicții globale (Adevărata Biserică Ortodoxă a Greciei, a Rusiei, etc. mai multe pentru fiecare țară). Diferența este că dezbaterile cu privire la credință sînt mult mai importante pentru adevărații ortodocși, astfel că ei sînt separați atît de Ortodoxia Mondială (din pricina ereziei ecumenismului și a serghianismului), cît și dezbinați între ei (de regulă din pricina unor diferențe canonice, dar în parte și din pricina etniei). Diferențele canonice dintre adevărații ortodocși conduc adesea la întrebarea: unde este sau care este Biserica Locală (a Greciei, a Rusiei etc.)?

Acum, dacă ierarhia unei Biserici locale a căzut în erezie, și prin urmare a căzut din Biserica Ortodoxă, este rezonabil să presupui că o minoritate de ierarhi, preoți și laici care rămân credincioși adevărului constituie Biserica Locală. Pentru că Sfântul Sofronie al Ierusalimului scrie:

„Dacă unii se separă de cineva, nu sub pretextul infracțiunii morale, ci din cauza unei erezii ce a fost osîndită de către un Sinod sau de către Sfinţii Părinţi, ei sînt vrednici de cinste şi aprobare, căci ei sînt ortodocşii.” [5]

Iar Sfântul Nichifor al Constantinopolului scrie: 

„Voi știţi că, chiar dacă sînt foarte puţini cei ce stăruiesc în Ortodoxie şi în evlavie, aceștia sînt Biserica, iar autoritatea şi conducerea așezămintelor bisericești rămîne cu ei”.[6]

Totuși, în acest stadiu, tind să răsară două probleme. Prima este aceea că adevărații ortodocși sînt dezbinați între ei  – de exemplu, cu privire la gradul de cădere al Bisericilor oficiale, dacă acestea mai au încă har sau nu. În acest caz, nu este ușor să decizi care dintre cele două grupuri constituie adevărata Biserică Locală sau dacă unele sau toate sînt. Mecanismul anterior de soluționare a disputelor ecleziastice – apelul la hotărîrea unui sinod al Bisericii locale oficiale – nu mai există. Uneori se poate face apel la altă Biserică locală cu adevărat ortodoxă pentru mediere, ca atunci cînd „mateiții” – Adevărata Biserică Ortodoxă a Greciei au apelat la ROCOR în 1971. Dar nu este clar dacă oricare dintre grupări este obligată să accepte hotărîrea acestei biserici „străine” adevărat ortodoxe…

O a doua problemă se referă la mărimea Bisericii Ortodoxe Adevărate, și dacă are sau nu episcopi. Se poate întîmpla ca Biserica Ortodoxă Adevărată în chestiune să nu aibă episcopi, și atunci să fie obligată să ceară ajutorul altor Biserici Adevărat Ortodoxe. Se naște atunci întrebarea: este cu adevărat autocefală micuța Biserică Adevarat Ortodoxă sau constituie doar o parte dintr-o Biserică Ortodoxă Adevărată mai mare către care s-a îndreptat pentru ajutor?

Exemplul Adevăratei Biserici Ortodoxe din Grecia este important în această privință. În 1924, Biserica Oficială a Greciei a căzut în schismă prin introducerea noului calendar gregorian. Cei care au refuzat să urmeze Biserica Oficială în schismă au format mișcarea Adevăraților Creștini Ortodocși din Grecia. La început, adevărații creștini ortodocși erau constituiți aproape exclusiv din mireni și foarte puțini preoți (deși mai mulți preoți le-au venit în ajutor din republica monastică a Muntelui Athos). Pînă la începutul anilor ‘30, mișcarea a crescut pînă la cîteva sute de mii de oameni – în ciuda faptului că ei nu aveau episcop. În 1935 li s-au alăturat trei episcopi veniți din Biserica Oficială. În 1955 ei s-au aflat din nou fără episcopi, dar în 1971 ROCOR le-a restabilit oficial ierarhia. De-a lungul perioadei începute în 1924 pînă astăzi, Adevărații Creștini Ortodocși din Grecia s-au considerat Biserica locală a Greciei – și nu există nici un motiv serios de a le nega acest titlu. Nici ROCOR nu a încercat să îi includă în Biserica sa și nici să le restrîngă în vreun fel independența, după cum se cade unei adevărate Biserici Locale. Prin oferirea de episcopi grecilor, episcopii ROCOR s-au văzut ei înșiși ca ajutînd o Biserică soră să se restabilească – și nimic mai mult.

Un exemplu similar este oferit de Adevărații Creștini Ortodocși din Cipru. Această biserică a fost în comuniune cu „mateiții” – Adevărații Creștini Ortodocși din Grecia și au dobîndit pe primul lor episcop de la aceștia în 1948. Deși mică și niciodată avînd mai mult de un episcop, autocefalia acestei Biserici a fost recunoscută de către Adevărata Biserică Ortodoxă din Grecia. [7]

Un al treilea exemplu îl constituie Adevărații Creștini Ortodocși din România. După schimbarea calendarului în 1924, Adevărații Creștini Ortodocși din România nu aveau nici un episcop, ci doar un preot. În ciuda acestui fapt, și a persecuților sălbatice din partea Bisericii de stat, ei au dobîndit pe primul lor episcop în 1955, iar acum au o Biserică cuprinzătoare cu un complet întreg de episcopi.

Din aceste exemple rezultă că nici dimensiunea redusă, nici insuficiența clerului nu poate nega dreptul acelor cîțiva creștini ortodocși care au rezistat ereziei dominante de pe teritoriul Bisericii locale de a se numi ei înșiși adevărații moștenitori ai Bisericii locale. Am citat cuvintele Sfântului Nichifor: “chiar dacă sunt foarte puţini cei ce stăruiesc în ortodoxie şi în evlavie, aceștia sînt Biserica, iar autoritatea şi conducerea așezămintelor bisericești rămâne cu ei”. Trebuie acceptat ca principiu, indiferent de dificultățile practice, că acești „foarte puțini” se pot întîlni pentru menținerea unei viețuiri bisericești independente…

Împotriva acestor teze se poate obiecta că a numi un grup de creștini fără un episcop drept Biserică locală înseamnă a contrazice principiul de bază: “unitatea de bază a Bisericii locale este episcopul și creștinii de pe teritoriul pe care el îl administrează”. Mai mult decît atît, dacă semnul distinctiv al bisericii locale este autocefalia (sau, în orice caz, autonomia), cum poate fi autocefală (adică avînd propriul său cap) dacă ea este de fapt “acefală” (adică fără cap)? Nu este orice altă viziune o formă a protestantismului?

Bineînțeles, dacă un grup de creștini  este lipsit de episcopi adevărați în propria lor Biserică locală, ei ar trebui să încerce să găsească unul într-o altă Biserică locală, pentru că nu este nici o îndoială că, fără un episcop, ei vor fi grav afectați în activitatea lor și nu vor putea supraviețui multă vreme în această condiție. În orice caz, aceasta nu înseamnă că ei sînt în mod necesar „acefali” dacă nu au un episcop pămîntesc. Dacă ei sînt botezați și mărturisesc adevărata credință și nu sînt de bună voie fără episcop, atunci ei rămîn mădulare ale Bisericii, a cărei Cap este Hristos. „Căci este mai bine să nu fii condus de nimeni” – spune Sfîntul Ioan Gură de Aur – „decît să fii condus de cel rău. Pentru că cel dintîi este într-adevăr adesea mîntuit, adesea în pericol, dar ultimul este cu totul în pericol, fiind tîrît în groapa pierzării”. [8] Chiar dacă ei sînt lipsiți de un episcop pe pămînt, ei sînt încă sub omoforul Episcopului episcopilor, Domnul Iisus Hristos. Pentru că „unde sînt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sînt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18:20) a spus Domnul. Și iarăși spune Apostolul Petru: „Căci eraţi ca nişte oi rătăcite, dar v-aţi întors acum la Păstorul şi la Păzitorul sufletelor voastre.” (Petru I 2:25). Nu este protestantism să consideri astfel de creștini ca fiind în Biserică, ci mai degrabă, este romano-catolicism să crezi că un creștin fără un episcop pămîntesc este în mod necesar în afara Bisericii. Deci o Biserică locală care a fost lipsită de capul său local nu este moartă atîta vreme cît există mădulare ale Bisericii care păstrează încă legătura lor cu Capul Bisericii Universale – Domnul Iisus Hristos.

Mai mult decît atît, chiar dacă membrii acestei Biserici locale dobîndesc un alt cap local de la o altă Biserică locală, acesta trebuie considerat doar ca un „transplant” temporar, cum s-ar zice, pînă ce Biserica locală poate dobîndi din nou un episcop al său. Să luăm exemplul Bisericii Serbiei care a căzut în erezia ecumenismului în 1960. În anii ’90, a avut loc o renaștere a ortodoxiei, atunci cînd cîțiva călugări sîrbi din muntele Athos s-au întors la Adevărata Credință a țării lor de baștină. De atunci încoace, sîrbii au fost păstoriți de către un episcop al Adevăratei Biserici Ortodoxe a Greciei – dar fără a renunța să se numească ei înșiși, după cum și erau defapt, Adevărata Biserică Ortodoxă din Serbia. Acum dorința tuturor celor ce iubesc ortodoxia sîrbă trebuie să fie ca Adevărata Biserică Ortodoxă din Serbia să devină suficient de puternică ca să înceteze a mai avea nevoie de “transplant” de la Biserica soră, și să dobîndească un episcop sau episcopi proprii pentru a arăta lumii și, în special, ecumeniștilor apostați din Serbia, că Biserica locală – adevărata Biserică locală – a Serbiei este vie și sănătoasă.

Pentru că dacă o Biserică locală a căzut doar de curînd în erezie, este mai de dorit să se restabilească această Biserică prin a-i oferi propriul episcop cît de repede cu putință, decît să fie distrusă ca grup independent și să fie inclusă la nesfîrșit într-o oarecare altă Biserică locală. Iar aceasta pentru două motive majore: îi va întări pe cei care rămîn credincioși ortodoxiei și aceasta va ușura convertirea celor care au căzut. Pentru că experiența istorică a demonstrat fără nici o îndoială că credința este întărită într-un grup de oameni dacă credința poate fi arătată ca fiind nativă, adică deja legată de acel pămînt prin legăturile profunde de limbă, neam, tradiție și statalitate.

Bineînțeles că este o problemă cu totul diferită dacă Biserica locală a fost moartă vreme de mai multe secole sau dacă teritoriul respectiv este păgîn. În acest caz, teritoriul trebuie considerat un teritoriu misionar și trebuie să rămînă sub tutela „Bisericii-mame” dintr-o altă țară pînă cînd Ortodoxia va fi puternic implantată local. Chiar și atunci, totuși, după cum este dovedit de experiența practică a celor mai buni misionari, precum Sf. Inochentie din Alaska sau Sfîntul Nicolae al Japoniei, intenția trebuie să fie aceea de a crea condițiile pentru o Biserică locală autonomă sau autocefală, avînd clerul său nativ și slujbele în limba maternă cît de repede cu putință…

Concluzii

  1. Biserica Ortodoxă, spre deosebire de biserica romano-catolică, este alcătuită din biserici locale conduse după principiul teritorial de către sinoade de episcopi.
  2. Granițele Bisericilor locale au variat foarte mult în funcție de schimbările politice, mișcările de populații, și de sporirea și prăbușirea Ortodoxiei în diferite părți ale lumii.
  3. De-a lungul secolelor, principiul teritorial a fost denaturat prin presiuni de ordin politic și din partea ideologiilor heterodoxe, precum filetismul și imperialismul global, așa încît acum este foarte greu de aflat.
  4. Restabilirea Bisericii locale trebuie să meargă mînă în mînă cu restaurarea principiului teritorial. Acolo unde este posibil, bisericile pre-revoluționare ar trebui restabilite cu episcopi și preoți care trăiesc pe teritoriul Bisericii locale.
  5. Este cu neputință de prezis care va fi harta viitoare a Bisericilor Ortodoxe locale. Va depinde foarte mult de faptul dacă va apărea un imperiu ortodox viitor care să reglementeze relațiile dintre Biserici. În orice caz, există speranța că denaturările trecutului vor fi eliminate, iar principiul teritorial va fi reafirmat.

tradus de https://ortodoxianecenzurata.wordpress.com

 

Note:

[1] Reghelson, “O kanonicheskikh osnovaniakh Katakombnoj Tserkvi”, un raport emis în data de 28 ianuarie 2008; (în  limba rusă).

[2] Eugene Pavlenko, “Erezia filetisă: istorie și prezent”, Vertograd-Inform, Septembrie, 1999.

[3] Pavlenko, op. cit.

[4] Pavlenko, op. cit.

[5] P.G. 87, 3369D-3372A.

[6] Apologeticus Minor, 8, P.G. 100, 844 D.

[7] Comunicare personală a arhiepiscopului Andrei al Atenei către autorul textului de față în 1978.

[8] Sfîntul Ioan Gură de Aur, Omilia 34 la Evrei 1

 

MATERIALE RELEVANTE:

Ce înseamnă „Biserici canonice” ?

ACTUAL: Cînd un ierarh încetează să mai fie ierarh? Cine are dreptul să dea anatemei? Cine este Biserica?

VIDEO: Ştim cu adevărat ce înseamnă ECUMENISMUL şi la ce etapă se află ACUM?

Reclame
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: