UNDE și CUM a murit „mitropolitul” Nicodim Rotov, tatăl duhovnicesc al „patriarhului” Kiril

”Mitropolitul” Nicodim Rotov şi iezuitul Miguel Arranz

Metaniile ortodoxe și cele catolice folosite de „mitropolitul” Nicodim Rotov

Slujba de pomenire a ereticului Nicodim Rotov la Vatican

Notă „Popas Alternativ”: 

Nicodim Rotov s-a născut în 1929 și a murit pe 5 septembrie 1978. În 1960, la „recomandarea” KGB-ului sovietic, a fost numit șef al Departamentului Relații Bisericești Externe al „Patriarhiei Moscovei” (PM), funcție în care s-a aflat pînă în 1972. A fost reprezentantul oficial al PM la „Consfătuirile panortodoxe” de la Rodos din 1961, 1963, 1964 și la cea din Chambesy din 1968 care au pregătit terenul pentru „Sinodul Panortodox”. Este cunoscut ca cel mai ecumenist „ierarh” al PM din secolul 20, o bună parte din biografia sa fiind jertfită pe altarul întîlnilor și conslujirilor ecumeniste cu Vaticanul – a 2-a casă a „mitropolitului” Nicodim Rotov. Ilustrativ este cazul cînd pe 14 decembrie 1970, în catedrala „Sfîntul Petru” din Vatican, Rotov i-a împărtășit pe „preoții” catolici – faptă vădit anti-canonică și eretică. Pe lîngă acestea, Rotov a susținut că „ateismul de tip comunist” nu este rău, întrucît „conține în sine principii morale care nu contravin normelor creștine”. Lucrarea ecumenistă intensă a lui Nicodim Rotov nu constituie o excepție, o particularitate personală a acestuia, ci reprezintă o urmare firească sau, altfel spus, faza a doua a serghianismului (relevant despre serghianism aici) – erezia pe baza căreia fost formată (de către Stalin în septembrie 1943) actuala „Patriarhie a Moscovei” – condusă în prezent de eresiarhul Kiril Gundeaiev. Înainte de și pe vremea cînd era arhiepiscop de Vîborg, actualul „patriarh” Kiril a fost ucenicul favorit al „mitropolitului” Nicodim, fiind tuns de către acesta în monahism în 1969.

Moartea subită a lui Nicodim Rotov a avut loc în contextul vizitei acestuia în fruntea delegației PM cu ocazia intronizării papei Ioan Paul I. 

„Mitropolitul” Nicodim Rotov cu actualul „patriarh al Moscovei” Kiril Gundeaiev

(de la stînga la dreapta) Kiril Gundeaiev (actualul „patriarh” Kiril), Nicodim Rotov, Alexei Osipov

FRAGMENT din interviul cu iezuitul Miguel Arranz, martor ocular al morții lui Nicodim Rotov, prezent la întrevederea acestuia cu papa, ca interpret pentru limba rusă al papei. Interviul a fost acordat în 2006 periodicului italian 30 Giorni.

Cum părtășia cu erezia împiedică apropierea de Dumnezeu

Găsim următoarea povestire (nr. 49) în Limonariu, una din cărțile de seamă ale Ortodoxiei scrisă de sfîntul Ioan Moshu în sec. 7: 

---

Preotul Anastasie ne povestește și această întâmplare.

Cînd Chivemer a ajuns duce al Palestinei, înainte de toate a venit să se închine în biserica Sfintei Învieri a lui Hristos Dumnezeu. Pe cînd se apropia, a văzut un berbec pornindu-se cu furie împotriva lui voind să-l împungă. Cuprins de mînie și frică, ducele s-a dat înapoi. Azaria, păzitorul Sfintei Cruci și ceilalți însoțitori l-au întrebat:

Unica osîndire îngăduită

A. Delimitarea între scăderile morale şi păcatele împotriva credinţei

În istorisirile de demult citim: Un sihastru a văzut pe un oarecare frate al său că greşea şi a început să se tînguiască: „Vai mie! Cum fratele meu greşeşte acum, poate şi eu voi gre­şi mîine!” După aceasta, întorcîndu-se către ucenicul său, a adăugat: „În orice greu păcat ar cădea în prezenţa ta vre­un frate, tu să nu îl osîndeşti! Ci chiar trebuie să fii încredinţat că tu păcătuieşti mai mult decît el, chiar dacă aces­ta ar fi un om din lume. Ca o excepţie de la această pravilă trebuie să fie situaţia în care auzi pe cineva că aduce hulă lui Dumnezeu ori că vorbeşte ceva eretic.”

Această povestire de la Sfinţii Părinţi ilustrează în chip minunat răspunsul ortodox despre cum trebuie să fie relaţionarea noastră către cele două posibi­le chipuri de oameni păcătoşi: 1) cei ce păcătuiesc în comportarea lor morală şi 2) cei ce păcătuiesc împotriva credinţei.

Către primii trebuie să avem îngădu­inţă şi să nu-i osîndim, deoarece şi su­fletele noastre sînt păcătoase, iar prin osîndire devin şi mai păcătoase. Însăşi Biserica cu mărinimie rabdă şi lecuieşte asemenea păcătoşi, aşteptînd pocăinţa şi îndreptarea acestora. La astfel de păcătoşi se referă dumnezeieştile cuvinte că trebuie întotdeauna să-i iertăm dacă se căiesc, şi nu doar de şapte ori pe zi, ci pînă la de şaptezeci de ori cîte şapte (Mt. 18, 21-22; vezi Lc. 17, 4).

DE CE adevăraţii ortodocşi sînt cu adevărat ortodocşi – împotriva poziţiei cripto-ecumeniste (I)

~ + ~

Un răspuns către pr.Vasile Gregoriades şi o justificare a ruperii comuniunii cu episcopii ecumenişti

Diavolul îi ispiteşte pe credincioşi în orice veac pe diferite căi: persecuţii, invazii străine, ademenirea cu farmecele lumeşti. Printre cele mai eficiente curse ale lui se află erezia şi schisma care, prin ruperea creştinilor de Biserică, îi depărtează de Hristos şi îi duce în înşelăciune duhovnicească şi apostazie. Șirul ereziilor care au pus la încercare Biserica de-a lungul veacurilor este lung: arianismul, nestorianismul, monofizitismul, iconoclasmul, papismul, protestantismul şi multe altele. În zilele noastre şi-a făcut apariţia o nouă erezie care caută să-i adune pe toţi laolaltă şi din această pricină i se spune în mod nimerit ,,pan-erezie”. Aceasta este ecumenismul, pe care-l putem defini pe scurt ca fiind convingerea potrivit căreia sectele pe care Biserica le-a considerat în trecut eretice şi despărţite de ea sunt, de fapt, parte din ea într-un fel. Ameninţarea pe care o reprezintă ecumenismul pentru Biserică este poate mai mare decât cea a oricărei alte erezii din trecut, din două motive. În primul rând, până acum, cea mai mare parte din Biserică a cedat în faţa tentaţiei sale. În al doilea rând, roada ecumenismului este aceea de a tăgădui ideile fundamentale cu privire la ,,Ortodoxie” şi ,,erezie” aşa cum le-a  înţeles Biserica încă de la începuturi.

Cine este patristic ?

de Părintele Patric Ranson

Termenul de “patristic” este folosit pentru a desemna ceea ce face trimitere la Părinţii Bisericii, la vremea lor, la autoritatea sau chiar la duhul lor. Nimic mai de dorit ca această referinţă, pe marginea căreia un Părinte ca Iustin Popovici remarca în prefaţa lucrării sale, Filosofia ortodoxă a Adevărului: «Sfîntul Ioan Damaschinul a stabilit odată pentru totdeauna principiul călăuzitor pentru dogmatistul ortodox, atunci cînd a amintit de propria lui menire, în introducerea la sistemul său dogmatic, Expunerea pe scurt a credinţei ortodoxe: „Nu vreau să spun nimic de la mine însumi, vreau doar să arăt pe scurt ceea ce au spus înţelepţii lui Dumnezeu”» (Philosophie Orthodoxe de la Vérité (Filosofia Orthodoxă a Adevărului), Ed. l’Age d’Homme, Lausanne, 1992, p. 49).

Din păcate, referirile la Părinţii Bisericii nu implică întotdeauna aceeaşi smerenie faţă de vistieria credinţei, pe care Părinţii au redat-o în chipul cel mai potrivit, după prooroci şi Apostoli, sub călăuzirea Sfîntului Duh. Acest termen de “patristic”, adesea greşit întrebuinţat, sfîrşeşte prin a desemna o limitare – în timp şi spaţiu – şi o exterioritate care reduc învăţătura şi propovăduirea Apostolilor şi a Părinţilor la un corp de doctrine sau de texte pe care specialistul le analizează şi le disecă fără sfîrşit, pornind de la alte metode decît cele ale Părinţilor.

(V) Un profet contemporan al apostaziei: „Aceştia trăiesc cu adevărat fără conştiinţă!”

fragmentul precedent

Doamne, Doamne, au nu cu numele Tău am proorocit ?

Şi cu numele Tău draci am scos? Şi cu numele Tău multe minuni am făcut? (Matei 7, 22)

Al treilea nivel [al apostaziei]

Interpretarea de roluri

Arhiepiscopul Averchie a identificat un alt semn că Bisericile Ortodoxe, chiar atunci când aderau la toate formele exterioare, pierdeau savoarea Ortodoxiei. Acesta consta în faptul că ocârmuitorii şi reprezentanţii ortodocşi erau nevoiţi să interpreteze ,,roluri”. Interpretarea de roluri apare atunci când, din ambiţie lumească, oameni mici vor să ocupe poziţii care au fost rânduite în Biserică pentru oameni de un calibru duhovnicesc înalt. În cele mai multe cazuri, cei care interpretează roluri, neavând ei înşişi nici o autoritate duhovnicească autentică, trebuie să dobândească această autoritate din afară, recurgând la ceea ce arhiepiscopul Averchie numea ,,a face pe plac oamenilor”.

Despre aceasta a vorbit Sfântul Apostol Pavel, care, în primii ani ai creştinismului, trebuia să arate diferenţa dintre adevăraţii reprezentanţi ai lui Hristos şi ,,cei ce fac pe plac oamenilor”: ,,Că de aş plăcea încă oamenilor, nu aş fi slugă lui Hristos” (Galateni 1, 10). ,,Ci precum ne-am adeverit de la Dumnezeu a fi credincioşi a primi Evanghelia, aşa grăim; nu ca şi cum am plăcea oamenilor, ci lui Dumnezeu, celui ce cearcă inimile noastre. Că niciodată întru cuvânt de măgulire am fost la voi, precum ştiţi, nici prin prilej de lăcomie; Dumnezeu este martor; nici căutând de la oameni slavă …” (I Tesaloniceni 2, 4-6).

[no comment] 2 afişe ale filmului „2012”

(III) Un profet contemporan al apostaziei: „Cineva trebuie să fie cu totul străin de adevăratul creştinism ca să nu înţeleagă toate acestea !”

Doamne, Doamne, au nu cu numele Tău
am proorocit ? Şi cu numele Tău draci am scos ?
Şi cu numele Tău multe minuni am făcut ? (Matei 7, 22)

Trei niveluri de apostazie

Cercetând scrierile despre apostazie ale arhiepiscopului Averchie, se pot discerne trei niveluri despre care a vorbit, aceste niveluri avansând de la cel mai evident către cel mai greu de constatat.

Primul nivel

La primul nivel este pierderea ,,savoarei” creştinismului de către creştinătate în general. Rădăcinile acesteia se află în schisma dintre Răsărit şi Apus şi în formarea treptată în Apusul medieval a unui ,,nou creştinism”, în care raţiunea căzută a omului – mai degrabă decât tradiţia revelată dumnezeieşte – a devenit criteriul adevărului. În esenţă, această schimbare în perspectivă de la spiritual către natural a condus, prin Renaştere şi ,,Iluminism”, către materialismul arogant al vremurilor noastre – un materialism care a orbit duhovniceşte omul modern (11). ,,Poate fi zărită – scria arhiepiscopul Averchie – un fel de mână neagră care acţionează raţional, ce lucrează pentru a lega oamenii pe cât de strâns posibil de această viaţă pământească, temporară forţându-i să uite viaţa viitoare, viaţa veşnică care ne aşteaptă fără îndoială pe toţi” (12).

Lumina Sfîntă şi ecumeniştii

Mulţi ecumenişti nu ezistă să îşi justifice apostazia prin următoarea afirmaţie: “dacă noi suntem eretici şi lipsiţi de har, Lumina Sfîntă nu s-ar coborî la Ierusalim în Săptămâna Patimilor”. Acest argument nu este adevărat cel puţin din următoarele motive.

În primul rând, a fost dintotdeauna acceptat  în Ortodoxie faptul că cele sfinte vor rămâne întotdeauna sfinte, fie că se află în mâinile ortodocşilor, fie că în cele ale necredincioşilor. Ştim aceasta de la moaştele Sfinţilor care lucrează permanent minuni, indiferent de cine le ţine în păstrare. Acelaşi lucru se poate spune şi despre obiectele sfinte pe care Sfinţii le-au purtat sau le-au sfinţit prin vărsarea sângelui lor. Iarăşi se poate spune acelaşi lucru despre locurile sfinte pe care Domnul nostru şi Sfinţii le-au sfinţit cu prezenţa lor sau prin faptele de virtute care au fost săvârşite acolo.

Prin urmare, concluzionăm că Lumina Sfîntă nu vine mulţumită patriarhului Ierusalimului, ci aceasta se coboară în ciuda prezenţei patriarhului Ierusalimului.

Actual şi zguduitor: Ar trebui să fie Biserica ,,în pas cu vremurile” ? – de vlădica Averchie Tauşev (ROCOR)

Într-o vreme în care sub numele de creştinism, chiar creştinism ortodox, este oferit oamenilor orice fel de compromis şi surogat, oameni a căror sete duhovnicească poate fi ostoită doar cu Adevărul care nu cunoaşte compromisul, s-au împuţinat păstorii spirituali care vorbesc cu sinceritate cuvântul mântuitor. Arhiepiscopul Averchie, stareţul Mânăstirii Sfintei Treimi din Jordanville, New York, şi un ierarh conducător al Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora, este unul dintre aceşti puţini. În paginile ziarului religios rus publicat de mânăstire, Orthodox Russia, vocea sa se face auzită neîncetat, chemând la credincioşia faţă de Sfânta Ortodoxie şi avertizând despre judecata iminentă a lui Dumnezeu asupra acestei generaţii rele.

* * *

,,Ştim că trebuie să slujim, nu vremurilor, ci lui Dumnezeu”

Sfântul Atanasie cel Mare, Epistolă către Dracontie

În pas cu vremurile ! Iată lozinca tuturor acelora care, în vremurile noastre, se străduiesc atât de intens să conducă Biserica lui Hristos departe de Hristos, să conducă Ortodoxia departe de adevărata mărturisire a credinţei creştine ortodoxe. Probabil, această lozincă nu răsună întotdeauna, nici pentru oricine atât de tare, clar şi făţiş – dar aceasta ar putea îndepărta ceva, până la urmă ! Faptul important este urmarea practică a acestei lozinci în viaţă, strădania într-un fel sau altul, într-un grad mai mare sau mai mic, de a o pune în practică.

Osîndirea ereticilor: poziţia Bisericii Ortodoxe

Satana cel mai cu osârdie ne influenţează să osândim pe alţii pentru neputinţele lor fireşti, lucru pe care Dumnezeu îl opreşte; nu însă şi pentru credinţa rătăcită, care ar fi de osândit. Prin aceasta, satana se străduieşte să aşeze o aureolă unei false virtuţi a osândirii aproapelui, fratelui nostru, iar osândirea ereticilor fanatici o prezintă ca mărginire şi obscurantism.

Sfânta Biserică, prin puterea dată ei de Domnul nostru Iisus Hristos şi de la Sfinţii Apostoli, dă dreptul de a osândi numai pe o categorie de oameni – ereticii, cei ce deformează credinţa ortodoxă. Conform convingerii de nezdruncinat a luminaţilor şi plini de har Sfinţi Părinţi ai Ortodoxiei, ereticii sunt cei mai rafinaţi slujitori ai satanei. Pentru că ei par a propovădui pe Dumnezeu, dar ne conduc către diavol; par a se prezenta cu Biblia în mână, dar ne aruncă în iad; zic că ne cheamă la mântuire, dar ne duc la pierzare.

Numai Domnul nostru Iisus Hristos, prin Sfânta Sa Biserică, a făurit minunatul drum către mântuire al omului, prin harica lui unire cu Dumnezeu. Dogmele şi canoanele aşezate de către Sfânta Biserică Ortodoxă sunt semne păzitoare pe acest unic drum mântuitor, semne care ne feresc de abaterile către stânga, ca şi către dreapta. Dogmele nu sunt scolastică înzorzonată şi stearpă.

Sfîntul Ioan Iacob Românul despre fraţii cei mincinoşi

În Pateric scrie că Sfinţii Părinţi ai Schitului au profeţit despre neamul cel de pe urmă. A întrebat unul: Ce lucrăm noi? Şi răspunzând unul dintre dânşii, Marele Avă Ishirion a zis: noi am lucrat poruncile lui Dumnezeu. Şi iarăşi întrebând a zis: cei de după noi ce vor face oare? Şi a zis: vor face numai pe jumătate din cât am lucrat noi. Dar cei de după dânşii ce vor face? Şi a zis: neamul acela nu va putea face nimic; ci le va veni ispită şi cei care se vor afla încercaţi în vremea aceea vor fi mai mari decât noi şi decât părinţii noştri.

Ce ispită înfricoşătoare va fi oare, să se arate lămuriţi cu toate că nu vor avea nici o lucrare şi vor fi mai mari decât pustnicii cei mai minunaţi?

Ispita neamului celui de pe urmă a şi sosit, mai grozav acum, cu apropierea venirii lui Antihrist încât ameninţă să-i piardă pe cei aleşi.

Şi nu-i atât de periculoasă ispita care vine de la vrăjmaşii lui Dumnezeu, de la atei, de la cei cu grija numai la cele pământeşti sau de la cei destrăbălaţi cari nu pot uşor să vatăme pe creştini. Pericolul vine de la fraţii cei mincinoşi, cari sunt duşmani ascunşi cu atât mai periculoşi, cu cât cred că ei sunt fraţi curaţi. Predică şi ei Ortodoxia, dar oarecum schimbată şi prefăcută după placul lumii acesteia şi a stăpânitorului acestei lumi.

Predica lor e ca o hrană prielnică care a început să se strice şi în loc să hrănească otrăveşte pe cei cari o mănâncă. Ei aduc tulburare în rândurile creştinilor. Aceştia sunt ispita cea mare a neamului celui de pe urmă. Despre ei a profeţit Domnul că voi fi în veacul cel de apoi. “Mulţi vor veni întru numele Meu şi pe mulţi vor înşela.”(Matei cap. 5)

Vorbesc şi fraţii mincinoşi de Sfânta şi Preadulcea Ortodoxie; de dragoste, de curăţie, pentru fapta bună, de smerenie şi de virtute, şi ajută obştile creştineşti. Cât de greu pentru ortodocşii cei curaţi şi simpli să înţeleagă pe cine au înaintea lor. Cât e de uşor să fie atraşi de ideile lor cele «filosofice» şi să îi creadă. Dacă răscoleşte cineva adânc în sufletele acestor oameni, va găsi nu dragostea cea fierbinte pentru Dumnezeu, ci închinarea unui idol care se numeşte „om”. [umanismul –n. ed.] (tradusă din greceşte).

De multe ori înşeală răutatea, prefăcându-se în chipul faptei bune. După cum a spus şi Sfântul Dorothei: „Nici o răutate şi nici unul dintre eresuri, nici însuşi diavolul nu poate să înşele pe cineva, numai dacă se preface în chipul faptei bune”. „După cum şi Sf. Apostol zice că însuşi diavolul se închipuie un înger luminat. Neghină numeşte Sf. Vasile cel Mare pe ereticii cari strică învăţăturile Domnului şi amestecându-se ei cu trupul cel sănătos al Bisericii ca, fiind neobservaţi, să facă vătămare. (Din Catehismul Sf. Chiril Patriarhul Ierusalimului pag. 121).

Sursa

Dedesubturile „sinodului” al 8-lea

Patriarhii-cheie: Bartolomeu şi Kiril

Cursul aparent liniştit al Postului Mare în lumea creştină a fost întrerupt de mesajul într-adevăr senzaţional venit din Constantinopol, adică Istanbulul turcesc. Patriarhul Ecumenic Bartolomeu a trimis capilor Bisericilor Ortodoxe locale oficiale, majoritatea cărora sînt sateliţi ai patriarhiei de la Constantinopol, invitaţii de a sosi în lunile iunie şi decembrie ale acestui an la întîlniri dedicate pregătirilor viitorului Sinod Panortodox.

Din anii ’60 ai secolului trecut, atunci cînd a început mişcarea pentru convocarea unui asemenea Sinod, promotorii lui evită tradiţionala denumire de „Ecumenic”, arătînd prin aceasta că astfel se numeau, în istoria Bisericii, Sinoadele comune ale părţii răsăritene şi apusene ale încă Unei Biserici a Toată Lumea. Rezultă că prin denumirea însăşi a Sinodului făuritorii lui îi conferă o anumită perspectivă „ecumenică” axată chiar pe punctul-cheie al Bisericii Apusene, pe centrul tradiţional, după cum se exprimă aceştia, al „vechiului creştinism nedezbinat” – Roma.

mitropolitul-cardinal Nikodim (Rotov)

Anume acolo, pe 5 septembrie 1978, a murit într-un mod enigmatic, chiar la picioarele întîistătătorului Romei Ioan Paul I, unul dintre tătucii-întemeietori ai actualei „mişcări presinodale” din cadrul „ortodoxiei mondiale” ecumeniste, mitropolitul de Leningrad Nikodim (Rotov). Unul dintre cei mai apropiaţi şi iubiţi ucenici ai lui Nikodim era pe atunci arhiepiscopul de Vîborg, în prezent Patriarhul Moscovei şi al Întregii Rusii Kiril (Gundeaiev). Împrejurările morţii mitropolitului Nikodim s-au dovedit a fi profund simbolice – acesta era un mare cinstitor al Bisericii Catolice, şi-a dedicat lucrarea de doctorat Papei Ioan al XXIII-lea, iar fiecare călătorie la Roma o considera drept „pelerinaj la scaunul Apostolic”. Treptat, prin concepţiile sale religioase, Nikodim a devenit un catolic sincer şi autentic, fapt ce a generat convingerea comunităţii bisericeşti conservatoare din acea vreme că acesta ar fi fost un cardinal secret. Dacă este adevărat sau nu, acum este anevoios să verificăm, însă în ultimii ani au fost publicate mai multe mărturii care confirmă slujirea de către Nikodim a „messe”-lor private” conform ritualurilor papistăşeşti. Din iniţiativa lui a fost adoptată şi scandaloasa hotărîre a Sfîntului Sinod al BORu din 1969 cu privire la admisibilitatea împărtăşirii ortodocşilor la catolici şi invers. Doar după moartea lui Nikodim această hotărîre a fost anulată pe neobservate.

Cu intenţia „latinizării”, mitropolitul Nikodim îşi promova şi lucrarea sa ecumenistă a cărei direcţie principală era participarea BORu din acea vreme la lucrările Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB), preponderent protestant. Prima funcţie serioasă din străinătate a încă cu totul junelui său ucenic – arhimandritul Kiril (Gundeaiev) – a fost anume funcţia de reprezentant al BORu la Consiliul Mondial al Bisericilor, cu sediul la Geneva. Direcţia carierei bisericeşti şi modul de gîndire al actualului patriarh Kiril au fost modelate de mitropolitul Nikodim, de tipul lui de religiozitate, de idealurile şi visurile sale, cel mai important dintre care era „unirea cu Măreaţa Biserică a Apusului” prin desfăşurarea unui Sinod Ecumenic.

patriarhul Kiril Gundeaiev la început de carieră

Oare nu ar trebui să ne pară firesc şi logic faptul că în patriarhatul lui Kiril aceste scopuri vor începe să prindă viaţă, întrucît primul ucenic al lui Nikodim a devenit Patriarh ca şi cum în „locul” învăţătorului său căruia din pricina unor extraordinare trăsături sclipitoare şi ieşite din comun nu i s-a permis de către subjugatorii-comunişti să ocupe în 1971 cel mai înalt post din BORu? Oamenii din anturajul apropiat al lui Kiril pot confirma că acesta nu şi-a ascuns niciodată ambiţia de a deveni patriarh, această dorinţă nefiind, însă, explicată de el ca „o sete de putere”, ci ca o anume datorie faţă de răposatul său învăţător, ca pe o obligaţie de a duce pînă la capăt măreaţa lucrarea mondială a acestuia.

Prin analogie cu Nikodim, Kiril este de asemenea perceput de comunitatea contemporană tradiţionalistă ca fiind un „cardinal secret”. Însă actualul Patriarh ţine cont de erorile învăţătorului său şi nu înclină să acţioneze atît de rapid şi direct. Acesta şi-a dedicat primele sale săptămîni de patriarhat consolidării în conştiinţa maselor a imaginii sale „conservatoare”, în mod intenţionat (de aceea, nu tocmai firesc) subliniindu-şi fidelitatea faţă de tradiţie şi chiar (pentru prima dată în viaţă!) citind Canonul de pocăinţă al Sfîntului Andrei Criteanul în limba slavonă bisericească.

O oarecare reducere a activităţii publice a lui Kiril imediat după alegerea şi numirea sa ca Patriarh, dar, îndeosebi, la începutul Postului Mare, este menită, după cum se pare, „să obişnuiască” comunitatea bisericească cu o personalitate atît de neobişnuită şi scandaloasă la scaunul patriarhal, să ajute acestei comunităţi să depăşească „frica” şi nemulţumirea iniţială. Amploarea mişcării celor ce nu-l pomenesc pe noul patriarh (în special în Biserica Ortodoxă din Ucraina) indică faptul că orice mişcare bruscă sau declaraţie revoluţionară din partea lui Kiril este capabilă să aducă Patriarhia Moscovei pe marginea prăpastiei dezbinării. De fapt, acesta nu a izbutit să evite pe deplin acest gen de declaraţii, fapt ce a dus la aprinse discuţii bisericeşti purtate în jurul ideilor lui Kiril despre „iubirea trupească” ca „plinătate a vieţii” şi declaraţia acestuia din Săptămîna Triumfului Ortodoxiei precum că dezbinarea este mai groaznică decît erezia.

Într-adevăr, acum patriarhul Kiril deschide o pagină nouă şi istorică a „slujirii sale întîistătătoare” – el devine unul dintre Părinţii „Sinodului PanOrtodox” în curs de convocare, sinod cunoscut în predania ortodoxă cu numele apocaliptic de „al optulea Sinod Ecumenic”. Orientarea acestui Sinod spre „înlăturarea tragicei dezbinări a Bisericii în Răsăriteană şi Apuseană” este trasată direct de patriarhul ecumenic Bartolomeu care califică „rezultatele generale ale dialogului dintre Biserica Ortodoxă şi cea Catolică” ca fiind scopul principal al Sinodului. Cu alte cuvinte, însuşi apropiatul Sinod poate fi înţeles ca „un rezultat” al acestui dialog, ca o antecameră a unui Sinod mai larg, pe care patriarhul ecumenic îl va putea numi cu conştiinţa curată „a toată lumea (Ecumenic)”, întrucît acum această denumire este considerată de Bartolomeu ca fiind nepotrivită pentru Sinodul care este „doar al părţii Răsăritene” a „Bisericii Ecumenice”.

În „ortodoxia mondială” s-a creat o situaţie nemaiîntîlnită în care ambii patriarhi-cheie – cel al Constantinopolului şi cel al Moscovei – sînt orientaţi spre apropierea şi chiar „unirea” cu Roma. Însă, în timp ce turma patriarhului ecumenic este pregătită, în mare parte, pentru un asemenea act şi gîndeşte în concepte pe deplin „ecumenice”, patriarhului Moscovei îi este pusă în faţă sarcina deloc uşoară de unire a predispoziţiilor izolaţioniste caracteristice poporului ortodox rus (stimulate de retorica anti-apuseană a Kremlinului) cu acceptarea catolicilor în calitate de „fraţi” la fel de „creştini”, doar că „de altă tradiţie”, „fraţi” cu care ruşii împart paşnic „teritoriile canonice”. În pofida tuturor declaraţiilor cvasiconservatoare ale lui Kiril, acesta nu a refuzat niciodată Bisericii catolice vrednicia canonică, nu a negat „harul” tainelor săvîrşite de aceasta, cu orice prilej şi în toate chipurile demonstrîndu-şi loialitatea faţă de ierarhia catolică. Ultimul exemplu – sfinţirea unei biserici a BORu din Spania, la care atunci Kiril, fiind încă mitropolit, l-a invitat pe episcopul local al bisericii romano-catolice, subliniind în acest context că prezenţa acestuia este una obligatorie, dat fiind faptul că slujba se sărîrşeşte pe „teritoriul lui canonic”.

Felul cel mai simplu „de a împreuna cele de neîmpreunat” va deveni la început tactica „standardelor duble”, aplicată întotdeauna cu succes atît de către mitropolitul Nicodim, cît şi de către patriarhul Kiril. Această tactică se poate observa, de exemplu, în faptul că, în timp ce în Vest se fac declaraţii făţiş ecumeniste, în Rusia, „pentru uz intern”, se dau drumul la declaraţii anti-apusene şi izolaţioniste. Această tactică va permite, pentru o anumită perioadă, ca trezvia comunităţii ortodoxe să fie amorţită în perioada presinodală. După care, evident, se va recurge la un alt procedeu – strivirea poporului sub autoritatea Sinodului Ecumenic. În sfîrşit, mulţi creştini din BORu nu au putut accepta, din motive de conştiinţă, alegerea în calitate de Patriarh al Rusiei a unei persoane atît de controversate precum este Kiril, însă s-au văzut nevoiţi să-şi plece grumazul în faţa autorităţii Sinodului Local. Însuşind această mişcare simplă, nimic nu va împiedica aceşti grumaji să se plece şi mai jos în faţa autorităţii mult mai înalte a „Sinodului Ecumenic”. Păi, chiar aşa, doar nu sîntem Maximi Mărturisitori să ne ridicăm fiecare de unul singur „împotriva întregii lumi”…

tradus de pe „Portal-Credo.Ru”

Să ne ferim de duhul apostaziei

Întâlneşti deseori în viaţă oameni care, îngrijoraţi doar de bucata de pâine şi de confortul familiei, îşi topesc zilele în dulceaga rutină a bucuriei de a exista. Nu-şi ostenesc inima cu durerile altora, nu-şi pun întrebări dezmorţitoare, nu-şi frământă sufletul cu tainice zbateri: plutesc inert în toropeala traiului molcom şi fără probleme. Aceştia sunt creştinii zilelor noastre; oameni care au devenit creştini prin descendenţă, iar nu prin asumarea conştientă a ostenelilor sfinţitoare în viaţa personală şi socială. Oare generaţiile veacului nostru nu mai poartă într-însele germenii adevărului, nu-şi mai preţuiesc zestrea chemării la viaţa creştină ortodoxă, zestre scump apărată, pecetluită cu sânge de strămoşii noştri? S-a stins oare din firea neamului nostru scânteia sfintelor năzuinţe, izbucnirea mucenicească împotriva fărădelegii care ne sfărâmă puterile, cocoţată la tribuna dreptăţii? Oare ne-am uitat cu totul vocaţia sfinţeniei, puterile neşovăitoare în lupta cu păcatul? Oare am pierdut cu totul dorinţa unei alte ordini, alta decât cea impusă tuturor creştinilor ortodocşi din partea mai marilor lumii, cu sprijinul politicii vânzătorilor de neam şi ţară?

Unii oameni nedumeriţi se întreabă: „De fapt, care sunt primejdiile care ne pândesc, cum ne atacă, unde ţintesc, unde sfârşesc, etc. ?” Cea mai înspăimântătoare primejdie pentru toţi creştinii ortodocşi este apostazia. Astăzi există mai mult ca oricând o mentalitate şi o societate cu o uimitoare predispoziţie spre apostazie. Dar ce fel de apostazie? Este ea identică cu apostazia primelor secole creştine, aşa cum apare ea în Istoria Bisericii şi în Vieţile Sfinţilor? Şi da, şi nu. De ce? DA, pentru că te dezbină tot de Hristos, tot de Biserică, tot de mântuire, folosind parţial aceleaşi mijloace exact ca în vremea marilor apostaţi. NU, pentru că apostazia vremurilor noastre, pe lângă formele clasice, prezintă şi unele forme noi, „simpatice”, „binevoitoare”, „umaniste şi ocrotitoare”. Ea ne pândeşte hoţeşte din fiecare ungher al societăţii, din fiecare loc de muncă, din fiecare prieten şi vecin, chiar şi prin casnicii noştri (mamă, tată, frate, soră), pătrunde răbdătoare precum cariul în lemn în minţile noastre, în inimile noastre, în sufletele noastre.

Trebuie să ştim că cei mai feriţi de apostazie sunt creştinii ortodocşi care permanent, zilnic, îşi hrănesc sufletele prin neîmpăcarea cu apucăturile şi cu rânduielile acestei lumi, prin citirea neobosită a Sfintei Evanghelii, a Vieţilor Sfinţilor şi scrierilor Sfinţilor Părinţi, prin comunicare reală cu preotul duhovnic ortodox, care dau vigoare şi bărbăţie sufletului spre a se împotrivi prin înfrânare şi nevoinţă duhului apostaziei. Apostazia pătrunde în inimile noastre prin trup şi prin suflet, deci pe acestea se cuvine să le păzim. Această păzire creştinii ortodocşi o numesc înfrânare. Ne înfrânăm împotriva fiecărui păcat. Ne folosim de înfrânare împotriva tuturor păcatelor cu care ne ispiteşte societatea contemporană apostată. Hărţuiala creştinului ortodox al vremurilor de acum vine din toate direcţiile. Nu iartă pe nimeni. Absolut toţi suntem încercuiţi de păcatele lumii.

Trebuie să recunoaştem că omul zilelor noastre, nu face diferenţa dintre social şi moral. Fiindcă, dacă un om săvârşeşte un act imoral dar necondamnat constituţional şi social, el nu sesizează că a păcătuit ca om creştin ortodox în faţa lui Dumnezeu, că a călcat porunca lui Hristos, că este în lepădare faţă de Biserica Ortodoxă şi faţă de legile mântuirii; el nu-şi sesizează apostazia. Pentru acest om, dumnezeu este Statul, dumnezeu este Guvernul, dumnezeu este Constituţia, dumnezeu este poporul, societatea şi legile ei, adică lumea aceasta, iar Dumnezeu nu mai este Dumnezeu. Acest soi de om săvârşeşte păcatul, iar apoi îşi ia liniştit dejunul, pleacă liniştit la serviciu, se întoarce liniştit acasă, se bucură liniştit de familie fără mustrări lăuntrice şi frământări sufleteşti. Este tipul celui care, săvârşind păcatul, e vesel, mulţumit, bine dispus că şi-a făcut conştiincios „datoria”. Este cel care în faţa mustrărilor răspunde senin şi candid: „am avut ordin”, „nu mi-am făcut decât datoria”, „sunt nevinovat, şeful răspunde”, „eram în misiune” etc. Acest gen de oameni au fost uneltele ideale ale democraţiei, comunismului şi ale tuturor regimurilor totalitare, acest soi de oameni mişună printre noi şi astăzi şi tot ei vor fi călăii noştri de mâine. Toată nesiguranţa, toată ezitarea, toată frica, teama de dragul lumii sunt fiice ale apostaziei; sunt lepădări de adevăr, lepădări de dreptate, lepădări de curaj, lepădări de mucenicie, lepădări de dragoste pentru sufletul omului, lepădări de neam, lepădări de credinţă, lepădări de Dumnezeu, lepădări de mântuire, de rai, de veşnicie.

Părintele Paisie Aghioritul, observând toate aceste răni ale societăţii de astăzi, numea lumea contemporană „GENERAŢIA NEPĂSĂRII”, adăugând că „Nepăsarea faţă de Dumnezeu aduce nepăsarea faţă de toate celelalte”. Într-adevăr, în nepăsarea faţă de Dumnezeu stă tot dezastrul lumii noastre, toate eşecurile noastre, toată deznădejdea noastră, toată teama de viaţă şi de moarte.

Preluat de pe pagina electronică a ziarului ortodox din Republica Moldova „TOACA”

Paisie Aghioritul: „Sîntem răspunzători dacă nu vorbim”

Cuvînt rostit de părintele Paisie cu 17 ani în urmă

– Părinte, trebuie ca totdeauna să ne mărturisim „crezul” nostru ?

– Este trebuinţă de discernămînt. Sînt momente cînd nu trebuie să vorbim, şi momente cînd trebuie să mărturisim cu îndrăzneală „crezul” nostru, pentru că sîntem răspunzători dacă nu vorbim. În aceşti ani grei fiecare dintre noi trebuie să facă tot ce este omeneşte posibil şi ceea ce nu se poate face omeneşte să lase în seama lui Dumnezeu. Astfel vom avea conştiinţa liniştită că am făcut ceea ce am putut face. Dacă nu vom reacţiona, se vor scula strămoşii noştri din mormînturi. Aceia au suferit atîtea pentru patrie, iar noi ce facem pentru ea? Grecia, Ortodoxia, cu tradiţia ei, cu sfinţii şi eroii ei să fie luptată de grecii înşişi, şi noi să nu vorbim? Este înfricoşător! Am spus cuiva: „De ce nu vorbiţi? Ce înseamnă lucrurile pe care le face cutare?”. „Ce să mai discutăm”, îmi spune, „miroase urît”. „Dacă miroase, de ce nu vorbiţi? Loviţi-l!„. Nimic, îl lasă aşa. Pe un politician l-am scuipat: „Să spui: «Nu sînt de acord cu aceasta!»”, îi zic. „Vreau ca lucrurile să fie cinstite. Vrei ca pentru folosul tău să le distrugi pe toate?”.

Dacă creştinii nu mărturisesc şi nu se împotrivesc, aceştia vor face mai rău. Iar dacă se împotrivesc, aceia se vor mai gîndi. Dar nici creştinii de azi nu sînt luptători. Primii creştini erau nuci tari, schimbau lumea. Şi în epoca bizantină, dacă scoteau o icoană din biserică, se împotrivea toată lumea. Hristos S-a răstignit pentru noi ca să înviem, iar noi rămînem nepăsători! Dacă Biserica [ca instituţie socială] nu vorbeşte ca să nu intre în conflict cu statul, dacă mitropoliţii nu vorbesc ca să fie bine cu toţi, căci îi ajută la Fundaţii etc., aghioriţii iarăşi nu vorbesc, ca să nu le taie veniturile*, atunci cine să vorbească? Am spus unui egumen: „Dacă vă spun că vă vor tăia venituile, să le spuneţi: «Vom tăia şi noi primirea de străini», ca să îşi facă probleme”. Profesorii de teologie etc. nu strigă, pentru că zic: „Sîntem funcţionari, ne vom pierde salariul şi apoi cum vom mai trăi?”. Mănăstirile între timp au luat-o cu pensiile. Oare de ce eu nu vreau să iau nici acea pensie smerită de agricultor? Să-l mai aibă pe monah încă şi aisgurat la Asigurările pentru Agricultură, nici aceasta nu-i cinstit. Să-l ştie că este sărac, fără venituri, da, aceasta îi aduce cinste. Dar să-l aibă asigurat la Organizaţia Agricolă, pentru ce? Monahul a lăsat pensiile mari, a plecat din lume şi a venit la mănăstire ca să ia iarăşi pensie!? Şi pentru pensie ajungem să-L vindem pe Hristos!

– Părinte, dar dacă o monahie a lucrat ca învăţătoare cîţiva ani şi i se cuvine o oarecare pensie, să n-o ia?

– Bine, una ca aceasta, în sfîrşit. Dar dacă şi aceasta pensie o dăruieşte undeva, va lua pensie mai mare de la Hristos.

* Părintele se referă la rentă în bani (sau veniturile de la metoace), adică o sumă de bani pe care statul grec s-a angajat să o dea începînd din 1924 [la un an de la „sinodul” care a hotărît lepădarea calendarului bisericesc], în fiecare an, mănăstirilor din Sfîntul Munte, deoarece mănăstirile au dat refugiaţilor metoacele lor, de la care aveau în fiecare an untdelemn, vin, etc.

~ + ~

… Am în vedere un alt ateu, un hulitor pe care îl lasă să vorbească la televiziune, deşi a spus atîtea cuvinte hulitoare despre Hristos şi despre Maica Domnului. Şi Biserica nu ia poziţie ca să-i afurisească pe cîţiva. Pe aceştia trebuie să-i afurisească Biserica. Le pare rău de afurisire?

– Părinte, ce vor înţelege din afurisire, dacă nu primesc nimic?

– Cel puţin să se vadă că Biserica ia poziţie.

– Tăcerea ei, Părinte, este ca şi cum ar consimţi.

– Da. A scris unul nişte blasfemii despre Maica Domnului şi nimeni n-a vorbit. Îi spun unuia: „N-ai văzut ce scrie acela?”. „Ei, ce să-i faci”, îmi răspunde. „Te murdăreşti dacă te preocupi de ei”. Se tem să vorbească.

– De ce se tem, Părinte?

– Să nu scrie nimic despre ei şi astfel să se compromită, de aceea suportă să fie hulită Maica Domnului. Să nu vrem să scoată celălalt şarpele din gură, ca să avem noi linişte. Aceasta este lipsă de dragoste. Pe urmă omul începe să se mişte potrivit interesului. De aceea vezi un duh astăzi: „Să avem legături cu cutare, ca să ne vorbească de bine. Cu celălalt să ne avem bine, sa să nu ne clevetească etc. Să nu ne ia drept imbecili, să nu ne expunem la represalii”. Altul este nepăsător şi nu vorbeşte. „Să nu vorbesc”, spune el, „ca să nu apar în ziare”. Adică cei mai mulţi sînt complet nepăsători. Acum a început să se mai mişte cîte ceva. Atîta timp n-a scris nimeni nimic. Cu cîţiva ani mai înainte am strigat la unul în Sfîntul Munte. „Ai mult patriotism”, îmi răspunde. Peste puţin timp a revenit şi m-a găsit. „Pe toate le-au distrus”, îmi spune, „familia, învăţămîntul…”. Îi spun şi eu la rîndul meu: „Mult patriotism ai!”.

Toată această stare a făcut un rău şi un bine. Răul este că şi aceia care au avut ceva înlăuntrul lor încep să fie nepăsători, pentru că spun: „Pot eu să îndrept situaţia?”. Binele este că mulţi au început să-şi facă probleme de conştiinţă şi să se schimbe.

fragment din cartea „Trezire duhovnicească” – Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti, Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2003

Sfîntul IOAN GURĂ DE AUR: „Dacă episcopul sau clericul este viclean în chestiunile credinţei, atunci fugi şi leapădă-te de el.”

„…Erezia este hranã otrãvitoare pentru suflet, este falsificarea leacurilor mîntuitoare; este jefuirea sfintelor bunuri, falsificatoarea monezilor adevãrului; este măsluitoarea lucrului desãvîrsit; este abatere de la linia dreaptã pe care o traseazã cuvîntul lui Dumnezeu. Erezia este primirea ideilor religioase pe care Biserica le osîndeşte ca mincinoase şi potrivnice dreptei credinţe. Erezia este atentat împotriva autoritãţii şi autenticitãţii Bisericii, pe care a întemeiat-o Hristos, ca stîlp şi temelie a Adevãrului.

Dar lumea de astãzi nu dã importantã gravei primejdii, care provine din erezie. Şi acesta este unul din semnele vremii.

O, lume! Ia aminte la cele mici! Ia aminte ca laptele pe care-l bei sã fie curat, hrana sã-şi fie proaspãtã şi vitaminizatã, medicamentele sã-ţi fie eficace, monedele şi bancnotele sã nu fie false, monumentele tale arheologice sã nu sufere nici cea mai micã stricãciune, mijloacele comune cu care cãlãtoresti sã nu se abatã de la traseul lor.

La toate eşti atent, în afarã de una: de credinţa ortodoxã. Aceasta nu te intereseazã. Vai de tine lume, cu concepţiile pe care le ai si cu indiferenţa ta. Cãci, dezinteresîndu-te de cele mari şi înalte, ai cãzut în prãpastia raţionalismului, a materialismului, a necredinţei şi a ateismului şi, poate, acum vei înţelege ce este Ortodoxia pe care o dispreţuieşti.

Dar voi, suflete credincioase, cîte aţi mai rãmas în veacul nostru, nu vã luaţi dupã curentele moderne ale lumii, nu vã speriaţi de mulţimea duşmanilor care vã înconjoarã, ci rãmîneţi statornici în toatã credinţa tradiţionalã a sfinţilor şi fiţi gata sã luptaţi lupta cea bunã. Trãieşte Ortodoxia şi vei avea parte de sfîrşitul biruitor al ei”.

Cuviosul Augustin Kantiotis (sursa)

+ + +

Sfîntul Ioan Gură de Aur:

Dacă cineva contraface măcar o mică parte a chipului regelui pe moneda regală, în felul acesta o falsifică; la fel şi în credinţa cea adevărată, acel care va schimba chiar cât de puţin în ea, o vatămă pe toată. Căci dacă, pe de o parte, dogma este răstălmăcită, şi înger de ar fi, să nu-l credeţi. Nimic nu foloseşte viaţa virtuoasă, dacă credinţa nu este sănătoasă.

Dacă episcopul sau clericul este viclean în chestiunile credinţei, atunci fugi şi leapădă-te de el. Cel care doreşte mântuire personală, cel care vrea să fie un adevărat fiu al Bisericii Ortodoxe, acela caută la corabia lui Noe scăpare de potop. Cel care are teamă de trăsnetul straşnic al anatemei, care omoară sufletul şi trupul, acela să ia asupra-i dulcele jug al dogmelor Bisericii lui Hristos, să-şi îmblânzească îndărătnicia cugetului său, cu ajutorul legilor bisericeşti şi să se supună în toate maicii sale – Biserica… După mine, pacea nu este aceea care se ţine pe saluturile şi mesele comune fără rost, ci pacea întru Dumnezeu este cea care vine de la unirea duhovnicească.

+ + +

Sfîntul Marcu al Efesului

Învăţăturile dascălilor apuseni nici nu le cunosc, nici nu le primesc, încredinţat fiind că sunt înşelătoare. În materie de credinţă ortodoxă nu există compromis. Distrugerea credinţei obşteşti este pierzarea de obşte a tuturor. Chestiunile credinţei ortodoxe nu admit iconomia. Niciodată nu s-au îndreptat cele bisericeşti prin soluţii de mijloc. Între lumină şi întuneric poate cineva să spună că există ceva de mijloc, numit înserare sau amurg; dar intermediere între adevăr şi minciună nu poate nimeni să gândească, oricât s-ar strădui. Mijloc de împăcare între adevăr şi minciună nu există! În problemele de credinţă nu încape pogorământul şi iconomia, deoarece pogorământul provoacă împuţinarea credinţei. Asta ar fi egal cu a spune: „Taie-ţi capul şi du-te unde vrei”.

+ + +

Sfîntul Ioan Damaschin

Să ne păzim cu toate puterile noastre să nu primim împărtăşire de la eretici, nici să le-o dăm acestora, ca să nu ne facem părtaşi relelor lor credinţe şi pentru a nu fi condamnaţi împreună cu ei.

Auziţi popoare, seminţii, limbi, bărbaţi, femei şi copii, cei mai mari, cei mai tineri şi pruncii, sfântul neam al creştinilor! Dacă cineva vă învaţă, în afara acestora pe care le-a primit Sfânta Biserică Sobornicească, de la Sfinţii Apostoli, de la Părinţi şi de la Sinoade, să nu-l ascultaţi, nici să primiţi sfatul şarpelui, după cum l-a primit Eva şi a cules moarte. Şi chiar dacă v-ar învăţa un înger sau un împărat în afara acestora pe care le-aţi primit, astupaţi-vă urechile.

+ + +

Sfîntul Teodor Studitul

A tăinui cuvântul Adevărului înseamnă a te lepăda de el. Bine este să trăim în pace cu toţi, dar numai cu aceia care cugetă aceleaşi despre buna credinţă ortodoxă. Şi este mai bine să ne războim, atunci când pacea lucrează conglăsuirea către rău.

Eu nu doresc ca ereticii să pătimească, nici nu mă bucur de răul lor – ferească Dumnezeu! – ci mai degrabă mă bucur şi împreună mă veselesc de întoarcerea lor; căci ce e mai plăcut celor credincioşi, decât să vadă adunaţi împreună pe copiii cei risipiţi ai lui Dumnezeu? Nu scriu nici îndemnându-vă să puneţi asprimea înaintea iubirii de oameni – nu aş putea să fiu atât de sălbatic, – ci rugându-vă să faceţi şi să lucraţi cele bune pentru toţi oamenii. Numai un lucru îl voiesc de la voi: vă rog să fiţi aspri şi neînduraţi faţă de orice ar putea să ajute la dăinuirea credinţei lor nebuneşti, căci socotesc ură faţă de oameni şi despărţire de Dumnezeiasca dragoste ajutorul dat rătăcirii eretice spre mai mare pierzanie a celor ce se ţin de această rătăcire.

+ + +

Sfîntul Vasile cel Mare

Vădita necredinţă a ereticilor ne vatămă puţin. Cu toate acestea, cei ce poartă piele de oaie şi se prezintă pe dinafară cu chip paşnic, sfâşie dinăuntru oile cele înţelegătoare ale lui Hristos şi vătăma mult, înşelându-i pe cei mai simpli. Aceştia sunt mai periculoşi şi greu se apără cineva de ei. Ce lucru îndrăzneţ nu au făcut aceşti înnoitori? Din această pricină, i-a despărţit Biserica şi s-au rupt de ortodocşi şi au făcut mincinoasă adunare… Totuşi, trebuie să cunoaşteţi că, prin harul lui Dumnezeu, nu sunteţi singuri, ci aveţi pe mulţi împreună cu voi care apără Ortodoxia Sfinţilor Părinţi, care au alcătuit la Niceea evlavioasele dogme ale Credinţei.

Una este crimă care se pedepseşte acum cu asprime: nepăzirea Predaniilor Părinţilor. Să luptăm până la sfârşit … nu pentru bani, nu pentru slavă, ci pentru a dobândi de obşte comoară credinţei sănătoase şi să rămânem luptându-ne…

+ + +

Sfîntul Ioan Iacob de la Neamţ (+1960)

„Iar câtiva dintre slujitorii Sfântului Altar din ziua de azi defaimă aceste sfinte canoane, numindu-le «bariere ruginite». Canoanele insuflate de Duhul Sfânt prin Sf. Apostoli si prin Sf. Parinti ai celor sapte Sfinte Soboare a Toată Lumea si zic: «Canoanele, de multa vechime pe care o au, au ruginit.»

Nu zic ca ei de multa grasime si nefrica de Dumnezeu li s-a întunecat mintea si au napârlit, cazându-le si parul si barba si mustata, facându-se ca femeile. Cum e chipul Domnului si al Sfintilor si cum e chipul lor? De aceea, Sfintele Canoane ale Sfintilor ei le calca în picioare, dar predica sus si tare ca sunt ortodocsi”

+ + +

Cui se supun cei care atacă la suprafaţă ecumenismul, secularizarea şi întreg tacîmul de erezii contemporane, continuînd în acelaşi timp să rămînă cuminciori sub ascultarea celor căzuţi în aceste eresuri şi crezînd (invocînd o mincinoasă iconomie) că Duhul Sfînt acoperă în continuare slujirea eresiarhilor ? Hristos, prin Sfinţii Săi – Stîlpi ai Ortodoxiei, adevereşte limpede şi fără ocolişuri: „Dacă cineva vă învaţă, în afara acestora pe care le-a primit Sfânta Biserică Sobornicească, de la Sfinţii Apostoli, de la Părinţi şi de la Sinoade [Sinoadele adunate în numele şi duhul lui Hristos, nu în numele lui Antihrist şi a duhului său ucigător de Adevăr], să nu-l ascultaţi, nici să primiţi sfatul şarpelui, după cum l-a primit Eva şi a cules moarte„ şi „vă rog să fiţi aspri şi neînduraţi faţă de orice ar putea să ajute la dăinuirea credinţei lor nebuneşti”.

Pe cine urmăm? Cui facem ascultare? Cui slujim?

„CUVÂNTUL VOSTRU SĂ FIE: CEEA CE ESTE DA, DA; ŞI CEEA CE ESTE NU, NU; IAR CE E MAI MULT DECÂT ACESTEA, DE LA CEL RĂU ESTE.” (Matei 5:37)

Patriarhia lui Daniel în cîrdăşie cu Veliar

„Basilica” ne aduce la cunoştinţă că patriarhia lui Daniel n-a uitat de „biserica” lui Satan, cea cu nume gîdilitor pentru ecumenişti – „Consiliul Mondial al Bisericilor”. Astfel, aflăm că:

În perioada 17-19 martie 2009, în Germania, are loc o întâlnire a reprezentanţilor Consiliul Mondial al Bisericilor. Scopul întrunirii care se desfăşoară la Schmitten, lângă Frankfurt, este pregătirea Adunării Generale a Consiliului care va avea loc în anul 2013. Din partea Patriarhiei Române la eveniment participă părintele Michael Tiţa [Se vede că numele „Mihail” nu sună prea ecumenist], consilier patriarhal al Sectorului relaţii bisericeşti şi intereligioase.

Ultima întâlnire a reprezentanţilor Consiliul Mondial al Bisericilor a avut loc în noiembrie 2008. În luna august a acestui an va înaintat Comitetului Central al acestui organism ecumenic [ecumenist, că n-are nimic cu ecumenicitatea (sobornicitatea) Bisericii lui Hristos] un raport de prezentare a concluziilor celor două întruniri.

• BORo pe site-ul Consiliului Mondial al putregailor (după cuvîntul părintelui Arsenie Boca: „Numai putregaiul cade din Biserica Ortodoxă, fie ei arhierei, preoţi de mir, călugări sau mireni”)

• MEMORIU ASUPRA PARTICIPĂRII BISERICII ORTODOXE LA CONSILIUL MONDIAL AL BISERICILOR

Ecumenistul Michael Tiţa, consilier patriarhial

„Basilica” lui Baal tresare

Trîmbiţa antihristică Basilica a organizaţiei clericaliste numită „Patriarhia Română” scrîşneşte de pe urma  hotărîrii primăriei oraşului Bucureşti cu privire la „includerea spaţiului de la baza Dealului Mitropoliei ca loc de manifestare a persoanelor care nu sunt de acord cu paşapoartele biometrice”.

Fratele întru Hristos de la blogul „Apologeticum” (să-l întărească Dumnezeu!) atrage atenţia asupra scuipatului (al n-ălea la număr) din partea Patriarhiei (numit pompos „Comunicat de presă”) de care „s-a învrednicit” turma mică şi cuvîntătoare a ortodocşilor români.

Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!

Caz cutremurător într-o mănăstire din Odesa (Ucraina)

Pe 22 februarie, în Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi, în timpul slujbei de seară, în mănăstirea Adormirii Maici Domnului din Odesa, un bărbat neidentificat şi-a pus capăt zilelor deasupra raclei cu cinstitele moaşte ale Cuviosului Kukşa al Odesei.

Potrivit martorilor oculari, aceasta s-a întâmplat duminică seara, în momentul în care se citeau canoanele, atunci când preotul miruia creştinii. În biserică a intrat un bărbat uscăţiv (de vreo 40 de ani) îmbrăcat în scurtă de piele şi blugi. S-a apropiat de racla cu moaştele Sfîntului Kukşa, în preajma căreia se aflau câteva credincioase. Spre surprinderea tuturor, acesta se dezbrăcă brusc şi rămase absolut gol (îşi scoase şi încălţămintea). Atunci s-a văzut că pe piciorul stâng, mai jos de genunchi avea fixat un cuţit lung. Ceea ce s-a întâmplat după aceasta i-a şocat pe toţi: bărbatul s-a înclinat deasupra moaştelor cuviosului şi şi-a înfipt cuţitul în inimă, s-a auzit un sâsâit puternic (probabil şi-a străpuns plămânul) şi sângele a năboit peste raclă, vărsându-se abundent pe podeaua bisericii… Imediat s-au apropiat câţiva bărbaţi şi l-au tras într-o parte. Bărbatul sinucigaş s-a opus, apoi se lăsă neputincios şi dând ochii peste cap, a căzut. A fost pus pe o targă din scânduri şi scos din biserică, a sosit ambulanţa şi poliţia…

Cei prezenţi au rămas înmărmuriţi de cele văzute – se săvârşise un mare sacrilegiu! Vrăjmaşul neamului omenesc şi-a trimis sluga sa pentru a profana o biserică ortodoxă. Slujba a continuat deja în altă biserică din mănăstire.

Sinucigaşul a murit a doua zi în spitalul orăşenesc din Odesa. Poliţia îl consideră alienat (cu dereglări psihice).

Creştinii au calificat acest incident drept un semn înfiorător şi osânditor. Sinuciderea a fost rituală. După cum se ştie, în bisericile ortodoxe pe prestolul cu moaştele sfinţilor se săvârşeşte Sfânta Liturghie, în timpul căreia  se aduce lui Dumnezeu Jertfa cea nesîngeroasă. În cazul dat, sinucigaşul a adus jertfă de sânge pe moaştele Cuviosului Kukşa…

Astăzi, când se vădesc distinct semnele vremurilor de pe urmă şi ale apostaziei generale, creştinii sînt în aşteptarea aprecierii teologice a acestui caz ieşit din comun. Nici un monah din mănăstirea Adormirii Maicii Domnului nu-şi aminteşte ceva asemănător în istoria Bisericii. Toţi părinţii sînt de părerea că ceva are să se întâmple, şi după cum cred ei, nu doar la nivelul mănăstirii lor sau a oraşului Odesa, ci la scara ţării sau chiar a întregii omeniri.

Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pre noi, păcătoşii !

toaca.md

Un nou cuvînt al părintelui Iustin: „TĂCEREA NOASTRĂ ÎNSEAMNĂ SCLAVIE ŞI ÎNGROPAREA ORTODOXIEI!”

„Apelul acesta pe care l-am făcut eu împotriva cipurilor biometrice, şi care a fost atât de controversat, nu l-am făcut ca să înspăimânt pe nimeni, n-am vrut să îngrozesc pe nimeni. N-am vrut să terorizez mintea nici a bogatului, nici a săracului, nici a înţeleptului şi nici a neştiutorului. Ci am vrut să amintesc acestui popor de unde a plecat, că în venele lui curge un sânge românesc şi curat ortodox, care nu poate să îngenuncheze în faţa cotropitorilor nu numai ai trupului acestui pământ, ci prin dictatura aceasta a tehnicii ei ne cotropesc sufletele noastre, asupra cărora nu au nici un drept. M-am adresat către cei care nu şi-a stins cu desăvârşire flacăra credinţei din inimile lor. Cu multă durere sufletească spun, şi îmi cer scuze că trebuie să fac această observaţie, prin care nu incriminez şi nu învinuiesc pe nimeni – dar mă doare sufletul să văd atâta nepăsare şi ignoranţă din partea elitelor acestui neam, din partea oamenilor de cultură, laici sau clerici, care prin tăcerea lor săvârşesc o lepădare de Biserică şi de neamul în care s-au născut. Simplul creştin ortodox parcă este mai atent la aceste greutăţi, participă mai cu durere decât participă preotul lui, stând în afara tuturor acestor conflicte, nepăsători faţă de oaia care este sfâşiată în ogor şi stau la distanţă şi se uită cum o devorează lupii. Cu multă durere am sesizat că cei mai mulţi dintre părinţii noştri parohieni nu au luat o măsură, măcar câtuşi de puţin să facă cunoscute nişte momente grele în istoria creştinismului şi a omenirii, pe care creştinul nostru le-a sesizat mai repede.

Adevăratul om de cultură şi de elită iese în faţă şi acela strigă şi răcneşte cu toate forţele lui şi apără valorile pe care el le-a construit şi pe care el le trăieşte. Pentru că dacă ar fi tăcut tot aşa, de pildă un Eminescu, ar fi tăcut Radu Gyr, un Nichifor Crainic, sau oameni de mai mică talie – ‘apăi am fi fost de mult prăbuşiţi. Dar aceşti oameni, ca nişte mici apostoli, am putea spune, au fost mereu prezenţi şi au strigat şi s-au opus la toate metodele de întunecare a fiinţei noastre ortodoxe… Iar această problemă nu este una oarecare, după mine este cea mai grea problemă a omenirii şi a creştinătăţii. Dar acum la noi, se simte foarte jenat un domn ziarist, se simte jenat un istoric, un om de literatură sau ştiinţă… ca să susţină o temă cu ordin religios şi să înfrunte vreo primejdie. Nu! Nu cumva să fie deranjat!

Nici tăcerea sihaştrilor nu este scuzabilă. Monahul, preotul care socoteşte că face o misiune în cadrul Bisericii, dar nu participă direct la aceste adevăruri, la aceste atacuri şi primejdii în care ne găsim – nu este monah, nu este preot. Dacă nu simte să participe direct şi să-şi asume răspunderea ca un mic misionar al vremurilor, în zadar este toată rugăciunea lui. Tăcerea în faţa acestor pericole este o lepădare a noastră de adevăr. Pentru că ne înrobim şi ieşim din libertatea Adevărului. Adevărul ne face liberi, nu ne pune cip. Aceasta este dovada că societatea în care trăim este una a minciunii, potrivnică Evangheliei. Libertatea Evanghelie lui Hristos în faţa acestei lumi este un pericol terorist.

Tăcerea noastră înseamnă sclavie şi îngroparea Ortodoxiei. Oamenii noştri de elită, prin tăcerea lor nu fac decât să construiască sicriul ortodoxiei pe care i-l pregăteşte stăpânirea acestei lumi.Cât pentru păstorii noştri duhovniceşti, atâta le spun: Oare sarea se va strica şi nu va mai săra?”

sursa