Arhiva

Posts Tagged ‘Biblia’

Minunata convertire la Hristos a unui tînăr american

18 decembrie 2008 2 comentarii

Death to the World este un revistă americană creştin-ortodoxă, iniţiată în 1994 de nişte monahi (foşti punkeri) ai Mănăstirii Sfântului Gherman al Alaskăi din Platina, California, ca o modalitate de propovăduire către tinerii punk. Revista a avut un succes neaşteptat, atingând la un moment dat un tiraj de 50.000 de exemplare. Din 2003, editarea publicaţiei a fost preluată de un grup de tineri adunaţi în jurul bisericii ortodoxe antiohiene a Sfântului Varnava din Costa Mesa, California. Mărturia de mai jos este o traducere din DTTW şi apare în numărul 2 (decembrie 2008) al revistei OrthoGraffiti.

***

Părinţii mei au divorţat când aveam 4 ani. Eram cel mai mic copil al lor, şi am rămas să trăiesc cu mama şi cu sora mea într-o mică cabană din pădure. Am încercat să le fiu mângâiere când se certau. Aveam nevoie de mângâiere. Bunica mea, pictoriţă şi o descendentă directă a lui Abraham Lincoln, m-a învăţat cuvântul „compătimire”. Singura mea mângâiere era să stau tăcut în pădure, cugetând la compătimire până ce izbucneam în plâns.

Dacă simţeam întristarea, ştiam că trăiesc. O îndrăgeam. Era Adevărul. Profesorul meu de actorie mă iubea pentru că puteam plânge practic la comandă. Găseam în orice un motiv să jelesc. Plângeam Căderea, Depărtarea de Dumnezeu.

Căutam mereu să fiu batjocorit. Voiam să fiu persecutat, voiam ca lumea să mă urască. Lumea era necruţătoare, aşa că nu-mi păsa dacă mă tortura, sau mă spânzura, sau mă lăsa să mor.

Când aveam 19 ani, am încercat să merg la o biserică metodistă. Am plecat de acolo zăpăcit. Se părea că lumea se întinde pretutindeni. M-am întors după o săptămână purtând un tricou pe care scria „Keep the Faith – the Catacombs” („Păzeşte credinţa – Catacombele”), alături de un pumn. Nimeni n-a vrut să vorbească cu mine.

Am crescut în apropiere de New York. Mergeam tot timpul singur cu autobuzul până în oraş. Mama era mereu îngrijorată, aşa că o minţeam. Stăteam prin preajma vagabonzilor şi desenam peste tot graffiti. Tagul (1) meu era „Monk” („Călugăr”). Eram prieten cu oricine nu „ţintea spre ceva” în lumea asta, în mare măsură skinheaderi şi punkişti. Purtam zi de zi aceleaşi haine, uneori luni la rând, şi mă spălam rar.

Ştiam că nu mă potrivesc niciunde. Voiam să fiu singur şi să simt singur. Voiam ca toate să dispară, ca să pot asculta. Nu prea pot să explic ce înseamnă asta. Când mă aflam în preajma unor oameni care vorbeau, eu tăceam. Când îmi deschideam gura, toată lumea părea să se uite la mine fără să înţeleagă. Mereu m-am simţit ca şi cum îmi scăpa ceva. Eram incompatibil. Ascultam doar câteva selecţii de violoncel şi Morrissey (The Smiths) (2). Scriam cântece, aveam o trupă numită „Monk”. Prietenii îmi ziceau „monk”. Îmi doream să ştiu ce e un „călugăr”. Citește mai mult…

CUGETUL SFINŢILOR PĂRINŢI şi MÎNTUIREA NOASTRĂ (foarte important!)

26 iulie 2008 Lasă un comentariu

Un fragment de o importanta capitala pentru fiecare credincios ortodox din cartea Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose (Editura Sophia, 2005) despre modul duhovnicesc si neinselator de citire si de raportare la Sfintii Parinti ai Bisericii si despre importanta vitala pentru mantuire a insusirii de catre noi a Duhului si a cugetului lor:

CUGETUL PĂRINŢILOR

Cand, intr-o noapte de toamna, privesc cerul senin presarat cu nenumarate stele, atat de felurite ca marime, dar revarsand o lumina unica, imi spun in sine-mi: Asa sunt si scrierile Parintilor! Cand, intr-o zi de vara, privesc marea nemarginita, acoperita de tot felul de corabii, cu panzele intinse ca niste aripi albe de lebada, plutind sub acelasi vant catre acelasi tel, acelasi liman, imi spun in sine-mi: Asa sunt si scrierile Parintilor! Cand aud un cor armonios pe mai multe glasuri, in care feluritele glasuri, in eleganta armonie, canta un singur cantec dumnezeiesc, imi spun în sine-mi: Asa sunt si scrierile Parintilor! (Sf. Ignatie Briancianinov)

seraphimrose-inedit.JPG

Nu a mai existat nicicand”, scria Pr. Serafim, “o asemenea epoca de invatatori mincinosi precum acest jalnic secol al XX-lea, atat de bogat in tot felul de nimicuri materiale si atat de sarac la minte si la suflet. Orice parere ce se poate inchipui, chiar si cea mai absurda si chiar cele respinse pana acum de consensul universal al tuturor popoarelor civilizate, are acum propriul program si proprii <<invatatori>>. Cativa dintre acesti invatatori demonstreaza sau promit <<putere spiritulala>> si false minuni, cum fac unii ocultisti si <<harismatici>>; dar cei mai multi dintre invatatorii contemporani nu ofera decat o zeama lunga de idei nedigerate, luate <<din aer>>, cum s-ar zice sau de la vreun <<intelept>> modern autoproclamat, care stie mai bine decat toti cei vechi, numai fiindca traieste in <<luminatele>> noastre vremuri moderne. Ca urmare, filosofia are mii de scoli, iar <<crestinismul>> mii de secte. Unde sa afli adevarul, daca mai este de aflat vreun adevar in aceste vremuri atat de ratacite?

Este un singur loc unde se afla izvorul adevaratei invataturi venite de la Insusi Dumnezeu, neimputinata de-a lungul veacurilor, ci pururea proaspata, fiind una si aceeasi la toti cei ce o invata cu adevarat, ducandu-i la mantuirea vesnica pe cei ce urmeaza. Acest loc este Biserica Ortodoxa a lui Hristos, izvorul este harul Preasfatului Duh, iar adevaratii dascali ai dumnezeiestii dogme ce se revarsa din acest izvor sunt Sfintii Parinti ai Bisericii Ortodoxe“.

Pe masura ce Pr. Serafim se avanta duhovniceste spre culmi in pustie, sufletul lui sorbea din izvorul harului din Biserica: dumnezeieste-insuflatele Scripturi ale Bisericii si din nemincinosii talcuitori ai Scripturii, Sfintii Parinti.

In Sfintii Parinti“, scria el, “aflam <<cugetul Bisericii>>, intelegerea vie a descoperirii lui Dumnezeu. Ei sunt veriga de legatura intre vechile texte ce cuprind descoperirea lui Dumnezeu [adică Sfintele Scripturi] si realitatea astăzi. Fara o asemenea legatura, fiecare om este de capul lui, rezultatul fiind zecile de mii de interpretari se de secte“.

Intr-un alt loc, Pr. Serafim cita din teologul patristic Teofan, Arhiepiscopul Poltavei, spre a lamuri acest lucru: “Biserica este casa lui Dumnezeu Celui viu, stalp si intarire a adevarului (1 Tim. 3, 15). Adevarul crestin se pastreaza in Biserica, in Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie; dar cere o pastrare dreapta si o talcuire dreapta. Insemnatatea Sfintilor Parinti sta tocmai in aceasta: ei sunt cei mai iscusiti pastratori si talcuitori ai acestui adevar, in virtutea sfinteniei vietii lor, a adanci cunoasteri a Cuvantului lui Dumnezeusi a belsugului harului Duhului Sfant ce salasuieste in ei”.

De-a lungul anilor de vaste lecturi, Pr. Serafim a adunat o cuprinzatoare cunoastere a invataturii patrsistice. Cand trata o anumita tema in scrierile sale, facea uz de o gama larga de izvoare patristice, atat vechi, cat si moderne, atat din crestinismul rasaritean cat si din cel apusean [cel apusean din primul mileniu, nota noastra], multe dintre ele destul de obscure si netraduse in engleza pana atunci. Insa nu tintea sa ajunga un erudit specializat in Sfintii Parinti. Asemenea experti, scria el, sunt adeeori “total straini de adevarata traditie patristica, nefacand decat sa-si castige existenta pe seama ei“. Ca intotdeauna, el trebuia sa mearga mai adanc, ca sa descopere intregul context. Trebuia nu doar sa-i cunoasca pe Parinti, ci si sa dobandeasca in mod auetntic cugetul lor, sa invete sa gandeasca, sa simta, sa priveasca lucrurile la fel ca ei. Prea adeseori in ortodoxia contemporana exista tendinta de a reinterpreta credinta pentru a se potrivi cugetului omului modern. Pr. Serafim stia ca trebuie sa faca exact invers: sa-si potriveasca constiinta dupa cugetul Parintilor, sa se cufunde cu totul in continuitatea de doua milenii a experientei crestine. Dobandind cugetul Parintilor, adica cugetul Bisericii, dobandea in acelasi timp cugetul lui Hristos, Care este capul Bisericii si Care calauzeste Biserica Sa la plinatatea Adevarului.

Intr-o discutie libera cu niste convertiti ortodocsi la schit, pr. Serafim a vorbit despre felul cum putem incepe sa dobandim cugetul patristic. Una dintre chei este statornicia. “Statornicia”, spunea el, “este ceva ce se lucreaza printr-un regim duhovnicesc intemeiat pe intelepciunea predanisita de Sfantii Parinti – nu simpla supunere fata de traditie de dragul traditiei, ci mai curand o asimilare constienta a ceea ce barbatii de Dumnezeu inteleptiti au vazut si au scris. In aspectul sau exterior, aceasta statornicie se lucreaza printr-un pic de rugaciune, rugaciune pe care o avem in slujbele bisericesti ce au ajuns pana la noi. Fireste, in alte locuri ea se savarseste mai mult sau mai putin, dupa puterile fiecaruia.

Statornicia presupune si citirea scrierilor duhovnicesti, de pilda la masa. Trebuie sa fim necontenit injectati cu nelumescul, ca sa putem lupta cu partea opusa, cu lumescul, care ne roade neincetat. Daca incetam, fie si numai pentru o zi, aceste <<injectii>> cu nelumescul, evident ca lumescul incepe sa ne copleseasca. Petrecand o zi fara ele, lumescul ne invadeaza; doua zile – inca si mai mult. Si curand ne dam seama ca gandim din ce in ce mai mult in chip lumesc, pe masura ce stam tot mai mult in contact cu acel tip de gandire si tot mai putin in contact cu gandirea de tip nelumesc.

Aceste injectii – injectii zilnice cu hrana cereasca – sunt partea exterioara, iar partea launtrica este ceea ce se numeste viata duhovniceasca. Viata duhovniceasca nu inseamna a fi in nori, rostind Rugaciunea lui Iisus sau trecand prin felurite miscari; ci inseamna a descoperi legile vietii duhovnicesti ce se aplica propriei pozitii, propriei situatii. Aceasta vine in decursul anilor, prin citirea atenta a Sfintior Parinti cu carnetelul in mana, notand pasajele care ni se par cele mai semnificative, studiidu-le, descoperind cum ni se aplica si, daca e nevoie, revazand parerile anterioare asupra lor pe masura ce le patrundem ceva mai adanc, descoperind ce spune un Parinte despre un lucru, ce spune al doilea si asa mai departe. Nici o enciclopedie nu-ti da aceste lucruri. Nu poti sa hotarasti ca vrei sa afli totul despre un anumit subiect sa sa incepi a-i citi pe Sfintii Parinti. Unele scrieri au indexuri, dar nu poti ajunge pur si simplu la viata duhovniceasca in acest mod. Trebuie sa o iei putin cate putin, asimiland invatatura pe care poti sa o absorbi, revenind asupra acelorasi texte in anii urmatori, reabsorbindu-le, luand mai mult, si ajungand treptat sa-ti dai seama in ce fel ti se aplica tie acele texte duhovnicesti. Facand astfel, ne dam seama ca de fiecare data cand citim un Sfant Parinte aflam lucruri noi. Patrundem intotdeauna tot mai adanc… Citește mai mult…

Extrem de important pentru mîntuire

10 iunie 2008 6 comentarii
Sf. Nicolae palmuieste pe ereticul Arie la Niceea.JPG

In istorisirile de demult citim: Un sihastru a vazut pe un oarecare frate al sau ca gresea si a inceput sa se tanguiasca: „Vai mie! Cum fratele meu greseste acum, poate si eu voi gresi maine!” Dupa aceasta, intorcandu-se catre ucenicul sau, a adaugat: „In orice greu pacat ar cadea in prezenta ta vreun frate, tu sa nu-l osandesti! Ci chiar trebuie sa fii incredintat ca tu pacatuiesti mai mult decat el, chiar daca acesta ar fi un om din lume. Ca o exceptie de la aceasta pravila trebuie sa fie situatia in care auzi pe cineva ca aduce hula lui Dumnezeu ori ca vorbeste ceva eretic”. Aceasta povestire de la Sfintii Parinti ilustreaza in chip minunat raspunsul ortodox despre cum trebuie sa fie relationarea noastra catre cele doua posibile chipuri de oameni pacatosi:

1) cei ce pacatuiesc in comportarea lor morala si 2) cei ce pacatuiesc impotriva credintei.

Catre primii trebuie sa avem ingaduinta si sa nu-i osandim, deoarece si sufletele noastre sunt pacatoase, iar prin osandire devin si mai pacatoase. Insasi Biserica cu marinimie rabda si lecuieste asemenea pacatosi, asteptand pocainta si indreptarea acestora. La astfel de pacatosi se refera dumnezeiestile cuvinte ca trebuie intotdeauna sa-i iertam daca se caiesc, si nu doar de sapte ori pe zi, ci pana la saptezeci de ori cate sapte (Mt. 18, 21-22; vezi Lc. 17, 4).

Catre ceilalti insa ni s-a poruncit sa nu fim ingaduitori, ci cu multa luare-aminte, critici si fara de impacare.

Sfantul Apostol Pavel, care ne invata de fiecare data sa nu defaimam pe semenii nostri pentru slabiciunile lor morale, nici sa-i dispretuim, ci cu dragoste sa-i lecuim (vezi I Cor.13, 1-7), devine dintr-o data foarte aspru cand se pune problema celor ce gresesc impotriva curatiei credintei. Ingrijorat parinteste pentru cei neputinciosi (vezi I Tesal.2, 7-8) si recomandand purtari mangaietoare catre frati (vezi Rom. 12, 10), el devine foarte vehement impotriva ereticilor: Paziti-va de caini! Paziti-va de lucratorii cei rai! (Filip.3, 2). Luati aminte sa nu va fure mintile cineva cu filosofia si cu desarta inselaciune din predania omeneasca, dupa intelesurile cele slabe ale lumii, si nu dupa Hristos! (Col.2, 8). De ce el este atat de taios fata de invatatorii cei mincinosi? Pentru ca, fara discutie, invataturile cele mincinoase sunt otrava pentru suflet, iar purtarea fara discernamant catre ei si implinirea unor asemenea invataturi conduc catre pieire vesnica. Neputintele morale pot uneori sa slujeasca pentru smerirea omului si conducerea lui catre mantuire intru Domnul prin pocainta cuvenita. Insa erezia este de-a dreptul pierzanie.

Nicaieri in Sfanta Scriptura nu intalnim indicatii ca am putea sa iertam pacatele impotriva credintei poruncite de Dumnezeu, in timp ce, in nenumarate randuri, ni se spune ca suntem datori sa iertam celor ce gresesc impotriva noastra din pricina neputintei omenesti. Cei ce pacatuiesc impotriva credintei ortodoxe, pacatuiesc direct impotriva lui Dumnezeu, si nu impotriva oamenilor. Ei hulesc Adevarul revelat, si nu parerile oamenilor obisnuiti. De aceea s-a spus: De omul eretic, dupa intaia si a doua mustrare, departeaza-te! (Tit 3, 10). Chiar Sfanta Biserica, aceasta grijulie Maica pentru fiii ei care gresesc, este foarte aspra fata de eretici. Dupa chemarea repetata spre venirea in fire si pocainta, prin refuzul din partea lor de a se pocai, ea ii indeparteaza de comuniunea sa ca neintelepti si indarjiti, stricatori ai adevarurilor dumnezeiesti. Cei ce pacatuiesc din punct de vedere moral continua sa fie madulare ale ei, chiar grav bolnave fiind. Insa cei eretici nu pot sa ramana madularele ei, chiar daca mai inainte au fost (vezi I In 2, 19). Ei nu mai apartin organismului binecuvantat, pentru ca s-au indepartat de Adevar, adica de Dumnezeu, Care este Insusi Adevarul (vezi Evr.10, 10; In 14,6), si s-au unit cu minciuna, adica cu diavolul, numit mincinos si tatal minciunii (In 8, 44). Cum nu poate fi nicio partasie intre lumina si intuneric, tot astfel nu poate sa existe nicio partasie bisericeasca de rugaciune si de Taine intre crestinul ortodox si eretic. Caci primul, desi pacatos, din toata inima a imbratisat dogmele revelate, s-a smerit inaintea acestora, traieste si se mantuieste prin acestea, in timp ce ultimul este un mandru inchinator la ratacirile sale prin care si piere.

Ce este erezia? Citește mai mult…