Arhiva

Archive for the ‘Cuvînt Bun’ Category

„Dar cît timp este în erezie prin faptul că pomeneşte un eretic la liturghie […] cei pe care i-a hirotonit nu sînt cu adevărat liturghisitori ai lui Dumnezeu” – scrisoare a Sf. Teodor STUDITUL

6 iulie 2010 34 comentarii

Scrisoarea precedentă: Căci împărtăşire şi părtăşie este acelaşi lucru” şi introducerea;

~ + ~

SCRISOAREA 40

Fiului Naucratie

Iarăşi altă temniţă pentru tine, fiule iubit, însă pentru ere­ticii cei cu nume rău, altă columnă [care va da mărtu­rie împotriva lor][1], pe când pentru tine, adăugire şi de lup­­te, şi de laude cereşti. De aceea, pentru ei îmi vine să lă­crimez şi să suspin[2], iar pentru tine, să mă bucur şi să mul­ţumesc. Oare nu mai cercat te faci pe tine prin schim­ba­rea temniţei, precum aurul trecut prin foc, prin topire? Deci, să te afli, o sfinţite fiule, şi să te arăţi Stăpânului Hris­tos întru toate curat şi nevinovat, vas cu adevărat de bună trebuinţă, potrivit pentru tot lucrul bun (cf. II Tim. 2, 21; 3, 17). Suferă, dar, cu mărime de suflet condiţiile ne­obişnuite din cea de‑a doua temniţă a ta (căci eu soco­tesc că nu ţine de atribuţiile egumenului, nici de ale pre­o­tu­lui, fiindcă nici un slujitor al lui Dumnezeu şi al cetei mo­nahiceşti nu ar trebui să slujească treburilor ostăşeşti, dar nici să aibă părtăşie cu cel ce slujeşte în acest chip[3]), însă arată‑mi cum te afli [în temniţă]! Căci îmi pare că este mai deosebită decât prima. Însă fie că e aşa, fie alt­fel, tu, fiul meu, stai cu tărie, purtând cu uşurinţă în­tris­tă­­rile, prin bucuria nădejdilor, şi agonisindu‑ţi de­păr­ta­rea de ele[4], prin aflarea nepătimirii – [care se do­bân­deş­te] cătând şi fiind legat de Dumnezeu, singurul Care te pri­veşte –, dispreţuind ca pe o necurăţie şi spul­berând ca pe pleavă de fiecare dată gândurile care sunt vârâte [în inima ta] de către semănătorul de neghine[5].

Iar cele pentru care ai căutat răspuns de la mine, anu­me despre erezii şi botezuri, întrec întinderea scrisorii [de fa­ţă]. Şi, în plus, este de prisos să mai explicăm aces­tea pe care de Dumnezeu purtătorul Epifanie le‑a cercetat şi le‑a limpezit în scris, ca nici unul dintre Părinţi. Uită‑te în sfân­ta lui carte, în legătură cu ele, şi acolo vei găsi re­zol­vă­rile pe care doreşti să le ştii. Să‑ţi dea cartea[6] în mâini bu­nul Euprepian. Iar despre cei botezaţi îţi voi răs­punde mai pe scurt. Citește mai mult…

Scrisoare a Sfîntului Teodor Studitul: „Căci împărtăşire şi părtăşie este acelaşi lucru”

2 iulie 2010 2 comentarii

(a se citi înainte introducerea de aici)

Nu cred că e nepotrivită sfinţiei tale părinteşti scrisoa­rea aceasta, nu numai pentru că plineşte cele ale dragos­tei, ci şi fiindcă dezvăluie ceva întristător care s‑a aciuat în sufletul nostru smerit. Şi, dacă porunceşti, ia aminte la cele spuse.

După întoarcerea de la întrevederea cu sfinţii voştri pă­rinţi din Akrita, m‑am întâlnit cu fratele nostru Atanasie, po­vestindu‑i fiecare din cele discutate întru Domnul şi spu­­nându‑i că şi [egumenul] din Midichia îl susţine pe [egu­­menul] [din mănăstirea] lui Maximin în schimbarea lui cea preafrumoasă, adică în apărarea [credinţei] şi în măr­­­turisirea [ei]. Dar el a dezminţit şi eu am cerut pricina dez­­­minţirii. Iar acela a zis: „În ceea ce priveşte problema apă­­­rării [credinţei] [apologetica] – fapt care el[1] l‑a sem­nat, iar eu l‑am citit – zice să ne împărtăşim [meta­la­be‹n], dar să nu avem părtăşie [cu ereticii] şi să existe iconomie [în această privinţă] prin slăbirea acri­­­viei, căci aceasta nu este cădere de la ade­văr”.

Ce înseamnă acestea, preacinstite părinte? Nu mărturi­seş­­te [acela], precum spune în Typos, că „cruţându‑mi bă­­trâneţea, mi‑am pierdut sufletul, având părtăşie pe baza tă­găduirii icoanei lui Hristos şi a Născătoarei de Dumne­zeu şi ale tuturor sfinţilor; căci aceasta înseamnă erezia ico­nomahă şi prin acest fapt m‑am pierdut împreună cu cei necredincioşi, apoi şi până la sfârşit am rămas ne­pri­go­­nit în mănăstirea mea, agitând lumea în urma noastră”? [Făcând] astfel, [de fapt el] nu se mărturiseşte şi nu plân­ge Citește mai mult…

(V) Un profet contemporan al apostaziei: „Aceştia trăiesc cu adevărat fără conştiinţă!”

26 iunie 2010 3 comentarii

fragmentul precedent

Doamne, Doamne, au nu cu numele Tău am proorocit ?
Şi cu numele Tău draci am scos? Şi cu numele Tău multe minuni am făcut? (Matei 7, 22)

Al treilea nivel [al apostaziei]

Interpretarea de roluri

Arhiepiscopul Averchie a identificat un alt semn că Bisericile Ortodoxe, chiar atunci când aderau la toate formele exterioare, pierdeau savoarea Ortodoxiei. Acesta consta în faptul că ocârmuitorii şi reprezentanţii ortodocşi erau nevoiţi să interpreteze ,,roluri”. Interpretarea de roluri apare atunci când, din ambiţie lumească, oameni mici vor să ocupe poziţii care au fost rânduite în Biserică pentru oameni de un calibru duhovnicesc înalt. În cele mai multe cazuri, cei care interpretează roluri, neavând ei înşişi nici o autoritate duhovnicească autentică, trebuie să dobândească această autoritate din afară, recurgând la ceea ce arhiepiscopul Averchie numea ,,a face pe plac oamenilor”.

Despre aceasta a vorbit Sfântul Apostol Pavel, care, în primii ani ai creştinismului, trebuia să arate diferenţa dintre adevăraţii reprezentanţi ai lui Hristos şi ,,cei ce fac pe plac oamenilor”: ,,Că de aş plăcea încă oamenilor, nu aş fi slugă lui Hristos” (Galateni 1, 10). ,,Ci precum ne-am adeverit de la Dumnezeu a fi credincioşi a primi Evanghelia, aşa grăim; nu ca şi cum am plăcea oamenilor, ci lui Dumnezeu, celui ce cearcă inimile noastre. Că niciodată întru cuvânt de măgulire am fost la voi, precum ştiţi, nici prin prilej de lăcomie; Dumnezeu este martor; nici căutând de la oameni slavă …” (I Tesaloniceni 2, 4-6). Citește mai mult…

Cum a trăit Sfîntul Teodor Studitul ? Luări aminte.

9 iunie 2010 7 comentarii

Cine dintre ortodocşi nu a auzit de Sfîntul Teodor Studitul, mare stîlp al Bisericii lui Hristos alături de Maxim Mărturisitorul, Marcu al Efesului, Grigore Palama, Ioan Gură de Aur sau Vasile cel Mare? Cine dintre ortodocşi nu a auzit de neînchipuitele încercări şi prigoane prin care a trecut Sfîntul Teodor pentru sfintele icoane? Dar cine dintre ortodocşi cunoaşte scrisorile mărturisitoare ale aceluiaşi Sfînt, trimise de acesta din temniţă spre întărirea celor de acelaşi duh ortodox cu el? Cum putem să-l cinstim cu adevărat pe Sfîntul Teodor atunci cînd ne aflăm în întuneric faţă de învăţătura sa, învăţătură pentru care a şi pătimit ani la rîndul? Oare prăznuirea unui sărbătorit nu presupune, înainte de toate, cunoaşterea cît mai în amănunt a acestuia? Oare sîntem sinceri cu noi înşine atunci cînd, mînaţi de comoditatea psihologică şi pătimaşă care-l caracterizează pe creştinul căldicel al vremurilor de pe urmă – vremuri de război viclenesc împotriva Cuvîntului lui Hristos – separăm artificial cinstirea Sfinţilor de învăţătura lor de mîntuire aducătoare, astfel „cinstirea” noastră devenind, de fapt, necinstire şi alunecare voită în întunericul diavolesc al necunoştinţei?

Prin ce s-a sfinţit Sfîntul Teodor, că doar nu era prin naştere sau predestinare sfînt? Prin aceea că a fost smerit? Prin aceea că făcea fapte bune? Prin aceea că, precum răstălmăcesc unii păruţi tradiţionalişti, ar fi mărturisit Adevărul (doar) cu gura? Sau poate pentru că şi-ar fi plecat capul în faţa ereziei şi ierarhilor eretici? Ca să înţelegem cum au stat şi stau lucrurile în realitate, pentru început este firesc să luăm aminte cu minte trează şi inimă fierbinte la viaţa şi nevoirile Sfîntului Teodor, aşa cum o găsim în Vieţile Sfinţilor, accesibile tuturor creştinilor interesaţi şi de alte scrieri decît „pustiuri digitale” sau „demascări ale Sistemului”:

Era în Constantinopol un bărbat de bun neam şi bogat, cu numele Fotin, avînd soţie care se numea Teoctista şi amîndoi erau binecredincioşi şi temători de Dumnezeu. Aceştia au născut pe acest fericit Teodor şi botezîndu-l după obiceiul creştinesc, îl creşteau cu bună îngrijire şi l-au dat la învăţătura cărţii. Pe atunci era eresul luptării contra sfintelor icoane pe cînd împărăţea nedreptul împărat Constantin Copronim şi era mare prigoană asupra celor binecredincioşi. Pentru aceea Fotin, lăsînd cetatea şi boieria pe care o avea de la împăratul şi sfătuindu-se cu soţia sa, au împărţit toate averile lor. Apoi lepădîndu-se de lume, au primit viaţa călugărească şi în aceea s-au nevoit bine pînă la sfîrşit. Iar fericitul Teodor, învăţînd înţelepciunea cea elinească, s-a făcut ritor şi filosof ales, vorbind cu cei răucredincioşi despre buna credinţă şi era atît de iscusit în dumnezeieştile Scripturi şi în dogme, încît nu puteau să-l biruiască ereticii niciodată. Citește mai mult…

Cum Teodosia a omorît un om şi a aruncat cu pietre într-un „patriarh”

27 mai 2010 18 comentarii

Sfînta Teodosia, mireasa lui Hristos, s-a născut în Constantinopol (sec. VIII), din părinţi bogaţi, cinstiţi, dreptcredincioşi şi împodobiţi cu fapte bune. Aceştia, fiind mulţi ani neroditori de prunci, erau foarte mîhniţi. Ei totdeauna se rugau cu postire multă, alergau ziua şi noaptea la biserica lui Dumnezeu şi dădeau cu prisos milostenie la săraci. Odată, fiind ei în biserica Sfintei Muceniţe Anastasia, la cîntarea cea de toată noaptea, pe cînd maica sa se ruga cu lacrimi mai cu dinadinsul pentru dezlegarea nerodirii sale, a adormit puţin şi i s-a arătat în vis Sfînta Muceniţă Anastasia şi i-a zis: „Femeie, nu te mîhni, că vei zămisli şi vei naşte!” Ea, deşteptîndu-se, s-a bucurat şi a spus aceasta bărbatului său. Şi i-a zis bărbatul ei: „Viu este Domnul, că de ne va dezlega nerodirea noastră şi vei naşte parte bărbătească sau femeiască, îl vom aduce ca dar Stăpînului nostru, Hristos Dumnezeu!”

Apoi, după puţină vreme a zămislit şi a născut prunc de parte femeiască. Pe această sfîntă fecioară ei au numit-o Teodosia, adică dată de Dumnezeu, căci de la Dumnezeu li s-a dăruit, şi au lumi-nat-o cu Sfîntul Botez. Apoi, după patruzeci de zile, maica, luînd pe pruncă în mîini, a adus-o în biserica Sfintei Anastasia şi, cu lacrimi de bucurie, a dat mulţumire Domnului şi sfintei muceniţe, făgăduind ca, după ce va creşte, s-o dea în numărul mireselor lui Hristos, care îşi păzesc fecioria în rînduiala monahicească. Deci, maica sa luînd binecuvîntare, s-a întors acasă şi creştea pe prunca cea făgăduită lui Hristos cu toată luarea aminte, învăţînd-o citirea dumnezeieştilor cărţi şi frica de Dumnezeu, aprinzînd astfel în inima ei focul dragostei celei dumnezeieşti. Citește mai mult…

Problema nou-calendarismului conservator sau despre „tradiţionalismul” cripto-ecumenist (+video)

24 mai 2010 14 comentarii

Discurs ţinut de Pr. Maxim (Maretta) la Conferinţa Interortodoxă „Ortodoxia şi Ecumenismul Modern”,

Universitatea Chicago, 5/18 martie, 2007.

Sfinţiilor voastre, Părinţi şi Fraţi, Doamnelor şi Domnilor,

Aş vrea sa vă vorbesc astăzi despre problema nou-calendarismului conservator. Cînd spun „nou-calendarişti conservatori”, mă refer la cei care consideră eronată, regretabilă sau chiar eretică, într-o oarecare măsură, introducerea calendarului gregorian şi participarea la mişcarea ecumenică, dar, cu toate acestea, rămîn în bisericile care ţin calendarul nou şi încurajează ecumenismul. Deşi nou-calendariştii conservatori consideră, pe bună dreptate, Ortodoxia drept unica şi singura Adevărată Biserică a lui Hristos şi păzesc dogmele şi rînduielile Ortodoxiei cu rîvnă admirabilă, ei sînt sub episcopi care neagă aceste dogme şi distrug evlavia tradiţională. Cu toate că această situaţie le este cu siguranţă incomodă, ei sînt nevoiţi să o justifice şi să invoce următorul argument:

  • Participarea episcopilor noştri la mişcarea ecumenică este greşită, însă aceasta este doar un abuz şi nu o erezie, iar dacă se consideră erezie, atunci doar la nivel personal, nu şi oficial.

Prin urmare, biserica ca un tot întreg nu este implicată în erezie şi ei pot, cu conştiinţa împăcată să rămînă în comuniune cu episcopii. Acest raţionament stă, în fond, la baza tuturor încercărilor riguroase de a justifica rămînerea în biserica nou-calendaristă sau ecumenistă şi nerevenirea la Biserica de stil vechi sau Biserica Ortodoxă tradiţională.

Argumentul în sine ridică întrebarea: Ce este de fapt un document oficial? În realitate, Sfinţii Părinţi nu au făcut niciodată o distincţie între erezia oficială şi cea neoficială. Istoria Bisericii atestă cazuri în care, dacă un episcop proclama o erezie predicînd în biserică, ascultătorii rupeau imediat comuniunea cu el, iar ceilalţi episcopi ai Bisericii făceau acelaşi lucru din momentul constatării veridicităţii acuzaţiilor, dîndu-i posibilitatea de a se lepăda de rătăcire. Un exemplu elocvent în acest sens ar fi cazul lui Nestorie. Cu toate acestea, voi accepta provocarea şi voi demonstra că biserica de stil nou a adoptat, incontestabil, învăţături eretice la nivelul cel mai oficial posibil: proclamarea publică de către Patriarh şi aprobarea de către Sinodul Bisericii. Citește mai mult…

Ce nu vor să înţeleagă nou-stiliştii cripto-ecumenişti (III)

17 aprilie 2010 5 comentarii

A se vedea prima partea doua parte;

Deciziile luate în sesiunile care au avut loc în 5 şi 6 iunie 1923 au privit următoarele aspecte: 1. Corectarea calendarului iulian şi stabilirea datei de sărbătorire a Paştelui ,,pe baza calculelor astronomice”; 2. Condiţiile în care Biserica ar putea lua parte la discuţiile privind un nou calendar, ,,care este mai precis, atât ştiinţific cât şi practic”; 3. Cununia diaconilor şi preoţilor după hirotonie; 4. A doua căsătorie a clericilor; 5. Alte aspecte precum cea mai mică vârstă posibilă pentru hirotonia la cele trei trepte ale preoţiei, ,,bunăstarea spirituală şi materială” a preoţilor, părul şi înfăţişarea exterioară a clerului (tunderea bărbii şi a părului, purtarea rasei), păstrarea voturilor monahale, impedimentele căsătoriei, sărbătorirea zilelor sfinţilor din timpul săptămânii în cea mai apropiată duminică, problema posturilor; 6. Sărbătorirea a 1600 de ani de la primul Sinod Ecumenic de la Niceea (325-1925) şi întrunirea Consiliului Pan-Ortodox; 7. Problema Consiliului ,,Bisericii Vii” care a avut loc în iunie 1923, la Moscova, la care Patriarhul Tikhon, atunci în închisoare, a fost caterisit.

Textul deciziei prin care ,,se corecta” calendarul iulian şi se schimba Pascalia iuliană se termină cu cuvintele: ,,Această reformă a calendarului iulian nu este o piedică pentru schimbări ulterioare, pe care alte Biserici Creştine ar dori să le introducă”. Acest concept a fost ulterior dezvoltat şi expus concret în a doua decizie unde se spunea literal: ,,Congresul Pan-Ortodox din Constantinopol … cere ca Patriarhatul Ecumenic să anunţe poporul, după un schimb de opinii cu celelalte Biserici Ortodoxe, că Ortodoxia Citește mai mult…

Astăzi, Sfîntul Nichifor Mărturisitorul glăsuieşte: „M-am împărtăşit cu mincinosul patriarh Teodot, de care lucru îmi este jale şi mă căiesc. De acum înainte nici o împărtăşire nu-mi este cu voi.”

16 aprilie 2010 3 comentarii

Întrucît mărturiile limpezi şi de netăgăduit despre comportamentul şi atitudinea ortodoxă a creştinului faţă de părtăşia (comuniunea) cu ierarhii eretici sînt intenţionat trecute vederea de unii, spre osîndă, iar de alţii sînt lăsate la o parte din nepăsare sau lene, consider că este de mare folos şi actualitate să prezint, în măsura posibilităţii, fragmente relevante din vieţile Sfinţilor Bisericii lui Hristos care ating acest subiect de importanţă crucială pentru mîntuirea noastră, a celor care ne pretindem creştini, adică următori ai învăţăturii lui Hristos. Astăzi, 3/16 aprilie, Biserica îl prăznuieşte, după calendarul bisericesc, pe Sfîntul Nichita Mărturisitorul, egumenul mănăstirii Midichia. Să luăm aminte:

Patria Cuviosului Nichita a fost Cezareea Bitiniei, fiind născut din părinţi dreptcredincioşi. Tatăl lui se numea Filaret şi s-a tuns în călugărie, cînd soţia sa după lege s-a mutat la Domnul, într-a opta zi după naşterea pruncului Nichita, pruncul fiind hrănit de maica tatălui său, care pe atunci era între cei vii.

După ce a crescut şi a învăţat carte, s-a dat spre slujba lui Dumnezeu. Mai întîi făcea slujba paracliseriei în biserică, îndeletnicindu-se la citirea dumnezeieştilor cărţi. După aceea, s-a dus la un oarecare sihastru, Ştefan, bărbat îmbunătăţit, de la care, după ce a luat povăţuire din destul, a fost trimis la Mănăstirea Midichiei, pe care a zidit-o Cuviosul Nichifor şi a fost egumen într-însa. A primit, deci, Nichifor pe Nichita cu dragoste, văzînd de mai înainte într-însul darul cel dumnezeiesc şi l-a tuns în rînduiala monahicească. Iar fericitul Nichita atît de mult a sporit cu pustniceştile nevoinţe, cu smerenia, cu ascultarea şi cu toate lucrurile cele bune, încît pe toţi monahii cei ce erau acolo i-a covîrşit, neîmplinind încă şapte ani în mănăstire. Apoi a fost silit de egumen să ia rînduiala preoţească, sfinţindu-l preasfinţitul Tarasie, patriarhul Constantinopolului. Citește mai mult…

Cei doi fraţi „intoleranţi”, mucenici pentru Hristos

14 aprilie 2010 4 comentarii

Astăzi, 2/15 aprilie, Biserica lui Hristos îi prăznuieşte, după calendarul bisericesc, pe Sfinţii mucenici Amfian şi Edesie, pilde de comportament ortodox în vremuri de apostazie. Să luăm aminte, cu smerenie şi discernămînt:

Sfinţii mucenici Amfian şi Edesie au fost fraţi după trup, născuţi dintr-un tată în păgînătatea elinească, iar patria lor a fost cetatea Patara din ţara Lichiei. De acolo au fost trimişi de părinţii lor la Virit (Beirut), pentru învăţătura înţelepciunii celei din afară, unde, cu cinste, cu blîndeţe şi cu toată înţelepciunea petrecînd zilele lor din tinereţe, erau în mirarea tuturor, pentru viaţa lor cea fără de prihană. Căci, lepădînd năravurile cele obişnuite ale tinerilor, se asemănau bătrînilor celor cinstiţi, avînd drept cărunteţe, înţelepciunea – după Scriptură – şi în loc de vîrsta bătrîneţilor, viaţa cea curată.

Pentru aceasta nu s-au lipsit de darul lui Dumnezeu, pentru că a răsărit în inimile lor lumina cunoştinţei adevărului şi au început a vedea rătăcirea închinătorilor de idoli şi a cunoaşte calea cea dreaptă a bunei credinţe celei creştineşti. Apoi, doreau ca mai desăvîrşit să ştie cele despre Domnul nostru Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu şi să se facă robi ai Aceluia. Întorcîndu-se de la Virit acasă, au găsit pe tatăl lor avînd boierie în Patara, dar păgînătatea elinească nu o lăsase; asemenea şi pe toate rudeniile, care nu voiau să se deştepte din întunericul închinării idoleşti. Deci, nesuferind să se împărtăşească cu păgînii şi să petreacă în locaşurile păcătoşilor, au plecat în taină de la ai lor, lăsîndu-şi părinţii, casa, averile şi desfătarea vieţii pentru Hristos. Citește mai mult…

Cu dragoste, un sfat deschis pentru fratele „saccsiv”

12 aprilie 2010 2 comentarii

Hristos a înviat, frate!

Întrucît ştiu că eşti prins cu multe griji (să te lumineze Dumnezeu ca acestea să-ţi fie spre mîntuire şi întărire!), nu te voi încărca cu multe. Vin cu un sfat, ca de la frate la frate ortodox, pe care îl cunosc de mai multă vreme, încă de cînd ţineai cu îndrăzneală blogul vechi. Vedem tulburarea provocată şi susţinută de unii în chip neortodox, de pe o parte şi de pe alta a baricadei. „Sursa” „tulburării” s-a retras demult în rugăciune şi cugetare aducătoare de folos, dar neto-ortodocşii continuă, asemenea unor sadici sau masochişti, să arunce cu noroi (doar-doar se va lipi vreo nouă mizerie de „inculpat”), să provoace, „smerit” şi „justificat” bineînţeles.

Fiecare creştin este responsabil, mai mult sau mai puţin, de cei din jurul său (pe care nu el şi-i alege, ci Domnul, spre învederarea credinţei creştinului). În cazul tău, responsabilitatea este mare. Ştiu că ştii acest lucru mai bine decît mine; dar îţi aduc aminte tocmai pentru că vreau ca sfatul pe care mă încumet să ţi-l dau să fie înţeles aşa cum este, fără pudrări sau răstălmăciri dorite de unii care vor război, întru diversiune. Frate, sînt momente cînd este de folos omului o pauză de cugetare, de cercetare. În acest sens, cred că ţi-ar fi de un real folos să iei o pauză, să ieşi din jocul acestor discuţii deşarte care golesc sufletul, nu-l zidesc. Să ieşi cu scopul cercetării mai profunde a problemei calendarului şi ecumenismului, în contextul general al situaţiei Bisericii lui Hristos în aceste vremuri de apostazie deschisă şi în contextul întregii istorii a Bisericii. Să cercetezi, să te sfătuieşti cu cei care consideri că ţin la adevărul credinţei şi nu la mintea sau prestigiul lumii acesteia. Oricine doreşte cu adevărat să fie fiu credincios al Bisericii lui Hristos, adică al Trupului lui Hristos care ne-a vorbit şi ne vorbeşte prin Sfinţii Săi Apostoli şi Părinţi, prin Sfînta Sa Predanie (Tradiţie) de Duhul insuflată – poate şi este chemat să fie. Nu există 2 adevăruri, aşa cum nu există canoane schimbabile şi canoane neschimbabile. Există minţi şi inimi sincere, însetate de Adevăr şi minţi şi inimi hître, însetate de comoditate psiho-sufletească, nu duhovnicească.

Nu cred că pauza se va dovedi una lungă, pentru că tulburările de acum nu sînt decît nişte picături în mare (ca să fim sinceri, apa nu se tulbură de la sine, tot aşa cum fierbinţeala adevărului nu o simt decît mincinoşii). Important este ca să fie una sinceră, întru Adevăr şi nepărere de sine. Înţelegerea lucrurilor vine atunci cînd inima este odihnită. (nu pretind ceva de la tine, conştientizînd că nu sînt deloc omul potrivit pentru asemenea discuţii; dar îndrăznesc pentru că îmi pasă)

Cînd spun de pauză, mă refer strict la gălăgia din ultimele 2 săptămîni, care este una la nivel duhovnicesc, de viaţă sau moarte a sufletului. Comentariile şi polemicele sînt, în cele mai multe cazuri, pierzătoare pentru cei care îşi pun nădejdea în ele sau le consideră ca făcînd parte din „sfînta datorie” a ortodoxului. Mărgăritarele credinţei nefalsificate continuă să strălucească, chiar şi în offline (şi anume acolo!).

Mulţi vor încerca să ne ciocnească, să ne învrăjbească. Unii deja au şi încercat, pe pagina ta. În zadar însă se trudesc diversioniştii, „sacsiv”-ii ţesuţi în minţile tulburi ale unor nefraţi de credinţă şi duh. Îl rog pe Dumnezeu să te întărească în Adevărul şi Dragostea sa nefăţarnică şi te rog să pui şi tu o rugăciune pentru mine, păcătosul, şi să mă ierţi dacă ţi-am greşit, cu voie sau fără de voie. Şi să nu uităm, frate, că o furtună autentică vine după o linişte părelnică. Tihnă inimii!

De la inimă la inimă,

Hristofor.

Poate fi pomenit Corneanu-Drincec sau ce ne spune Sfînta Predanie despre pomenirea ierarhilor eretici ?

5 aprilie 2010 25 comentarii

Pseudo-patriarhul ecumenist Atenagora al Constantinopolului mânat de dracul masoneriei, aflat în afara corabiei Bisericii lui Hristos dimpreună cu fraţii lui întru erezie, Eutihie şi papa, luptându-o pe aceasta.

După cum se ştie, viermii cei neadormiţi ai patriarhiei şi-au simţit atacată starea căldicică de apostaţi din cauza adevărurilor rostite public în conferinţele din ultima lună ţinute de teologul ortodox Danion Vasile. Aceştia au făcut spume la gură mai ales după publicarea replicii scrise de Danion împotriva mărturiilor mincinoase scrise de un oarecare Viorel Nistor şi răspîndite prin internet şi e-mailuri cu o viteză uimitor de suspectă. Unde era acest Nistor cu acoliţii săi de duh cînd sinodul lui Daniel s-a lepădat de Predania Bisericii, aprobîndu-l pe Corneanu sau cînd Bartolomeu Anania i-a împărtăşit sincer pe 2 „preoţi” greco-catolici declaraţi? Sau cînd e sincer Roncea cel cu epoleţi: cînd îi laudă pe fraţii de peste Prut că protestează împotriva pederastizării ţări sau cînd îi acuză tot pe aceştia de „kgb-ismul” de care el însuşi suferă? Din prisosul inimii grăieşte gura. Apoi, sub pretextul „păcii şi smereniei” pascale, s-a aşternut o tăcere care spune mai multe decît încă un nou atac războinic împotriva Cuvîntului lui Hristos.

Părintele Iustin suferă la spital. Nimeni nu ştie cît mai are de trăit. Cred însă că Dumnezeu nu-l va lua din această viaţă pînă nu se vor limpezi apele tulburate conştient şi organizat. Limpezirea însă – atunci cînd se va săvîrşi în tihnă – nu o vor vedea decît cei care au înţeles pînă acum pe ce plan se poartă acest război rece (căldicel, mai degrabă), care soi de draci anume îi mînă pe prigonitorii nu ai lui Danion, ci ai Adevărului rostit de fratele nostru întru credinţa Sfinţilor Părinţi. Niciodată nu s-a folosit mai mult trucul jidovesc de discreditare a unui om: atacă sursa argumentului, nu argumentul însăşi. Cei mulţi şi înfierbîntaţi însă nu au timp să vadă diferenţa, să mai cugete la întregul tablou care se pictează nu de ieri-de azi, ci de cînd răstignitorii Adevărului s-au îndreptăţit astfel: „ne este mai de folos să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul” (Ioan 11:50). Logic, nu? Doar că acest om este Omul: Hristos-Dumnezeu.

Să remarcăm: chiar dacă s-ar admite prin absurd că afirmaţiile rostite de Danion ar fi neortodoxe, neconforme cu Sfînta Predanie a Bisericii (a se vedea însă în acest sens materialul de mai jos, precum şi alte materile care vor apare aici), felul şi duhul în care au lucrat şi lucrează viermii neadormiţi (chiar şi cu bărbi şi sutane, plini de „smerenie” şi „dreaptă socoteală”) şi sprijinitorii acestora împotriva celor care Îl pun pe Hristos mai presus de oameni arată cine le este stăpînul, care este acelaşi cu tatăl puilor de vipere care au stat în faţa Mîntuitorului, L-au cunoscut, dar nu L-au primit.

~ + ~

Este patriarhatul de Constantinopol centrul Ortodoxiei ?

de părintele Patric Ranson

(Părintele Patric, împreună cu fiica sa Fotini, au fost ucişi în drumul lor spre aeroportul din Atena pe data de 25/12 decembrie 1992. Părintele Patric este francez şi a slujit în Paris, în jurisdicţia unui Sinod al Bisericii Ortodoxe Tradiţionaliste din Grecia)

Pentru a răspunde la această întrebare, unul dintre prietenii noştri ne-a sfătuit să începem prin a deschide Vieţile Sfinţilor. Dacă Patriarhia de Constantinopol este criteriul Ortodoxiei, ar trebui să existe numeroase mărturii în acest sens în enciclopedia vie a Tradiţiei şi a Credinţei Ortodoxe, adică Sinaxarele.

Am găsit, dimpotrivă, în aceste Sinaxare, mărturia potrivit căreia criteriul adevărului revelat este credinţa ortodoxă, corectitudinea ei, şi nu apartenenţa la o biserică sau alta, fie ea rusă, greacă, sârbă sau franceză, fie ea din Constantinopol sau din Moscova.

Să luăm exemple din teritoriul canonic al Patriarhiei de Constantinopol, din Noua Romă, sau chiar din Muntele Athos, care este considerat de către şefii actuali ai Fanarului ca aparţinând teritoriului acestei Patriarhii.

Nestorie a fost şi el patriarh al Constantinopolului şi  – când începea să-şi predice erezia – credincioşii şi preoţii se despărţeau de el şi refuzau să-i pomenească numele la Liturghie. Avem mărturia în viaţa Sfântului Ipatie din Rufinian, care este pomenit pe 17 iunie: „Când Nestorie venea din Antiohia pentru a primi titlul de patriarh al vestitului Oraş Imperial al Constantinopolului, aflându-se în suita lui Dionisie, care devenise Guvernatorul provinciei Orientum [1], Sfântul Ipatie are o vedenie în clipa în care Nestorie se apropie de cetate. El vede, în sfânta biserică din capitală, pe mireni punându-l pe Nestorie pe tron [2]; un glas se auzi îndată: „În trei ani şi jumătate, această neghină va fi smulsă”. Atunci Sfântul Ipatie începu să spună câtorva oameni, mai ales fraţilor din mănăstirea sa: „Acest om care tocmai soseşte îmi aduce multă nelinişte, fiii mei, căci am văzut că se va abate de la credinţă; dar nu va păstori decât trei ani şi jumătate”. Din întâmplare, Nestorie a aflat ce spunea Ipatie despre el şi de aceea, când a trecut prin apropierea mănăstirii sfântului, el a refuzat să intre ca să-l întâlnească, chiar dacă a fost până acolo peste tot şi chiar dacă a trecut, în vizita sa prin capitală, pe la toate mănăstirile şi la toţi egumenii şi ierarhii Bisericii. Cum a intrat în oraş şi a luat în stăpânire tronul patriarhal, a trimis la Sfântul Ipatie pe nişte clerici cu mesajul: „Mergeţi şi ziceţi acestui visător găunos: Voi domni douăzeci de ani în cetate şi ce vor fi atunci visele tale?” Sfântul Ipatie le răspunse: „Spuneţi patriarhului că dacă vedenia pe care am avut-o se împlineşte, aceasta este o descoperire dumnezeiască; dacă nu, este un vis, o închipuire pe care am avut-o ca orice om.” Citește mai mult…

Înştiinţare! Lumina Sfîntă s-a pogorît şi în acest an, la 14:06!

3 aprilie 2010 6 comentarii

2010:

MAI MULTE REPORTAJE >>> CENTRUL „MDN”

2006:

2009:

RUGĂCIUNEA PENTRU PRIMIREA LUMINII SFINTE CITITĂ DE PATRIARHUL IERUSALIMULUI

Stăpâne, Doamne, Iisuse Hristoase, Înţelepciune începătoare de lumină a Tatălui Celui fără-de-început, Carele locuieşti întru lumina cea neapropiată, Carele ai poruncit luminii să strălucească dintru întunerec, Carele ai spus să fie lumină şi a fost lumină, Doamne, Dătătorule- de-lumină, Carele ne-ai scos din întunericul înşelăciunii şi ne-ai călăuzit la lumina minunată a cunoştinţei Tale, Carele ai umplut de lumină şi bucurie tot pământul prin venirea Ta în trup aici şi cele de dedesubt prin pogorârea Ta la iad, după care Tu ai vestit lumina tuturor neamurilor prin sfinţii Tăi apostoli, Ţie Îţi mulţumim că prin credinţa cea dreaptă ne-ai scos din întuneric la lumină şi ne-am făcut fii ai luminii prin sfântul Botez şi am văzut slava Ta plină de har şi adevăr (Ioan 1, 14).

Dar o, Dătătorule-de-lumină Doamne, Carele eşti lumina văzută de cei care au stat în întuneric; Stăpâne Doamne, Carele eşti Lumina cea adevărată, care luminezi pre tot omul care vine în lume (Ioan 1,9), singura Lumină a lumii şi lumina vieţii oamenilor, de a Cărui slavă este plin tot universul, căci Tu ai venit ca lumină în lume prin pogorârea Ta în trup, deşi lumea a iubit întunericul mai mult decât lumina. Dătătorule-de-lumină, Doamne, ascultă-ne pre noi, păcătoşii şi nevrednicii robii Tăi, care în acest ceas stăm lângă acest preasfânt şi de-lumină-purtător Mormânt şi ne primeşte pre noi care cinstim Patimile Tale curate, preasfântă răstignirea Ta, moartea Ta de bună voie şi punerea şi îngroparea trupului Tău cel fără de viaţă în acest preacinstit Mormânt al Tău, şi Învierea Ta cea de a treia zi pre care începem să o prăznuim cu bucurie, pomenind pogorârea Ta la iad prin care ca un Stăpân ai slobozit prin strălucirea Dumnezeirii Tale sufletele drepţilor ţinute acolo, umplând cele mai de jos de lumină. De aceea prăznuind cu inimă plină de bucurie şi cu duhovnicească bucurie în această preabinecuvântată Sâmbătă, preamântuitoarele taine împlinite într-un mod dumnezeiesc, potrivit Ţie, pre pământ şi sub pământ, pomenind adevărata lumină lină (înveselitoare) şi de dorit, care a strălucit dumnezeieşte peste aceştia în cele mai de jos, şi într-un chip dumnezeiesc a strălucit din Mormânt, facem vădită Lumina care arată Teofania Ta, Cel care ai venit în lume pentru noi. Căci aşa cum în această noapte mântuitoare şi strălucitoare toate se umplu de lumină, cerul şi pământul şi cele de dedesubt prin taina fericitoare a pogorârii Tale la iad şi învierea Ta cea de a treia zi din mormânt, cei ce primesc cu evlavie din această Lumină neîncetat aprinsă şi pururea strălucitoare o trec celor ce cred în Tine, Lumina cea adevărată, şi noi Te chemăm şi Te rugăm, Preasfinte Stăpâne, ca să arăţi acest dar de sfinţire plin de harul Tău dumnezeiesc prin harul preasfântului şi de-viaţă-purtătorului Tău Mormânt şi să binecuvântezi şi să sfinţeşti pre cei ce se ating de ea cu cucernicie, slobozindu-i de întunericul patimilor, şi să ne faci vrednici de preastrălucitoarele Tale sălaşuri unde străluceşte lumina cea neînserată a Dumnezeirii Tale. Dă-le, Doamne, sănătate şi viaţă bună, umple casele lor de tot binele. Dătătorule-de-lumină, Stăpâne, ascultă-mă pre mine, păcătosul, în acest ceas şi dă-ne nouă şi lor să umblăm în Lumina Ta şi să locuim în ea cât timp vom avea lumina vieţii de faţă. Fă, Doamne, ca lumina faptelor noastre bune să lumineze înaintea oamenilor, ca ei să Te slăvească pre Tine împreună cu Cel fără-de-început al Tău Părinte şi Duhul Tău cel Sfânt. Căci Tu ne-ai aşezat lumină neamurilor, ca să luminăm pre cei ce umblă întru întuneric, dar lucrând răul, am iubit întunericul mai mult decât lumina, căci oricine face răul urăşte lumina, după cuvântul Tău cel nemincinos.

De aceea păcătuind, ne poticnim zilnic pentru că umblăm în întuneric. Dă-ne să vieţuim restul zilelor noastre cu ochii minţii luminaţi. Dă-ne să umblăm ca fii ai luminii în lumina poruncilor Tale, albeşte veşmântul strălucitor al sfântului Botez pre care l-am înnegrit cu faptele noastre, Cel ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină. Dă-ne să îmbrăcăm armele luminii ca să îndepărtăm pre stăpânul întunericului ce se preface în înger al luminii. Doamne, aşa cum în această zi ai strălucit celor ce şedeau în întuneric şi în umbra morţii, tot aşa străluceşte în inimile noastre lumina Ta neînserată, ca strălucind cu lumina aceasta şi arzând în credinţă, să Te slăvim pre Tine, singura Lumină lină a Luminii celei dătătoare-de-lumină în veci. Amin!

Traducere: Tradiţia Ortodoxă

A se citi şi:

(IV) Un profet contemporan al apostaziei: „… Aici nu poate fi vorba despre adevărata Biserică”

28 ianuarie 2010 4 comentarii

fragmentul precedent

Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut? (Matei 7, 22)

Al doilea nivel

La cel de-al doilea nivel de apostazie descris de arhiepiscopul Averchie, Bisericile Ortodoxe – ,,fiind în pas cu vremurile” – abandonează unele forme tradiţionale bisericeşti şi poziţii ecleziologice pe care le socotesc ,,învechite”, şi astfel se desprind şi ele de tradiţia care păstrează ,,savoarea” creştinismului primar. Acesta este unul dintre modurile prin care Ortodoxia devine o ,,pseudo-Ortodoxie” lumească. Esenţa Ortodoxiei nu poate fi transmisă când însuşi contextul primirii ei este aproape distrus.

Arhiepiscopul Averchie a explicat de ce Biserica Ortodoxă, precum a spus odată Sfântul Atanasie cel Mare, ,,nu trebuie să slujească vremurilor” (20).

,,Biserica nu se modelează niciodată după cele ale lumii. Într-adevăr nu, pentru că Domnul a spus ucenicilor Săi la Cina cea de taină: ,,Din lume nu sunteţi” (Ioan 15, 19). Noi trebuie să păzim aceste cuvinte dacă vrem să rămânem credincioşi adevăratului creştinism – adevăratei Biserici a lui Hristos, care dintodeauna a fost, este şi va fi mereu străină de această lume. Citește mai mult…

14 ianuarie: Cînd monahii nu trebuie să tacă, cum a murit Iulian Apostatul şi alte lucruri minunate

14 ianuarie 2010 4 comentarii

Biserica lui Hristos îl prăznuieşte astăzi pe Sfîntul Ierarh Vasile cel Mare, arhiepiscopul cetăţii Capadociei. Toţi creştinii au auzit de acest sfînt, dar, din păcate, foarte puţini îi cunosc viaţa şi lucrarea şi, din şi mai mare păcate, şi mai puţin doresc să-l cunoască pe Sfîntul Ierarh ca să-l urmeze în credinţă şi faptă. În acest sens, consider foarte important să atrag atenţia la cîteva momente de mare actualitate (vezi întîmplarea cu evreii) din bineplăcuta şi rîvnitoarea viaţă a sfîntului care L-a mărturisit pe Hristos indiferent de urmări, de contextul politic şi de cel ideologic în care se afla, tocmai pentru ca noi, cei mai mici, urmărindu-i cu smerenie şi dragoste viaţa, să lucrăm cele predanisite nouă de Sfîntul Ierarh prin faptele sale „intolerante, habotnice şi fundamentaliste”:

  • Cînd monahii trebuie să iasă la mărturisirea credinţei

Acest lucru înţelegîndu-l Sfîntul Vasile, nevrînd să fie pricinuitor de zavistie, s-a dus în pustia Pontului, unde a chemat prin scrisori şi pe prietenul său, pe Sfîntul Grigorie de Nazianz; acolo, adunînd cu dînsul mulţime de monahi, a făcut rînduială de viaţă monahală, fiind luminat de Duhul Sfînt, şi petrecea viaţa îngerească pe pămînt. Le ajuta lor la o viaţă ca aceea şi fericita Emilia, maica lui Vasile, petrecînd nu departe de ei, de cealaltă parte de rîu, în sat, şi de hrana lor îngrijindu-se; apoi, rămînînd văduvă, toată sîrguinţa o avea ca să placă lui Dumnezeu. Citește mai mult…

Felicit toată suflarea ortodoxă cu Naşterea Mîntuitorului Hristos!

6 ianuarie 2010 4 comentarii

(fraţilor, a se asculta cu atenţie următoarea cîntare)

~ + ~

Bucuriile Crăciunului – scrisoare către „oamenii mari”

Danion Vasile

Încep această scrisoare despre Crăciun mărtu­ri­sind ceea ce toţi creştinii adeveresc la prăznuirea Sfintelor Paşti: „Hristos a Înviat!”

Aceste cuvinte se spun primăvara, şi nu iarna: ştiu şi eu asta. Atunci de ce răstorn ordinea firească a lucrurilor?

Stimaţi părinţi (aş vrea să vă spun „iubiţi părinţi”, dar deoarece nu ne cunoaştem folosesc o formulă sobră), vă scrie un profesor de religie. Vă scriu pentru că am simţit nevoia să vă vorbesc în repetate rânduri. Am fost profesor de religie la o şcoală generală, la o şcoală postliceală, şi mai nou ţin ore la o grădiniţă creştină: am avut ocazia să cunosc un număr foarte mare de copii, de la trei până la peste douăzeci de ani, şi prin intermediul copiilor, mai mult sau mai puţin, i-am cunoscut şi pe unii părinţi. Citește mai mult…

Creştinismul şi prostia

6 ianuarie 2010 2 comentarii

Creştinismul neajutorat şi neputincios este o concepţie eretică deoarece nesocoteşte îndemnul Domnului (Matei 10:16: „fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii”) şi trece peste textele Sfîntului Pavel (Efeseni 5:17 „Drept aceea, nu fiţi fără de minte”, IITim. 4, 5: „tu fii treaz în toate…”, 7/7. 1,8: „să fie… treaz la minte” şi mai îndeosebi la ICorinteni 14:20: „Fraţilor, nu fiţi copii la minte; ci la răutate fiţi copii, iar la minte fiţi oameni mari”).

Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proşti. Ne cheamă să fim buni, blînzi, cinstiţi, smeriţi cu inima, dar nu tîmpiţi. (Numai despre păcatele noastre spune la Pateric „să le tîmpim”.) Cum de-ar fi putut proslăvi prostia Cel care ne dă sfatul de-a fi mereu treji ca să nu ne lăsăm surprinşi de satana? Şi-apoi, tot la I Cor. (14, 33) stă scris că „Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorînduielii”. Iar rînduiala se opune mai presus de orice neîndemînării zăpăcite, slăbiciunii nehotârîte, neînţelegerii obtuze.

Domnul iubeşte nevinovăţia, nu imbecilitatea. Iubesc naivitatea, zice şi Leon Daudet, dar nu la bărboşi. Bărboşii se cade să fie înţelepţi. Să ştim, şi ei şi noi, că mai mult rău iese adeseori de pe urma prostiei decît a răutăţii. Nu, slujitorilor diavolului, adică şmecherilor, prea le-ar veni la îndemînă să fim proşti. Dumnezeu, printre altele, ne porunceşte să fim inteligenţi. (Pentru cine este înzestrat cu darul înţelegerii, prostia – măcar de la un anume punct încolo – e păcat: păcat de slăbiciune şi de lene, de nefolosire a talentului. Iar cînd au auzit glasul Domnului Dumnezeu… s-au ascuns.)

fragment din „Jurnalul Fericirii”

25 decembrie: Sfîntul Spiridon, cîntarea deşartă, rîvna cea bună şi ruşinarea ereticilor

25 decembrie 2009 18 comentarii

Astăzi, 25 decembrie după calendarul papistăşesc-mamonic [notă: site-ul original nu funcționează] şi 12 decembrie după cel bisericesc, Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte pe cinstitul Ierarh Spiridon al Trimitundei, marele făcător de minuni. În acest sens, ţin să aduc la lumină cîteva fragmente mai puţin cunoscute, dar de mare folos, din slăvita viaţă a acestui mare Părinte al Bisericii lui Hristos, sărbătorit în această zi atît de Biserica Biruitoare din Ceruri, cît şi de Biserica Luptătoare de pe acest pămînt:

  • A cînta cu mîndrie în Biserică este urît Domnului

În insula aceia era un sat care se numea Eritra, departe de mitropolia Constandiei, nu mai mult de treizeci de stadii. Acolo mergînd marele Spiridon pentru oarecare trebuinţă, a intrat în biserică şi a poruncit unui diacon din cei ce erau acolo, să facă o sfîntă rugăciune pe scurt, pentru că sfîntul se ostenise de calea cea îndelungată, mai ales că era vremea secerişului şi era arşiţă mare. Iar diaconul acela cu zăbavă făcea ceea ce i se poruncise şi cu dinadinsul lungea rugăciunea, citind şi cîntînd cu mîndrie şi mărindu-se în deşert cu glasul său.

Deci fericitul, uitîndu-se la el, deşi era bun cu firea, îl ocărî cu asprime, zicîndu-i: „Taci!”. Şi îndată i s-a legat limba, încît nu numai glasul, ci şi vorba şi-a pierdut şi sta mut ca unul fără limbă. Atunci li s-a făcut frică la toţi care erau acolo, apoi s-a auzit despre aceea în tot satul şi s-au adunat toţi să vadă acea minune, iar diaconul a căzut la picioarele sfîntului rugîndu-se în tăcere, ca să i se dezlege limba. Se mai rugară pentru dînsul şi acei prieteni ai lui şi rudenii, încît abia l-au îmblînzit, pentru că sfîntul era aspru cu cei mîndri şi măreţi în deşert. Citește mai mult…

Fragmente relevante din viața Sfîntului Ierarh Nicolae

20 decembrie 2009 8 comentarii

Întrucît ieri, 6 decembrie după calendarul bisericesc (19 decembrie după cel mamonic), Biserica Ortodoxă l-a prăznuit pe Sfîntul Ierarh Nicolae, arhiepiscopul cetăţii Mira din ţinutul Lichia, mare făcător de minuni, aş dori să atrag atenţia asupra cîtorva momente din viaţa sfîntului, pe care orice creştin o poate găsi în proloage sau sinaxare:

1. Cu referire la momentul în care Nicolae, încă preot fiind, a fost chemat, prin lucrare dumnezeiască, la treapta arhierească, citim:

Poporul dădea mulţumire lui Dumnezeu şi se bucura, dar Sfîntul Nicolae se lepăda a primi acea treaptă, nesuferind lauda omenească. Însă, fiind rugat de tot soborul cel sfinţit şi de cel mirenesc, chiar fără voia lui l-au ridicat pe scaunul arhieresc, căci printr-o vedenie dumnezeiască a fost îndemnat la aceasta, pe care a avut-o mai înainte de moartea arhiepiscopului.

Vedem că fericitul Nicolae, vieţuind ca un creştin sincer şi smerit, care se ferea de slava cea deşartă a lumii, nu dorea să primească marea chemare de a fi episcop. Adică Nicolae, la fel ca şi mulţi alţi sfinţi ierarhi, s-a comportat opus felului actual în care se înţelege ridicarea cu orice preţ în treaptă – bani, scheme, compromisuri, pile, într-un cuvînt: masoni. Citește mai mult…

O viaţă de episcop ortodox

17 decembrie 2009 5 comentarii

În această zi, după calendarul ortodox, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Ioan, episcopul Polivatului, făcătorul de minuni.

Cuviosul Părintele nostru Ioan încă de pe când era tânăr ura desfătările şi plăcerile şi-şi împodobea viaţa cu post şi înfrânare. Pentru aceasta a şi fost hirotonit episcop al Polivatului, urcând în chip legiuit toate treptele bisericeşti. După ce i s-a încredinţat păstorirea poporului, a adăugat la nevoinţele lui pustniceşti de mai înainte, alte nevoinţe, iar la osteneli alte osteneli.

Când Leon Isaurul a luat cu nevrednicie sceptrul împărăţiei şi a început să hulească sfintele icoane, acest sfânt bărbat s-a dus la Constantinopol şi a mustrat cu tărie necredinţa împăratului. Apoi s-a întors la turma sa, i-a învăţat pe credincioşii săi cu de-amănuntul credinţa şi i-a făcut să fie gata cu toţii să-şi verse sângele pentru dreapta credinţă. Vieţuind aşa, a părăsit cele de jos şi s-a mutat la Domnul pe Care Îl dorea.

Citind această scurtă relatare despre viaţa episcopului Ioan, înţelegem lesne ce înseamnă un episcop ortodox şi vedem că în zilele noastre (adică în vremurile de pe urmă) episcopii, mitropoliţii şi patriarhii bisericilor oficiale se aseamănă întru totul nu episcopului Ioan, ci împăratului nelegiuit Leon Isaurul. Şi nu doar că se aseamănă, ci îl şi întrec în viclenie şi apostazie, pentru că acest Leon hulea sfintele icoane, pe cînd ierarhii ecumenişti nu hulesc doar icoanele prin erezia ecumenistă pe care o împărtăşesc, ci pe însuşi Hristos Dumnezeu şi Biserica Sa, declarînd că nu există „Una, Sfîntă, Sobornicească şi Apostolească Biserică” şi că fiecare credinţă ne poate mîntui.

Şi mai vedem încă ceva, dacă sîntem sinceri cu noi înşine: că în bisericile oficiale ecumeniste nu doar că nu există un „episcop Ioan”, dar că nici nu poate răsări unul ca acesta, în condiţiile actuale, întrucît Sistemul bisericesc oficial, în esenţa sa antihristică, este incompatibil cu asemenea episcopi care (1) mustră cu tărie necredinţa împăratului, care (2) îşi păzeşte şi (3) îşi învaţă turma cu de-amănuntul credinţa, care-i (4) face pe cei păstoriţi să fie gata cu toţii să-şi verse sîngele pentru dreapta credinţă. Şi oare Îl doresc cu adevărat pe Dumnezeu ierarhii ecumenişti, aşa cum citim că Îl dorea sfîntul Ioan? Sau sînt gata, de fapt, să-şi păstreze „treapta” de dragul lepădării dreptei credinţe, ca să fie bine văzuţi şi îndestulaţi în această viaţă şi în acest Sistem din care se hrănesc?

Predică: Despre ADEVĂRATA Biserică

13 decembrie 2009 34 comentarii

Ii invit pe cei sinceri in cautarea Adevarului sa citeasca cu atentie urmatorul material.

Predica in Duminica a 24-a dupa Rusalii
9/22 noiembrie 2009

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh!

Am calatorit peste tot in lume si am avut o buna ocazie sa observ Bisericile “Ortodoxe” Oficiale in actiune. Ele tin o noua credinta, anume aceea ca parohia si episcopul pomenit la Liturghie pot avea credinte diferite, se pot raporta diferit la Dumnezeu si la cele ce tin de mantuire. Acesta este ecumenismul!

O astfel de ecleziologie da dovada ca nu mai exista nici cea mai mica urma de intelegere asupra faptului ca Biserica Ortodoxa a lui Hristos este Trupul Sau Cel Viu.

Dar daca vrem sa aflam raspunsuri privitoare la mantuire sa mergem la Sfintii Parinti! Si astazi pentru toate problemele aparute vom merge la ei si-i vom ruga sa ne dea adevaratul raspuns, caci ei au totdeauna raspunsul, ei sunt in Adevar. Ei ne vor oferi adevarata intelegere asupra Bisericii lui Hristos.

Citește mai mult…