Arhiva

Posts Tagged ‘Biserica Ortodoxa’

ECLEZIOLOGIA ADEVĂRULUI: un Domn, o Credință, un Botez. Un Potir – O Biserică. (partea 4)

3 Decembrie 2017 Lasă un comentariu

>> Partea 1 <<

>> Partea 2 <<

>> Partea 3 <<

IV. CANONUL 15: ECLEZIOLOGIA „Mărturisirii …” împotriva ECLEZIOLOGIEI SFINŢILOR

Ultimul alineat al „Mărturisirii …” arată chintesenţa acestui document:

„Într-o Biserică Vie, atunci când un episcop învaţă o învăţătură străină Bisericii Ortodoxe, preoţii acelei eparhii pot întrerupe pomenirea episcopului ce învaţă erezia în public până la judecata Sinodului, conform canonului 15 de la Sinodul I-II Constantinopol. Deaceea, noi, cler şi popor, prin mărturisirea de faţă, îi mustrăm pe preoţii, episcopii, patriarhii şi credincioşii ce învaţă erezia, cu dragoste, cu durere şi cu nădejdea îndreptării lor, pentru care ne rugăm Bunului Dumnezeu, precum şi pe cei care nu caută să-şi îndrepteze fraţii căzuţi în înşelarea ecumenistă, adoptând o atitudine pasivă, pe care Sfântul Grigorie Palama o vede ca pe al treilea tip de ateism, după ateism şi erezie.”

Trezeşte uimire structura logică a acestui alineat: „preoţii […] pot întrerupe pomenirea episcopului […]. Deaceea noi […] îi mustrăm pe [….] episcopii ….”. Din posibilitatea (inexistentă, de fapt, în Canon, după cum vom vedea în această secţiune) întreruperii pomenirii poate să rezulte ori acceptarea pomenirii, ori acceptarea nepomenirii: doar, potrivit autorilor, posibilitatea nu este nici negaţia absolută, nici acceptarea absolută. A putea face ceva înseamnă că de latitudinea celui care poate să facă ceva ţine să hotărască să facă ceea ce poate face, sau să nu facă.

Dar, în contradicţie cu această logică elementară, autorii ne spun: dat fiind că noi putem întrerupe pomenirea, noi nu o vom întrerupe, ci, în schimb, îi vom mustra. În schimb la ce? În schimb la întreruperea pomenirii celor care învaţă eresul. Adică, mustrarea vine să înlocuiască întreruperea pomenirii. Mustrarea ca echivalent al ruperii părtăşiei cu propovăduitorii eresului? Care este, atunci, rostul recurgerii la acest Canon a autorilor-sprijinitorilor dacă ei nu au deloc de gînd să-l folosească, adică nu au de gînd să întrerupă pomenirea despre care vorbeşte Canonul? Canonul vorbeşte de întreruperea pomenirii, iar autorii „Mărturisirii …” vorbesc despre mustrare. Pe ce cale logică autorii-sprijinitorii deduc mustrarea din „posibilitatea” (de altfel, inventată de către autori în locul obligativităţii) nepomenirii? Acest hiat de logică are, bineînţeles, o explicaţie, dar o vom da-o în partea a VI-a, deoarece ea rezultă din întregul mesaj implicit al documentului. Citește mai mult…

Anunțuri

Unica osîndire îngăduită 

22 Iunie 2011 4 comentarii

A. Delimitarea între scăderile morale şi păcatele împotriva credinţei

În istorisirile de demult citim: Un sihastru a văzut pe un oarecare frate al său că greşea şi a început să se tînguiască: „Vai mie! Cum fratele meu greşeşte acum, poate şi eu voi gre­şi mîine!” După aceasta, întorcîndu-se către ucenicul său, a adăugat: „În orice greu păcat ar cădea în prezenţa ta vre­un frate, tu să nu îl osîndeşti! Ci chiar trebuie să fii încredinţat că tu păcătuieşti mai mult decît el, chiar dacă aces­ta ar fi un om din lume. Ca o excepţie de la această pravilă trebuie să fie situaţia în care auzi pe cineva că aduce hulă lui Dumnezeu ori că vorbeşte ceva eretic.”

Această povestire de la Sfinţii Părinţi ilustrează în chip minunat răspunsul ortodox despre cum trebuie să fie relaţionarea noastră către cele două posibi­le chipuri de oameni păcătoşi: 1) cei ce păcătuiesc în comportarea lor morală şi 2) cei ce păcătuiesc împotriva credinţei.

Către primii trebuie să avem îngădu­inţă şi să nu-i osîndim, deoarece şi su­fletele noastre sînt păcătoase, iar prin osîndire devin şi mai păcătoase. Însăşi Biserica cu mărinimie rabdă şi lecuieşte asemenea păcătoşi, aşteptînd pocăinţa şi îndreptarea acestora. La astfel de păcătoşi se referă dumnezeieştile cuvinte că trebuie întotdeauna să-i iertăm dacă se căiesc, şi nu doar de şapte ori pe zi, ci pînă la de şaptezeci de ori cîte şapte (Mt. 18, 21-22; vezi Lc. 17, 4). Citește mai mult…

Episcopul Artemie şi Adevărata Ortodoxie

29 Noiembrie 2010 1 comentariu

Ştirea că Episcopul sârb Artemie, fostul arhipăstor al Kosovo şi Metohia, a fost oprit de la slujire de către Sinodul Bisericii Ortodoxe oficiale din Serbia a fost fireşte bine primită de către Adevăraţii Creştini Ortodocşi. Episcopul Artemie a fost vreme de mai mulţi ani cel mai important critic al conduitei ecumeniste şi moderniste a Bisericii Sârbe. El a fost pedepsit recent de către patriarhia eretică prin îndepărtarea sa din scaunul arhiepiscopiei Kosovo, unde prinsese rădăcini puternice. Ruptura sa faţă de patriarhie pare acum totală. Dar oare aşa stau lucrurile cu adevărat?

Erezia ecumenistă face deja ravagii de aproape o sută de ani, iar din anii 1960 Biserica Sârbă este membră a complet apostatului Consiliu Mondial al Bisericilor. Şi totuşi doar o mică rămăşiţă de anti-ecumenişti a făcut vreodată pasul complet dinspre erezie către Adevărata Ortodoxie. Întrebarea este: de ce? Se pare că sunt trei motive principale – sau mai degrabă, scuze – pentru care majoritatea anti-ecumeniştilor refuză să se alăture Adevăratei Ortodoxii.

Citește mai mult…

Cum Teodosia a omorît un om şi a aruncat cu pietre într-un „patriarh”

27 Mai 2010 18 comentarii

Sfînta Teodosia, mireasa lui Hristos, s-a născut în Constantinopol (sec. VIII), din părinţi bogaţi, cinstiţi, dreptcredincioşi şi împodobiţi cu fapte bune. Aceştia, fiind mulţi ani neroditori de prunci, erau foarte mîhniţi. Ei totdeauna se rugau cu postire multă, alergau ziua şi noaptea la biserica lui Dumnezeu şi dădeau cu prisos milostenie la săraci. Odată, fiind ei în biserica Sfintei Muceniţe Anastasia, la cîntarea cea de toată noaptea, pe cînd maica sa se ruga cu lacrimi mai cu dinadinsul pentru dezlegarea nerodirii sale, a adormit puţin şi i s-a arătat în vis Sfînta Muceniţă Anastasia şi i-a zis: „Femeie, nu te mîhni, că vei zămisli şi vei naşte!” Ea, deşteptîndu-se, s-a bucurat şi a spus aceasta bărbatului său. Şi i-a zis bărbatul ei: „Viu este Domnul, că de ne va dezlega nerodirea noastră şi vei naşte parte bărbătească sau femeiască, îl vom aduce ca dar Stăpînului nostru, Hristos Dumnezeu!”

Apoi, după puţină vreme a zămislit şi a născut prunc de parte femeiască. Pe această sfîntă fecioară ei au numit-o Teodosia, adică dată de Dumnezeu, căci de la Dumnezeu li s-a dăruit, şi au lumi-nat-o cu Sfîntul Botez. Apoi, după patruzeci de zile, maica, luînd pe pruncă în mîini, a adus-o în biserica Sfintei Anastasia şi, cu lacrimi de bucurie, a dat mulţumire Domnului şi sfintei muceniţe, făgăduind ca, după ce va creşte, s-o dea în numărul mireselor lui Hristos, care îşi păzesc fecioria în rînduiala monahicească. Deci, maica sa luînd binecuvîntare, s-a întors acasă şi creştea pe prunca cea făgăduită lui Hristos cu toată luarea aminte, învăţînd-o citirea dumnezeieştilor cărţi şi frica de Dumnezeu, aprinzînd astfel în inima ei focul dragostei celei dumnezeieşti. Citește mai mult…

Paisie Aghioritul: „Sîntem răspunzători dacă nu vorbim”

1 Aprilie 2009 1 comentariu

Cuvînt rostit de părintele Paisie cu 17 ani în urmă


– Părinte, trebuie ca totdeauna să ne mărturisim „crezul” nostru ?

Este trebuinţă de discernămînt. Sînt momente cînd nu trebuie să vorbim, şi momente cînd trebuie să mărturisim cu îndrăzneală „crezul” nostru, pentru că sîntem răspunzători dacă nu vorbim. În aceşti ani grei fiecare dintre noi trebuie să facă tot ce este omeneşte posibil şi ceea ce nu se poate face omeneşte să lase în seama lui Dumnezeu. Astfel vom avea conştiinţa liniştită că am făcut ceea ce am putut face. Dacă nu vom reacţiona, se vor scula strămoşii noştri din mormînturi. Aceia au suferit atîtea pentru patrie, iar noi ce facem pentru ea? Grecia, Ortodoxia, cu tradiţia ei, cu sfinţii şi eroii ei să fie luptată de grecii înşişi, şi noi să nu vorbim? Este înfricoşător! Am spus cuiva: „De ce nu vorbiţi? Ce înseamnă lucrurile pe care le face cutare?”. „Ce să mai discutăm”, îmi spune, „miroase urît”. „Dacă miroase, de ce nu vorbiţi? Loviţi-l!„. Nimic, îl lasă aşa. Pe un politician l-am scuipat: „Să spui: «Nu sînt de acord cu aceasta!»”, îi zic. „Vreau ca lucrurile să fie cinstite. Vrei ca pentru folosul tău să le distrugi pe toate?”.

Dacă creştinii nu mărturisesc şi nu se împotrivesc, aceştia vor face mai rău. Iar dacă se împotrivesc, aceia se vor mai gîndi. Dar nici creştinii de azi nu sînt luptători. Primii creştini erau nuci tari, schimbau lumea. Şi în epoca bizantină, dacă scoteau o icoană din biserică, se împotrivea toată lumea. Hristos S-a răstignit pentru noi ca să înviem, iar noi rămînem nepăsători! Dacă Biserica [ca instituţie socială] nu vorbeşte ca să nu intre în conflict cu statul, dacă mitropoliţii nu vorbesc ca să fie bine cu toţi, căci îi ajută la Fundaţii etc., aghioriţii iarăşi nu vorbesc, ca să nu le taie veniturile*, atunci cine să vorbească? Am spus unui egumen: „Dacă vă spun că vă vor tăia venituile, să le spuneţi: «Vom tăia şi noi primirea de străini», ca să îşi facă probleme”. Profesorii de teologie etc. nu strigă, pentru că zic: „Sîntem funcţionari, ne vom pierde salariul şi apoi cum vom mai trăi?”. Mănăstirile între timp au luat-o cu pensiile. Oare de ce eu nu vreau să iau nici acea pensie smerită de agricultor? Să-l mai aibă pe monah încă şi aisgurat la Asigurările pentru Agricultură, nici aceasta nu-i cinstit. Să-l ştie că este sărac, fără venituri, da, aceasta îi aduce cinste. Dar să-l aibă asigurat la Organizaţia Agricolă, pentru ce? Monahul a lăsat pensiile mari, a plecat din lume şi a venit la mănăstire ca să ia iarăşi pensie!? Şi pentru pensie ajungem să-L vindem pe Hristos!

– Părinte, dar dacă o monahie a lucrat ca învăţătoare cîţiva ani şi i se cuvine o oarecare pensie, să n-o ia?

– Bine, una ca aceasta, în sfîrşit. Dar dacă şi aceasta pensie o dăruieşte undeva, va lua pensie mai mare de la Hristos.

* Părintele se referă la rentă în bani (sau veniturile de la metoace), adică o sumă de bani pe care statul grec s-a angajat să o dea începînd din 1924 [la un an de la „sinodul” care a hotărît lepădarea calendarului bisericesc], în fiecare an, mănăstirilor din Sfîntul Munte, deoarece mănăstirile au dat refugiaţilor metoacele lor, de la care aveau în fiecare an untdelemn, vin, etc.

~ + ~

… Am în vedere un alt ateu, un hulitor pe care îl lasă să vorbească la televiziune, deşi a spus atîtea cuvinte hulitoare despre Hristos şi despre Maica Domnului. Şi Biserica nu ia poziţie ca să-i afurisească pe cîţiva. Pe aceştia trebuie să-i afurisească Biserica. Le pare rău de afurisire?

– Părinte, ce vor înţelege din afurisire, dacă nu primesc nimic?

– Cel puţin să se vadă că Biserica ia poziţie.

Tăcerea ei, Părinte, este ca şi cum ar consimţi.

Da. A scris unul nişte blasfemii despre Maica Domnului şi nimeni n-a vorbit. Îi spun unuia: „N-ai văzut ce scrie acela?”. „Ei, ce să-i faci”, îmi răspunde. „Te murdăreşti dacă te preocupi de ei”. Se tem să vorbească.

– De ce se tem, Părinte?

Să nu scrie nimic despre ei şi astfel să se compromită, de aceea suportă să fie hulită Maica Domnului. Să nu vrem să scoată celălalt şarpele din gură, ca să avem noi linişte. Aceasta este lipsă de dragoste. Pe urmă omul începe să se mişte potrivit interesului. De aceea vezi un duh astăzi: „Să avem legături cu cutare, ca să ne vorbească de bine. Cu celălalt să ne avem bine, sa să nu ne clevetească etc. Să nu ne ia drept imbecili, să nu ne expunem la represalii”. Altul este nepăsător şi nu vorbeşte. „Să nu vorbesc”, spune el, „ca să nu apar în ziare”. Adică cei mai mulţi sînt complet nepăsători. Acum a început să se mai mişte cîte ceva. Atîta timp n-a scris nimeni nimic. Cu cîţiva ani mai înainte am strigat la unul în Sfîntul Munte. „Ai mult patriotism”, îmi răspunde. Peste puţin timp a revenit şi m-a găsit. „Pe toate le-au distrus”, îmi spune, „familia, învăţămîntul…”. Îi spun şi eu la rîndul meu: „Mult patriotism ai!”.

Toată această stare a făcut un rău şi un bine. Răul este că şi aceia care au avut ceva înlăuntrul lor încep să fie nepăsători, pentru că spun: „Pot eu să îndrept situaţia?”. Binele este că mulţi au început să-şi facă probleme de conştiinţă şi să se schimbe.

fragment din cartea „Trezire duhovnicească” – Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti, Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2003


De către cine va fi ales noul patriarh al patriarhiei Moscovei ?

16 Ianuarie 2009 1 comentariu

Pe data de 12 ianuarie, sinodul clericilor din Moscova a înaintat lista cu delegaţii care vor participa la Sinodul Localnic al BORu, delegaţi care îl vor alege pe noul patriarh al Bisericii Ortodoxe Ruse. În acelaşi timp, majoritatea eparhiilor şi-au ales deja reprezentanţii. Lista acestor persoane vădeşte faptul că, de data aceasta, patriarhul va fi ales de către un număr fără pecedent (impunător) de funcţionari de stat şi oameni de afaceri care sponsorizează eparhiile. Creştinii au primit această noutate ca o lovitură, numind viitorul Sinod „bîlciul vanităţii„.

Procedura finală de alegere a patriarhului încă nu a fost stabilită, deşi, după cum a comunicat purtătorul de cuvînt al Bisericii Ortodoxe Ruse, se presupune că votarea se va desfăşura în două etape. Astfel, la 26-27 ianuarie, episcopii Bisericii Ortodoxe Ruse (aproximativ 200 de persoane) se vor întruni la Sinodul Arhieresc şi vor desfăşura prima selecţie a candidaţilor, la care vor fi aleşi trei candidaţi. Aceşti trei candidaţi vor fi înaintaţi spre votare la Sinodul Localnic. Potrivit hotărîrii din decembrie a Sfîntului Sinod, eparhiile Bisericii Ortodoxe Ruse vor fi reprezentate la Sinodul Localnic de către delegaţi care includ episcopi locali, călugări, clerici şi mireni (în total, drept de vot vor avea 750 de persoane). Listele electorilor (alegătorilor) trebuie să fie prezentate Comisiei de validare a Bisericii Ortodoxe Ruse pînă la data de 15 ianuarie. În aşa mod, alegerea reprezentanţilor a ajuns la final: la 12 ianuarie au fost aleşi şi reprezentanţii clerului din Moscova.

Totuşi, componenţa prealabilă a electorilor a adus o surpriză creştinilor. În componenţa delegaţiilor eparhiale va fi inclus un număr mare de funcţionari de stat şi oameni de afaceri. Astfel, eparhia de Rostov a acordat onoarea de a alege patriarhul proprietarului SA „Donscoi Tabac„, vicepreşedintele Comitetului Dumei de Stat pentru buget şi impozite Ivan Savvidi. Reprezentant din partea eparhiei de Barnaul şi Altai este preşedintele administraţiei Companiei farmaceutice SRL „IunifarmIurie Nijegorodţev. Bobruisc va reprezenta compania „Iarobel„, de asemenea, şi preşedintele Comisiei de comerţ şi antreprenoriat al Consilului orăşenesc local Igor Banşicov. Iar eparhia de Kursk a delegat în capitală un funcţionar din administraţia regională – directorul adjunct al Direcţiei de cooperare a partidelor politice şi organizaţiilor obşteşti Alexandru Şapovalov.

În promovarea elitei de afaceri au reuşit şi statele CSI. Astfel, eparhia de Doneţc şi Mariupol (Biserica Ortodoxă Ucraineană din cadrul Patriarhiei Moscovei) a considerat că pentru patriarh trebuie să voteze directorul companiei „Doneţcstal – uzină metalurgicăVictor Nusenchisu. Eparhia de Conotop şi Gluhov va delega la Sinodul Local pe preşedintele companiei naţionale „EnergatomAndrei Dergaci. Eparhia de Berdeansc şi Boguslav – pe preşedintele Consilului de supraveghere al SA „Berdeansc AgrotehserviceVladimir Pasecinic.

Iar eparhia de Tiraspol şi Dubăsari a delegat la Sinodul Local pe fiul preşedintelui republicii nerecunoscute, Oleg Smirnov – deputat al Consiliului Suprem al Transnistriei, preşedinte al Consiliului acţionarilor „Gazprombanc„.

Biserica Ortodoxă Rusă nu ascunde faptul că eparhiile au mers pe calea promovării în calitate de delegaţi a sponsorilor bisericilor, pentru care participarea la alegerile patriarhului „se egalează cu o distincţie creştină”. O astfel de situaţie la alegerile patriarhului s-a creat pentru prima dată. Pînă în 1917, mirenii participau la Sinoade, însă numai cu vot consultativ. Iar la alegerile precedente ale patriarhului, mirenii au avut dreptul de a vota, dar votul lor a fost atribuit totuşi votului bisericesc – majoritatea mirenilor fiind lucrători ai parohiilor. Componenţa electorilor a provocat deja dezbinare printre creştini. Astfel, purtătorul de cuvînt al patriarhiei Moscovei părintele Vladimir Vighilianski a menţionat că „nu cunoaşte personal aceste persoane şi nu le poate judeca apriori„.

+ + +

Vă prezentăm mai jos o serie de fotografii în care apare actualul înlocuitor al scaunului patriarhal, ÎPS Kirill Gundeaiev:

12

061

0014095

gundjaevshnaider

papa

Mitropolitul Kiril este un cunoscut filo-catolic, participant fidel la conferinţele, adunările, rugăciunile şi slujbele ecumeniste.

Minunata convertire la Hristos a unui tînăr american

18 Decembrie 2008 2 comentarii

Death to the World este un revistă americană creştin-ortodoxă, iniţiată în 1994 de nişte monahi (foşti punkeri) ai Mănăstirii Sfântului Gherman al Alaskăi din Platina, California, ca o modalitate de propovăduire către tinerii punk. Revista a avut un succes neaşteptat, atingând la un moment dat un tiraj de 50.000 de exemplare. Din 2003, editarea publicaţiei a fost preluată de un grup de tineri adunaţi în jurul bisericii ortodoxe antiohiene a Sfântului Varnava din Costa Mesa, California. Mărturia de mai jos este o traducere din DTTW şi apare în numărul 2 (decembrie 2008) al revistei OrthoGraffiti.

***

Părinţii mei au divorţat când aveam 4 ani. Eram cel mai mic copil al lor, şi am rămas să trăiesc cu mama şi cu sora mea într-o mică cabană din pădure. Am încercat să le fiu mângâiere când se certau. Aveam nevoie de mângâiere. Bunica mea, pictoriţă şi o descendentă directă a lui Abraham Lincoln, m-a învăţat cuvântul „compătimire”. Singura mea mângâiere era să stau tăcut în pădure, cugetând la compătimire până ce izbucneam în plâns.

Dacă simţeam întristarea, ştiam că trăiesc. O îndrăgeam. Era Adevărul. Profesorul meu de actorie mă iubea pentru că puteam plânge practic la comandă. Găseam în orice un motiv să jelesc. Plângeam Căderea, Depărtarea de Dumnezeu.

Căutam mereu să fiu batjocorit. Voiam să fiu persecutat, voiam ca lumea să mă urască. Lumea era necruţătoare, aşa că nu-mi păsa dacă mă tortura, sau mă spânzura, sau mă lăsa să mor.

Când aveam 19 ani, am încercat să merg la o biserică metodistă. Am plecat de acolo zăpăcit. Se părea că lumea se întinde pretutindeni. M-am întors după o săptămână purtând un tricou pe care scria „Keep the Faith – the Catacombs” („Păzeşte credinţa – Catacombele”), alături de un pumn. Nimeni n-a vrut să vorbească cu mine.

Am crescut în apropiere de New York. Mergeam tot timpul singur cu autobuzul până în oraş. Mama era mereu îngrijorată, aşa că o minţeam. Stăteam prin preajma vagabonzilor şi desenam peste tot graffiti. Tagul (1) meu era „Monk” („Călugăr”). Eram prieten cu oricine nu „ţintea spre ceva” în lumea asta, în mare măsură skinheaderi şi punkişti. Purtam zi de zi aceleaşi haine, uneori luni la rând, şi mă spălam rar.

Ştiam că nu mă potrivesc niciunde. Voiam să fiu singur şi să simt singur. Voiam ca toate să dispară, ca să pot asculta. Nu prea pot să explic ce înseamnă asta. Când mă aflam în preajma unor oameni care vorbeau, eu tăceam. Când îmi deschideam gura, toată lumea părea să se uite la mine fără să înţeleagă. Mereu m-am simţit ca şi cum îmi scăpa ceva. Eram incompatibil. Ascultam doar câteva selecţii de violoncel şi Morrissey (The Smiths) (2). Scriam cântece, aveam o trupă numită „Monk”. Prietenii îmi ziceau „monk”. Îmi doream să ştiu ce e un „călugăr”. Citește mai mult…