Cum să (nu) facem pravila de rugăciune

 

Sf. Ignatie Brianceaninov. Fragment din cartea „Experiențe ascetice”, vol. 2, cap. 12

 

Intră în cămara ta şi, încuind uşa ta, roagă-te Tatălui tău Celui într-ascuns, şi Tatăl tău Cel Ce vede întru ascuns îţi va răsplăti ţie la arătare (Mt. VI, 6). Iată instituirea de către Domnul însuşi a rugăciunii însingurate de chilie.

Domnul, Carele a poruncit rugăciunea însingurată, adeseori petrecea El însuşi întru dînsa în vremea pribegiei Sale pămînteşti, după cum povesteşte Evanghelia. El nu avea unde să-Şi plece capul – şi, de aceea, pentru El chilia tăcută, liniştită, o înlocuiau adeseori tăcutele înălţimi ale munţilor şi grădinile umbroase. Înainte de a merge la pătimirile prin care trebuia să fie cumpărată mîntuirea neamului omenesc, Domnul S-a rugat în însingurată grădina Ghetsimani de la marginea cetăţii. În vremea rugăciunii, Dumnezeu-Omul Şi-a plecat genunchii; din pricina încordării cu care Se nevoia în rugăciune, sudoarea îmbelşugată curgea în picături de sînge de pe faţa Lui pe pămînt. Grădina Ghetsimani era alcătuită din măslini seculari. Şi ziua, la lumina razelor soarelui, acolo era o umbră deasă – iar atunci era lăsată asupra ei noaptea întunecată a Palestinei. Nimeni nu împărţea cu Domnul rugăciunea Lui: departe de Dînsul se aflau ucenicii adormiţi, în jur – firea adormită. Într-acolo a venit cu făclii şi cu gloată înarmată vînzătorul: vînzătorul ştia locul şi vremea îndrăgite ale rugăciunilor lui Iisus.

De ce să ne rugăm cu gura

una din puținele icoane canonice ale Sf. Ignatie Brianceaninov

 

fragment din cartea „Experiențe ascetice”, vol. 2, cap. 14

Nimeni din cei ce vor să sporească în rugăciune să nu cuteze a cugeta şi a judeca în chip uşuratic cu privire la rugăciunea cea rostită cu gura şi cu glasul întru luarea aminte a minţii, socotind-o lucrare de puţină însemnătate, care nu merită cinstire. Dacă Sfinţii Părinţi vorbesc de sterpiciunea rugăciunii cu gura şi cu glasul care nu e împreunată cu luarea-aminte, de aici nu trebuie trasă încheierea că ei ar fi lepădat sau ar fi defăimat această rugăciune în sine. Nu! Ei doar cer luare-aminte în timpul acestei rugăciuni. Rugăciunea cu gura şi cu glasul săvîrşită întru luare-aminte e temeiul şi pricina rugăciunii minţii. Rugăciunea cu gura şi cu glasul săvîrşită întru luare-aminte e, totodată, şi rugăciune a minţii. Să ne deprindem mai întîi a ne ruga întru luare aminte cu rugăciunea gurii şi glasului: atunci vom deprinde cu înlesnire a ne ruga doar cu mintea întru liniştea cămării lăuntrice.

Rugăciunea cu gura şi cu glasul ne este arătată de Sfînta Scriptură; pildă atît a ei cît şi a cîntării cu glas tare ne-a dat însuşi Mîntuitorul, ne-au dat şi Sfinţii Apostoli, urmînd predaniei Domnului. Şi cîntînd, după terminarea Cinei celei de Taină, ne povesteşte Sfîntul Evanghelist Matei despre Domnul şi Apostolii Lui, au ieşit în muntele Măslinilor (Mt. XXVI, 30). Domnul S-a rugat în auzul tuturor înainte de a-l învia pe Lazăr cel mort de a patra zi (In. XI, 41-42). Sfîntul Apostol Pavel şi tovarăşul său Sila, închişi fiind în temniţă, se rugau lui Dumnezeu şi-I înălţau cîntare în miez de noapte: ceilalţi întemniţaţi luau aminte la ei. Fără de veste, la auzul cîntării lor, s-a făcut cutremur mare, de s-au clătit temeliile temniţei: şi numaidecît s-au deschis toate uşile, şi legăturile tuturor s-au dezlegat (Fapte XVI, 26). Rugăciunea Sfintei Ana, maica proorocului Samuil, adeseori dată de Sfinţii Părinţi ca pildă a rugăciunii, nu era doar rugăciune a minţii. Ea, spune Scriptura, grăia întru inima sa: doar buzele ei se mişcau, iar glasul nu se auzea (1 Împ. 1,13). Rugăciunea aceasta, cu toate că nu era făcută cu glas tare, era rugăciune a inimii şi totodată a gurii. Sfîntul Apostolul Pavel a numit rugăciunea cu gura roadă buzelor – îndeamnă pe creştini să aducă jertfă de laudă pururea lui Dumnezeu, adică roadă buzelor ce se mărturisesc numelui Lui (Evr. XIII, 15); le porunceşte să vorbească între ei în psalmi şi laude şi cîntări duhovniceşti, lăudînd şi cîntînd în inimile lor Domnului (Ef. V, 19), rugăciunea şi cîntarea avîndu-le totodată şi în gură. El dojeneşte neluarea-aminte în rugăciunea cu gura şi cu glasul. Trîmbiţa de va da glas fără de semn (necunoscut, neînţeles), spune el, cine se va găti la război? Aşa şi voi: prin limbă de nu veţi da cuvînt cu bună înţelegere, cum se va cunoaşte ceea ce veţi grăi? (1 Cor. XIV, 8, 9). Deşi Apostolul a zis cuvintele acestea pentru cei ce se roagă şi vestesc însuflările Sfîntului Duh în limbi străine, Sfinţii Părinţi pe bună dreptate le aplică şi celor ce se roagă fără luare-aminte. Cel ce se roagă fără luare-aminte, şi ca atare nu înţelege cuvintele pe care le rosteşte, ce este altceva faţă de sine însuşi decît un străin?

„Despre Viața în Hristos” – carte de căpătîi

Astăzi Biserica Ortodoxă face pomenirea unui sfînt teolog, filosof, liturghist, mistic, scriitor, savant și diplomat bizantin, reprezentant autentic al isihasmului (isihasm = Ortodoxie, în sensul în care fără isihasm nu există Ortodoxie, adică mîntuire). Nicolae Cabasila (1322-1391) a fost un apropiat al împăratului bizantin Ioan al VI-lea Cantacuzino, împreună cu care s-a retras la mănăstire. În disputa isihastă a luat partea monahilor atoniți, fiind apropiat cu sf. Grigorie Palama (1296-1359).

Lucrarea de căpătîi a sa este „Despre viața în Hristos” pe care o pun la dispoziție aici. Esența acesteia este în ideea că unirea cu Hristos este actualizată și desăvîrșită prin trei dintre tainele Bisericii, anume botezul, mirungerea și euharistia. Este structurată în șapte „Cuvinte”, după cum urmează:

1. VIAŢA IN HRISTOS SE DOBÎNDEŞTE PRIN SFINTELE TAINE
2. ROLUL SFÎNTULUI BOTEZ ÎN VIAŢA DUHOVNICEASCĂ
3. ROADELE SFÎNTULUI MIR ÎN VIAŢA DUHOVNICEASCĂ
4. ROADELE SFINTEI ÎMPĂRTĂŞANII ÎN VIAȚA DUHOVNICEASCĂ
5. CE ROADE ADUCE ÎN VIAŢA DUHOVNICEASCĂ TÎRNOSIREA SFÎNTULUI ALTAR?
6. CUM PUTEM PĂSTRA ROADELE VIEŢII DUHOVNICEŞTI DOBÎNDITE PRIN SFINTELE TAINE
7. CUM SE SCHIMBĂ SUFLETUL CREŞTINULUI DACĂ PE LÎNGĂ HARUL SFINTELOR TAINE SE ADAUGĂ ŞI STRĂDANIA PROPRIE

În lucrarea sa, Sf. Nicolae Cabasila „afirmă tranşant că nu este creştin decât acela care a realizat hic et nunc experienţa vie, conştientă a prezenţei Domnului. Cuvântul este înfricoşător pentru cei ce se străduiesc în Hristos fără a fi ajuns la o asemenea experienţă, şi scandalos pentru cei obişnuiţi – în spirit secular – să denunţe mărturiile sfinţilor ca basme ale unor veleitari. Însă afirmaţia sfântului trebuie acceptată ca mărturie a unei experienţe, a unui fapt trăit, şi nu ca o concluzie interesantă, “teoretică”, a unei antropologii hristologic-pneumatologice. Trebuie reţinut, de asemenea, că perspectiva sfântului Nicolae Cabasila nu este aceea a unui călugăr şi că, potrivnic ideii obişnuite (comode) despre privilegiile căii monahale în privinţa vieţii duhovniceşti, este o perspectivă spirituală realizabilă de orice credincios, în sfintele taine şi în viaţa comunităţii eclesiale.” (sursa)

Cum și de ce să-L mărturisim pe Dumnezeu

 

Predica Sf. Ignatie Brianceaninov la Duminica Tuturor Sfinților

 

Deci, tot cela ce Mă va mărturisi pre Mine înaintea oamenilor, și Eu îl voi mărturisi pre el înaintea Tatălui Meu, Carele este în ceruri. Iar cela ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu de dînsul înaintea Tatălui Meu, Carele este în ceruri (Mt. 10, 32-33).

 

Asta a grăit Domnul ucenicilor Săi, care stăteau atunci înaintea feţei Lui; asta a zis Atoatevăzătorul Domn, Carele priveşte viitorul îndepărtat ca pe cele de faţă – le-a zis tuturor ucenicilor Săi, fără deosebire de vreme și de loc; asta ne-a zis Domnul şi nouă, celor ce stăm aici, în biserica Lui, care ne-am înscris în numărul ucenicilor Lui prin Sfîntul Botez. Fulgerul aleargă cu repeziciune de la un capăt la celălalt al cerului: şi hotărîrea Domnului ne-a ajuns după optsprezece veacuri [Sf. Ignatie a viețuit în sec. 19], vestită nouă astăzi prin Evanghelie în toată puterea şi limpezimea sa. Ucenici ai Domnului nu sînt cei care doar se numesc creştini, după numele Lui, nici cei care doar au luat asupra lor făgăduinţele slujirii Lui. Ucenici sînt cei ce Îl mărturisesc în chip lucrător ca Domn al lor, care îl mărturisesc în chip lucrător ca Stăpîn cu drepturi depline asupra lor și ca Împărat Veşnic, urmînd învăţăturii Lui ca învăţăturii Domnului lor, împlinind poruncile Lui ca pe poruncile Domnului lor. Mărturisirea trebuie săvîrşită cu mintea, cu inima, prin cuvînt, prin faptă, întreaga viaţă. Ruşinea, sfiala, șovăiala sînt de neîngăduit în mărturisire.

Fundamental pentru un creștin: despre ce înseamnă închinarea „în duh și adevăr”

 

Închinătorii cei adevăraţi se vor închina Tatălui în Duh şi Adevăr: că Tatăl acest fel caută să fie cei ce se închină Lui (Ioan 4, 23).

Iubiţi fraţi! Am auzit acum în Evanghelie că adevăraţii slujitori ai Dumnezeului Celui adevărat se închină Lui în Duh şi Adevăr; că Dumnezeu caută, adică doreşte să aibă asemenea închinători. Dacă Dumnezeu doreşte să aibă asemenea închinători, înseamnă, bineînţeles, că El primeşte numai asemenea închinători şi slujitori, că numai asemenea închinători şi slujitori îi plac. Învăţătura aceasta ne-a vestit-o însuşi Fiul lui Dumnezeu. Să credem învăţăturii lui Hristos! Să primim cu toată dragostea atotsfînta învăţătură a lui Hristos! Iar pentru a urma Lui în amănunţime, să cercetăm ce înseamnă a te închina lui Dumnezeu Tatăl cu Duhul şi cu Adevărul.

Adormirea Maicii Domnului și jidovii

Fragment din povestirea cea despre slăvitul praznic al Adormirii Maicii Domnului nostru Iisus Hristos care se prăznuiește mîine, 15/28 august de Biserica lui Hristos:

Acestea toate făcîndu-se aşa, s-a început petrecerea primitorului de Dumnezeu trup al Mariei. Sfîntul Apostol Petru era la început cu Sfîntul Pavel, iar Sfîntul Iacov, ruda [verișorul, pe linia mamei] Domnului, şi cu ceilalţi mari Sfinţi Apostoli, au ridicat pe umeri patul. Sfîntul Ioan [Teologul] ducea înaintea patului acea stîlpare strălucitoare de lumină [dată din rai Maicii Domnului de Arhanghelul Gavriil atunci cînd a înștiințat-o de apropierea Adormii ei]. Apoi venea toată adunarea de sfinţi şi mulţimea poporului, cu lumînări şi cu cădiri împrejur, înainte mergînd şi urmînd şi cîntîndu-se cîntarea cea de moarte. Sfîntul Petru începea, iar ceilalţi după dînsul cîntau cu un glas psalmul lui David: Întru ieşirea lui Israel din Egipt…, şi la fiecare stih se adăuga Aliluia. Asemenea cîntau şi alţi psalmi de prăznuire, de mulţumire şi de laude precum lucra Duhul Sfînt în gurile celor ce cîntau. Acel trup primitor de Dumnezeu al Preacuratei Fecioare a fost dus cu slăvită petrecere, de la Sion, prin cetatea Ierusalimului, la satul Ghetsimani [unde erau înmormîntați și părinții Maicii Domnului – Ioachim și Ana]. Deasupra patului şi deasupra celor ce-l petreceau, s-a făcut un cerc de nori mare şi luminos în chip de cunună, care strălucea cu neobişnuită rază; iar prin nori se auzeau dulci cîntări îngereşti de uimire, care umpleau văzduhul şi totul se lucra pe pămînt în auzul poporului.

Memento mori vs Vanitas vanitatum

Vremurile în care trăim sînt atît de înșelătoare, încît am uitat cu desărvîrșire ce înseamnă viața cu adevărat, pentru ce ne-a fost dată de Milostivul Ziditor, am făcut din aceasta un scop în sine. Atitudinea omului postmodern față de moarte este și mai lipsită de conținut. Atît de lipsită, încît ea nu mai există ca atitudine. De aceea, socotesc de mare folos pentru orice creștin să mai parcurgă din cînd în cînd aceste fragmente din Rînduiala Înmormîntării pe care o găsim în orice Molitfelnic ortodox. Doamne, ajută, la luare aminte:

Văzându‑mă zăcând fără glas şi fără suflare, plângeţi toţi pentru mine, fraţilor şi prietenilor, rudelor şi cunoscuţilor, căci ieri vorbeam cu voi şi fără de veste mi‑a venit înfricoşătorul ceas al morţii. Ci veniţi toţi care mă iubiţi şi mă sărutaţi cu sărutarea cea mai de pe urmă, că de acum nu voi mai umbla, nici nu voi mai vorbi cu voi. Pentru că mă duc la Judecătorul, unde nu este părtinire; căci sluga şi stăpânul împreună vor sta; împăratul şi ostaşul, bogatul şi săracul în aceeaşi cinste vor fi; şi fiecare, după faptele sale, sau se va preamări sau se va ruşina. Ci vă rog pe toţi şi mă cucernicesc vouă, să vă rugaţi neîncetat lui Hristos‑Dumnezeu pentru mine, ca să nu fiu rânduit, după păcatele mele, la locul de pedeapsă, ci să mă aşeze unde este lumina vieţii.

CARTE în PREMIERĂ pentru MOLDOVA: ”GARDA de FIER în BASARABIA – DOCUMENTE”

Preluare de pe blogul istoricului și arhivistului Alexandru Moraru

Nu demult  la Editura Iulian din Chişinău a apărut într-un tiraj modest primul volum al culegerii de documente de arhivă “Garda de Fier în Basarabia”semnată de Alexandru Moraru în colaborare cu Benedict Ciubotaru. Lucrarea este tipărită în format A4 şi are 384 de pagini. Coperta a fost realizată de cunoscuta deja Laura Moraru, elevă la Liceul Teoretic “Vasile Alecsandri” din Chişinău, autoare a mai multe volume de carte.

Din start vreau să vă informez că la apariţia acestui volum nu a contribuit nici o organizaţie  politică sau nonguvernamentală, cartea a văzut lumina tiparului datorită banilor celor doi prieteni, care sunt şi autorii acestei cărţii.

În primul volum au fost incluse  următoarele:

1. Cuvânt înainte 2. Despre arhive şi arhivistică 3. Prefaţa 4. Cronologia Mişcării legionare 5. Rezumatul documentelor 6. Bibliografia Mişcării legionare 7. Cuprinsul

În prezenta culegere au intrat 300 de documente inedite de arhivă depistate în Arhiva Naţională a Republicii Moldova. Deşi nu sunt menţionate în cuprins, cartea conţine peste 20 de ilustraţii – copii de pe originalele documentelor.

De ce și-a tăiat acest tînăr limba sa ?

Fraților creștini dreptmăritori, în ziua de ieri (15/28 ianuarie) Biserica lui Hristos l-a prăznuit pe Cuviosul Părintele nostru Pavel Tebeul, cel pe care s-a învrednicit a-l vedea Sfîntul Antonie cel Mare, a cărui prăznuire Biserica o va săvîrși mîine (17/30 ianuarie). Viața mult folositoare a acestui sfînt o puteți citi aici: http://paginiortodoxe.tripod.com/vsian/01-15-cv_pavel_tebeul.html

Iar luării noastre aminte socotesc de cuviință a scoate la lumină un fragment din viața sfîntului, în care se grăiește despre cazul unui tînăr ortodox care a suferit prigoană în sec. III. Inima mi s-a cutremurat și întărit atunci cînd a înțeles cît de viclean este dracul curviei și, totodată, cît de slab este acesta atunci cînd avem credință adevărată în Hristos Mîntuitorul nostru:

Iar Sfîntul Pavel a început a-i spune [sfîntului Antonie cel Mare, care venise la el]: „Eu m-am născut în Tebaida şi am avut o soră, pe care părinţii, fiind încă vii, au însoţit-o cu bărbat; iar pe mine m-au învăţat carte elinească şi latinească, precum şi dreapta credinţă, singuri ei fiind drept-credincioşi. Dar sfîrşindu-şi nevrednica viaţă, ne-au împărţit averea, care era foarte multă; iar după moartea lor, bărbatul sorei mele, fiind lacom, a poftit şi partea mea, şi gîndea să mă dea ca pe un creştin la păgînul voievod spre chinuire, ca astfel prăpădindu-mă din acestă viaţă, să-mi ia moştenirea. Atunci erau împăraţii Deciu (249-251) şi Valerian (253-259), care chinuiau pe toţi cei ce mărturiseau pe Hristos, şi era frică mare prin toată Tebaida, de vreme ce erau cumplite chinuri.

În acea vreme a fost prins de păgîni un tînăr creştin, pe care l-au chinuit mult; dar după ce n-au putut să-l întoarcă de la credinţa lui Hristos, mai pe urmă l-au pus într-o grădină mult înflorită şi frumos mirositoare, întinzîndu-l pe un pat frumos, cu faţa în sus; apoi i-au legat mîinile şi picioarele cu frînghii moi şi ducîndu-se toţi, au trimis la dînsul o fecioară tînără, ca să-l poată înşela spre amestecarea necurată; iar necurata fecioară cuprinzîndu-l şi sărutîndu-l, ba încă lucrul cel mai de ruşine, ce mi-e greu a-l spune, căutînd părţile cele ascunse ale trupului său, îl îndemna spre păcatul cel necurat; dar ce a făcut viteazul pătimitor, care suferise atîtea chinuri?

Văzîndu-se amăgit de patimă şi simţînd tulburarea trupului întru sine, a strîns tare cu dinţii limba sa, a tăiat-o şi a aruncat-o în obrazul desfrînatei şi îndată cu durerea cea mare a potolit patima; iar cu sîngele a umplut obrazul şi hainele acestei femei şi astfel, cu darul lui Hristos, a biruit amăgirea.

Iară noi ce facem (eu cel dintîi) ca să biruim patima desfrînării cea pierzătoare?

Unica osîndire îngăduită

A. Delimitarea între scăderile morale şi păcatele împotriva credinţei

În istorisirile de demult citim: Un sihastru a văzut pe un oarecare frate al său că greşea şi a început să se tînguiască: „Vai mie! Cum fratele meu greşeşte acum, poate şi eu voi gre­şi mîine!” După aceasta, întorcîndu-se către ucenicul său, a adăugat: „În orice greu păcat ar cădea în prezenţa ta vre­un frate, tu să nu îl osîndeşti! Ci chiar trebuie să fii încredinţat că tu păcătuieşti mai mult decît el, chiar dacă aces­ta ar fi un om din lume. Ca o excepţie de la această pravilă trebuie să fie situaţia în care auzi pe cineva că aduce hulă lui Dumnezeu ori că vorbeşte ceva eretic.”

Această povestire de la Sfinţii Părinţi ilustrează în chip minunat răspunsul ortodox despre cum trebuie să fie relaţionarea noastră către cele două posibi­le chipuri de oameni păcătoşi: 1) cei ce păcătuiesc în comportarea lor morală şi 2) cei ce păcătuiesc împotriva credinţei.

Către primii trebuie să avem îngădu­inţă şi să nu-i osîndim, deoarece şi su­fletele noastre sînt păcătoase, iar prin osîndire devin şi mai păcătoase. Însăşi Biserica cu mărinimie rabdă şi lecuieşte asemenea păcătoşi, aşteptînd pocăinţa şi îndreptarea acestora. La astfel de păcătoşi se referă dumnezeieştile cuvinte că trebuie întotdeauna să-i iertăm dacă se căiesc, şi nu doar de şapte ori pe zi, ci pînă la de şaptezeci de ori cîte şapte (Mt. 18, 21-22; vezi Lc. 17, 4).

„Evenimentul” (republicat)

Articol publicat pe acest blog pe 29 aprilie 2008, cu ocazia Slăvitei Sărbători a Învierii lui Hristos. Scris pentru revista liceului, în ultimul an de liceu, în timpul Săptămînii Patimilor.

* * *

Există filme care schimbă vieţi, există cărţi care schimbă vieţi, există sărbători care schimbă vieţi. O astfel de sărbătoare este Învierea Domnului, sărbătoare de care noi, creştinii, ne apropiem cu paşi grăbiţi, o dată cu sfîrşirea Marelui Post. Însă să nu ne grăbim prea tare, căci ne aflăm acum în Săptămîna Patimilor Domnului, prilej bun pentru a face curăţenie generală în noi (tot aşa cum facem curăţenie generală în case, înainte de Paşte). 

Dragi colegi, nu voi face teologia Învierii (întrucît nu este potrivită o astfel de abordare şi nici nu e de nasul meu) şi nici nu voi înşira mulţimea de obiceiuri strămoşeşti care însoţesc Paştele. Ceea ce îmi doresc să fac este să încercăm să răspundem împreună, pe cît putem şi dorim (deşi tehnic nu este posibil acest lucru, totuşi simt că trăim o relaţie vie, unii cu alţii, ca tineri cu aceleaşi probleme şi întrebări, necazuri şi bucurii) la două întrebări, care mi se par fundamentale şi de răspunsul la care depinde viaţa noastră, depinde de cum ne vom raporta în viitor la ceea ce facem şi la ceea ce ne înconjoară. Nu cred că exagerez, deşi îmi dau seama că riscul de a rămîne neînţeles (în cel mai bun caz) este mare. Deci, iată întrebările: 1. Pentru ce şi pentru cine a pătimit, a murit şi a înviat Iisus Hristos ? şi 2. Ce legătură are Învierea Domnului cu fiecare dintre noi ?

„Mai bună este o bucată de pîine uscată în pace, decît o casă plină cu carne de jertfe, dar cu vrajbă”

Unul din fragmentele din Vechiul Testament ce s-au citit azi, la slujba Buneivestiri. Lămuritor şi actual. Din Pilde, cap. XVI-XVII:

Dobîndirea înţelepciunii este mai bună decît aurul, iar cîştigarea priceperii este mai de preţ decît argintul. Calea celor drepţi este ferirea de rău; numai acela care ia aminte la mersul lui îşi păzeşte sufletul său. Înaintea prăbuşirii merge trufia şi semeţia înaintea căderii. Mai bine să fii smerit cu cei smeriţi decît să împarţi prada cu cei mîndri. Cel care ia aminte la cuvînt află fericirea, iar cel ce se încrede în Domnul este fericit. Cel ce este înţelept se cheamă priceput; dulceaţa cuvintelor de pe buzele lui înmulţeşte ştiinţa.

Acum 86 de ani

Azi, 25 martie (7 aprilie după calendarul catolic) se împlinesc 86 de ani de la adormirea întru Domnul a Sfîntului Patriarh Tihon (Beleavin) al Rusiei. Una din cele mai complexe personalităţi bisericeşti ale sec. XX.

Ales în cinstea de Patriarh al BORu în 1917. În 1918 i-a dat anatemei pe bolşevici. În 1922 a dat anatemei noua „administraţie bisericească” a ereticilor renovaţionişti (din care făcea parte şi viitorul patriarh sovietic Serghie Stragorodţki). În 1925 moare, după unele date, otrăvit.

Este cinstit în fruntea Noilor Mucenici şi Mărturisitori ruşi, prăznuiţi în ianuarie. A fost canonizat de Biserica Rusă din Afara Graniţelor în 1981, iar de aşa-numita „Patriarhie a Moscovei” în 1989.

Cu această ocazie, recomand un material echilibrat (în limba rusă), în apărarea Sfîntului Patriarh Tihon de atacurile fanaticilor legalişti:

• В защиту Святейшего Патриарха Тихона

Materialul tradus online în engleză.

 

Apostolul zilei: „…Avînd înfăţişarea adevăratei credinţe, dar tăgăduind puterea ei”

Apostolul zilei din 6/19 februarie:

Epistola a 2-a către Timotei, capitolul 3:

Şi aceasta să ştii că, în zilele din urmă, vor veni vremuri grele; că vor fi oameni iubitori de sine, iubitori de arginţi, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără cucernicie, lipsiţi de dragoste, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrînaţi, cruzi, neiubitori de bine, trădători, necuviincioşi, îngîmfaţi, iubitori de desfătări mai mult decît iubitori de Dumnezeu, avînd înfăţişarea adevăratei credinţe, dar tăgăduind puterea ei. Depărtează-te şi de aceştia. Căci dintre aceştia sunt cei ce se vîră prin case şi robesc femeiuşti împovărate de păcate şi purtate de multe feluri de pofte, mereu învăţînd şi neputînd niciodată să ajungă la cunoaşterea adevărului. După cum Iannes şi Iambres s-au împotrivit lui Moise, aşa şi aceştia stau împotriva adevărului, oameni stricaţi la minte şi netrebnici pentru credinţă. Dar nu vor merge mai departe, pentru că nebunia lor va fi vădită tuturor, precum a fost şi a acelora.

Şi încheierea acestui capitol:

Tu însă mi-ai urmat în învăţătură, în purtare, în năzuinţă, în credinţă, în îndelungă răbdare, în dragoste, în stăruinţă, în prigonirile şi suferinţele care mi s-au făcut în Antiohia, în Iconiu, în Listra; cîte prigoniri am răbdat! Şi din toate m-a izbăvit Domnul.  Şi toţi care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi. Iar oamenii răi şi amăgitori vor merge spre tot mai rău, rătăcind pe alţii şi rătăciţi fiind ei înşişi. Tu însă rămîi în cele ce ai învăţat şi de care eşti încredinţat, deoarece ştii de la cine le-ai învăţat, şi fiindcă de mic copil cunoşti Sfintele Scripturi, care pot să te înţelepţească spre mîntuire, prin credinţa cea întru Hristos Iisus. Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate, astfel ca omul lui Dumnezeu să fie desăvîrşit, bine pregătit pentru orice lucru bun.

„Nicidecum, Doamne, nu mă voi înşela”

Pe 31 ianuarie (13 februarie după calendarul papistaş), unul din sfinţii prăznuiţi de Biserica Ortodoxă este Sfîntul Nichita Zăvorîtul de la Pecerska, episcopul marelui Novgorod. Acest sfînt a trecut prin marea ispită a înşelării de sine, dar prin mila lui Dumnezeu şi ajutorul celor care-l iubeau a biruit această încercare, devenind o flacără arzătoare a  dreptei credinţe şi păstor bun al turmei lui Hristos. Să luăm aminte la pilda vieţii acestui sfînt:

Sînt unii ostaşi viteji, care nu în ceată s-au obişnuit a face război, ci cîte unul se reped asupra vrăjmaşului lor; pe care, deşi de multe ori îi lasă Domnul să cadă, ca să nu se înalţe, însă văzînd lupta şi bărbăţia lor mai dinainte, nu-i lasă pînă în sfîrşit, ci îi ridică şi nebiruiţi îi pune în faţă. Din unii ca acei ostaşi viteji ai lui Hristos s-au aflat în sfînta Mînăstire Pecersca, Cuviosul Isachie, închisul, cum şi acest fericit Nichita, despre care vrednicul de laudă Policarp, înştiinţîndu-se de la Sfîntul Simeon, mărturiseşte astfel:

În zilele Cuviosului egumen Nicon, a fost un frate în sfînta Mănăstire Pecersca, anume Nichita; acesta a început a se ruga egumenului să-l binecuvînteze, ca să se nevoiască în singurătate. Iar egumenul îl oprea, zicîndu-i: „O! fiule, nu-ţi este de folos, tînăr fiind, să şezi degeaba; mai de folos îţi este să şezi cu fraţii, slujindu-ne, că nu-ţi vei pierde plata ta. Singur ai văzut pe fratele nostru Isachie, cum se ispitea în închisoare de diavol, şi s-ar fi înşelat, dacă marele dar al lui Dumnezeu nu l-ar fi mîntuit, pentru rugăciunile Cuvioşilor părinţilor noştri Antonie şi Teodosie”.

„Vă rog să lăsăm totul deoparte şi să ne punem în rînduială sufletele”

Cuvînt de învăţătură de la Sfîntul Ioan Gură de Aur

+ + +

Păstorii duc des oile acolo unde văd că iarba este mai mare, şi nu le mută până ce oile nu pasc toată iarba. Voi face şi eu ca păstorii, căci iată, astăzi este a patra zi când pasc turma aceasta pe imaşul pocăinţei şi nici astăzi nu mă pregătesc să-mi duc turma în altă parte. Mai văd încă belşug de iarbă pe imaş şi multă desfătare şi folos. Frunzişul copacilor, acoperiş şi odihnă oilor în amiaza zilei, nu le dă o umbră atât de plăcută şi folositoare şi nu le face odihna atât de dulce, pe cât de întăritoare şi odihnitoare este citirea dumnezeieştilor Scripturi pentru sufletele cuprinse de tristeţe.

Citirea dumnezeieştilor Scripturi alungă tăria şi fierbinţeala durerii din sufletul nostru şi ne mângâie mai dulce şi mai plăcut ca umbra; ne dă mare mângâiere nu numai când avem pagubă de bani, când ne mor copiii sau în alte necazuri asemănătoare, ci şi când păcătuim. Când un om cade, fiind cuprins şi doborât de păcat, când îl mustră conştiinţa, amintindu-şi necontenit păcatul, când este sufocat de tăria tristeţii,

Despre ascultarea oarbă faţă de „stareţi”: Nu primi sfaturile lor decît cu o extremă prudenţă şi circumspecţie

fragment din cartea „Fărmiturile ospăţului„, de Sfîntul Ignatie Brianceaninov (+1867)

Prin “fărâmituri” noi am înţeles în capitolul anterior viaţa duhovnicească aşa cum ea este îngăduită de Providenţa divină în vremea noastră [secolul al XIX-lea]. Ea este întemeiată pe principiile primite, în lucrarea de mântuire, din Sfânta Scriptură şi din scrierile Sfinţilor Părinţi; aceste principii trebuie să fie însoţite de sfaturi şi poveţe primite de la părinţii şi fraţii contemporani. De bună seamă este vorba de ascultarea călugărilor de altădată, dar sub o formă diferită, adaptată slăbiciunii noastre, care mai întâi de toate este de natură spirituală, în vremurile străvechi dascălii purtători de Duh transmiteau ucenicilor lor, de-a dreptul, sub înrâurirea voii lui Dumnezeu, ceea ce le permitea să progreseze rapid. Astăzi călugării trebuie să caute ei înşişi voia lui Dumnezeu în Scriptură şi sunt, în consecinţă, adesea expuşi ezitărilor şi greşelilor prelungite; de aceea progresele lor nu sunt rapide. Aceasta este voia lui Dumnezeu în ce ne priveşte. Noi trebuie să ne supunem ei şi să o respectăm cu mulţumire.

„ŞTIIND că este erezie, să fugi de erezie, încît nici să te împărtăşeşti cu ei, nici să-i pomeneşti la dumnezeiasca liturghie” – scrisoare a Sfîntului Teodor Studitul

A se citi şi scrisorile precedente:

1. „Dar cît timp este în erezie prin faptul că pomeneşte un eretic la liturghie [..] cei pe care i-a hirotonit nu sînt cu adevărat liturghisitori ai lui Dumnezeu”

2. „Căci împărtăşire şi părtăşie este acelaşi lucru”

3. Cum a trăit Sfîntul Teodor Studitul? Luări aminte.

~ + ~

Epistola 39

Egumenului Teofil

Voiam mai degrabă să scriu sfinţiei tale, însă nu am avut bun prilej, fiind păzit cu străşnicie. Dar fiindcă a bi­ne­voit bunul Dumnezeu să‑mi dăruiască şi chipul, şi per­soa­na [prin care să‑ţi scriu], îmi împlinesc şi eu, smeritul, do­rirea mea şi te salut şi te îmbrăţişez, părintele meu du­hov­nicesc şi cu adevărat preaiubit. Căci, chiar dacă stă­pâ­ni­torii veacului acestuia ne‑au despărţit trupeşte, însă nu au destrămat şi dragostea[1] şi relaţia noas­tră, a unuia cu altul, şi care are ca [temelie] pe Dum­ne­zeu, ci mai degrabă au întărit‑o[2]. Căci sunt con­vins că şi cuvioşia ta doreşte de nevrednicia noastră şi [mai sunt con­vins] că rămâne neclintită în împotrivirea or­todoxă şi plăcută lui Dumnezeu, [împotri­vire] de care tu ai dat dovadă înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor şi la început, şi la sfârşit, ca unul care ai ales împreună cu noi, smeriţii, prigoana pentru dreapta cre­dinţă. Şi, chiar dacă cei puternici nu au vrut, totuşi au fă­cut în aşa fel ca să nu‑i trimită pe mulţi în surghiun şi să‑i închidă, ca de aici să convingă lumea că numai noi ne în­grădim şi sun­tem deosebiţi de ei şi că nu mai sunt alţii care se îm­po­tri­vesc [lor]

Adormirea Maicii Domnului: spre ruşinarea şi îndreptarea jidovilor

Întrucît astăzi Biserica Ortodoxă prăznuieşte cinstita sărbătoare a Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, este de folos să ştim esenţa şi detaliile minunate ale acestui eveniment (a se citi aici). În continuare public un fragment din Sinaxarul zilei, în care se descrie întoarcerea şi mărturisirea impresionantă a unui jidov, precum şi a mai multor locuitori ai Ierusalimului. Este important ce mărturiseşte jidovul cînd se pocăieşte. Nu, nu a fost corect politic:

[…] Acestea toate facandu-se asa, s-a inceput petrecerea primitorului de Dumnezeu trup al Mariei. Sfantul Petru era la inceput cu Sfantul Pavel, iar Sfantul Iacov, ruda Domnului, si cu ceilalti mari Sfinti Apostoli, au ridicat pe umeri patul. Sfantul Ioan ducea inaintea patului acea stalpare stralucitoare de lumina. Apoi venea toata adunarea de sfinti si multimea poporului, cu lumanari si cu cadiri imprejur, inainte mergand si urmand si cantandu-se cantarea cea de moarte. Sfantul Petru incepea, iar ceilalti dupa dansul cantau cu un glas psalmul lui David: Intru iesirea lui Israel din Egipt…, si la fiecare stih se adauga Aliluia. Asemenea cantau si alti psalmi de praznuire, de multumire si de laude precum lucra Duhul Sfant in gurile celor ce cantau. Acel trup primitor de Dumnezeu al Preacuratei Fecioare a fost dus cu slavita petrecere, de la Sion, prin cetatea Ierusalimului, la satul Ghetsimani. Deasupra patului si deasupra celor ce-l petreceau, s-a facut un cerc de nori mare si luminos in chip de cununa, care stralucea cu neobisnuita raza; iar prin nori se auzeau dulci cantari ingeresti de uimire, care umpleau vazduhul si totul se lucra pe pamant in auzul poporului.