Prima pagină > Atitudine, Calendarul bisericesc, Istorie, Ortodoxie > ECLEZIOLOGIA ADEVĂRULUI: un Domn, o Credință, un Botez. Un Potir – O Biserică. (partea 6 – ultima)

ECLEZIOLOGIA ADEVĂRULUI: un Domn, o Credință, un Botez. Un Potir – O Biserică. (partea 6 – ultima)

Fragmentele precedente:

>> Partea 1 <<

>> Partea 2 <<

>> Partea 3 <<

>> Partea 4 <<

>> Partea 5 <<

DESCARCĂ întreaga lucrare în format pdf.

 


ECLEZIOLOGIA „Mărturisirilor …” – ECLEZIOLOGIA „viitoarei” „Biserici”

 ECLEZIOLOGIA „Mărturisirilor …” – eresurile ei de căpătîi

Poziţia promovată de autorii şi adepţii celor două „Mărturisiri …” este, din cîte putem vedea acum, una neortodoxă, în contradicţie cu cele predanisite de Sfinţii Părinţi în ceea ce priveşte atitudinea creştinilor faţă de eres şi eretici. Aceste „Mărturisiri …” se împotrivesc învăţăturii Bisericii Ortodoxe, Sfintei Predanii prin faptul că autorii lor nu rup părtăşia de potir cu ereticii (alias cu propovăduitorii ereziei). Prin această necurmare a părtăşiei cu ereticii, ei contribuie la răspîndirea ereziei în „tot trupul Bisericii” oficiale. Şi, după cum vom vedea, nu numai la aceasta.

Printre semnatarii acestor documente se află teologi şi clerici care cu diferite prilejuri şi pe diferite platforme informaţionale (cărţi, bloguri, interviuri în publicaţii tipărite şi electronice, interviuri video şi audio) şi-au fundamentat această poziţie, inclusiv cu argumentele expuse explicit sau prezente implicit în textul celor două „Mărturisiri …”.

Aceste argumente se încheagă într-un sistem care poate fi lesne calificat drept o ecleziologie potrivnică Ortodoxiei, potrivnică ecleziologiei ortodoxe, celei predanisite de Sfinţii Părinţi. Adică, avem de a face cu o ecleziologie eretică.

Astfel, ei îşi întemeiază „mustrarea” (care substituie în mod anti-canonic ruperea părtăşiei cu ereticii) pe faptul că: „Având în vedere că până în prezent nu s-au adunat Sinoade Locale care să condamne pe cei care încalcă de aproape 100 de ani atât Canoanele Apostolice cât şi hotărârile Sinoadelor Ecumenice şi Locale, noi, ca mădulare vii ale trupului lui Hristos respingem şi ne disociem de toate practicile condamnate de Biserică.”

Adică: Având în vedere că până în prezent nu s-au adunat Sinoade […] noi […] respingem şi ne disociem de toate practicile condamnate de Biserică. Astfel, autorii fac apel la lipsa sinoadelor ca pretext pentru a substitui ruperea părtăşiei cu o declaraţie de respingere a ereziilor şi de disociere de ele. O substituire care încalcă Canoanele. Şi această încălcare este îndreptăţită prin răstălmăcirea Canonului 15 şi a poruncilor evanghelice şi neotestamentare.

Totodată, autorii declară: „… atunci când un episcop învaţă o învăţătură străină Bisericii Ortodoxe, preoţii acelei eparhii pot întrerupe pomenirea episcopului ce învaţă erezia în public … De aceea, noi, cler şi popor, prin mărturisirea de faţă, îi mustrăm pe preoţii, episcopii, patriarhii şi credincioşii ce învaţă erezia …”

Prin urmare, lipsa sinoadelor îi împiedică, chipurile, pe semnatari să-i declare pe propovăduitorii eresului drept eretici şi îi împiedică să rupă părtăşia de potir cu aceia.

În „Mărturisire …” autorii, criticînd o poziţie ereticească din întregul vulcan panereticesc de erezii ale ecumenismului, afirmă: „r) erezia care afirmă că nu putem cunoaşte care sunt graniţele Bisericii şi erezia conform căreia toată omenirea ar fi încorporată într-o «Biserica nevăzută»; conform învăţăturii ortodoxe, Biserica este Biserica Istorică, vizibilă, cu succesiune apostolică, ce a păstrat Dreapta Credinţă (Dogmele formulate la Sinoadele Ecumenice şi anatemele ce delimitează Adevărul Dogmatic de minciuna eretică) şi o duce mai departe până la sfârşitul veacurilor, şi anume Biserica Ortodoxă.”

Cine, cînd în ce formă a propovăduit sau a afirmat această erezie? [De altfel, în „Mărturisire …” autorii nu indică la nici una dintre cele 24 de erezii de care ei se disociază cine, cînd, în ce formă şi în ce document oficial al Bisericii oficiale a formulat eresul concret. Această lipsă scade imens din calitatea de document al „Mărturisirilor …”]

Autorii afirmă: „conform învăţăturii ortodoxe, Biserica este Biserica Istorică, vizibilă, cu succesiune apostolică, ce a păstrat Dreapta Credinţă (Dogmele formulate la Sinoadele Ecumenice şi anatemele ce delimitează Adevărul Dogmatic de minciuna eretică) şi o duce mai departe până la sfârşitul veacurilor, şi anume Biserica Ortodoxă.” Aceeaşi autori afirmă chiar în acelaşi document, la distanţa de cîteva propoziţii, că: „… ereziile ce au cuprins pe unii membri ai Bisericii. Erezia nu afectează doar pe cel care crede în ea, ci şi pe membrii Bisericii, atâta timp cât cei ce gândesc eretic în Biserică propovăduiesc erezia şi celorlalţi membri prin cuvânt şi prin fapte, răspândind astfel microbul ereziei în tot trupul Bisericii. Erezia predicată de episcop sau preot îi afectează şi pe credincioşi”.

Adică, pe de o parte, autorii afirmă că Biserica Adevărată este cea care „a păstrat Dreapta Credinţă şi o duce mai departe până la sfârşitul veacurilor”, iar pe de altă parte, tot ei zic contrariul – că microbul ereziei se răspîndeşte – de aproape 100 de ani – în TOT trupul Bisericii. În tot trupul Bisericii oficiale istorice, concrete, cu personalitate juridică, cu cod fiscal, cu statut înregistrat la ministerele justiţiei din ţările de reşedinţă, cu IDNP-uri ale membrilor instituţionalizaţi ai acestei Biserici oficiale, cu borderouri de salarizare. Unde mai istorică? Doar că această Biserică oficială se confruntă cu grave probleme privind păstrarea Dreptei Credinţe şi, mai ales, cu aplicarea ei şi trăirea după învăţăturile şi poruncile ei …

Tot aceşti autori, afirmă, implicit, că în decursul acestor aproape 100 de ani nici un episcop nu a osîndit ereziile care se răspîndesc în tot trupul Bisericii. O „Biserică”, în întregul trup al căreia se răspîndeşte nestingherit erezia deja de aproape 100 de ani, în care întregul episcopat propovăduieşte erezii şi învaţă minciuna sau este părtaş la ele, este păstrătoarea Dreptei Credinţe pe care ea o duce pînă la sfîrşitul veacurilor?

După cum arată întreaga istorie a Bisericii celei adevărate, deplin istorice, cu ierarhi, preoţi, călugări şi mireni concreţi, cu nume de Botez înscrişi în Cartea Vieţii (nu în registrele contabiliceşti de evidenţă a şeptelului populaţiei IDNP-izate de către proprietarul acestui şeptel – oligarhia financiară globală ca proprietar monopolist al statelor demo-totalitare), Dreapta Credinţă se păstrează EXCLUSIV prin ruperea oricărei părtăşii cu propovăduitorii ereziei, în primul rînd şi înainte de toate – părtăşia de potir – împreună-împărtăşirea.

Dar „Biserica” autorilor acestui document de aproape 100 de ani nu rupe această părtăşie. Atunci cum „Biserica” lor păstrează Dreapta Credinţă, ducîndu-o pînă la sfîrşitul veacurilor? Cum ei, păstrînd cu încrîncenare împreună-împărtăşirea cu ereticii, contrar Învăţăturii Bisericii celei Adevărate, contrar istoriei Bisericii, păstrează Dreapta Credinţă? Ce altă metodă, necunoscută Istoriei Bisericii, Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, Învăţăturii Bisericii, ei cunosc şi aplică întru păstrarea Dreptei Credinţe prin împreună-împărtăşirea cu ereticii, prin supunerea lor ierarhiei eretice? Prin mustrarea ereticilor? Prin disocierea în vorbă, dar deloc în faptă, de eresurile propovăduite de ierarhia Bisericii lor?

Documentele cercetate reflectă o ecleziologie neortodoxă. Astfel, următoarele poziţii expuse explicit şi implicit în aceste documente sînt inverse celor afirmate de ecleziologia Sfinţilor Părinţi:

  • precum că episcopii şi preoţii care propovăduiesc erezii, cei care învaţă erezia, cei care sînt cuprinşi de erezie nu ar fi eretici (chiar dacă  aceştia propovăduiesc erezii deja osîndite de către Soboare şi de către Sfinţii Părinţi), cel puţin, atît timp cît ei nu sînt osîndiţi de vreun sinod ortodox;
  • precum că episcopii şi preoţii eretici (cei „care propovăduiesc erezii”) ar fi mădulare ale Bisericii, deşi, eventual, mădulare bolnave, cel puţin atît timp cît ei nu sînt osîndiţi de vreun sinod ortodox;
  • precum că prin ierarhii şi preoţii eretici (adică prin cei „care propovăduiesc erezii”) ar lucra Harul Duhului Sfînt, cel puţin, atît timp cît ei nu sînt osîndiţi de vreun sinod ortodox;
  • precum că Biserica oficială mondială, neavînd nici un patriarh ortodox şi, eventual, avînd cel mult doi-trei episcopi ortodocşi (nu se ştie cum?), continuă să fie în mod necondiţionat Biserica lui Hristos – cea Una, Sfîntă, Sobornicească şi Apostolească, – indiferent de faptul dacă în ea mai sînt sau nu clerici ortodocşi, adică clerici care nu propovăduiesc erezii şi care nu sînt în părtăşie de potir cu aceia;
  • precum că nu ar exista în principiu statutul ecleziologic de „părtaş la eres”, de „părtaş al ereticilor”, trecînd deplin cu vederea această stare covîrşitoare în Biserica oficială, fără o minimă consemnare a ei în documentele cercetate;
  • precum că nu ar exista în principiu potir ereticesc, trecînd deplin cu vederea, fără o minimă consemnare, statutul potirului întocmit cu pomenirera ierarhilor eretici („care propovăduiesc şi învaţă erezia”);
  • ruperea părtăşiei de potir cu ereticii (cu cei „care propovăduiesc erezii”) pînă la osîndirea acelora de către vreun sinod ortodox ar fi schismă, ar fi despărţirea de Biserica lui Hristos şi auto-osîndire la pierzanie, la iad.

Din cîte am văzut pînă acum, nici un Sfînt Părinte nu face referinţă la necesitatea vreunui sinod drept condiţie pentru încetarea pomenirii acelor clerici care învaţă eresul (în special dacă eresul este osîndit de Sinoade sau Sfinţi Părinţi, căci, de exemplu, creştinii au rupt părtăşia cu ereticii arieni, nestorieni şi cu cei iconoclaşti încă pînă la osîndirea sobornicească a acestor eresuri), calificîndu-i pe aceia în mod univoc drept eretici. Mai mult, Canonul 15 al Sinodului Întîi-al Doilea de la Constantinopol prescrie categoric ruperea părtăşiei euharistice cu orice episcop care propovăduieşte vreun eres deja osîndit. Deci avem şi o hotărîre sinodală care contrazice mărturisirea de credinţă a semnatarilor documentelor. Mai exact, autorii şi semnatarii se pun în opoziţie cu hotărîrea sinodală, adică se opun deschis Sfintei Predanii, o tăgăduiesc făţiş. Prin aceasta ei se ridică împotriva Bisericii Sfinţilor Părinţi, împotriva Bisericii lui Hristos, situîndu-se în opoziţie cu ea şi, prin urmare, cu El.

Pentru a-şi îndreptăţi continuarea părtăşiei cu potirul ereticesc semnatarii afirmă în mod categoric precum că prin ereticii neosîndiţi de Sobor ar lucra Harul. E un cuvînt cu totul nou în învăţătura, practica şi istoria Bisericii lui Hristos. Unii dintre semnatari fac referinţă prin publicaţiile lor la faptul că, chipurile, clericii care îl pomeneau pe eresiarhul Nestorie şi cei care erau iconoclaşti au fost re-primiţi în Biserică prin pocăinţă în aceeaşi treaptă clericală în care aceia fuseseră hirotoniţi de către eretici. Din faptul reprimirii acelora în Biserică în aceeaşi treaptă ei deduc că, chipurile, aceasta ar demonstra că hirotonia acelora ar fi fost recunoscută drept valabilă, deci, prin acei eretici care îi hirotonisiseră ar fi lucrat Harul.

Sfinţii Părinţi (Sfîntul Teodor Studitul şi alţii) lămuresc această reprimire prin pogorămînt. Doar Mîntuitorul Însuşi le-a dat Sfinţilor Apostoli şi, prin ei, tuturor episcopilor ortodocşi adevăraţi, puterea de a lega şi a dezlega. Şi atunci s-a hotărît – „s-a legat” – ca acei eretici, ca urmare a pocăinţei, să fie primiţi în Biserică în treapta lor formală.

Mai mult, în cazul iconoclaştilor, cînd s-a produs recăderea în iconoclasm – deja după osîndirea sobornicească a iconoclasmului la Sinodul al 7-lea a Toată Lumea (în 787), – revenirea acelora în Biserică s-a făcut numai în treapta de mireni, pentru toţi preoţii, episcopii, mitropoliţii şi patriarhul iconoclast de atunci. De ce să fi lucrat Harul în cazul unor iconoclaşti şi nu a lucrat în cazul altor iconoclaşti? Mai mult chiar: iconoclaştii din „generaţia” post-sobornicească fuseseră hirotoniţi de către episcopi ortodocşi, nu de către iconoclaşti şi, oricum, au fost re-primiţi numai în treapta de mireni. Pur şi simplu Biserica a socotit – cu dreaptă socoteală, că este împotriva voii lui Dumnezeu să-i primească şi, deci, „nu a legat” să facă pogorămînt în cazul celor care au repetat erezia deja osîndită nu numai de Sfinţii Părinţi, dar şi de către Sobor.

La fel, trebuie să subliniem că reprimirea nestorienilor, arienilor, iconoclaştilor în Biserică înseamnă că ei erau în afara Bisericii: doar pentru a fi primit în Biserică, cel care urmează să fie primit trebuie să se afle în afara Bisericii. După cum şi era. Mai mult chiar, formula reprimirii cuprindea şi fraza: mă pocăiesc, dau anatemei cele anatematisite de Sobor şi rog să fiu primit în Biserica lui Hristos din care am căzut.

Bunăoară, „episcopul” iconoclast Vasile de Ancyra astfel s-a adresat Soborului: „Pe cît am avut puteri, am cercetat problema despre icoane şi cu toată convingerea mă întorc la Sfînta Biserică Sobornicească”. Sau iconoclastul Teodor, „episcopul” Mirelor Lichiei (scaunul Sfîntului ierarh Nicolae Mare Făcător de Minuni): „… mă rog lui Dumnezeu şi sfinţiei voastre să mă uniţi şi pe mine păcătosul cu Sfînta Biserică Sobornicească”.

Iată chiar din mărturisirea Sfinţilor Părinţi înşişi care au alcătuit acel Sobor: „Sanctitatea sa patriarhul Tarasie a spus: „Ce atitudine trebuie dar să avem acum faţă de acest eres care iarăşi a apărut în vremurile de acum?” – Ioan, locţiitorul întîistătătorului scaunului apostolic din Răsărit a spus: „Eresul îl desparte pe orice om de Biserică”. Sfîntul Sobor a spus: „Aceasta este evident.” (s.n. – vezi actele Sinodului VII a Toată Lumea din anul 787).

Astfel, a afirma că, chipurile, prin cei care propovăduiesc eresul (adică, prin eretici, deci, prin cei aflaţi în afara Bisericii lui Hristos) ar lucra Harul este eres şi hulă directă împotriva Duhului Sfînt (vezi şi partea I şi partea a V-a a prezentului document).

De asemenea, referinţa unor semnatari făcută în publicaţiile lor la regulile Sfîntului Teodor Studitul privind pomenirea de către un preot care (1) crede ortodox şi care (2) osîndeşte pe mitropolitul eretic, dar (3) pomeneşte pe episcopul său ortodox care, (4) din frică, pomeneşte acel mitropolit (patriarh) eretic este falsă. Este falsă prin faptul că ei susţin că printr-un asemenea preot ar lucra Harul Duhului Sfînt.

Potrivit Sfîntului Teodor Studitul, un asemenea preot ar avea Har. Dar Sfîntul accentuează că este vorba de condiţii de prigoană, adică de bătăi, de ucideri, de închisori, pentru cei care se împotrivesc eresului cu vorba. În situaţia actuală, prigoană încă nu este. De aceea, referinţa la această regulă a Sfîntului Teodor Studitul, regulă care a fost făcută exclusiv pentru condiţii de prigoană din partea statului, este falsă. Adică, acel episcop nu din frică pomeneşte pe un mitropolit eretic, ci din comoditate lumească.

Sfîntul Teodor Studitul lămureşte ce înseamnă prigoană, ce acţiuni generează frică:

Dar să revenim cu cuvîntul la întrebările puse.

  1. Unii s-au plecat [ereziei] de bună voie, fără să-i silească cineva [sau ceva].
  2. Alţii în urma bătăilor.
  3. Alţii numai prin ameninţare.
  4. Alţii fără ameninţare şi chinuri, ci doar din frică.
  5. Alţii ca să nu cadă din ale lor [funcţii, poziţii, averi etc.].
  6. Unii din neştiinţă.

– [Deci] cum trebuie primiţi aceştia dacă se întorc ?

– E limpede că dacă arată toate roadele vrednice de pocăinţă. Şi care sînt aceste [roade]? Depărtarea de Sfintele Taine împreună cu plîngerea şi rugăciunea ostenitoare. Pentru cei din prima categorie, timpul e de trei ani, pentru cei din a doua, doi ani, pentru cei din a treia, a patra şi a cincea, ca şi cei din prima [s.n.], iar pentru cei din a şasea, un an.”[1]

Astfel, plecarea în faţa ereziei fără să-i silească cineva este echivalentă cu cei care s-au plecat ereziei numai prin ameninţare, prin ameninţare cu chinuri şi bătăi, sau doar din frică ca să nu cadă din ale lor [fruncţii, poziţii, averi etc.].

Cine, însă, dintre episcopii din Biserica oficială, în special cei din Grecia sau România, au fost ameninţaţi cu bătăi, cu confiscarea averii, cu chinuri în cazul în care vor îndrăzni să mărturisească ortodox, împotriva eresurilor ecumenismului, neocalendarismului, serghianismului? Căci frica de prigoană este numită de sfînt frică. Iar dacă asemenea ameninţări nu există – ce fel de frică „scuză” plecarea în faţa ereziei a unor ierarhi care „s-ar disocia” (public!) de erezii?

De fapt, cui anume sînt adresate aceste „Mărturisiri …” ? Fireşte, nicidecum celor pe care autorii „îi mustră”. Ce sens are (1) enumerarea ereziilor, totodată (2) afirmarea eresului precum că prin ereticii neosîndţi sinodiceşte ar lucra Harul Duhului Sfînt şi – în virtutea acestei „lucrări” „harice” – (3) păstrarea neabătută a părtăşiei de potir cu ereticii, ceea ce tocmai şi înseamnă (este indus de) mustrarea ca substitut (nici măcar ca surogat) al ruperii părtăşiei. Păstrarea părtăşiei de potir înseamnă, instituţional, un singur lucru – respectarea întru totul a intereselor lumeşti, politice ale nomenklaturii („ierarhiei”) Bisericii oficiale, a intereselor exact ale celor care sînt „mustraţi”.

Îndrăznim să afirmăm cu toată tăria că aceste „Mărturisiri …” sînt adresate către acei creştini din Biserica oficială care încă nu sînt căldicei, către acei care se tulbură de eresurile enumerate (corect şi meticulos, dar, din păcate, fără documentarea sursei lor) în aceste două documente. Tulburîndu-se, ei caută răspunsuri (ca şi subsemnatul) la aceste practici eretice smintitoare pentru orice creştin. Şi căutînd („Şi Eu zic vouă: Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide.” Luca 11.9.) la Sfinţii Părinţi (căci unde să cauţi – cu smerită cugetare – în altă parte fără să te înşeli?) vor ajunge neabătut la înţelegerea că episcopii şi preoţii din Biserica oficială „s-au abătut tare de la Predanie”. Iar abaterea de la Sfînta Predanie înseamnă a cădea din Biserica lui Hristos. Şi de aici, din această înţelegere rezultă univoc despărţirea neîntîrziată, fără nici o zăbavă, de potirul ereticesc, adică rezultă în mod univoc despărţirea netă de acea comunitate abătută tare de la Predanie pe care pr. prof. Theodor Zisis o numeşte „Biserica oficială”.

Prin urmare, rostul real al acestor „Mărturisiri …” este de a-i determina pe aceşti creştini să rămînă încorporaţi instituţional (organizatoric, funcţional, moral, social, psihologic) în Biserica oficială, adică de a-i menţine sub controlul politic al nomenklaturii ei, după cum vom vedea mai jos.

O asemenea „ecleziologie” neortodoxă are motivaţii foarte profunde. Să încercăm să le dibuim.

+ + +

Unitatea corporativă în locul unităţii de credinţă, al unităţii întru HRISTOS

  1. Dorinţa categorică de a menţine părtăşia cu ereticii este dictată întru totul de nevoia de a păstra apartenenţa la aceeaşi comunitate instituţională cu ereticii. Şi această apartenenţă, materializată în ascultarea neabătută a autorilor şi semnatarilor acestor „Mărturisiri …” de ierarhia Bisericii oficiale, ascultare care, după cum am văzut, este – evident – împotriva Predaniei, a Bisericii, are un temei. Este evident că autorii „Mărturisirii …” sînt conştienţi de faptul că această ascultare a lor este împotriva Predaniei, căci altfel ei nu ar fi falsificat textul şi tîlcuirea Canonului 15, nu ar fi accentuat lipsa sinoadelor care să-i fi osîndit pe eretici, nu ar fi insistat asupra lucrării Harului prin eretici – toate aceste „argumente” ale autorilor fiind împotriva învăţăturii Sfinţilor Părinţi.

Autorii înşişi recunosc că toţi patriarhii şi, practic, toţi episcopii sînt eretici, învaţă erezia, propovăduiesc erezia, sînt cuprinşi de erezie. Adică, este vorba de întreaga ierarhie a Bisericii oficiale. Aici îi putem adăuga pe cei care, dacă admitem că nu sînt cuprinşi direct de erezie, sînt, cel puţin, părtaşi ai ereziei, moştenind, după cuvîntul Sfinţilor Părinţi (vezi mai sus citatele din Sfîntul Ioan Gură de Aur, din Sfîntul Teodor Studitul, dar şi din Scriptură), aceeaşi soartă cu cei care propovăduiesc erezia, cu ereticii.

Această ierarhie formează întreaga conducere a comunităţii numită Biserică oficială. Ea – ierarhia – formează, de facto, nomenklatura corporaţiei politico-cultuale „Biserica oficală”. Această corporaţie este organizată, instituţionalizată de către stat şi în conformitate cu legile lui. Prin urmare, ea este încorporată în sistemul puterii de stat cu funcţii clare politice – de control în folosul stăpînirii anticreştine şi antihristice asupra „enoriaşilor” simpli care mai cred că această corporaţie este Biserica lui Hristos. Stăpînirea este antihristică, căci cum pot fi calificate altfel legile şi politicile acestor stăpîniri („după roade îi veţi cunoaşte”) în toate domeniile, în special în cele ale cultelor, învăţămîntului, publicităţii, „toleranţei”-„nediscriminării”, evidenţei electronice a populaţiei, familiei, „justiţiei juvenile”, mass-media, economiei, finanţelor, medicinii etc.? Doar toate aceste legi şi politici nu au nici o altă menire decît „să pregătească un popor destoinic pentru a primi pe fiul pierzaniei”[2], pe Antihrist. Putem califica fără mari aproximări un asemenea stat, o asemenea stăpînire drept un antihrist colectiv, un antihrist instituţional.

Această corporaţie este integrată – instituţional, inclusiv bugetar, – stăpînirii (adică în sistemul puterii de stat) fie nemijlocit (cum este în Grecia şi România din care ţări sînt toţi sau aproape toţi semnatarii „Mărturisirilor …”), fie prin acordarea de facto – uneori şi de jure – a statutului de cult prioritar, favorizat care este asimilat unui holding hibrid ONG-SRL cu specific cultual-politic-financiar (cum este în Rusia, Ucraina, Belorusia, Gruzia, Moldova, Bulgaria, Serbia).

Ierarhia corporaţiei politico-cultuale „Biserica oficială” este, în percepția autorilor celor două documente, deţinătoarea puterii absolute sau aproape absolute în această lume, precum şi, într-un sens, şi dincolo de această lume. Această ierarhie întruchipează pentru autorii documentelor puterea în general, puterea în sine, puterea sui-generis. Şi puterea ei este nu de la Domnul, nu de la Dumnezeu. Este puterea lumii acesteia. Este primită de la statul totalitar-democrat, adică de la statul anticreştin şi antihristic, cel care controlează tot mai vîrtos şi mai din strîns tot mai multe aspecte ale vieţii cotidiene ale supuşilor săi – „cetăţenii”. Prin acest control, aceşti „cetăţeni” devin treptat un obiect de proprietate deplină al stăpînirii antihristice. Altfel zis, devin robi absoluţi ai acestei stăpîniri, nu înainte de a fi robiţi spiritual, după cum vom vedea mai jos, – prin lucrarea Corporaţiei în cauză – de către această săpînire. Devin prin aceasta robi ai acestei lumi, mai exact, robi ai stăpînitorului lumii acesteia – diavolul.

După cum a fost remarcat în treacăt mai sus, statul democratico-totalitar (demototalitar) este nu numai anticreştin (anti-ortodox) prin întreaga sa legislaţie – a cultelor, financiară, educaţională, mediatică etc. El este şi antihristic în sensul că pregăteşte sub aspect instituţional, moral şi spiritual terenul pentru aclamarea Antihristului, terenul fiind constituit din majoritatea covîrşitoare a populaţiei. Or, în ţările de tradiţie ortodoxă, majoritatea o constituie tocmai turma Bisericii oficiale, căldiceii laolaltă cu ereticii şi părtaşii acestora, adică cu „păstorii” turmei căldicele. Iar dacă Biserica oficială îşi va pierde influenţa asupra turmei sale majoritare, atunci stăpînirea antihristică nu va mai avea nevoie de o asemenea corporaţie şi o va înlocui cu alta. Mai exact, va concedia pe „păstorii” ineficienţi sau mai puţin eficienţi şi va năimi „păstori” mai eficienţi. Tocmai de aceea „păstorii”, alias pseudo-păstorii, ca vechili – deci, năimiţi, – ai stăpînirii antihristice puşi să păstorească spiritual turma statului demototalitar, vor face tot ce le stă în puteri pentru a-şi adeveri utilitatea lor pentru interesele stăpînului, ale statului ca instrument docil al oligarhiei financiare globale.

Căci fără sprijinul politic şi financiar al acestui stat, corporaţia se va destrăma în cîteva săptămîni sau zile. Exact cum s-a întîmplat în Uniunea Sovietică cînd stăpînirea totalitară s-a convins că „Biserica Vie”, cum se numeau ereticii „înnoitori” (sau „înnoirişti”  – format după modelul „gîndirişti”, „sămănătorişti” din perioada interbelică a României) ai Predaniei (sau cum se traduce în neoromână – „renovaţioniştii” – „obnovlenţî” în rusă) nu controlează majoritatea turmei. Atunci Stalin a retras acestei corporaţii sprijinul Statului Sovietic şi şi-a declarat sprijinul în favoarea corporaţiei paralele în frunte cu eresiarhul Serghie Stragorodțki. În decurs de 2 luni de zile toţi – TOŢI – ierarhii „Bisericii Vii” (în afara numai de întîistătătorul ei) au trecut în ierarhia Bisericii oficiale – cu procedura formală a „pocăinţei” de rigoare.

Ecleziologia – în parte explicită, în parte implicită – a autorilor documentelor are drept axă tocmai idolatrizarea puterii extraordinare a statului democratico-totalitar, a statului care pregăteşte instaurarea dictaturii Antihristului. O asemenea idolatrizare paralizează voinţa, mintea şi, în final, frica de Dumnezeu. Adică anihilează înţelepciunea cea adevărată, căci frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii (cf. Solomon, 1.7, 9.10; Sirah, 1.14).

Tocmai pe o asemenea frică paralizantă faţă de stăpînire rezidă eresul serghianismului. Fără această frică idolatrizantă a puterii lumeşti nu ar fi fost posibilă impunerea în ierarhia căzută din Biserică a eresurilor filetismului, neocalendarismului, ecumenismului şi a serghianismului – acesta din urmă ca o capitulare instituţională deplină a ierarhiei-nomenklaturii în faţa puterii statului, a stihiilor lumii acesteia. După cum aceeaşi frică a fost cauza introducerii eresurilor de demult – monotelismul, iconoclasmul, uniatismul. Tocmai doctrina serghianismului idolatrizează puterea în sine, fără o minimă referinţă la legitimitatea ei, oricare ar fi această legitimitate: totalitară, democratică (democraţia fiind doar masca totalitarismului) – adică anticreştină şi antihristică, dumnezeiască sau păgînească. Pentru serghianism are importanţă un singur lucru – exercitarea efectivă, în fapt, a puterii, indiferent de natura, originea, metodele şi scopurile ei, nemaivorbind de rostul ei.

În viziunea autorilor, menţinerea părtăşiei cu comunitatea eretică oferă avantaje sociale şi politice membrilor instituţionalizaţi (clerul de toate rangurile, călugării şi teologii/misionarii de meserie, precum şi întreprinzătorii care produc bunuri specifice activităţii cultuale – icoane, veşminte, odoare, construcţii, pelerinaje, cărţi, reviste, emisiuni etc.) ai acestei instituţii sprijinite de către stat. Aceste avantaje se reduc, în ultimă instanţă, pentru protestatarii antiecumenişti, la posibilitatea propovăduirii antiecumeniste (sincere sau mimate) sub egida Bisericii oficiale – ecumeniste în esenţa ei, sub „umbrela” autorităţii Bisericii oficiale.

O asemenea ecleziologie eretică „la pătrat” – cripto-ecumenistă (căci ecumenismul este în sine deja o panerezie) şi făţiş, deşi nedeclarat, serghianistă (serghianismul, prin esenţa sa, acceptă orice eres care vine din partea stăpînirii) – vine tocmai să îndreptăţească, în ultimă instanţă, valorificarea (de fapt, iluzorie, părelnică, înşelătoare) a acestor avantaje – pentru propaganda antiecumenismului – oferite de statutul de membru al Bisericii oficiale. Această ecleziologie poate fi folosită în două scopuri formal diferite, dar amîndouă pierzătoare. Cum se spune, această ecleziologie este un produs cu dublă destinaţie.

Astfel, prima destinaţie, cea de suprafaţă, cea declarată de „antiecumeniştii” oficiali, este aşa-numita „luptă din interior”. Cea de-a doua destinaţie, niciodată declarată, este canalizarea energiei protestelor necăldiceilor, adică a rîvnitorilor, din Biserica oficială în direcţii inofensive pentru interesele lumeşti ale nomenklaturii Bisericii oficiale, deci, pentru interesele statului antihristic (ca nu cumva protestele tot mai organizate şi mai conştiente ale necăldiceilor să primejduiască prin ceva pregătirea – de către stat, împreună cu Biserica sa oficială – a „unui popor destoinic a primi pe Antihrist”).

+ + +

Eresul „luptei din interior” – serghianismul

1a. Dacă admitem că autorii acestor documente sînt sinceri, atunci rezultă că ei împărtăşesc – sincer – eresul „luptei din interior”. Acest eres afirmă – cu simplificările de rigoare – următoarele: în urma mărturisirilor tot mai dese şi mai răspicate, tot mai auzite şi mai apăsate, din partea unor cercuri tot mai largi şi mai organizate, ale maselor de creştini din Biserica oficială împotriva ereziilor propovăduite de ierarhia Bisericii oficiale creşte numărul protestatarilor, adică, baza socială a membrilor instituţionalizaţi care „se disociază” de aceste erezii. Iar disocierea, după cum am văzut, înseamnă diferenţierea (diversificarea: „unitate în diversitate” – de credinţe pseudo-ortodoxe) în cadrul aceluiaşi ansamblu unic care este instituţia para-globală a Bisericii oficiale. Miza acestui eres este tocmai mărimea bazei sociale, adică a ponderii social-politice în societate a creştinilor care alcătuiesc această bază socială.

Lupta din interiorul Bisericii oficiale poate duce, în viziunea părtaşilor acestui eres, la unul din două rezultate, oricare dintre ele fiind benefic pentru ei, precum li se pare dumnealor. Astfel, un rezultat ar fi acesta: ierarhia actuală, pentru a-şi menţine controlul psihologic şi moral, iar, în baza acestui control – şi pe cel organizatoric şi funcţional, – asupra bazei sociale prezumtiv în creştere a creştinilor „respingători” ai ecumenismului, va fi nevoită să-şi asume şi ea aceste „disocieri”. Adică, nomenklatura Bisericii oficiale, potrivit aşteptărilor „luptătorilor din interior”, va deveni şi ea antiecumenistă în sensul mărturisit în aceste documente. [De fapt, în cazul acestor autori, este vorba nu de un antiecumenism autentic, ortodox, ci de un cripto-ecumenism care numai mimează Ortodoxia: acceptarea – şi încă doctrinară – a ereticilor drept membri ai aceleiaşi comunităţi duhovniceşti, „harice” comune cu autorii „Mărturisirilor …” – aceasta tocmai şi este un ecumenism cras, de facto, în pură practică.]

„Antiecumeniştii” oficiali cred că dacă ierarhia (nomenklatura) – in integro – va îmbrăţişa disocierea de ecumenism, – atunci Biserica oficială, datorită faptului că ea deţine controlul asupra comportamentului social (deci şi politic) al unei mase de creştini importante sub aspect politic, atunci statul va fi nevoit să ia aminte la cererile acestei ierarhii, schimbîndu-şi politicile faţă de Biserica oficială şi, prin ea, faţă de cerinţele social-religioase ale creştinilor, satisfăcîndu-le.

Cel de-al doilea rezultat presupus de „luptătorii din interior” constă în următoarele: din ierarhia actuală se va desprinde un număr suficient de important (sub aspect de pondere în societate) de ierarhi care vor prelua (în acelaşi scop de control) conducerea acestei baze sociale de creştini care resping ereziile ecumeniste (dar în nici un caz nu resping eresul serghianist, inclusiv cel filetist – vom vedea mai jos de ce).

Astfel, dacă din ierarhie se desprinde un număr important de ierarhi care vor prelua controlul asupra acestei mase de creştini care resping erezia ecumenismului, atunci, în raport cu statul, deja aceştia vor juca rolul de Biserica oficială cu aceleaşi consecinţe social-religioase – exact cum s-a întîmplat în anii ’20 ai secolului trecut în cazul concurenţei dintre „înnoirişti” (renovaționiști) şi serghianişti pentru protecţia şi sprijinul din partea statului bolşevic. În ambele cazuri scopul este unul – obţinerea / menţinerea sprijinului din partea statului (antihristic în esenţă, prin natura sa demototalitară, prin geneza sa).

+ + +

În ce constă caracterul eretic al acestei strategii a luptei din interior?

În primul rînd, ea nu se bizuie deloc pe ajutorul lui Dumnezeu şi nici pe învăţătura Bisericii care interzice categoric orice părtăşie cu ereticii, înainte de toate, părtăşia de potir (deoarece lupta din interior este imposibilă fără părtăşia de potir cu ereticii, fapt ce tăgăduieşte Sfînta Predanie).

În al doilea rînd, lupta din interior mizează pe factorul mulţimii, adică pe factorul politic şi social, pe stihiile acestei lumi. Ea are nevoie vitală de factorul social, deoarece numai acest factor are importanţă pentru stat. Nu Adevărul, nu mîntuirea, ci numai controlul asupra unei mase cît mai mari de membri ai societăţii guvernate de către statul antricreştin şi antihristic. Căci tocmai mărimea acestei mase reprezintă puterea, capacitatea de negociere cu statul. Mai exact, reprezintă gradul de utilitate a Bisericii oficiale pentru statul antihristic.

Descriind starea în care se afla Biserica în timpul său (mijlocul sec. XIX), Sfîntul Ierarh Ignatie Breanceaninov spunea: „Judecînd după duhul vremii şi după agitarea minţilor, trebuie să înţelegem că clădirea Bisericii care demult se clatină, se va prăbuşi cu repeziciune şi cu străşnicie. Şi nu are cine să o oprească sau să se împotrivească. Măsurile care se întreprind întru sprijinirea ei sînt împrumutate din stihiile acestei lumi duşmănoase Bisericii şi care [măsuri] mai curînd vor grăbi căderea ei [a clădirii], decît o vor opri.”[3]

În al treilea rînd, lupta din interior se bazează pe lipsa încrederii în Dumnezeu, adică este o formă de tăgăduire a ajutorului lui Dumnezeu şi a Proniei lui. Este o neîncredere făţişă în făgăduinţa nemincinoasă a Mîntuitorului: „Eu sînt cu voi în toate zilele, pînă la sfîrşitul veacului. Amin.” (Matei, 28.20.).

Luptătorii din interior se bizuie pe stihiile acestei lumi, dar nu pe păzirea cuvîntului lui Dumnezeu, căci nu Îl iubesc pe El: „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte …” (Ioan 14, 21). Precum şi: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvîntul Meu …” (Ioan 14, 23.) Şi iarăşi: „Cel ce nu Mă iubeşte nu păzeşte cuvintele Mele.” (Ioan 14, 24.)

Cum păzesc cuvintele Lui cei abătuţi tare de la Predanie, de la cuvîntul Lui?

Faptul că ei se încred în factorul maselor, în proteste necanonice, adică în metode politice care nu au vreun reazem în Scriptură, în Predanie (Sfintele Canoane nu cunosc o asemenea procedură ca protestul, ci numai ruperea părtăşiei de potir cu ereticii), arată că ei nu au încredere în cuvîntul lui Dumnezeu, abătîndu-se de la căile Lui. „De M-ar fi ascultat poporul Meu, de ar fi umblat Israel în căile Mele, i-aş fi supus de tot pe vrăjmaşii lor şi aş fi pus mîna Mea pe asupritorii lor.” (Ps. 80, 12-13.)

Dacă luptătorii din interior ar fi dorit într-adevăr – în temeiul Dreptei Credinţe – să scape de asupritori – de stăpînirea antihristică, atunci ei nu ar fi organizat proteste, inclusiv prin asemenea „Mărturisiri …” sterpe şi deşarte, ci ar fi urmat căile Domnului, învăţătura Bisericii. Ei uită că toate stăpînirile lumeşti sînt îngăduite de Dumnezeu tocmai pentru a-i aduce înapoi la Dumnezeu pe creştinii care s-au abătut de la căile Domnului, de la Predanie. Dumnezeu oricînd poate înlătura orice stăpînire anticreştină, antihristică, numai poporul lui Dumnezeu să vrea să urmeze căile lui, dar nu să se „abată tare” de la Predanie: „El zdrobeşte pe puternici, fără lungă cercetare şi pune pe alţii în locul lor.” (Iov, 34. 24.)

Scopul final al luptei din interior este, în ultimă instanţă, obţinerea sprijinului, protecţiei statului pentru o Biserica antiecumenistă – dar, în esenţă, după cum am văzut, una cripto-ecumenistă. Căci dacă nu s-ar urmări, de fapt, tocmai acest sprijin, atunci ce sens ar mai avea lupta din interior? Doar tocmai pentru fundamentarea pseudo-ortodoxă a luptei din interior a şi fost confecţionată acea ecleziologie-ideologie di-eretică. Iar această ecleziologie se întemeiază – întru totul – pe păstrarea necondiţionată a părtăşiei de potir cu ereticii, adică pe păstrarea apartenenţei instituţionale necondiţionate la Biserica oficială. Adică, pe integrarea în sistemul puterii de stat. A statului în esenţa sa anticreştin şi antihristic. Astfel, o asemenea integrare transformă pe cei integraţi din Biserica lui Hristos în unealtă a antihristului colectiv (cum este un asemenea stat).

Prin urmare, lupta din interior este, în esenţa sa, lupta pentru preluarea controlului lumesc – politic, decizional – asupra conducerii Bisericii oficiale, a acestei corporaţii politico-cultuale.

Arhiepiscopul vrednic de pomenire Averchie Tauşev, ierarh al Bisericii Ruse din Afara Graniţelor (cunoscută şi ca RPŢZ sau ROCOR), spunea despre relaţia dintre Biserica lui Hristos şi lume: „Biserica nu se va supune niciodată lumii, niciodată nu va accepta vreun compromis cu ea. Fireşte, doar Domnul a spus ucenicilor Săi la Cina cea de Taină: „voi nu sînteţi din lume”. Dacă vrem să rămînem credincioşi creştinismului adevărat, trebuie să ne ţinem de aceste cuvinte – adevărata Biserică a lui Hristos a fost mereu, este şi va fi pribeagă în această lume. Fiind despărţită de ea, ea are putinţa să predanisească neprihănit învăţătura Domnului, deoarece această înstrăinare de lume o păstrează pe ea neschimbată, adică în asemănare cu Dumnezeul Cel veşnic şi neschimbăcios”.[4]

În acest context al luptei cu mijloace lumeşti pentru scopuri lumeşti, dar cu „argumente” ecleziologice, logica autorilor, la întocmirea „Mărturisirii …” pare să fi fost următoarea: „Nu osîndim erezia, ci ne disociem de ea. Dacă ne disociem, atunci ce facem cu propovăduitorii ei? Ceva trebuie să facem. Să ne despărţim de ei aşa cum învaţă Biserica Lui – nu putem căci se pierde sensul luptei noastre lumeşti, pentru scopurile noastre lumeşti. Să le dăm din deget? Atunci, aşa şi facem. Îi dojenim. Îi probozim. Chiar îi mustrăm. Dar dacă am fi osîndit ereziile, atunci ce am fi făcut cu propovăduitorii lor? Predica o osîndim, dar cu predicatorul ce facem? E nevoie în acest caz de o atitudine mai tranşantă, una ultimativă – să se dezică cumva de predica lui. Dar dacă nu o va face ? Cum rămîne cu ultimatumul? Cine va ceda? Noi sau ei? Deci, nu ne rămîne decît să-i mustrăm fără indicarea vreunui termen. Căci dacă indicăm vreun termen, atunci noi vom fi cei pedepsiţi, poate chiar prin concedirea noastră din Corporaţie. Iar aceasta este inadmisibil căci tocmai aceasta înseamnă moartea noastră – socială, morală, psihologică.”

+ + +

Statul local – „naţional” – este integrat în procesul de construire a unei puteri globale unitare (iniţial mimînd confederalismul, apoi federalismul, apoi regionalismul). Iar statele care încă se opun acestui proces au şi ele interesul lor politic, deloc soteriologic, de a se opune. La ora actuală, însă, nu există pe faţa Pămîntului nici o stăpînire ortodoxă, adică nici o stăpînire care să asigure o protecţie reală, în spiritul simfoniei bizantine sau al celei proprii statelor ortodoxe istorice, pentru Biserica lui Hristos, pentru lucrarea ei în această lume. Adica, în vremurile de astăzi nu există pe Pămînt nici o stăpînire care să împiedice lucrarea tainei fărădelegii, căci cel care o împiedica a şi fost dat la o parte din mijlocul acestei lumi (din pricina apostaziei oamenilor) acum „aproape 100 de ani”. [„Pentru că taina fărădelegii se şi lucrează, pînă cînd cel care o împiedică acum va fi dat la o parte.” (2 Tesalonicieni 2.7.).]

Despre acea apostazie ne-a preîntîmpinat Sfîntul Ierarh Ignatie Breanceaninov încă la mijlocul sec. XIX: “Este vădit că creştinismul – acest dar duhovnicesc şi mistic [tainic] din partea lui Dumnezeu făcut oamenilor – se retrage pe neobservate (pentru cei care nu iau aminte la mîntuirea lor) din societatea omenească care a nesocotit acest dar [s.n.]. Trebuie să observăm aceasta ca să nu fim amăgiţi de către actorii blagocestiei [evlaviei] şi de către meşteşugul lor actoricesc; observînd aceasta, să ne întoarcem privirile de la această tristă privelişte ca să nu cădem pradă viciului osîndirii aproapelui, trebuie să ne întoarcem privirile spre noi înşine, să ne îngrijim de mîntuirea noastră, deoarece mila lui Dumnezeu mai dăruieşte posibilitatea mîntuirii celor care vor să se mîntuiască.”[5]

Conform tîlcuirii Sfinţilor Părinţi (în particular, Sfîntul Chiril al Alexandriei, Sfîntul Ioan Gură de Aur), „cel care împiedică”, Împiedicătorul, este stăpînirea ortodoxă în persoana monarhiei ortodoxe. Şi ea va fi dată la o parte ca urmare a retragerii de la poporul ortodox a ocrotirii Duhului Sfînt din pricina apostaziei tot mai adînci şi mai largi a poporului ortodox: „Dar n-a ascultat poporul Meu glasul Meu şi Israel n-a căutat la Mine. Şi i-am lăsat [s.n.] să umble după dorinţele inimilor lor şi au mers după cugetele lor.” (Psalmi, 80, 10-11.) Ultima monarhie ortodoxă a fost „dată la o parte” în martie 1917, adică, acum „aproape 100 de ani”.

Tocmai luarea din mijlocul lumii a celui care împiedică – a monarhiei ortodoxe în persoana Sfîntului Mucenic Ţarul Nicolae al II-a şi a familiei sale, – a declanşat lucrarea neîmpiedicată de către „cel care o împiedică” a tainei fărădelegii nu numai în întreaga lume, dar chiar năpustindu-se asupra Bisericii lui Hristos sau strecurîndu-se, în funcţie de împrejurări, în lăuntrul ei, al staulului turmei Lui prin păstorii năimiţi şi lupii în piei de oaie. Taina fărădelegii se năpusteşte asupra Bisericii sau se strecoară în ea în formă de erezii, urmărind să înlocuiască credinţa adevărată, dată de Hristos-Dumnezeu oamenilor cu pseudo-ortodoxii. Prin o asemenea înlocuire taina fărădelegii urmăreşte să transforme Biserica lui Hristos în „Biserica” lui Antihrist, în antibiserică. Dar noi ştim cu toată tăria că taina fărădelegii nu va izbuti să biruiască Biserica Lui, căci porţile iadului nu o vor birui în veci. Şi taina fărădelegii nu va birui Biserica cea adevărată tocmai datorită ajutorului lui Dumnezeu („Eu sînt cu voi în toată zilele …”) dat celor care Îl iubesc, păzind cuvîntul Lui, inclusiv prin ruperea părtăşiei cu ereticii.

Taina fărădelegii vrea să-şi supună Biserica tocmai prin acele erezii a căror răspîndire în Biserica oficială de „aproape 100 de ani” o recunosc autorii „Mărturisirii …”, precum şi a unui şir de alte erezii pe care le împărtăşesc aceiaşi autori. Tocmai din pricina „dării la o parte” a celui care împiedica lucrarea tanei fărădelegii a şi început lucrarea – nestingherită de stăpînirea ortodoxă dată la o parte – a acestei taine: impunerea prin stăpînirile antihristice a eresului ecumenist (iniţial în forma neocalendarismului) şi a serghianismului (iniţial în forma filetismului) – acum „aproape 100 de ani”. Răspîndirea nestingherită „în tot trupul Bisericii” a „microbului ereziei ecumenismului” şi este lucrarea tainei fărădelegii pe care autorii „Mărturisirii …” şi adepţii lor co-semnatari nu îndrăznesc să o împiedice – prin ruperea părtăşiei de potir cu lucrătorii ei. Prin această rupere ei s-ar uni cu Biserica lui Hristos care nu este din această lume şi nu poate fi supusă stihiilor ei, legităţilor ei, cu atît mai mult legilor ei eminamente antihristice.

Ecumenismul – atît cel inter-„creştin”, cît şi cel inter-religios – reprezintă tocmai axa spirituală a noului Turn Babel global de tăgăduire a lui Dumnezeu, de înfruntare a Lui. Turnul Babel global – materializarea tainei fărădelegii – este scopul globalizării: noua ordine mondială axată pe un guvern mondial şi impusă întregii lumi de către acesta. Construcţia acestui turn globalitar se înfăptuieşte inclusiv prin statele locale „naţionale” ale căror guverne nu sînt – cu rarisime excepţii – altceva decît instrumente de construcţie a acestui turn. Iar toate ţările de tradiţie ortodoxă, mai exact, stăpînirile impuse lor, inclusiv în Rusia, precum şi China şi Iran (deşi, într-un fel întrucîtva diferit – dar într-o măsură deloc mai mică !), sînt părţi alcătuitoare ale echipei, ale „întreprinderii / companiei / corporaţiei (informale) de construcţie” care înalţă acest Turn al căderii omenirii, Turnul puterii totalitare a Antihristului. Şi în toate ţările de tradiţie ortodoxă există Biserici oficale locale, aşa numitele „Biserici naţionale”, toate împreună alcătuind Biserica oficială mondială, numită în lucrările de specialitate Ortodoxia oficială sau mondială. [De fapt, această corporaţie para-globală se autoîntitulează – în strictă „tradiţie” a post-modernismului – drept „Ortodoxia canonică” tocmai pentru a sublinia nesocotirea ontologică a Canoanelor Bisericii lui Hristos care este trăsătura definitorie a ei.]

Astfel, ecumenismul este politica firească şi categorică a tuturor stăpînirilor fără excepţie. Adică, statele antihristice au nevoie exclusiv de creştini căldicei, iar necăldiceii reprezintă o piedică în măsura în care ei capătă vreo pondere socială (politică) cît de cît semnificativă.

Mai mult decît atît. Orientarea luptei din interior spre stăpînire, spre puterea de stat – ca sprijin politic şi economic – reprezintă în sine eresul serghianist. Statul antihristic (demototalitar) nu poate admite în principiu nimic care să nu fie subordonat întru totul, adică totalitar, autorităţii sale totale. Aceasta se referă şi la credinţă, sau, mai exact, se referă în primul rînd la credinţă. Şi credinţa ortodoxă nu este excepţie. Chiar dimpotrivă.

Tocmai deaceea statul demototalitar are nevoie de o „Biserică” obedientă întru totul. Ea trebuie să fie ontologic obedientă ori să nu existe deloc. În schimbul acestei obedienţe nemărginite statul este gata să ofere sprijinul său nemărginit, în schimbul obedienţei totale – sprijinul său total (totalitar). Mizarea – în orice formă şi în orice măsură ar fi – a luptătorilor din interior pe acest sprijin reprezintă serghianism. Înlocuirea ascultării faţă de Mirele, faţă de Capul Trupului bisericesc (faţă de Predanie, de Scriptură), pe obedienţa faţă de statul antihristic este trădarea lui Hristos, a Jertfei Lui, este preacurvie duhovnicească, este apostazie şi unire cu stăpînitorul acestei lumi – diavolul. Tocmai din această pricină serghianismul este eres. Eresul înlocuirii lui Iisus Hristos Mîntuitorul şi Răscumpărătorul, Fiul lui Dumnezeu cu Antihrist, pierzătorul şi înşelătorul, fiul pierzaniei.

Iată ce spune în acest sens vrednicul de pomenire ierarh Averchie Tauşev: „Orice încercare din partea noastră de a atrage de partea noastră aceşti „deţinători ai puterii” în vremea noastră, cînd „mulţi antihrişti” luptă făţiş sau pe ascuns împotriva lui Hristos şi a Bisericii Lui şi, evident, vin la putere; orice încercare de a le sluji lor ca robii, de a ne lingişi faţă de ei, să facem ceea ce ei vor, şi chiar să tindem să fim „legalizaţi” de către ei, – toate acestea sînt trădare a lui Hristos Mîntuitorul nostru şi vrăjmăşie împotriva Lui, chiar dacă cei care procedează astfel poartă veşminte preoţeşti.”[6]

Obedienţa nemărginită a serghianiştilor „antiecumenişti” faţă de stat este adeverită prin următorul fapt evident: politicienii, guvernanţii adoptă legi anticreştine şi antihristice, totodată (1) ierarhii şi preoţii Bisericii oficiale se roagă pentru stăpînirea acestora, (2) îi primesc la slujbe şi chiar la „împărtăşanie” în loc să-i dea anatemei după cum este porunca lui Dumnezeu. Astfel, ierarhii Bisericilor naţionale, ca mădulare locale – prin părtăşie de potir – ale ierarhiei Bisericii oficiale universale mondiale, nedînd anatemei pe duşmanii lui Dumnezeu, pe slugile diavolului alias pe lucrătorii tainei fărădelegii, se manifestă solidari cu aceştia şi, totodată, se leapădă de cuvîntul lui Dumnezeu (de Scriptură şi de Predanie), apostaziind.

Cunoaştem oare vreo anatemă dată soborniceşte de către Biserica oficială asupra celor care adoptă legi pro-sodomite, de egalitate a cultelor (ceea ce, de fapt, contravine principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii indiferent de cultul/confesiunea acestora), de evidenţă electronică a membrilor Bisericii prezumtiv a lui Hristos, de promovare a avorturilor, de educaţie sexuală şi ateistă în grădiniţe, şcoli, universităţi ? Nu cunoaştem. Pentru că nici nu există. Căci Biserica oficială nu poate – datorită însăşi naturii şi genezei sale – să dea anatemei pe stăpînii săi reali, pe făuritorii săi, pe arhitecţii săi, pe zidarii săi. Ea doar este trup din trupul acestei lumi, sînge din sîngele[7] acestei lumi, duh din duhul acestei lumi (das Zeitgeist). Ea este parte organică a acestei lumi. Ea este organ al acestei lumi. Biserica lui Hristos spune: Anatema acestora ! Iar Biserica oficială spune: Nu! Nu anatema ! Dar să-i mustrăm, să dăm dovadă de dragoste, de înţelegere, să nu rupem unitatea Bisericii … Astfel, prin nedarea anatemei, ierarhia Bisericii oficiale rămîne în unire cu cei care sînt daţi anatemei de către Biserica lui Hristos, deci, prin urmare, în despărţire de Biserica lui Hristos.

Un preacunoscut şi venerat cleric din Biserica oficială „naţională” a statului „român” a afirmat cu toată tăria – cu cîţiva ani pînă la încorporarea (alias desfiinţarea definitivă) a statului „român” în statul unional „Uniunea Europeană” (care este unul dintre principalele instrumente de zidire a noului Turn Babel al stăpînirii antihristice globale): „a intra în Europa înseamnă a ieşi din Ortodoxie”. A ieşi din Ortodoxie înseamnă, evident, a ieşi din Biserica lui Hristos. Această afirmaţie este perfect adevărată în sensul că cei care nu se opun acestei intrări şi/sau care sînt de acord cu ea, inclusiv prin tăcere sau nepăsare (căldicie), se leapădă de Ortodoxie, adică, de Hristos.

Şi România a intrat, inclusiv cu sprijinul declarat, făţiş al nomenklaturii „bisericeşti” în frunte cu ereticul Arăpaşu (zis „patriarhul” Teoctist – declarat filocatolic şi ecumenist). Şi ce a urmat după „integrare” din partea acelui cleric care a spus acel lucru adevărat ? Nimic. El a continuat să se „împărtăşească” din acelaşi potir cu toţi cei care „au intrat în Europa”, adică cu toţi cei care „au ieşit din Ortodoxie”. Rezultă că ori el a minţit privind „ieşirea din Ortodoxie”, ori el însuşi a ieşit din Ortodoxie. În primul caz el ar fi trebuit să se lepede de acea afirmaţie a sa, dîndu-o anatemei. În al doilea caz el ar fi trebuit să se lepede de Ortodoxie. El nu a făcut nici una, nici alta. A procedat în chip perfect post-modernist: nici cuvintele, nici faptele nu au nici o tărie, nici o semnificaţie, nici o valoare, căci totul este minciună. Adevărul pentru ei este doar propria lor persoană. Nu Hristos. Acel Hristos care spune: „Căci din cuvintele tale vei fi găsit drept, şi din cuvintele tale vei fi osîndit.” (Matei 12.37.)

Lupta din interior este şi o împotrivire faţă de cele îngăduite de Dumnezeu. Iată ce spune Sfîntul Ierarh Ignatie Breanceaninov: „Lepădarea [apostazia] este îngăduită de Dumnezeu: să nu te avînţi să o opreşti cu mîna ta neputincioasă. Dă-te la o parte, păzeşte-te pe tine însuţi şi aceasta îţi este destul. Ia aminte la duhul vremii, cercetează-l ca, pe cît este cu putinţă, să te fereşti de lucrarea lui.”[8]

Prin urmare, „lupta din interior” este sortită înfrîngerii din capul locului – dacă este vorba de „luptători din interior” sinceri. Căci, mizînd pe negocierea cu statul antihristic pentru a obţine o politică de stat mai aproape de cerinţele social-religioase ale creştinilor necăldicei, antiecumenişti, ei se înşală cu totul: stăpînirea, statul nu va accepta nimic ce împiedică construcţia Turnului global, adică nimic ce contravine ecumenismului şi serghianismului.

În caz contrar, „lupta din interior” este o cacialma pentru a menţine controlul asupra creştinilor care încă nu sînt căldicei, ci caută într-adevăr mîntuirea – în cazul „luptătorilor din interior” nesinceri, adică, vicleni.

+ + +

Momeala pentru creştinii rîvnitori din Biserica oficială

1b. Acest din urmă caz – cel al cacialmalei, adică al „luptătorilor din interior” vicleni, are drept scop atragerea într-un singur punct, sub un control unic, a energiei protestelor şi a aşteptărilor creştinilor încă necăldicei din Biserica oficială şi îndreptarea acestei energii pe făgaşe inofensive, deloc primejdioase pentru interesele lumeşti (în ultimă instanţă, interese antihristice, după cum am văzut) ale nomenklaturii Bisericii oficiale.

Care să fie rostul unei asemenea „lupte din interior”? Este controlul asupra acelor creştini din cadrul Bisericii oficiale care nu sînt căldicei, ci caută mîntuirea. Ei, fiind tulburaţi de eresurile care au cuprins tot trupul Bisericii lor, caută răspuns. Şi, după cum a fost remarcat puţin mai sus, ei vor găsi răspunsul în Sfînta Predanie. Acest răspuns este univoc: fugiţi de eretici! Despărţiţi-vă de ei! Rupeţi orice părtăşie cu ereticii!

Astfel, aceşti creştini, inclusiv eventual preoţi sau chiar episcopi, despărţindu-se de ierarhii eretici sau părtaşi cu ereticii, vor ieşi de sub controlul Bisericii oficiale şi, prin aceasta, de sub controlul statului antihristic – cel demototalitar. Cu cît mai mulţi creştini vor ieşi de sub acest control, cu atît mai inutilă va apărea Biserica oficială în faţa statului antihristic – stăpînul ei real şi „atotputernic” în ceea ce priveşte soarta ei în această lume: pierzînd acest control, Biserica oficială nu îşi îndeplineşte rostul pentru care ea a fost alcătuită, organizată şi încorporată în sistemul de putere al statului. Şi statul va fi nevoit să caute alţi manageri-ierarhi ai Bisericii oficiale, mai eficienţi în exercitarea controlului asupra maselor de creştini. Şi, astfel, ierarhii ineficienţi vor fi trimişi „la ascultare” prin mănăstiri unde nu vor avea nici o putere de decizie, nici o influenţă, nici un statut social în cadrul corporaţiei lor politico-cultuale.

De aceea, pentru a evita o asemenea soartă în această lume, nomenklatura Bisericii oficiale are nevoie de un para-trăsnet pentru a atrage concentrat indignarea, nemulţumirea acelor creştini simpli care sînt tulburaţi de ereziile care au cuprins Biserica oficială, erezii care o cuprind ca urmare a ascultării ierarhiei Bisericii oficiale de stăpînirea lumească globalitară. Acest para-trăsnet joacă şi rolul de capcană, mai exact, de momeala din capcană care să atragă spre „mărturisitori” pe toţi credincioşii cu adevărat  antiecumenişti din cadrul Bisericii oficiale.

Rolul acestor momeli îl joacă asemenea „Mărturisiri …” care apar permanent pe parcursul acestor aproape 100 de ani de fiecare dată cînd se produce sau urmează să se producă vreun eveniment ecumenist – deci eretic şi/sau apostatic[9] – cu participarea ierarhiei Bisericii oficiale. Pr. prof. Theodor Zisis învaţă (corect!) în cartea sa: „Sfinţii Părinţi socoteau că a vorbi iarăşi cu cei care sînt osîndiţi de către Biserică [(iar eresurile alcătuitoare ale pan-ereziei ecumenismului sînt osîndite soborniceşte de Biserică)] este lipsit de orice rost, deoarece ei sînt cu desăvîrşire străini adevărului, nu sînt în stare sa-l primească [s.n.]: „Nouă ne este fără de nici un folos să vorbim iaraşi cu cei demult învinuiţi, căci ei sînt surzi faţă de cele care sînt mai bune şi ei sînt de neîndreptat în toate”.”[10]

Pentru a concentra energia indignării creştinilor antiecumenişti şi pentru a o îndrepta în direcţii inofensive pentru ierarhii eretici sau părtaşi cu aceia, tocmai şi sînt lansate asemenea „Mărturisiri …”: ele creează impresia de luptă, de rezistenţă, de mărturisire împotriva ereziilor.

Această mimare a mărturisirii creează nălucirea precum că Biserica oficială este vie, este Biserica lui Hristos, că despărţirea de ea este schismă şi eres „care nici cu sînge mucenicesc nu se spală”. Prin asemenea „Mărturisiri…”, administraţia Bisericii oficiale îi menţine pe creştinii antiecumenişti sub controlul său instituţional, păstrîndu-şi, astfel, ponderea socială şi, prin urmare, reconfirmîndu-şi utilitatea sa pentru statul antihristic. Iar soarta în veşnicie a membrilor ei nu o interesează, căci ierarhia Bisericii oficiale aparţine – prin interesele, valorile şi metodele ei – întru totul, prin rostul lucrării sale reale, acestei lumi, nu Împărăţiei Cerurilor, căreia îi aparţine numai Biserica lui Hristos – cea Una, Sfîntă, Sobornicească şi Apostolească.

+ + +

Pregătirea unui popor destoinic a-l primi pe Antihrist

1c. Ecleziologia falsă care îndreptăţeşte şi fundamentează păstrarea – necondiţionată – a părtăşiei „euharistice” cu ereticii şi, în persoana lor, cu eresul vine să asigure eficienţa controlului exercitat de statul antihristic prin Biserica lui oficială. Această ecleziologie – eretică în esenţa şi chiar în forma ei – este promovată tocmai de Corporaţia în cauză pe ai cărei ierarhi îi mustră autorii documentelor „mărturisitoare”. Este o ecleziologie care menţine – necondiţionat – turma mică antiecumenistă împreună cu turma majoritară căldicică în părtăşie cu eresul, cu potirul ereticesc. Este o ecleziologie amăgitoare:

„Iar Domnul le-a spus: „Vedeţi să nu fiţi amăgiţi; căci mulţi vor veni în numele Meu, zicînd: Eu sînt Hristos. Vedeţi să nu vă amăgească cineva. Căci vremea e aproape” (cf. Mt. 24). [Despre] ceea ce noi acum vedem cu ochii noştri, a spus atunci că „vremea e aproape”. Acum a venit şi noi toţi vedem. Vezi cîtă e sîrguinţa Stăpînului pentru dascălii mincinoşi [s.n.] şi pentru eretici în a-i dezbrăca şi a ne arăta vicleşugul ascuns în ei ? Deaceea, cînd ucenicii au întrebat, mai înainte de semnele [sfîrşitului] i-a arătat pe aceştia ca lupi ai turmei şi mergători înaintea lui Antihrist [s.n.].”[11]

Şi astfel, de la o generaţie la alta, ponderea în Biserica oficială a creştinilor necăldicei, adică a celor neindiferenţi faţă de credinţa lor, faţă de mîntuirea lor, scade tot mai mult, căci ei se trec din această lume în părtăşie cu ierarhii eretici sau părtaşi la eres, trăind de la o „Mărturisire …” la alta, crezînd că astfel ei rezistă împotriva ecumenismului, mărturisesc întru Hristos … Iar noii necăldicei apar tot mai puţini, la fel datorită lucrării de adormire a grijii pentru mîntuire înfăptuită de ierarhia Bisericii oficiale. În final, în Biserica oficială vor rămîne numai cei căldicei. Şi atunci va veni omul periciunii, fiul pierzării, Antihristul. Căci prin asemenea politici „mărturisitoare” Biserica oficială pregăteşte un popor destonic să-l primească pe fiul pierzaniei – pe Antihrist.

Asemenea ecleziologie pseudo-ortodoxă educă şi întăreşte căldicia, lipsa de grijă pentru mîntuire şi, totodată, asigură încrederea neortodoxă în ierarhia pierzătoare a Bisericii oficiale. Iar odată cu încrederea în vechilii statului antihristic se asigură încrederea în statul antihristic – UE, SUA şi toate stăpînirile angajate în zidirea Turnului Babilonului global – noua ordine mondială întruchipată într-o putere globalitară ca instituţie portantă a puterii lui Antihrist. Astfel, o asemenea ecleziologie neortodoxă, de-a dreptul eretică, nu face altceva decît să pregătească turma pentru a-l primi pe Antihrist, fiul pierzaniei, după cuvîntul Sfîntului Ioan Gură de Aur:

„Ia aminte cum sus şi jos [Iisus Hristos vorbeşte] de prorocii mincinoşi şi de dascălii mincinoşi şi de apostolii mincinoşi ai lui Antihrist [s.n.], fiul pierzaniei, care, fiind pregătiţi mai dinainte prin duhurile necurate şi fiind lucraţi [posedaţi] de ele, se fac înainte mergători ai lui Antihrist şi ai potrivnicului. Şi amăgesc prin dogmele lor şi pregătesc un popor destoinic pentru a primi pe fiul pierzaniei [s.n.]”[12].

Această ecleziologie, după cum a fost subliniat, se întemeiază pe două erezii intercondiţionate – ecumenismul şi serghianismul (acesta – cu întregul evantai de co-eresuri legate de relaţia dintre Biserica lui Hristos şi cezarul – stăpînirea acestei lumi). Orice eres denaturează Persoana Mîntuitorului Iisus Hristos, Unul din Sfînta Treime, Dumnezeu-Omul. O denaturează fie prin denaturarea Dumnezeirii-Sfînta Treime (marcioniţii, apolinariştii, pnevmatomahii, arienii, iehoviştii, (neo)iudeii, musulmanii, catolicii, (neo)protestanţii etc.), fie prin denaturarea nemijlocit a Persoanei lui Iisus Hristos (nestorienii, monofiziţii, monoteliţii, catolicii, (neo)protestanţii etc.), fie prin denaturarea persoanei Maicii Domnului, a pururea Fecioarei Maria, Născătoarei de Dumnezeu (nestorienii, catolicii, (neo)protestanţii etc.), fie prin denaturarea lucrării Lui mîntuitoare şi, prin aceasta, a Persoanei Lui (montaniştii, catolicii, (neo)protestanţii şi, poate, şi alţii).

Ereticii, denaturînd Persoana lui Iisus Hristos, O neagă, O resping pe Cea nedenaturată, pe Cea autentică, pe Cea adevărată, pe Cea Care cu adevărat S-a întrupat, S-a răstignit şi a înviat, dăruind oamenilor viaţă veşnică – Mîntuirea. Negînd, respingînd Persoana Cea Adevărată, ereticii şi părtaşii acestora se roagă unei alte persoane, fie scornite de către ei – adică un idol confecţionat de mintea eretică, idol pe care ei pun eticheta „Iisus Hristos”, fie unei persoane reale care este, fireşte, din rîndul îngerilor căzuţi, al demonilor. Respingînd Persoana Cea Adevărată, ereticii îşi investesc speranţele în minciună, nu în Adevăr, se robesc minciunii, demonilor, nu lui Dumnezeu. Căci numai robirea faţă de Dumnezeu îl face pe om într-adevăr liber:

„Dacă veţi rămîne în cuvîntul Meu, sînteţi cu adevărat ucenici ai Mei; Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi [s.n.]. (Ioan 8, 31-32.)

La fel cum ar fi şi „cunoaşteţi minciuna şi aceasta vă va robi ontologic”. Orientarea spre Persoana Adevărată conduce spre Ea, la fel cum şi orientarea spre persoana-drac conduce tot spre drac.

Ecumenismul denaturează, la fel ca şi serghianismul, dar în mod diferit, Biserica Lui, Cea întemeiată de Dumnezeu-Omul, Fiul lui Dumnezeu, prin Dumnezeu-Duhul Sfînt trimis de El de la Dumnezeu-Tatăl. Acea Biserică care este Trupul Lui, al cărei Cap este Însuşi Dumnezeu-Fiul, Dumnezeu-Omul Iisus Hristos – Mîntuitorul, Răscumpărătorul, Judecătorul. Acea Biserică care este Mireasa Lui, a Mirelui Iisus Hristos-Dumnezeu. Acea Mireasă pentru care El S-a jertfit pînă la moarte pe cruce. Acea Biserică care este Corabia Mîntuirii, singurul aşezămînt dumnezeiesc-omenesc dăruit lumii de către Dumnezeu Însuşi spre mîntuire. Denaturînd Trupul lui Iisus Hristos, denaturînd Mireasa Lui, denaturînd Biserica întemeiată de către El, denaturînd aşezămîntul Lui, este denaturată lucrarea Lui de mîntuire a lumii. Iar denaturarea lucrării Lui denaturează Persoana Lui. Ecumenismul denaturează (în învățătura sa, nu în realitate, căci Biserica lui Hristos nu poate fi denaturată, la fel cum Hristos-Dumnezeu nu a putut și nu poate fi înghițit de iad sau ispitit de diavol) Biserica Lui Hristos prin faptul că nu o delimitează ontologic de „bisericile” eretice, de lucrarea acelora care este lucrarea tainei fărădelegii, nu o delimitează de părtaşii eresurilor, acceptîndu-i pe aceştia – în felurite forme directe şi indirecte, explicite şi implicite – în Biserica Lui, în Trupul Lui.

Ecumenismul are drept scop transformarea Bisericii Lui în lucrătoarea nu a mîntuirii, ci în lucrătoarea tainei fărădelegii, a pierzaniei. Tocmai de aceea Biserica lui Hristos este străină întru totul şi desăvîrşit de orice adiere a ecumenismului, de orice prezenţă în sînul ei, printre mădularele ei, a oricărei idei, năzuinţe, abateri oricît de mici înspre ecumenism. Biserica lui Hristos taie îndată şi definitiv din Trupul Său orice eres, inclusiv ecumenismul, precum şi pe eretici – pînă la pocăinţa acestora.

Ecumenismul denaturează şi Persoana lui Iisus Hristos prin faptul că el nesocoteşte denaturările făcute de eretici, nu le osîndeşte, nu le blestemă ca pe nişte hule, huliri aduse Persoanei Dumnezeului-Om. Prin faptul că nu se desparte, nu se delimitează de aceşti hulitori, socotind că şi ereticii – „eterodocşii” – se roagă – „în felul lor” – aceleiaşi Persoane. Prin faptul că îndreptăţeşte unitatea de potir cu părtaşii acestor eresuri. Cine este prieten cu potrivnicii, cu hulitorii lui Hristos, acela este potrivnic lui Hristos Însuşi.

Serghianismul denaturează Biserica lui Hristos prin faptul că el rupe Trupul lui Hristos de la Hristos, de la Capul ei, rupe Mireasa lui Hristos de la Mirele ei. Şi el o rupe, înmînîndu-o stăpînirilor lumeşti antihristice, robindu-o acestora. Prin aceasta serghianismul nu numai că Îl respinge pe Hristos, ci Îl și jefuieşte pe Hristos de moştenirea Lui – Biserica, neamul creştinesc, poporul lui Dumnezeu – şi o dă vrăjmaşilor Lui. Prin faptul că serghianismul subordonează Biserica Lui stăpînirilor lumeşti antihristice, statului antihristic, el o transformă, la fel ca şi ecumenismul, din aşezămînt dumnezeiesc-omenesc în unealtă a tainei fărădelegii, în unealtă de pregătire a unui „popor destoinic pentru a primi pe fiul pierzaniei”, pe Antihrist.

Adepţii celor două „Mărturisiri …” înţeleg prea bine că despărţirea lor instituţională de comunitatea eretică îi desparte pe ei şi de statul care deţine – politic, instituţional şi financiar – corporaţia în cauză. A ieşi din această corporaţie înseamnă, totodată, un afront adus acestei stăpîniri demototalitare. Înseamnă o sfidare adusă puterii totalitare. Dacă această ieşire nu primejduieşte exercitarea în continuare a controlului asupra turmei majoritare, atunci statul va trece cu vederea această insubordonare. Dacă, însă, o asemenea sfidare adusă autorităţii corporaţiei şi, în persoana ei, întregului regim demototalitar, va afecta capacitatea de control asupra turmei, atunci, bineînţeles, stăpînirea antihristică va reacţiona. Metodele cu care va reacţiona statul vor fi dictate de urmările reale şi potenţiale ale unei asemenea despărţiri de ierarhia eretică, subordonată stăpînirii.

+ + +

De la ECLEZIOLOGIA „Mărturisirilor …” înapoi  la ECLEZIOLOGIA SFINŢILOR: bariere şi capcane

2. Autorii documentelor înţeleg, deci, prea bine că ruperea reală a părtăşiei cu ereticii înseamnă pentru ei ruperea părtăşiei cu conducerea corporaţiei şi, prin urmare, cu stăpînirea antihristică, cu statul ca singurul protector (oblăduitor) interesat al acestei corporaţii şi omnipotent faţă de soarta ei în această lume. În acest caz, ei îşi pierd în mod automat poziţia socială (parohiile, mănăstirile, catedrele – acestea toate sînt finanţate direct – în România şi Grecia – de către stat, sau indirect – în celelalte ţări de tradiţie ortodoxă). Ca urmare, ei devin, sub aspect social, nimeni. Ei se autoexclud din „Ortodoxia oficială”, devin damnaţi în toate mediile oficiale, sînt defăimaţi în presa bisericească oficială, nu sînt primiţi ca clerici nicăieri în instituţiile statului sau în cele care depind de bunăvoinţa statului, nu sînt primiţi de foştii lor confraţi, sînt ocoliţi de „enoriaşi”.

Astfel, ei sînt excluşi din Ortodoxia oficială. Iar dacă ei continuă să mărturisească ortodox, ei în mod automat devin mădulare ale Ortodoxiei tradiţionaliste (cu revenirea obligatorie la calendarul ortodox, la respectarea Predaniei, inclusiv a Canoanelor, a Tipicului etc. – dacă revin într-adevăr şi întru totul la cele predanisite de Biserică). Adică, ei se alătură tocmai celor pe care acum îi consideră schismatici, eretici, necanonici, habotnici, fanatici, rîvnitori nesăbuiţi. Adică, revenirea lor la Biserica lui Hristos (repetăm, nu orice sinod din Ortodoxia tradiţionalistă este Biserica lui Hristos) se poate face doar prin pocăinţă, prin lepădarea de toate eresurile, nu numai de ecumenism.

Sînt oare gata autorii şi adepţii acestor „Mărturisiri …” să urmeze Biserica, Predania – de la care ei „s-au abătut tare” ? Dumnezeu ştie. Oricum, aceste „Mărturisiri …” mărturisesc acum că toţi autorii şi cosemnatarii lor nu sînt nici pe departe gata să urmeze Predania, pe Sfinţii Părinţi.

Şi, după cum adeveresc cu lux pseudo-argumentele expuse în „Mărturisiri …”, autorii lor sînt deplin conştienţi de urmările personale pentru ei a ruperii părtăşiei cu ierarhia lor, adică, de urmările pentru ei a păzirii Ortodoxiei adevărate. Şi tocmai aceasta îi îngrozeşte, le paralizează voinţa. Nu frica de Dumnezeu care este începutul înţelepciunii. Tocmai această frică îi face pe ei să ridice – în cel mai „bun” caz – stindardul ereziei „luptei din interior”. Sau poate, totuşi, avem de a face nu cu „strategia” luptei din interior, ci cu mecanismul momelii antihristice?

2a. Căderea din poziţia socială, din statutul lor actual social şi psihosocial, este o urmare încă destul de blîndă în comparaţie cu urmările ecleziologice.

Ruperea părtăşiei este osîndirea (conform Canonului 15 al Sinodului 1-2 de la Constantinopol) ereticilor împreună cu eresul lor. Iar osîndirea trebuie să explice: de cînd ar fi trebuit creştinii să rupă părtăşia cu ereticii, adică, de cînd eresul a cuprins întregul trup al Bisericii oficiale. Răspunsurile posibile izvorăsc din istoria Ortodoxiei oficiale în veacul 20.

Autorii înşişi recunosc că erezia bîntuie în Biserica oficială de aproape 100 de ani. Dacă ei osîndesc eresul şi, obligatoriu, pe colportorii eresurilor – pe eretici, ei vor fi nevoiţi să-şi mărturisească atitudinea faţă de diferite evenimente din istoria căderii ierarhiei Bisericii oficiale (din istoria „cuprinderii ei de erezii”). Adică faţă de evenimentele din istoria disocierii-despărţirii progresive (a „abaterii [tot mai] tari de la Predanie”) a Bisericii oficiale de Biserica lui Hristos, deci a ieşirii tot mai vădite şi mai largi a Bisericii oficiale din Biserica lui Hristos: „Dintre noi au ieşit, dar nu erau de-ai noştri, căci de-ar fi fost de-ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci ca să se arate că nu sînt toţi de-ai noştri, Deaceea au ieşit.” (Ioan I, 2. 19).

Ei vor trebui să găsească răspunsuri patristice, izvorîte nemijlocit din Sfînta Predanie, la asemenea întrebări precum, bunăoară:

  • Cînd, prin ce eveniment, prin ce proces, prin ce fenomen a început în Biserica lui Hristos procesul de despărţire în cele două Biserici – cea oficială (pseudo-biserica) şi în Cea a lui Hristos, în cea care este parte integrantă a femeii-curve (Apocalipsa 17.4-6) şi în Cea reprezentată de femeia credincioasă (Apocalipsa 12.6)? Disocierea este un proces care poate dura mai multe generaţii?
  • Procesul de disociere (abatere) mai continuă sau deja s-a produs separarea clară, netă? Dacă el mai continuă, atunci ce anume face ca separarea să nu fie încă netă? Prin ce se manifestă – în plan duhovnicesc, teologic, ecleziologic, soteriologic, eshatologic – nesepararea netă? Iar dacă separarea s-a produs, atunci ce evenimente, ce procese, ce fenomene din Biserica oficială denotă, adeveresc producerea acestei separări nete?
  • Ce evenimente marchează etapele disocierii-separării („abaterii tari de la Predanie”)?
    • Întîlnirea la vîrf a liderilor cultelor mondiale din vara 2006 de la Moscova, desfăşurată sub egida „Patriarhiei Moscovei”, cu participarea întregii Biserici oficiale, cînd toţi participanţii – ortodocşii oficiali, catolicii, (neo)protestanţii, musulmanii, iudeii, hinduiştii, budiştii şi alţii au declarat în scris că ei cu toţii împreună-mărturisesc pe unul şi acelaşi „dumnezeu” – „cel preaînalt”?
    • Declaraţia din 1993 de la Chambesy a ortodocşilor oficiali şi a monofiziţilor precum că „tainele” lor sînt comune şi toţi se pot împărtăşi împreună?
    • Declaraţia din 1993 de la Balamand cînt ortodocşii oficiali şi catolicii au declarat că ei au aceeaşi succesiune apostolică, sînt „Biserici-surori” şi „tainele” lor sînt lucrătoare?
    • Declaraţia din 1991 de la Canberra făcută în numele întregii Biserici oficiale de mitroplitul de atunci Kirill (acum patriarhul Rusiei) precum că „Consiliul Mondial al Bisericilor” este leagănul viitoarei „Biserici comune” a tuturor participanţilor la CMB şi că zidirea ei este imposibilă fără participarea ortodocşilor (oficiali, bineînţeles)?
    • Refuzul (nedorinţa) Bisericilor locale de sub regimurile comuniste, după căderea acestora între anii 1989-1991, de a renunţa la neocalendarism, la ecumenism şi la serghianism, care eresuri (iniţial, neocalendarismul şi serghianismul ca greşeli) le-au fost impuse de către regimurile respective, astfel Bisericile locale recunoscînd aceste eresuri drept parte inalienabilă a învăţăturii lor?
    • Anatema din 1983 dată ecumenismului de către Biserica Rusă din Afara Graniţelor?
    • „Anularea” reciprocă în 1965 a anatemelor dintre catolici şi ortodocşii oficiali din 1054?
    • Intrarea în 1961-1968 a Bisericilor locale ale Ortodoxiei oficiale în CMB?
    • Recunoaşterea în 1948 a serghianismului de facto (nu de jure) drept doctrină oficială a Bisericii oficale şi, totodată, a neocalendarismului (şi de facto, şi de jure) nu ca o greşeală, ci ca o învăţătură paralelă în cadrul Bisericii oficiale (adică ridicarea greşelii la nivel de canon, deci transformarea greşelii în eres)?
    • Revenirea la Biserica lui Hristos în 1937 a trei episcopi din Biserica oficială a Greciei?
    • Declararea în 1927 a noii învăţături pentru Ortodoxie – serghianismul?
    • Anularea în 1924 în Biserica oficială a Tipicului bisericesc prin înlocuirea calendarului liturgic cu calendarul bancar zis „iulian îndreptat”, anulare înfăptuită de eresiarhul și masonul Meletie Metaxakis?
    • Adresarea în 1920 a enciclicii ecumeniste către toţi „eterodocşii” (ereticii) din partea a 12 mitropoliți greci în frunte cu Dorotei de Brussa?

Aceste evenimente sînt reproduse strict cu titlu ilustrativ şi nicidecum nu indică vreo periodizare a procesului de separare şi nici nu sînt exhaustive pentru descrierea acestui proces.

„Mărturisirea …” enumeră formularea a 24 de afirmaţii eretice propovăduite de ierarhi şi teologi ai Bisericii oficiale. Totodată, ei nu numesc primul – în timp – eres de care sînt atîrnate, ca verigile unui lanţ de prima verigă, aceste 24 de erezii – eresul neocalendarismului: „Dar întreaga erezie se aseamănă cu un lanţ împletit de diavol [s.n.], ţinîndu-se o [erezie] de alta, toate atîrnînd ca de un capăt de o singură necinstire [s.n.] şi necredinţă în Dumnezeu, chiar dacă ele se deosebesc prin nume şi timp, şi loc, şi cantitate, şi calitate, şi putere, şi lucrare. Fiindcă nici unul şi acelaşi trup nu este numai un singur mădular, ci multe; şi diferite sînt lucrările şi puterile, şi însuşirile, şi aşezările, şi cinstirile acestora, unele în raport cu altele.”[13] [Eresul neocalendarismului a desfiinţat cu totul – chiar la nivelul tuturor crugurilor – al zilei, al săptămînii, al lunii, al anului – Tipicul slujirii ortodoxe lui Dumnezeu Cel Unul în Treime, Tipicul fiind parte inalienabilă a Sfintei Predanii. Renunţarea la Tipic, adică îmbrăţişarea eresului neocalendarismului, a fost posibilă tocmai din pricina lipsei evlaviei faţă de cele sfinte, de slujirea sobornicească lui Dumnezeu, de sobornicia cu Sfinţii Părinţi şi cu puterile cereşti. Iar evaporarea evlaviei a fost posibilă doar ca urmare a întronării în ierarhia eretică neocalendaristă şi în turma ei a duhului acestei lumi, a secularismului. Or, lipsa evlaviei, urmarea duhului acestei lumi, întruchipează prin sine exact necinstirea lui Dumnezeu, iar necinstirea conduce, în final, la necredinţa în Dumnezeul Cel Adevărat.[14]]

Aceste 24 de eresuri, împreună cu eresul neocalendarismului, cu cel al serghianismului şi cu cele asociate acestuia, precum şi cu alte cîteva eresuri, alcătuiesc împreună, ca nişte mădulare, un singur trup – ecleziologia reală a Bisericii oficiale. Acel trup a cărui mădular îl alcătuiesc şi „Mărturisirile …”. Un trup aflat în continuă creştere şi formare (ontogeneză a ecleziologiei Bisericii oficiale), pînă la deplina dezgolire a apostaziei sale (a Bisericii oficiale), cînd haina mimării Ortodoxiei va deveni prea strîmtă, căzînd de pe trupul apostaziei crescut peste măsură.

Eresul „neocalendarismului” – ca înainte-mergător al ecumenismului (care este religia lui Antihrist) şi ca manifestare în practică a serghianismului (în toate cazurile, înlocuirea forţată a calendarului bisericesc liturgic cu cel civil bancar s-a făcut la iniţiativa stăpînirilor antihristice şi sub presiunea lor de către ierarhii căzuţi) – a deschis larg poarta ecumenismo-serghianismului în Biserica oficială, constituind, practic, piatra de temelie de la care a început zidirea Bisericii oficiale ca parte componentă a Turnului global. A constituit punctul de pornire a procesului de ieşire a Bisericii oficiale din Biserica lui Hristos. A constituit veriga de început de care ulterior au fost atîrnate celelalte verigi ale eresului şi ale apostaziei. La fel s-a produs şi în cazul căderii Bisericii Romei care, lăsînd să intre eresul Filioque, a deschis larg poarta celor cîteva zeci de eresuri care astăzi sînt parte integrantă, inalienabilă a doctrinii papistăşeşti (catolicismului).

Pr.prof. Theodor Zisis, citînd din Viaţa Sfîntului Teodor Studitul, afirmă (întru totul corect): „Din Viaţa Precuviosului Teodor Studitul devine evident pentru toţi că nu atît cunoaşterea Predaniei Bisericeşti are o mare valoare, cît urmarea cu statornicie a Predaniei şi păzirea tuturor celor  primite de la Sfinţii Părinţi [s.n.].”

Spune Sfîntul Ioan Gură de Aur: „Şi nu te minuna, dacă păstorii se fac lupi. Căci, grăind către episcopi şi preoţi, Apostolul Pavel a zis că: „dintre voi se vor ridica bărbaţi care vor grăi cele strîmbe; aşa încît nimeni să nu vă amăgească, avînd pe dinafară înfăţişare îngerească, iar pe dinăuntru diavolească” (cf. Fapte, 20, 30). Deaceea a zis Iisus: „Luaţi aminte să nu vă înşele cineva”. Şi eu, iarăşi, vă voi spune cele asemănătoare: vedeţi să nu vă înşele careva, nici din cei dinnăuntru [Bisericii], nici din cei din afară, nici episcop, nici preot, nici diacon, nici citeţ, sau oricare ar grăi cele strîmbe. Ei vor veni la voi în haine de oi, dar pe dinlăuntru vor fi lupi răpitori. Au înfăţişarea dreptei credinţe, dar tăgăduiesc puterea ei [s.n.].”[16]

A încălca sfintele Canoane prin pomenirea ierarhilor eretici, prin părtăşia la potirul ereticilor, înseamnă a tăgădui puterea dreptei credinţe. Şi atunci fiecare creştin este pus în situaţia de a alege între „înfăţişarea dreptei credinţe” şi puterea dreptei credinţe, între părtaşii potirului ereticilor şi Hristos, Biserica Lui. Şi atunci alegerea este uşoară – căci „trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decît pe oameni.” (Fapte 5, 29):

„Sfinţenia adevăraţilor bărbaţi sfinţi se cunoaşte nu doar din minuni (căci şi păgînii, şi ereticii pot face minuni cu ajutorul diavolului), – învaţă Preacuviosul Paisie Velicicovschi, – ci din credinţa Adevărată Ortodoxă, din păstrarea cu grijă a dogmelor dumnezeieşti şi din păzirea tuturor Pravilelor Apostoleşti şi Soborniceşti şi a predaniilor Bisericii Ortodoxe [s.n.], şi din vieţuirea neprihănită după toate poruncile Evangheliei şi ale Sfinţilor Părinţi”.

„Cercetează Scriptura Dumnezeiască, – spune Preacuviosul Simeon Noul Teolog, – şi scrierile Sfinţilor Părinţi, mai ales pe cele făptuitoare astfel încît, comparînd învăţătura şi purtarea învăţătorului şi stareţului tău cu ale lor, să poţi să le vezi (învăţătura şi purtarea aceasta) ca în oglindă, şi să înţelegi: cele aflate în conglăsuire cu Scriptura să le însuşeşti şi să le ţii în mintea ta, iar cele neadevărate şi rele să le cunoşti şi să le respingi ca să nu fii amăgit. Să ştii – ne preîntîmpină Precuviosul Părinte, – că în zilele noastre au apărut mulţi amăgitori şi pseudo-învăţători”.

„Deaceea, – spune el în altă parte, – este de trebuinţă nouă să ne păzim cu toată osîrdia, silinţa şi luarea-aminte, cu toată băgarea de seamă şi multă rugăciune ca să nu dăm peste vreun înşelat sau amăgitor, sau pseudo-apostol, sau pseudohristos, dar să aflăm un călăuzitor adevărat şi iubitor de Dumnezeu care să aibă înlăuntrul său pe Hristos şi să cunoască întocmai învăţătura, pravilele şi constituţiile Sfinţilor Apostoli şi dogmele Sfinţilor Părinţi, sau, mai bine spus, care să cunoască voinţa şi tainele Stăpînului Însuşi, ale Învăţătorului Apostolilor, Hristos.”

Deci, după cuvintele Sfîntului Ierarh Marcu al Efesului, „oricine care vorbeşte împotriva celor predanisite, chiar dacă ar fi vrednic de crezare, chiar dacă ar posti, chiar dacă ar fi feciorelnic, chiar dacă ar proroci, – să-ţi fie ţie ca un lup în piele de oaie [s.n.] care păgubeşte oile.”

Din cîte vedem, revenirea autorilor „Mărturisirilor …” şi a adepţilor lor la ecleziologia Sfinţilor Părinţi este foarte dureroasă, este pe potriva numai a acelora care într-adevăr îşi iau crucea şi Îl urmează pe Iisus Hristos fără a se mai uita înapoi ca soţia lui Lot la Sodoma promiscuităţii ecumenismului, fără a mai rămînea să-şi îngroape morţii duhovniceşti – ierarhia cu turma ei căldicică. Anume atunci cînd creştinul este pus în faţa alegerii nete (căci ce părtăşie este între întuneric şi lumină, între Veliar şi Hristos), ontologice – a fi cu Biserica Mondială a Ortodoxiei oficiale sau a fi cu turma mică (mică numai în această lume) a Bisericii lui Hristos, el poate să ia hotărîrea care trece ca sabia prin suflet. Ori – ori. O a treia cale nu există.

Sfîrșit și lui Dumnezeu laudă!

+ + +

 

[1] Sf. Teodor Studitul. „Scrisoarea 393.” în „Dreapta Credinţă în scrierile Sfinţilor Părinţi”., Vol. I, Editura „Sofia”, Buc., 2006, pag. 118.

[2] Sfîntul Ioan Gură de Aur. „Cuvînt despre proorocii mincinoşi şi dascălii mincinoşi şi lipsiţii de Dumnezeu eretici şi despre semnele sfîrşitului veacului acestuia” (PG 59, 553-568). Idem, pag. 183-184.

[3] Citat din “Scrisorile către prieteni” (Scrisoarea a 9-a) ale Sfînrtului Nou Mucenic Mihail (Marc) Novosiolov. Vezi, bunăoară: http://www.omolenko.com/novomucheniki/novoselov1.htm

[4] http://lib.eparhia-saratov.ru/books/01a/averky/deviation/12.html

[5] Sf. Mihail Novosiolov, op. cit.

[6] http://lib.eparhia-saratov.ru/books/01a/averky/deviation/12.html

[7] Sîngele acestei lumi este banul, circuitul financiar.

[8] Sf. Mihail Novosiolov, op. cit.

[9] Cum a fost, de exemplu, recenta (martie 2015) iniţiativă a reprezentanţilor „Patriarhiei” Constantinopolului de a introduce în documentele Bisericii oficiale, deci, în mărturisirea ei de credinţă, respectul pentru „minorităţile sexuale”:

http://www.marturieathonita.ro/homosexualitatea-marul-discordiei-pentru-ierarhii-ortodocsi-de-la-chambesy-geneva/

[10] Pr. Prof. Theodor Zisis. Op. cit.

[11] Sfîntul Ioan Gură de Aur. „Cuvînt despre proorocii mincinoşi şi dascălii mincinoşi şi lipsiţii de Dumnezeu eretici şi despre semnele sfîrşitului veacului acestuia” (PG 59, 553-568). Op. cit, pag. 182.

[12] Sfîntul Ioan Gură de Aur. „Cuvînt despre proorocii mincinoşi şi dascălii mincinoşi şi lipsiţii de Dumnezeu eretici şi despre semnele sfîrşitului veacului acestuia” (PG 59, 553-568). Idem, pag. 183-184.

[13] „Scrisoarea 40. Fiului Naucratie”, Idem, pag. 48.

[14] https://hristofor.wordpress.com/2015/01/11/cele-doua-calendare-doua-timpuri-deosebite-masurate/

[15] http://www.portal-credo.ru/site/?act=lib&id=2961

[16] „Cuvînt despre proorocii mincinoşi şi dascălii mincinoşi şi lipsiţii de Dumnezeu eretici şi despre semnele sfîrşitului veacului acestuia” (PG 59, 553-568). Op. cit., pag. 181.

Reclame
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: