”11:30” – un nou film fabricat în Moldova!

 

În data de 19 noiembrie 2013, scurtmetrajul produs în Moldova „11:30” a fost expus oficial atît în Internet, cît și pe micile ecrane, de către televiziunea naţională, în cadrul unei emisiuni dedicate tinerilor cineaști. Proiectarea filmului a fost însoţită de o amplă analiză şi discuţie pe marginea filmului, atît din punct din vedere cinematografic şi tehnic, cît şi din punct de vedere etico-moral. „11:30” a mai fost proiectat în cadrul festivalului de scurtmetraje „Future Shorts”, următoarea zi după lansare (24 februarie 2014). Mai mult, acest film urmează a fi proiectat pe 30 noiembrie 2013 la Festivalul Internaţional de Film „Toamna de Aur” (detalii: http://www.fest.md/ro/evenimente/filme/festivalul-de-film-toamna-de-aur).

Românimea profundă

preluare de pe blogul lui Tudor Mihăescu

„Uneori, România profundă e un ţăran.

Sau o stradă.

Sau un episcop.

Sau un nuc.

România profundă e România împotriva căreia încă se mai duce război.” (Mircea Platon)

Jidovistică: Talmudul (IV)

fragmentul precedent

III – Legea iubirii

Caritatea – este iubirea de Dumnezeu revărsată asupra oamenilor şi care formează diadema sublimă a moralei creştine, – aceasta este necunoscută de Talmud. Ovreii, ei înşişi, o mărturisesc.

• „Omul caritabil nu există pentru cei din Iuda. Nu poate fi vorba de caritate în Israel”[121]

Într-adevăr, Talmudul, care exaltă sentimentele de simpatie naţională, către jidovi, – predică, din contra, o ură sălbatică împotriva celor ce nu sunt jidovi şi mai ales în contra creştinilor?[122] Astfel, el interzice ovreilor să aibă milă de un goi, sau să-i scape viaţa.

• Este oprit să ai milă de un idolatru[123]. Când îl vezi pierind sau înecându-se într-un fluviu, sau când este aproape să moară, nu trebuie să-l scapi”[124].

• Dacă cineva vede un goi, aproape să moară, să-l ucidă…

Altfel despre „Ţarul” sau „Ostrov”-ul scufundat

Regizorul "rus" şi "ortodox" al "Ţarul"-ui

De ceva vreme, virtualitatea românească ortodoxă şi cea mai puţin ortodoxă se arată ahtiată după noul, unicul, irepetabilul, lunghinianul film „Ţarul” (transliterat nu se ştie din ce motive ca „Tsar” sau „Tzar”). Creştini ca Laurenţiu Dumitru, Apologeticum, Vasile Călin Drăgan, Alex Rădescu ş.a. au recomandat (unii ca şi „cadou de anul nou”) cu tărie această „nouă capodoperă a inegalabilului regizor ortodox” Lunghin. În afara listei (încă) mai rămîne părintele Savatie, Saccsiv şi încă cîţiva…

Problema constă în următoarele: românimea (ortodoxă) nu cunoaşte Rusia (nu Federaţia Rusă), nu vrea s-o cunoască şi ia de bună orice otravă „rusească” pe care scrie „ortodox”. Nimeni dintre cei care au promovat şi promovează filmul respectiv nu s-au obosit să caute măcar cîteva detalii despre ce reprezintă cu adevărat acest film „ortodox”, despre care este realitatea istorică pe care pretinde să ne-o arate Pavel Lunghin (evreu, de altfel) sau despre care este reacţia ruşilor la acest film. Majoritatea ruşilor sînt îngreţoşaţi de creatura lui Lunghin, şocaţi de tupeul acestuia de a scuipa porceşte (a se citi „artistic”) în istoria reală a Rusiei ortodoxe şi în tot ceea ce înseamnă Monarhia ortodoxă şi Biserica Ortodoxă. Internetul de limbă rusă ţipă de analize şi reacţii dure şi pertinente ale unor oameni de calibru la adresa „Ţarul”-ui evreiesc; românimea tace şi priveşte, aplaudînd orbeşte „halucinaţiile” bine orchestrate şi direcţionate ale lui Lunghin, ajutat de un oarecare „ţaro-călugăr” Mamonov.

Jidovistică: Talmudul (II)

fragmentul precedent

I. Patima de proprietate

Talmudul hărăzeşte numai jidovilor întreg pă­mântul, cu toate bunurile din lume.

• „Dumnezeu a măsurat pământul şi a dat ovreilor pe goimi (adică pe cei ce nu sunt ovrei) cu toate avuturile lor”[1].

• „Dumnezeu a dat iudeilor putere asupra averii şi a vieţii tuturor popoarelor.„[2]

Israel este ca stăpâna casei, căreia bărbatul îi aduce bani. Într-adevăr, fără să îndure greutatea muncii, el trebuie să primească bani de la toate popoarele din lume”[3].

• „Când va veni Messiah [Antihrist], ovreii se vor îmbogăţi enorm, pentru că toate tezaurele popoarelor vor trece în mâinile lor”[4].

În consecinţă, Talmudul dă jidovilor dreptul de a fura pe goimi.

Jidovistică: Talmudul (I)

fragment din cartea doctorului Nicolae Paulescu „Spitalul, Coranul, Talmudul, Kahalul, Francmasoneria” (se poate DESCĂRCA)

Pe vremea lui Iisus Hristos, secta fariseilor răspân­dea, printre ovrei, oarecare învăţături explica­tive asupra Bibliei. Pentru ca să împiedice pierderea acestor doctrine, zise tradiţionale, un haham (rabin), numit Iuda Ha-Kadoş („sfântul”) a scris, către sfârşitul veacului al II-lea, o carte intitulată Mişna. Mai târziu, Mişna s-a mărit cu diverse comentarii, care au format Ghe­mara. Aceste comentarii, – împreună cu Mişna care le serveşte de text, – con­stituie Talmudul.

Sunt două Talmuduri: unul, numit Talmudul din Ierusalim (Talmud Jeruşalmi), care a fost scris în Palestina, probabil în Tiberiada, pe la anul 380[1] după Hristos; şi celălalt, numit Talmudul din Babilon (Talmud Babli) care a fost redactat în Babilonia şi isprăvit către sfârşitul secolului VI. Dar, Talmudul din Babilon a fost, mai târziu, am­plificat prin comentarii, făcute de hahamii din Evul Mediu.

Aşa, Moise Maimonide, rabin din secolul al XII-lea, a scris un extract din Talmud şi a numit lucrarea sa, Iad Hacazaca (mână tare). Rachi, haham din Troyes şi, în urma lui, mai mulţi rabini francezi, din veacurile al XII-lea şi al XIII-lea, – au redactat nişte glose talmudice, numite Tosafot (adiţiuni), de unde se trage şi numele de Tosafişti, sub care sunt cunoscuţi.

Josef Karo, haham spaniol, din secolul al XVI-lea, care a locuit câtăva vreme la Nicopol şi la Constantinopol, a publicat în 1567, Şulhan–Aruk

Perspectiva ieromonahului Savatie din „Audienţă la un demon mut”

Preiau de pe un site al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România un articol-analiză, pe care-l consider pertinent şi deosebit de important pentru înţelegerea înşelărilor de care sîntem şi vom fi cuprinşi, sub diavoleasca mască a „ortodoxiei” postmoderniste.

Zilele trecute am citit una dintre ultimele apariţii la Editura Cathisma, Audienţă la un demon mut, de Savatie Baştovoi, un roman istorico-fantastic despre soarta Bisericii în vremurile de pe urmă.

Nu voi face nici un fel de introducere la ceea ce am de spus şi voi fi cât de succint se poate, pentru a mă face cât mai bine înţeles. Chiar dacă acesta este un roman istorico-fantastic, care, prin genul lui literar, dă multă laxitate autorului în a zugrăvi evenimentele, mesajul pe care-l transmite este unul extrem de important.

În realitate, indiferent de stilul literar abordat, orice carte transmite un mesaj, iar autorul cărţii se face trâmbiţa acestui mesaj, pe care ar fi putut să-l ducă mai departe, sau ar fi putut să-l ţină doar pentru el. În fine, oamenii scriu cărţi, eseuri, articole tocmai în scopul de a spune ceva anume semenilor lor. Prin urmare, părintele Savatie Baştovoi – care nu scrie nici de ieri, nici de azi, ci are o îndelungată activitate în acest domeniu – ştie prea bine ce-a vrut să spună aproapelui său şi este responsabil pentru ceea ce a spus, chiar şi în paginile unui roman istorico-fantastic.

Românul Eminescu cîntat de Ion şi Doina Aldea-Teodorovici

Astăzi, românii ortodocşi marchează 120 de ani de la asasinarea marelui Român Mihail Eminescu.

Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Nae Ionescu: „Să isprăvim deci cu falsa supunere faţă de o ierarhie care înfrînge legea”

Cuvîntul Românului Nae Ionescu

„Cuvântul”, 27 februarie 1929

Zis-a oarecare dintre farisei Domnului Iisus Hristos: „Spune Apostolilor Tăi să tacă”. Iar Domnul Hristos, răspunzându-le, au zis lor: „Adevăr zic vouă, că de vor tăcea aceştia, pietrele vor striga.”

Năucitoarea hotărâre de la 23 februarie, prin care Sfântul Sinod al Bisericii noastre, revenind asupra îngăduirii de la 5 ale aceleiaşi luni, interzice în chip formal prăznuirea Paştilor pe data de 5 Mai, începe a-şi da roadele. Fără vrerea lui, numai prin faptul că nu a încetat un singur moment să apere punctul de vedere drept credincios, ziarul nostru devine centrul către care se îndreaptă plângerile – şi nădejdile – tuturor ortodocşilor pe care îi are această ţară. (Şi are mulţi!) Tot felul de întâmpinări, prezentate personal, prin telegrame, prin memorii sau pantahuze se adună din toate colţurile ţării, mărturisind – împotriva tuturor scepticilor – cât de vie este în popor credinţa.

Întâmplările acestea le-am prevăzut. Iar împotrivirea noastră la multiplele nehotărâri sinodale, sprijinită pe nesfârşita serie de argumente pe care am înfăţişat-o, verificată printr-o amplă schimbare de perspectivă, avea de scop nu numai restabilirea Bisericii în drepturile ei, ci – încă evitarea unei agitaţii care nu se putea să întârzie. Urechea sinodalilor a rămas însă surdă la chemarea noastră. Iar răsvotul de la 23 februarie însemnează că de la ei nu se mai poate aştepta nimic. De aceea tuturor celor care în scris sau prin viu grai ne întreabă ce mai e de făcut, le răspundem că de acum campania aceasta trebuie strămutată de pe tărâmul împotrivirii teoretice pe cel practic al organizării unei rezistenţe a drept-credincioşilor.

Până la iniţierea acestei campanii însă, care nu mai poate întârzia prea mult, – lămurirea unei chestiuni prealabile: este această luptă pravoslavnic fundată, sau ridicarea împotriva sinodului e un păcat de moarte?

Părerea aceasta, a ”cuminţilor” a fost dezbătută în ultimele zile prin presă, – şi ea merită să fie cercetată; pentru ca nici un fel de îndoială sa nu se strecoare în sufletele credincioşilor, asupra a ceea ce ei au de făcut.

Să spunem deci din capul locului ca părerea aceasta e falsă; şi să o dovedim. Două sunt de fapt chestiunile în dezbatere, şi anume:

1. Există pentru un ortodox putinţa să se împotrivească unei hotărâri a sinodului?

2. Există pentru laici putinţa de a fi la un moment dat în mai mare măsură deţinători ai adevărului decât ierarhia eclesiastică?

Într-un caz ca şi în celălalt, răspunsul este: DA. Şi iată şi motivele:

La Valse d’Amelie – Yann Tiersen

„Misionarism” hard-rock

O trăznaie care te lasă cu gura căscată cutreieră mediile ortodoxe din Ucraina. În lunile iunie şi iulie 2008, Kievul a sărbătorit împlinirea a 1020 de ani de la creştinarea Rusiei medievale, în formatul ei istoric de atunci. Fireşte, Patriarhia Moscovei şi Mitropolia Ucrainei au organizat manifestări prin care să dea slavă lui Dumnezeu pentru că i-a primit pe ruşi la botez şi la toate Sfintele Taine ale Bisericii, pe calea mântuirii. Au făcut ei adunări prin episcopii, diferite slujbe prin catedrale, cu popor mult, dar au primit şi o sminteală majoră, i-aş zice cumplită, pe care, la începutul acestor rânduri, am numit-o trăznaie.

A fost cu trăznete diavoleşti, pentru că acest peste un mileniu de creştinism ortodox s-a serbat cu trupe rock. Zeci de formaţii occidentale şi ruseşti au trasat în luna iunie nenumărate turnee de la est la vest pe teritoriul Ucrainei, iar, în luna iulie, de la sud la nord, aşa ca să nu rămână nici o palmă de pământ ortodox necălcat de copitele diavolului. Domnule, dar nu le-a ajuns că l-au „slăvit” pe Dumnezeu cu imnuri satanice! Nu! Ca să pară lucrarea integratoare mai convingătoare, dar şi ca să nu avem nici un dubiu că Biserica este implicată în trebuşoara asta, unii membri ai clerului au apărut în cadrul concertelor rock, blagoslovindu-le, în loc să le dea anatemei. Un teolog de la Moscova, „diaconul  întregii Rusii” Andrei Kuraev, autor mare de cărţi, a însoţit neîncetat orchestrele astea în turnee şi a luat cuvântul în deschiderea concertelor: el vorbea despre Ortodoxie şi creştinare şi, imediat, rockerii intonau imne sataniste şi incitau zeci de mii de tineri la dansuri deşănţate („unde-i dansul, acolo-i şi diavolul”, zice Sfântul Ioan Gură de Aur), cuprinzând mulţimile cu duhuri antihristice. Ba mai mult, episcopul Ambrozie de Cernigov (ei, ce a ajuns locul unde a profeţit despre vremurile din urmă Sfântul Lavrentie al Cernigovului?) a urcat în nacela unui balon şi, în timp ce muzicanţii dădeau la dairale pe scenă, el plutea deasupra mulţimii, binecuvânta şi stropea cu agheasmă (vezi ziarul „Lumina” din 4 iunie curent şi comunicatele agenţiei Interfax din aceeaşi zi!). Alţi ierarhi, în cele mai mari oraşe ale Ucrainei, au binecuvântat concertele de toate soiurile, dând, în mod cert, înţelesul că acestea intră în lucrarea Bisericii.

Măi, măi, unde am ajuns, să-l binecuvinteze preoţii şi episcopii pe diavolul ca să-şi facă de cap cu lumea în muzici şi dansuri (rock, metal, hard metal, house şi ce-o mai fi), toate vădite ca fiind de sorginte demonică şi toate cu mesaje explicite sau ascunse de glorificare a Satanei, a iadului şi a morţii. Catolicii cântă rock în biserici, după liturghii sau chiar în timpul lor. Acum ortodocşii binecuvintează trupele sataniste, de bucurie că l-au primit pe Hristos cu 1000 de ani în urmă. Nu trebuie să facem efort de imaginaţie despre felul cum au fost văzute de Dumnezeu aceste fapte. Ci să ne întristăm că Ortodoxia suferă înfrângeri ruşinoase, administrate chiar de către cei care au fost aleşi în fruntea Bisericii. Şi să ne plângem pe noi, dar şi pe ei, văzându-ne în ce hal de decădere am ajuns. Doamne, milostiv fii nouă, păcătoşilor!

Sursa

Vieru şi noi, cei rămaşi

A murit Grigore Vieru… Nu credem că va fi lăsat în pace nici după moarte. Există o veche–nouă tradiţie potrivit căreia numele poetului urmează să fie nelăsat în pace. Diferite figuri şi figurine din aşa zisele mediile artistice, culturale, jurnalistice, politice, etc. au început a se întrece în a venera şi celebra numele lui Vieru.

La o zi după moartea poetului se vorbeşte despre „spirit mesianic, sufletul Basarabiei, trupul ţării”, iar unii afirmă că „Vierul este sus alături de Eminescu”. Printr-o oarecare mulţime de minţi şi birouri deja dau de-a valma idei de „imortalizare” a numelui poetului pe străzi, bulevarde, pieţe etc. etc. (Să nu ajungă nebunii la mărci comerciale!!!)

Nu încercăm să dăm aprecieri celor trăite de către omul Grigore Vieru. Ar fi doar de spus că nici un om nu merită să fie „pomenit” în asemenea hal”! Nu este creştineşte, nu este româneşte!

Avem de a face cu un soi de idolatrie care, după cum se cunoaşte, este o parte a societăţilor „fără Dumnezeu”. Din momentul în care Dumnezeu „nu există”, cum ne spune doctrina comunistă, sau Dumnezeu „a murit/a fost omorît/biruit”, potrivit celei liberal-democratice, este nevoie de ceva cu ce să fie înlocuit. Aici şi apar „genialii, luceferii” etc. care, de altfel, sînt modelaţi după gravitatea stricăciunii sistemului şi al omului-parte a acestuia.

Posibil, mulţi dintre înaintaşii noştri nu au trăit şi creat, la urma urmei, pentru că îşi doreau să fie „proslăviţi”, fapt care puţin îi nelinişteşte pe creatorii de idoli. Dacă persoana s-a evidenţiat într-un fel sau altul ea trebuie „pusă” în slujba sistemului! De exemplu, după comunişti, Eminescu s-a născut doar pentru a crea ”Împărat şi proletar” (neapărat însoţit de un comentariu corect politic), iar potrivit „patrioţilor” acelaşi Eminescu s-a înnăscut pentru a scrie fraza „Suntem români şi punctum!” (neapărat însoţită de un comentariu corect politic).

Mai există un alt Eminescu! Cel adevărat. Însă acesta cam pe nimeni nu interesează, de altfel ca şi opera eminesciană ce nu se înscrie în parametrii „iluminaţi” ai unui sau altui sistem ideologic.

Idolatria „noastră” „basarabeană” este de tradiţie comunistă (cea regăţeană este de tradiţie liberală) şi exprimă, în acelaşi timp, realitatea liberală. „Patrioţii şi democraţii” noştri de tot felul ar trebuie să recunoască că atît în comunism, cît şi în liberalism producerea de idoli este aceeaşi. Tehnicile folosite şi scopurile urmărite nu se deosebesc absolut cu nimic.

Pentru ei, Dumnezeu este puţin. Ei au nevoie de idoli! După cea au fost doborîţi Lenin, Stalin, Ceauşescu, viitorul luminos, imediat au început să ridice pe alţii şi un alt viitor luminos.

Critica scrierilor lui Vieru s-o facă cei care cred că o pot să o facă. Ar fi totuşi să spunem că nu a avut caiete sau scrieri dosite de ochiul regimului sovietic. El s-a făcut remarcat printr-un alt fel de rezistenţă în faţa totalitarismului comunist.

Pînă la declanşarea Perestroikăi în a două jumătate a anilor 80 de către organele de partid, Vieru a fost unul dintre creatorii de artă care nu se împăcau cu felul în care era tratat acest popor la el acasă şi mai ales cum era batjocorită limbă strămoşească care reprezenta pentru poet reperul existenţei şi stării naţiunii. Pentru a putea oarecum păstra ceva din identitatea culturală pe care regimul nu obosea să o mutileze după propria înfăţişare, a ales ca teme de creaţie mama, copilăria, glia, dragostea. Erau teme la care sistemul ideologic sovietic era într-oarecare măsură indiferent şi care în acelaşi timp reprezentau mult pentru noi.

Numele lui Vieru este legat în special de evenimentele care sînt numite în prezent „mişcarea de eliberare naţională”. Elita culturală a vremii a fost cea care i-a trezit pe moldoveni la cele ce le aparţinea de drept: limbă română, istorie, cultură. Ea a fost cea care au scos în străzi zeci de mii de oameni ca să-şi ceară drepturile ce le aparţineau prin naştere. Astfel, în perioada anilor 1988-89 au fost obţinute drepturile la limbă, istorie, cultură.

Cam atît. Din momentul 1991 totul a mers pe linie descrescîndă. Mai întîi cu valorile naţionale, iar mai apoi cu independenţa, s-a ajuns la punctul de pornire din 1987, ca puţin mai tîrziu să se continue cu ceea ce nu a reuşit regimul sovietic – distrugerea noastră.

În foarte multe privinţe situaţia valorilor naţionale este mult mai proastă decît acum douăzeci de ani. Da, avem şi limbă, şi istorie, şi cultură, însă atitudinea faţă de ele şi gradul lor de cunoaştere este înspăimîntătoare. Mai ales cei crescuţi după ’89, adică în libertate cum s-ar zice, nu cunosc şi nu îşi respectă nici limba, nici istoria, şi cu atît mai mult cultura. (În schimb a crescut şi continue să crească gradul de destrăbălare a copiilor şi tinerilor).

Pînă în 1989 se considera că principalul obstacol în calea revigorării valorilor şi identităţii naţionale este regimul politic totalitar comunist, adică lipsa de libertate. Odată cu obţinerea libertăţii valorile şi identitatea nu numai că nu au mai fost revigorate, ci au ajuns într-un hal fără de hal.

„Libertatea” care am obţinut-o şi în care trăim a marginalizat valorile naţionale mai dihai decît regimul totalitar comunist. Valorile există şi nimeni chiar nu le contestă existenţa. Unde? Acolo, undeva, pe locul douăzeci şi ceva sau chiar treizeci şi ceva. În faţa lor a fost pusă… treuca (cele materiale), adică ceea cu ce îi blamau patrioţii renaşterii naţionale pe cei care încercau să găsească vre-un raţionament economic pentru nedespărţirea de „centru”, de Moscova, în 1989.

Pe primul loc în actuala listă valorică se află, indiscutabil, chiar aşa zisa libertate: libertatea de valori naţionale, de ţară, de neam, de familie, de normele morale, …. de Vieru, de Eminescu, de Caragiale, de ceilalţi, ciuntiţi prin manualele de literatură şi înlocuiţi cu „H. Potter”.

Lucrarea de trezire naţională s-a oprit la momentul 1989, poate 1990. După aceea, lupta a fost abandonată. Explicaţia ar putea fi găsită în calităţile politico-administrative proaste de care au dat dovadă cei care au stat la începuturile mişcării şi într-un fel au dus-o spre Ziua Limbii, podul de flori şi Independenţă. Nu este ceva particular pentru Moldova. Se cunoaşte că schimbările sînt făcute de romantici, iar roadele ei sînt culese de către nemernici.

Însă, la fel de adevărat este că după 1988-91 nu s-a protestat împotriva principalului nimicitor al valorilor naţionale şi identităţii naţionale – sistemul politic nou instaurat. Se pare că cei care au ridicat mulţimile pe Piaţa Marii Adunări Naţionale legau renaşterea naţională exclusiv de scoaterea ţării şi a poporului de sub regimul totalitar comunist. Odată ce regimul sovietic era distrus, valorile naţionale nu aveau decît să înflorească. Libertatea părea atît de mare încît nu se prea vedeau pericole pentru identitatea naţională, pentru sufletul acestui popor.

Nu a fost să fie. În perioada de libertate, ceea ce înseamnă şi reprezintă valorile naţionale a degradat şi mai mult, ajungînd puţin deasupra fundului prăpastiei. Pervertirea morală totală şi falsele principii sociale s-au dovedit geometric mai distrugătoare decît coerciţia maşinăriei totalitar comuniste.

Falsele valori comuniste au fost înlocuite de falsele valori liberale. Valorile naţionale şi-au păstrat statutul de gunoi reciclabil, de astă dată pasibil pentru reciclare în funcţie de necesităţile sistemului politic de care avem parte.

Dintre cei care au luptat în 89-91 nimeni nu s-a prea ridicat să spună că sistemul, fundaţia în care trăim, este cea care nimiceşte valorile naţionale.

Au făcut-o din rea voinţă? Nu credem. Pur şi simplu au rămas legaţi de sistemul împotriva căruia au luptat. Dovadă în acest sens ne serveşte poziţia lor faţă de aflarea la conducerea ţării a comuniştilor lui Voronin, în care nu au întîrziat să identifice principalul pericol pentru identitatea naţională şi valori.

Or, dacă problema ar fi în comuniştii lui Voronin, de ce valorile naţionale şi identitatea naţională nu sînt nici pe departe la ele acasă nici în România?

De fapt, generaţia 88-91 nu vrea să accepte faptul că lumea s-a schimbat, că de mai mulţi ani, de vre-o douăzeci, trăim şi murim într-un sistem liberal, conform valorilor liberale – singurele „adevărate şi infailibile” – spre deosebire de cele naţionale, spre deosebire de ceea ce simţim.

Nicolae Dabija spunea zilele trecute: „Grigore Vieru a murit din cauza unui atac de cord, al treilea la număr. Primul a fost in 2007, în urma unui articol din ziarul «Flux», în care preşedintele Partidului Popular Creştin Democrat, Iurie Roşca, l-a învinuit ca ar fi vrut să-l asasineze. Al doilea, in 2008, din cauza unui articol apărut în «Moldova Suverana», unde era învinuit, printre altele, ca ar fi fost spion român şi acuzat de trădare a Republicii Moldova. Dacă nu erau aceste doua atacuri de cord, ar fi supravieţuit acum. A fost asasinat”.

Are dreptate Dabija. Ar fi doar să atragem atenţia că Vieru a fost „ucis” nu în lagăre staliniste sau în case de nebuni, ci într-un sistem absolut democratic, de un sistem democratic care garantează libertatea de expresie, libertatea cuvîntului (inclusiv şi în special a celui ucigător şi iresponsabil).

Nimeni nu poate nega faptul că Moldova e un stat democratic.

Cu toate acestea, Grigore Vieru nu poate fi decît un pseudomodel sau pseudosimbol pentru ceea ce avem astăzi. Timpul valorilor împărtăşite de domnia sa, din păcate,  a trecut. A trecut cu mai mulţi ani în urmă. În prezent, simbolurile „noastre” (şi valorile „noastre”) sînt sau trebuie să fie (sînt impuse nouă) – libertatea de orice valoare (întrunite sub titulatura de valori tradiţionale: neam, limbă, familie, credinţă, istorie etc.,) şi tot ce întruchipează această libertate: descreştinizarea, deznaţionalizarea şi destrăbălarea morală (cei 3D).

Aceşti 3D domină toate sferele vieţii: sociale educaţia, cultura, relaţiile sociale, instituţiile sociale, politica, etc.

Grigore Vieru este un simbol al renaşterii naţionale, al renaşterii naţionale care nu a mai avut loc…

preluat de pe site-ul ortodox „Moldova Noastră”

SĂRBĂTORILE DE IARNĂ LA ROMÂNII DIN REPUBLICA MOLDOVA

Este cunoscut faptul că românii din Republica Moldova au tradiţii populare foarte variate, bogate şi originale. Deosebit de interesante sînt tradiţiile legate de sărbătorile de iarnă.

Materialele etno-folclorice concrete vorbesc despre faptul că cele mai multe tradiţii populare sînt foarte vechi şi au origine locală. Aşa-numitele „împrumuturi” sînt puţine la număr şi nu sînt de primă valoare (la acestea se referă unele denumiri de sărbători, de obiceiuri). Majoritatea obiceiurilor calendaristice (inclusiv cele legate de sărbătorile de iarnă) au la bază traiul, munca, tendinţa spre o viaţă mai bună.

Aproape fiecare obicei calendaristic conţine credinţe ale oamenilor în forţele magice ale celor mai importante elemente ale vieţii: soarele, focul, apa, pîinea, plantele.

Cele mai vechi creaţii populare calendaristice, inclusiv cele legate de sărbătorile de iarnă, sînt jocurile cu măşti de urs şi de cerb care au ajuns pînă în zilele noastre (teatrul folcloric de Anul Nou). Acestea au luat naştere în perioada veche numită „vînătorească”. Tot în acea perioadă veche au apărut şi colindele arhaice de vînători şi de pescari: Voinicul şi arcul, Dulful mării, Peştele de mare ş.a. Colinda Voinicul şi arcul a fost atestată doar în Basarabia (raioanele Rezina şi Şoldăneşti).

În epoca agriculturii primare iau naştere obiceiurile „Semănatul”, apoi „Pluguşorul”.

[…]

Românii din Republica Moldova şi Ucraina au tradiţii bogate şi variate pentru ajunul Crăciunului. Pomul de Crăciun, se ştie, are o istorie lungă şi ţine de lumea germană. Bradul veşnic verde simbolizează viaţa şi sănătatea. Primele informaţii în scris despre pomul de Crăciun ţin de sec. al XV-lea (oraşul german Strasbourg, azi aparţine Franţei). În sec. al XIX-lea pomul de Crăciun s-a răspîndit din Germania în mai multe ţări.

Altă tradiţie, prezentă şi astăzi în Basarabia şi Transnistria, este legată de personajul lui Moş Crăciun care are istoria sa. Iniţial, Moş Crăciun simboliza iarna şi bătrîneţea anului care trece. Despre aceasta ne vorbeşte îmbrăcămintea de iarnă a unui om bătrîn (haină lungă, căciulă, mănuşi, pîslari, toiag), culorile hainelor (culoarea albă simbolizează iarna, iar culoarea roşie simbolizează soarele care începe să lucească mai tare). În era creştină Moş Crăciun a devenit o figură apocrifă. A apărut legenda despre ciobanul Crăciun şi Maica Domnului. Tot în era creştină Moş Crăciun a preluat calităţi de la Sf. Nicolae care a apărut în sec. al IV-lea în Asia Mică. Era numit în latină Sanctus Nicolaus. Apoi a trecut în Europa, fiind numit Santa Klaus. Treptat, Moş Crăciun a devenit patronul creştin al sărbătorii Naşterii Domnului. Ca şi în alte regiuni, Moş Crăciun al basarabenilor şi transnistrenilor punea cadouri pentru copiii cuminţi în încălţămintea curată pusă în faţa sobei, apoi – sub brazi. După cel de-al doilea război mondial Moş Crăciun a fost înlocuit cu Moş Gerilă şi Alba-ca-Zăpada.

Astăzi Moş Crăciun revine la locul său tradiţional. Nu este normal faptul că la Chişinău unii Moşi Crăciuni sînt îmbrăcaţi în scurte albastre şi poartă căciuli de miel.

În satele de pe ambele maluri ale Nistrului de Mijloc şi cel Inferior copiii (băieţi şi fete) umblă cu Licheiul. Mamele copiilor în ajunul Crăciunului coc cîte un lichei. Este o turtă coaptă în mod arhaic, numai din făină de grîu şi apă, fără sare şi fără grăsime. Licheiul este pus într-o legătură de şervet, împreună cu alte bucate de sec (deoarece este post). Licheiul este dus la rudele apropiate în etate (bunei, moşi, mătuşe). Obiceiul educă la copii respectul deosebit faţă de rudele în vîrstă. Tradiţia conţine şi o urare pentru roada bogată de grîu în anul care începe.

Există un număr relativ mare de colinde de Crăciun – circa 80 de piese. În sudul Bugeacului pînă în prezent sînt interpretate colinde laice. În unele sate (Cîşliţa-Prut, Satul Nou ş.a.) sînt cunoscute aproximativ 30 de colinde laice. În centrul şi nordul Republicii Moldova au circulaţie largă colindele biblice şi apocrife, mai ales despre naşterea, viaţa pămîntească şi patimile lui Iisus Hristos.

Pînă la cel de-al doilea război mondial la Crăciun era interpretată piesa „Irozii” care face parte din repertoriul teatrului religios. După război această piesă este interpretată doar la Anul Nou.

În Basarabia şi Transnistria sînt variate şi bogate creaţiile folclorice folosite în ajunul sărbătorii Anului Nou. În primul rînd, se evidenţiază „Pluguşorul” clasic care zugrăveşte artistic creşterea grîului. În Basarabia această creaţie populară ritualică este cunoscută sub o serie de denumiri populare: Hăitură, Urătură, Cetărătură, Uret ş.a. O hăitură tradiţională numără de la 50 la 500 de versuri. Au funcţie de hăitură de Anul Nou şi alte specii folclorice: eposul eroic („Gruia”, „Vulcan” etc.), balada „Mioriţa” (la Nisporeni şi Dubăsari), creaţia lui Vasile Alecsandri – „Movila lui Burcel”.

Sărbătorile care ne apun

Aflarea omului pe pămînt reprezintă în sine o lucrare. De la naştere şi pînă în momentul morţii fiecare îşi alege şi îşi parcurge drumul vieţii prin gînduri, prin fapte, prin felul său de a privi lumea ce îl înconjoară. Drumul acesta este batut în fiecare zi, dată pentru aflare pe această lume. Noi ne mergem drumul aflîndu-ne alături de familie, în timpul mesei, la serviciu, comunicînd cu prietenii, aflîndu-ne printre necunoscuţi, odinhnindu-ne de muncile, grijile şi bucuriile zilei şi, bineînţeles, sărbătorind un eveniment sau altul.

Fiecare este liber să-şi aleagă drumul pe care să-l meargă. Aşa a fost întodeauna, aşa este şi aşa va fi. Vînzători de oameni, de ţară, de credinţă pot fi găsiţi pe parcursul întregii istorii. La fel cum putem identifica o mulţime de înaintaşi sau de martiri sau pur şi simplu oameni care au trecut prin viaţă fără a lăsa vre-o urmă cunoscută pentru urmaşi. O parte dintre aceştia din urmă au căzut pe cîmpul de luptă, apărîndu-şi ţara şi credinţa, alţii au rămas cu zile şi au revenit acasă, dar cei mai mulţi şi-au trăit viaţa alături de familie şi ţară, cu gîndul la Dumnezeu.

Cu toate acestea oamenii sînt foarte asemănători. Pînă la urmă, aflîndu-ne pe stradă, cinematograf, cafenea sau în oricare alt loc public poţi să greşeşti foarte uşor, apreciind un om sau altul de la prima vedere. Toţi par mai mult sau mai puţin asemănători. Dacă ţinem cont de anumite devianţe, specifice anumitor „profesii” sau alienări psihice şi comportamentale, atunci trebuie să recunoaştem că majoritatea par a fi oameni normali şi foarte asemănători la mers sau la port.

Poate expresia cea mai vizibilă a lumii lăuntrice a omului o găsim în evenimentele şi datele pe care acesta le însemnează, adică în sărbători. Aici omul îşi exteriorizează cotidianul, trăirile şi valorile pe care le împărtăşeşte. Sărbătoarea nu poate fi doar un prilej de a avea liber, de a nu face nimic stînd întins pe canapea sau de a săpa în grădină, după cum o percepea majoritatea în timpurile sovietice. Sărbătoarea este o expresie a stării sufleteşti în timpul „comemorării sau sărbătoririi vreunui eveniment important, cu organizarea de diferite serbări, solemnităţi, demonstraţii, etc.”

Natura verbului „a sărbători” ne spune că o componentă, practic indispensabilă, a oricărei sărbători este comunitatea. Aici fiecare nu numai că îşi exprimă bucuria, respectul, admiraţia, regretul, dar şi împreună cu ceilalţi trăieşte din nou evenimentul şi îi felicită pe ceilaţi cu sărbătoarea. La nivelul primar am putea vorbi despre familie ca despre o comunitate, la nivel superior se află civilizaţia a cărui miez este format din valorile comune mai multor popoare şi state.

Civilizaţia „ignoră” (însumîndu-l) elementul naţional care ţine de o anumită etnie, de un anumit popor şi de un anumit stat , luînd „seama” doar de ceea ce uneşte mai multe popoare şi state într-o comunitate. Cu alte cuvinte este greu să ne închipuim, spre exemplu, că în Rusia, ţară din spaţiul civilizaţional ortodox,  s-ar putea sărbători ziua naţională a României, altă ţară din spaţiul civilizaţional ortodox, sau vice-versa. În acelaşi timp, în ambele aceste ţări, ca şi în Grecia, Serbia, Muntenegru, Republica Moldova, Belorusia, Ucraina, Gruzia, şi toate comunităţile creştine din afara acestui spaţiu, se sărbătoreşte Învierea Domnului Iisus Hristos, celelalte unsprezece Sărbători Împărăteşti, precum şi alte sărbători ce ţin de trăirea creştinească.

Sărbătorile creştine, sărbătorile lumii ortodoxe, sărbătorile spaţiului geopolitic ortodox sînt legate de mîntuire, de dragoste faţă de aproapele, de pocăinţă, de iertare, de milostivenie, de izbînda vieţii asupra morţii, etc., într-un cuvînt de Dumnezeu, de Adevăr. Ele sînt cununa fiecărui an calendaristic creştin şi locul unde omul se află în împreună-lucrare cu aspiraţiile sale duhovniceşti, cu Cel Veşnic, iar împreună-lucrare, cum este bine cunoscut, se traduce în limba greacă Liturghie.

Cele duhovniceşti sînt originea, sămînţa care a rodit o altă caracteristică comună tuturor popoarelor din spaţiul ortodox, anume ansamblul normelor de convieţuire, de comportare a oamenilor unii faţă de alţii şi faţă de colectivitate şi a căror încălcare nu este sancţionată de lege. Dacă cele duhovniceşti reprezintă legătura omului cu Dumnezeu, atunci morala este legătura omului cu alt om, cu semenul său.

După cum sărbătorile, evenimentele pe care le comemorează un om scoate la suprafaţă lumea lui interioară, valorile sale, sufletul său, tot aşa şi sărbătorile unei lumi, unei civilizaţii, unui sistem de percepere a vieţii şi celor înconjurătoare ne pot vorbi despre adevărata valoare a acesteia, despre valorile sale şi concepţia sa despre lumea înconjurătoare.

Cu alte cuvinte ar suna astfel: Spune-mi ce sărbătoreşti şi îţi voi putea  spune cine eşti!.

După dispariţia himerei comuniste şi distrugerea ţării, pe diferite căi, prin diferite mijloace: propagandistice (în special, mass-media, producţie cinematografică şi producţii radiofonice), politice, economice, artistice, şi folosindu-se diferiţi agenţi şi purtători (politicieni, ziarişti, actori, interpreţi, sportivi, instituţii guvernamentale şi mai puţin guvernamentale, etc) se încearcă să ni se implanteze ideea exlusivităţii drumului pe care îl avem de parcurs – cel al tranformării potrivit normelor lumii occidentale.

După 1991 comunismul continuă se servească Occidentul aşa cum a făcut-o în mare măsură şi pînă atunci. De un deceniu şi jumătate tot ni se spune că comunismul a fost o crimă (cu ceea ce sîntem în totalitate de acord) şi că singura cale de a scăpa de „trecut” este occidentalizarea totală.

Activiştii de partid occidentali intenţionat fac din „comunism” şi „trecut” sinonime. De parcă trecutul ar fi început cu anul 1917 sau 1940… De parcă înainte de 1917 nu ar mai fi existat alt trecut … De parcă ei ar fi atît de subdezvoltaţi şi lustruiţi la creier că nu înţeleg aceasta … De parcă comunismul nu ar fi fost un produs al gîndirii occidentale, al lumii Occidentului … (cu ochiul neînarmat se vede că mesajul liberalismului total (integrist, fundamentalist) şi mesajul comunismului total (nazismul a instituţionalizat războiul total) este practic identic. Aceiaşi termeni, aceleaşi abordări ale trecutului care trebuie să fie distrus, pentru a construi lumea „noastră”, lumea nouă… Literă în literă cu Internaţionala … Măcăr fă-o imnul UE … De fapt, nu … Mult mai mult s-ar potrivi Statelor Unite ale Americii care îşi construiesc lumea … De fapt şi pentru UE, şi pentru SUA …)

… Dar Ce sărbătoreşte lumea occidentală?

Uniunea Europeană, o specie a lumii occidentale, sărbătoreşte Ziua Europei. Un fel de 7 noiembrie pe care l-am avut noi cu ceva timp în urmă. Se celebrează desfiinţarea suveranităţii statelor şi popoarelor din cadrul UE în folosul centrului unional, şi desfiinţarea oricăror forme de identitate naţională (culturală, spirituală, tradiţională, etc.) în scopul formării omului nou, omului european.

(„În toate capitalele Uniunii au loc manifestaţii solemne cu participarea înalţilor demnitari de stat şi mai-înalţilor şi iniţiaţilor oficiali de la Bruxelles, mitinguri ale oamenilor progresişti (unde se cere Federaţiei Ruse să accepte Carta energetică europeană, adică să renunţe la dreptul a-şi folosi propriile resurse energetice, iar Iranului ocupaţia occidentală în vederea democratizării acestei ţări, etc. ), concerte, distracţii, etc. Alături de steagul UE şi cel al României, spre exemplu, sînt arborate steagurile celorlate 26 de republici-surori…”)

Tot în luna mai a fiecărui an, pe întinsurile Uniunii au loc manifestaţii care ne permit dacă să nu vedem, măcar să ne închipuim care ar fi portretul acestui om nou. Este vorba de paradele pederaştilor, lesbienelor şi transvestiţilor. Mii de fiinţe ies pe străzile sutelor de oraşe din Occident, inclusiv SUA, pentru a-şi arăta hîdoşenia, renunţarea totală la calitatea de om şi pentru a scuipa morala în faţă.

Psihologul ortodox Constantin Zorin defineşte homosexualismul ca pe o vătămare a naturii umane şi nu pur şi simplu ca pe o sexualitate nenormală. Doctorul afirmă că alături de problemele psihice (nu este singurul care argumentează că homosexualismul este o boală) şi ereditare, mediul încojurător este cel care determină homosexualismul …

Şi care este calitatea acestui mediu înconjurător care produce zeci şi zeci de mii de homosexuali?

Manifestaţiile homosexualilor sînt aduse de către Occident drept exemplu de cea mai înaltă expresie a spiritului occidental, adică „toleranţa şi respectarea drepturilor omului” în formă pură, lipsită de orice pericole şi prejudecăţi.

Ideologii şi activiştii europeni au oferit rolul de prejudecăţi, numite şi tradiţionalism, respectului, decenţei, modestiei, bunăcuviinţei, etc., pentru ceea ce înseamnă familie, pentru ceea ce înseamnă dragoste, pentru ceea ce înseamnă libertate.

În aceeaşi ordine de idei ar trebui să amintim şi sărbătorirea aşa zisei „zile a îndrăgostiţilor”, pe 14 februarie. Desfrîul este elementul central şi mobilul manifestaţiilor organizate. „Dragostea” în firma acestei sărbători este folosită numai pentru a fi distrusă şi înlocuită cu instincte subanimalice. Şi nu trebuie să ne mirăm dacă „dragostea” în Occident, mai ales printre generaţia next, este percepută ca satisfacerea nesăţioaselor pofte sexuale în cele mai perverse forme.

Interesant, cum înţeleg ei „dragostea de Patrie”? (de fapt, care patrie?)

Da, mai este şi Crăciunul. Despre calitatea şi semnificaţia acestei sărbători la occidentali vorbea un reportaj televizat pus în emisie de către un post rusesc în ultima decadă a lunii decembrie. În Germania, consiliul local al unui sat a hotărît să interzică „venirea lui Santa Claus” la ei în localitate. Motivaţia – Santa nu mai aduce cu sine duhul Sărbătorii Naşterii Domnului în casele oameniilor, ce a fost transformat într-o acţiune pur comercială.

Ceea ce se petrece în magazinele din Occident în fiecare lună decembrie confirmă pe deplin atitudinea locuitorilor micii localităţi germane.

Dacă ar fi de scos orice amintire despre esenţa şi semnificaţia acestei Luminate Sărbători, majoritatea occidentalilor nici nu ar observa măcar … Magazinele oricum vor rămîne, nu vor dispărea.

(De altfel, administraţia Statelor Unite acţionează consecvent în direcţia despiritualizării, adică a secularizării Crăcinului. Bradul nu mai este de Crăciun, dar pur şi simplu de sărbătoare. Preşedintele american, în adresarea sa din fiecare an, felicită americanii cu sărbătoarea, nu cu Naşterea Domnului, orice nuanţe creştine fiind scoase din text …)

Acelaşi context şi spirit al sărbătorilor occidentale ne cere, cel puţin să amintim, despre manifestaţii şi evenimente care din cauza specificului nu pot fi sărbătorite de către toţi, însă care adună în jurul lor, prin intermediul televiziunii, zeci de milioane de admiratori… Este vorba despre decernarea diferitelor premii, întîietatea fiind deţinută de Oscar şi MTV, concertele rock şi tipuri asemănătoare, prezentările de modă, etc.

Pănă la urmă ar fi cum ar fi dacă Occidentul ar trăi cu alegerea sa. Or, fiecare este liber să aleagă. Nu! Această cloacă, urîciune a pustiirii şi spurcăciune doreşte să umple (nu de un secol) întreaga lume cu „valorile” sale…

Faimoşii activişti ai frontului ideologic occidental, vorbind despre lumea lor, nici nu folosesc termenul de civilizaţie occidentală sau civilizaţie europeană şi nici un alt termen cît de cît decent… Creatura nu este numită decît lumea civilizată. Adică ceilaţi nici la nivelul noţiunii de civilizaţie nu s-au ridicat, sînt aşa un fel de …

Să ne păzească Dumnezeu de o asemenea „civilizaţie” ! „Civilizaţie” inferioară celei mai abjecte barbarii !

Sîntem gată să nu fim „civilizaţi”, numai lăsaţi-ne în pace !

Ar fi puţin să spunem că noi, adică cei din Republica Moldova, noi – cei din spaţiul încă neApus, nădăjduim, încă ortodox, noi – cei care nu facem parte din „lumea civilizată” sîntem puşi în pericol de viziunile şi de poftele occidentalilor. Se poate doar deschide televizorul sau citi presa pentru a ne convinge că totul este mult mai grav.

Sărbătorile occidentale sînt implantate pe întreaga suprafaţă a globului pămîntesc. Metodele sînt alese în funcţie de starea obiectului, adică de starea poporului, a ţării care urmează să se bucure de atenţia „lumii civilizate”. Unii se dau de bună voie, alţii sînt bombardaţi şi exterminaţi…

În Republica Moldova, manifesataţii de tipul halloween, „ziua îndrăgostiţilor”, concerte rock, etc, chiar dacă nu au statutul social de sărbători, atunci se promovează insistent şi nu fără succes în rîndurile tinerii generaţii. De mai mulţi ani homosexualii îşi organizează orgiile în Chişinău, tot în luna mai, şi insistă să li se permită să organizeze un marş prin centrul capitalei.

Cu toate acestea nimic nu este pierdut. Încă mai avem timp pentru a da ripostă valului „civilizator” care doreşte să ne steargă de pe faţa pămîntului. Nu este totul pierdut. Oamenii nu şi-au perdut chipul uman. A mai rămas ceva.

Timp mai avem, însă nu ştim pentru ce şi cît va ajunge. Să acţionăm.

„Moldova Noastră”

„Moş Gerilă” şi „Brad frumos” – cu Toma Caragiu :)

Moş Gerilă

O, brad frumos…

Sfîntul Ierarh Nicolae vs „Moş Crăciun”

Moş Nicolae – adevăratul Moş Crăciun

Spunem despre ceva ca exista, doar daca este vazut. Mos Nicolae, spre deosebire de Mos Craciun, nu se arata niciodata. Poate de aceea credem mai mult in Mos Craciun. Insa, Mos Craciun imbracat in vesmant rosu, avand barba si calatorind cu ajutorul renilor, a fost inventat la inceputul secolului XX. Numele de Santa Claus (Mos Craciun) provine din termenul olandez Sinterkloos – Sfantul Nicolae.

Adevaratul Mos Craciun, cel din traditia Bisericii, este Sfantul Nicolae. El nu este un personaj mitologic. A fost arhiepiscopul Mirei, o localitate din vechea Licia, in Asia Mica si a pastorit intr-o vreme cand invataturile gresite despre persoana lui Hristos, erau primite de diverse persoane ca fiind adevarate. A participat in calitate de episcop la primul sinod ecumenic tinut la Niceea in anul 325, unde a fost condamnata erezia lui Arie, care sustinea ca Iisus Hristos nu este Fiului lui Dumnezeu, ci doar un om cu puteri supranaturale.

Atat de puternic a argumentat Sfantul Nicolae si atat de incapatanat a fost Arie, incat, ingrijorat de ruptura care se putea face in Biserica, viitorul sfant i-a dat ereticului o palma in timpul sedintelor sinodului. Ulterior, acest gest a fost pe deplin incuviintat de Maica Domnului care s-a aratat intr-o vedenie minunata. De la palma Sfantului Nicolae a ramas obiceiul ca, in ziua de 5 decembrie, celor neascultatori sa li se dea un bat in semn de avertisment.

Dar nu prin aceasta fapta a ajuns Sfantul Nicolae intruchiparea darniciei lui Dumnezeu. Potrivit traditiei, Sfantul Nicolae a aflat intr-o zi, ca un tata din cetatea Mira, de durere ca este lipsit de ajutor in a-si marita fiicele, dorea sa le ia zilele si apoi sa-si puna capat acestei vieti. Miscat de durerea tatalui si ingrijorat de soarta fetelor, Sfantul Nicolae a poruncit slugilor sale sa ia cateva pungi cu galbeni si sa le strecoare in casa acelei familii. De atunci si pana in zilele noastre, in fiecare noapte a Sfantului Nicolae, cei dragi si in special copiii primesc daruri de la Sfantul Nicolae.

Daca nu primim daruri, afirmam ca Sfantul Nicolae nu exista sau ca nu a reusit sa treaca pe la noi. Trebuie sa invatam ca sunt si altfel de daruri care aduc o bucurie mai mare decat cadourile din incaltari. Daruieste si astazi Sfantul. Dar isi pune darurile numai acolo unde omul ii face loc: in incaltari sau in inima.

http://www.crestinortodox.ro

+ + +

Ce ne mai aduce astăzi Moş Crăciun, dacă nu ceea ce suntem sau ceea ce am ajuns să fim?! El ne oferă acum „cadouri” în loc de daruri, pentru că suntem din ce în ce mai puţin capabili de „a dărui” celuilalt din inimă „darurile” dragostei noastre sincere şi curate; în loc de jertfă ne aduce aniversare comemorativă, petreceri degradante, „cultură de supermarket” ori divertisment, pentru că acestea reprezintă tot mai mult modul în care înţelegem noi astăzi „jertfa creştină”; în loc de dragoste pentru Hristos Domnul – în cinstea Căruia sărbătorim Crăciunul şi Care, pentru aceasta ar trebui să se situeze în centrul dragostei noastre – ne aduce bucurii fără de Hristos, Crăciun fără „Hristos”, pentru că aşa au ajuns unii dintre noi să petreacă astăzi Naşterea Lui.

Vă întreb: Ce altceva reprezintă Crăciunul pentru creştinul care nu a ţinut postul pregătitor, care nu s-a spovedit şi nu s-a împărtăşit cu Sfintele Taine şi care nu a participat cu fior sfânt la slujba de Crăciun, dacă nu aniversare de rutină, scurt concediu de odihnă, vizită la prieteni, divertisment sau simplu folclor? Nimic comun cu adevărata „dăruire”, jertfă sau dragoste, în primul rând pentru Cel care Se naşte de Crăciun şi pentru însemnătatea acestui măreţ praznic! Vedeţi unde ne-a dus secularizarea?! Vedeţi ce ne-a făcut „Moş Crăciun”?! Nu acela bun, al copilăriei noastre curate, ci acesta al culturii comerciale „vestice”, al consumismului!… Unde mai este prezentă în viaţa noastră jertfa şi comuniunea cu „Cel sărbătorit”, câtă vreme noi petrecem Crăciunul fără Hristos şi ziua onomastică fără comuniune liturgică cu sfântul căruia îi purtăm (cu cinste?!) numele?

Din pastorala de Craciun a PS Sebastian Episcopul Slatinei

http://singurortodoxia.blogspot.com/

• Vedeţi şi pe site-ul maicii Ecaterina (Fermo) un articol de folos pe aceasta temă
  

Tudor Gheorghe vs democraţia

„Prostul nu e prost destul dacă nu e şi fudul”

Ne contrariază, şi n-ar trebui, câteva afirmaţii ale unui teolog român care se vântură prin Europa ecumenistă ca o furtună de nisip în pustiul Sahara (vezi „Ziua” din 24 sept. 2007!). Zice că e ortodox, dar scrie numele Domnului cu un singur I: Isus, că celălalt i s-a veştejit prin mânăstirile catolice şi prin aşezămintele protestante pe care le frecventează mai des decât casa părinţilor săi. Şcolit şi răs-şcolit prin universităţi occidentale, Cristian Bădiliţă a devenit un purtător de drapel al ecumenismului. El nu are nici un dubiu asupra „bisericilor surori”(care-i una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică), sintagmă ce decurge, nu-i aşa, firesc, din preaînalta învăţătură pe care şi-a însuşit-o dumnealui. Ba, din alpina lui privire coboară şi certarea pe care o administrează părinteşte Sinodului de la Niceea, din anul 325, care a stabilit data Paştelui „cu o tentă anti-iudaică declarată, tentă care nu e doar periculoasă, ci şi de prost gust”.

africa ortodoxă

Partea de nord a continentului african a cunoscut creştinismul de la început. Însuşi Hristos şi Maica Domnului au locuit o vreme în Egipt.  Tot acolo a propovăduit Sfântul Apostol Marcu.

Nordul Africii a dat şi mulţi sfinţi, cum ar fi: Sfântul African, Sfântul Ciprian al Cartaginei, Sfântul Clement Alexandrinul, Sfântul Antonie cel Mare, Sfântul Moise Arapul (adică negrul) şi mulţi alţii.

Invazia arabă din secolul VIII a afectat viaţa bisericii din Africa de Nord, dar Patriarhia Alexandriei a continuat să existe.
Însă în Africa centrală şi de sud nu a propovăduit nimeni, deoarece în timpurile acelea, deşertul Sahara era un obstacol de netrecut.

Abia la sfârşitul secolului XV, navigatorii Bartolomeo Diaz şi Vasco da Gama cu reuşit să facă ocolul Africii, dar nu de dragul africanilor, ci din interese comerciale.

În secolele care au urmat, pe drumul astfel deschis au venit misionari catolici şi apoi protestanţi, care le-au prezentat africanilor Evanghelia, dar în interpretarea lor.

Radu Gyr – poetul care l-a coborît pe Hristos în celulă

Comunistii l-au condamnat la moarte pentru o poezie. In Aiud, Radu Gyr l-a adus pe Iisus in celula. L-a coborat de pe Cruce si L-a adus alaturi de detinuti pe rogojina cu libarci, spre indumnezeirea omului. El era patriarhul si imbarbatarea detinutilor din Aiud. Prin el frumosul si spiritul au continuat sa lumineze in “bezna ocnelor adanci”.

Laureat in mai multe randuri al Academiei Romane

Radu Demetrescu-Gyr, fiul cunoscutului actor craiovean Coco Dumitrescu, s-a nascut pe 2 martie 1905 la Campulung-Muscel. A debutat la 14 ani, cu poemul dramatic “In munti”, publicat in revista Liceului “Carol I” din Craiova, al carui elev a fost. Devenit student al Facultatii de Litere si Filosofie a Universitatii Bucuresti, debuteaza editorial in 1924, cu volumul Linisti de schituri, in ton mai degraba elegiac.