14 ianuarie: Cînd monahii nu trebuie să tacă, cum a murit Iulian Apostatul şi alte lucruri minunate

Biserica lui Hristos îl prăznuieşte astăzi pe Sfîntul Ierarh Vasile cel Mare, arhiepiscopul cetăţii Capadociei. Toţi creştinii au auzit de acest sfînt, dar, din păcate, foarte puţini îi cunosc viaţa şi lucrarea şi, din şi mai mare păcate, şi mai puţin doresc să-l cunoască pe Sfîntul Ierarh ca să-l urmeze în credinţă şi faptă. În acest sens, consider foarte important să atrag atenţia la cîteva momente de mare actualitate (vezi întîmplarea cu evreii) din bineplăcuta şi rîvnitoarea viaţă a sfîntului care L-a mărturisit pe Hristos indiferent de urmări, de contextul politic şi de cel ideologic în care se afla, tocmai pentru ca noi, cei mai mici, urmărindu-i cu smerenie şi dragoste viaţa, să lucrăm cele predanisite nouă de Sfîntul Ierarh prin faptele sale „intolerante, habotnice şi fundamentaliste”:

• Cînd monahii trebuie să iasă la mărturisirea credinţei

Acest lucru înţelegîndu-l Sfîntul Vasile, nevrînd să fie pricinuitor de zavistie, s-a dus în pustia Pontului, unde a chemat prin scrisori şi pe prietenul său, pe Sfîntul Grigorie de Nazianz; acolo, adunînd cu dînsul mulţime de monahi, a făcut rînduială de viaţă monahală, fiind luminat de Duhul Sfînt, şi petrecea viaţa îngerească pe pămînt. Le ajuta lor la o viaţă ca aceea şi fericita Emilia, maica lui Vasile, petrecînd nu departe de ei, de cealaltă parte de rîu, în sat, şi de hrana lor îngrijindu-se; apoi, rămînînd văduvă, toată sîrguinţa o avea ca să placă lui Dumnezeu.

Un dialog între un creştin-ortodox şi un căutător sincer al Adevărului. Pur şi simplu actual!

Fiii oamenilor, până când grei la inimă? Pentru ce iubiţi deşertăciunea şi căutaţi minciuna? (Psalmi 4:2)

Asemenea dialoguri, de o deosebită smerenie şi rîvnă pentru Adevăr apar tot mai rar pe net-ul „ortodox”. Am bucuria să împart cu cititorii dornici de Adevăr – aşa cum este El – această statornică şi nepretenţioasă mărturisire a credinţei Ortodoxe, atît de urîtă de cei din exterior şi atît de vicleneşte folosită de cei din interior, luptători împotriva Cuvîntului Întrupat, Răstignit şi Înviat. Să luăm aminte:

Scris de Vladimir Moss

Căutătorul: Ce este Ortodoxia?

Ortodoxul: “Ortodoxie“ înseamnă “dreapta slăvire“, să îi dai cinstea cuvenită Domnului. Căci există de asemenea o preamărire greşită a Domnului, o cinstire ce nu-I este bineplăcută. Ortodoxie înseamnă să acorzi Domnului cinstea cuvenită prin dreaptă credinţă şi dreaptă închinare. De fapt, “Ortodoxie“ înseamnă simplu “dreapta credinţă“.

Căutătorul: De ce este necesară dreapta credinţă?

Ortodoxul: Nu putem cinsti ceea ce nu cunoaştem, iar dreapta credinţă înseamă adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu. Cei care nu au dreaptă credinţă, nu îl pot cinsti pe Dumnezeu aşa cum se cuvine. Către aceștia, credincioşii adevăraţi spun, nu din aroganţă, ci din smerita recunoaștere a comorii pe care au primit-o: “Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim“(Ioan 4.22).

C: Ce este Biserica Ortodoxă?

Credinţa ateistă într-o frază

de pe http://clopotul.blogspot.com

De ce un ortodox nu poate fi ecumenist

~ 1 ~

Creştinii ortodocşi mărturisesc în Crez că sînt fii ai unei Singure Biserici Ortodoxe – cea Sfîntă, Sobornicească şi Apostolică, al cărei singur Cap este Hristos Dumnezeu-Omul. Nu pot fi alte „credinţe” mîntuitoare căci numai Hristos este Calea, Adevărul şi Viaţa. Nu pot fi două sau mai multe „biserici surori” precum nu sînt mai mulţi hristoşi, căci numai Unul Hristos S-a răstignit pe Cruce. Aşadar orice religie, cult, „consiliu ecumenic” sau „biserică” din afara Ortodoxiei sînt socotite de către Sfinţii Părinţi drept erezii; iar ereziile nu sînt biserică şi nici nu pot fi în veac biserici ale mîntuirii.

~ 2 ~

Ecumenismul, prin dorinţa sa de a strînge laolaltă toate religiile lumii, îl pune pe Hristos alături de ceilalţi dumnezei ai celorlalte (ne)credinţe. Prin „reconciliere” şi „toleranţă”, ecumenismul ignoră Sfînta Cruce, huleşte fecioria Maicii Domnului şi neagă făţiş Sfînta Treime, împotrivindu-se prin aceasta apostoleştilor cuvinte care mărturisesc că în Ortodoxie este doar un singur Domn, o singură Credinţă, un singur Botez (Efeseni 4:5).

~ 3 ~

Ecumenismul înşeală pe ortodocşi chemîndu-i să se roage, sau să facă slujbe religioase, sau să se împărtăşească împreună cu netrebnicii eretici şi păgîni, ridicîndu-se astfel împotriva celor Şapte Soboare a Toată Lumea la care Sfinţii Părinţi au rînduit pentru veşnicie Sfintele Canoane ce mărturisesc: „Episcopul, sau preotul, sau diaconul care numai s-a rugat cu ereticii – să se afurisească, iar dacă le-a îngăduit ereticilor să lucreze ceva ca şi clerici, să se caterisească.” (Canonul 45 al Sfinţilor Părinţi)

~ 4 ~

Ecumenismul, prin întemeierea „Consiliului Ecumenic al Bisericilor”, doreşte să înghită în chip viclean Biserica lui Hristos, prin chemarea Ortodoxiei la falsa unire cu mincinoasele „biserici” apostate, religii păgîne şi culte eretice; ecumenismul împacă făţarnic toate „dumnezeirile” şi cutează să amestece în acest sincretism chiar învăţătura ortodoxă despre Hristos. Prin aceste înşelări, C.E.B. doreşte să se impună lumii ca o nouă „biserică” supra-naţională, supra-confesională şi universală, spre a înlocui în conştiinţa ortodocşilor adevărata Biserică şi adevărata învăţătură a lui Hristos.

~ 5 ~

Ecumenismul nesocoteşte şi desfiinţează Sfintele Taine ale Bisericii zicînd că şi catolicii, monofiziţii, armenii, copţii, protestanţii au aceleaşi „taine” ca şi ortodocşii. Fraţilor, numai în Biserica Ortodoxă lucraeză Duhul Sfînt pentru că numai Ortodoxia a păstrat învăţătura lui Hristos neschimbată şi are neruptă continuitatea Harului dăruit Sfinţilor Apostoli la Cincizecime. Numai la ortodocşi vine de înviere Sfînta Lumină la Ierusalim, numai în Ortodoxie sînt sfinţi cu sfinte moaşte.

~ 6 ~

Ecumenismul înşeală pe ortodocşi, zicîndu-le prin „teoria ramurilor” că fiecare credinţă, orice religie sau cult au aceeaşi rădăcină şi toate deţin o părticică de adevăr, iar prin unirea tuturor în ecumenism se va obţine „adevărata credinţă” cu adevărul „reîntregit”. Aceasta ar însemna că Hristos nu este singurul Dumnezeu, nu întrupează tot Adevărul şi că Biserica întemeiată de El nu poate călăuzi sufletul omului botezat la sfinţenie, la mîntuire, la viaţa veşnică în Împărăţia Cerurilor.

~ 7 ~

Ecumenismul trădează Ortodoxia voind s-o atragă într-o unire cu credinţele pe care Sfînta Biserică le-a osîndit acum sute de ani. Ortodocşii primind ecumenismul, alunecă încet în rele pogorăminte în care învăţăturile ortodoxe suferă schimbare – răstălmăcirea învăţăturilor de credinţă, cenzurarea Sfintelor Scripturi, schimbarea sfintelor slujbe şi rînduielilor bisericeşti, pentru a nu „supăra” celelalte credinţe apostate, eretice şi păgîne din „Consiliul Ecumenic”.

~ 8 ~

Ecumenismul vorbeşte despre o libertate fără de Cruce, propovăduieşte o „iubire” fără dreptatea  sfintelor porunci, plănuieşte unirea credinţelor în diversitatea dumnezeilor. Ecumenismul este o globalizare religioasă ce nu vede omul drept chip al lui Hristos, de aceea cînd vorbeşte despre Hristos, ecumenismul îl înfăţişează în chip tainic pe Antihrist.

~ 9 ~

Venirea ecumenismului a fost proorocită de Sfinţii Apostoli: „Duhul grăieşte lămurit că, în vremurile cele de apoi, unii se vor depărta de credinţă, luînd aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile demonilor, prin făţărnicia unor mincinoşi, care sînt înfieraţi în cugetul lor.” (1 Timotei 4:1) Ecumenismul nu arată celor din afara Bisericii Ortodoxe calea către adevărata pocăinţă, nu cheamă neortodcşii la Sfîntul Botez cel în numele Sfintei Treimi, ci îi întăreşte pe eretici şi păgîni a rămîne în necredinţa şi răzvrătirea lor, amăgindu-i că ar fi şi ei „biserici” şi că ar avea parte de mîntuire.

~ 10 ~

Ecumenismul, prin ereticele sale învăţături privind unirea „inter-religioasă” şi credinţa într-un „dumnezeu universal”, arată asemănare cu gîndirea şi lucrarea masoneriei. În fapt, amîndouă îmbrăţişează căderile umanismului, prin care se pregăteşte împărăţia şi ridicarea templului lui Antihrist; au aceiaşi conducători ce luptă pe dinlăuntru Biserica – prin depărtarea turmei lui Hristos de Adevărul credinţei – , iar pe dinafară ecumeniştii rup porţile Bisericii spre amestecarea ortodocşilor cu toţi nebotezaţii, cu schismaticii, cu ereticii şi păgînii.

~ 11 ~

Prin „iubirea” tolerantă faţă de „minorităţile sexuale” (sodomiţi, gomorence, transexuali) şi a impunerii preoţiei femeilor, ecumenismul se ridică împotriva rînduielilor Sfinţilor Apostoli, împotriva învăţăturilor Sfinţilor Părinţi, împotriva a toată Ortodoxia. Aceasta este adevărata „înfrăţire”, aşa arată răzvrătirea pătimaşă cu care ecumenismul loveşte împotriva dragostei răstignite a lui Hristos.

~ 12 ~

Această erezie ce şade în spatele unirii tuturor credinţelor eretice – ecumenismul – se doreşte a fi crezut drept „biserică” deasupra „bisericilor”, cult peste toate cultele, religia religiilor, arătîndu-se a fi de fapt noua religie ce va sluji în noul templu din apropiata împărăţia a lui Antihrist. Ecumenismul prin lucrările sale este antiortodox, antibisericesc şi apostatic, pregătind venirea lui Antihrist. Iar amăgitorii care luptă dinlăuntru Biserica Ortodoxă sînt „ortodocşii” ecumenişti care se împotrivesc învăţăturilor Sfinţilor Apostoli şi predaniilor Sfinţilor Părinţi, căci „Cei ce sînt în Biserica lui Hristos aparţin adevărului, iar cîţi nu aparţin adevărului, nu sînt nici în Biserica Domnului nostru Iisus Hristos”.

(din „Sfătuire duhovnicească în douăsprezece capete, unde se arată de ce un ortodox nu poate fi ecumenist”, alcătuire a ieromonahului Vasilisc Hristea)

Ana şi Cristi

Ana lucrează la o firmă privatizată recent. Noul management este străin si implementează un alt stil de lucru, mai eficient. Vechile deprinderi ale angajatilor trebuie să se schimbe. Ca si în alte domenii ale vietii, cine nu se adaptează, trebuie să părăsească sistemul, într-un fel sau altul.

Pe lângă problemele de adaptare, Ana mai are o problemă. Cu putin timp înainte de privatizare, a luat acasă un copiator care părea să nu mai fie necesar în birou.

Noua conducere a luat notă de disparitia copiatorului si, pe lângă problemele de adaptare la schimbare, i-a pus în vedere Anei să îl aducă înapoi. Ana însă l-a vândut unui vecin.

Acum ea este foarte stresată. Este constientă de incapacitatea ei de adaptare si îi este teamă că îsi va pierde locul de muncă. Dar… ea este crestină si se încrede în Dumnezeu. De când cu privatizarea si cu noua conducere, a început să se roage fervent Domnului, pentru pază si protectie. În mintea ei, noii sefi sunt niste răi fără de Dumnezeu, iar ea îsi pune nădejdea în El, că va iesi cu bine din aceste încercări.

Cristi este căsătorit de cinci ani. El este o fire mai molatică, iar sotia lui o fire mai energică. De-a lungul timpului, au reusit să-si facă un rost si să-si asigure un anumit nivel de trai. Aceasta datorită mai ales eforturilor ei. Potrivit planurilor făcute de ei la începutul mariajului, mai au de realizat câteva deziderate. Cristi este însă rupt de eforturile care ar trebui să fie comune. Se simte incapabil să tină pasul cu sotia. De altfel, întreaga viziune de viată a sotiei, cândva agreată împreună, reprezintă un stres pentru Cristi care, desi simte că trebuie să iasă din comoditatea lui traditională, refuză să facă si cea mai mică schimbare în ceea ce-l priveste.

În schimb, Cristi a devenit în ultima vreme un bun crestin. A început să urmărească frecvent Trinitas TV, îi citeste pe Sfintii Părinti si participă pe internet la discutii duhovnicesti. Sotia lui nu face toate acestea… sau le face la o scară mult mai mică. Pentru Cristi, aceasta este dovada imbatabilă că el are dreptate în divergentele dintre ei – legate de implicare în familie si trasul împreună – si nu sotia lui.

Ce au în comun Ana si Cristi?

Fuga de realitate si ascunderea în spatele unor îndeletniciri religioase. Refuzul lor de a se adapta la realităti si lenea lor sunt mascate în spatele religiei.

Care ar trebui să fie însă rolul credintei religioase?

În Sfânta Scriptură, psalmistul David spune într-un loc: „Dumnezeu întăreste bratul care întinde arcul”. Desigur, bratul care nu face nimic rămâne moale si nu propăseste. Asemenea Anei si lui Cristi.

Sursa

De la Valeriu Gafencu (I)

Un om politic cu convingeri liberale i-a spus lui Valeriu:

– Pentru mine credinţa este o instituţie pe care trebuie să o încurajăm pentru a fi un corectiv al egoismului şi abuzului omenesc. Dincolo de rolul ei socio-politic, ea nu mă interesează. Omul politic nu are nevoie de Dumnezeu. Credinţa trebuie îngrădită politic, pentru a evita un nou Ev Mediu obscurantist.

– Domnule, i-a răspuns Valeriu, pentru unul ca dumneavoastră suferinţa este salvatoare. Prin suferinţă veţi ajunge la lumina credinţei. Veţi înţelege atunci că sînteţi mic şi nedesăvîrşit, că lumina dumneavoastră este întuneric, că numai prin Dumnezeu poţi fi om adevărat, că numai prin credinţă sînt deschise orizonturile cunoaşterii şi, în fine, că lumea nu se poate mîntui fără credinţă. Sînteţi solul unei idei preconcepute despre Evul Mediu şi al unei falsificări a conceptului creştin. Mai mult decît oricine, credincios se cuvine a fi omul politic, căci orientînd lumea, el împlineşte voia lui Dumnezeu, şi-i revin mari responsabilităţi. În ceea ce priveşte Biserica şi rolul ei ca instituţie, ea nu este un corectiv, ci o integrare a lumii în Hristos şi nu priveşte o parte, ci întregul. Întrucît n-aţi voit a primi credinţa din pricina egoismului materialist, iată că vă vin suferinţa şi moartea prin ateismul materialist. Egoismul burghez e strivit de fiul său mai cumplit, orgoliul ateist-materialist. Nădăjduiesc din inimă ca înainte de moarte să ajungeţi la credinţă, dar asta ar însemna să-I urmaţi lui Hristos.

Şi omul acela a ajuns la credinţă.

Taci, atunci cînd…

• Taci, cînd intri în Biserică, pentru ca Dumnezeu să-ţi poată vorbi !

• Taci, cînd pleci de la Biserică, pentru ca Duhul Sfînt să poată rodi !
  

• Taci, dacă nu ai de spus ceva valoros !

• Taci, atunci cînd ai vorbit destul !

• Taci, pînă cînd îţi vine rîndul să vorbeşti !

• Taci, atunci cînd eşti provocat !

• Taci, atunci cînd te-a supărat fratele tău şi eşti nervos şi iritat !

• Taci, cînd eşti ispitit să calomniezi pe aproapele tău !

• Taci, cînd ai timp să gîndeşti înainte de a vorbi !

• Răspunde, atunci cînd este primejduită şi atacată Credinţa !
  

Toma, fratele nostru geamăn…

“De doua mii de ani ne purtam prin lume cu Toma de mana si nu stim prea bine de ce i se spunea Geamanul si prea tarziu ne dam seama ca-i suntem deopotriva. Frate de credinta si indoiala, de infrigurari si asteptare, de cutremur si ingenunchere, el ramane obsesia noastra perpetua si intruparea neputintei noastre de a accepta Bucuria dintr-odata si fara echivoc. Exista nu numai o drama a Patimilor, ci si una – mai puternica – a Invierii, si ea se consuma, totodata, in sufletul lui Toma. In trei trepte se consuma, toate ale lui Toma: el afla si nu-i vine sa creada; vede si inca se indoieste; se infrange si biruie.

Nuantele sunt revelatorii. Toma nu e necredincios prin structura, ci mai degraba ipostaza omului care exclama: e prea frumos ca sa fie adevarat! El nu e un impietrit, cum devenise – de pilda – Iuda. El nu refuza sa creada; el e doar coplesit de obiectul credintei lui virtuale. Fenomenul Invierii i se pare colosal. Poate ca e singurul dintre ucenici care intuieste implicatiile ei cosmice. Toma stie ca adevarul trebuie sa existe in sine, dar il implora sa-i devina certitudine, adica adevarul lui, personal. Cei zece ii spun: am vazut pe Domnul. El nu le pune la indoiala spusele, ci doar putinta ochilor lor de a nu se fi inselat. De aceea, el se hotaraste sa faca apel la simtul tactil, cel mai material dintre cele cinci. Aceasta, in ipoteza ca Domnul i se va arata si lui.

Viaţa de după naştere !

– Si tu crezi in viata de dupa nastere?

– Desigur. Dupa nastere trebuie sa urmeze ceva. Probabil ca ne aflam aici tocmai pentru a ne pregati pentru ceea ce urmeaza.

– Ce prostie! Dupa nastere nu urmeaza nimic. Si, de altfel, cum ar putea sa arate?

– Nu stiu exact, dar desigur ca va fi mai multa lumina decat aici. Poate ca vom umbla pe propriile picioare si vom manca cu propria gura.

– Ce tampenie! Nu se poate sa umbli. Iar ca sa mananci cu gura, chiar ca ar fi de ras! Doar noi mancam prin cordonul ombilical. Insa ia sa iti spun eu ceva: putem exclude viata de dupa nastere, pentru ca deja acum e prea scurt cordonul ombilical.

– Ba da, ba da, cu siguranta va fi ceva. Insa,probabil, ceva mai altfel decat ne-am obisnuit aici.

– Pai de acolo nu s-a intors nimeni. Odata cu nasterea, viata se termina, pur si simplu. De altfel, viata nu este altceva decat o permanenta inghesuiala, in intuneric.

– Eu nu stiu exact, cum va fi, daca ne vom naste, dar desigur ca o vom gasi pe MAMA, iar ea va avea grija de noi.

– Pe mama? Tu crezi in mama? Si dupa tine, unde ar putea ea sa fie?

– Pai oriunde, in jurul nostru. Doar traim in ea si prin ea. Fara ea, nu am fi deloc.

– Eu nu cred asta! Eu nu am vazut nicicand, nici un fel de mama, asa ca e evident ca nu exista.

– Dar, uneori, cand suntem in liniste, o auzim cum canta, simtim cum mangaie lumea din jurul nostru. Stii, eu cred ca viata adevarata ne asteapta abia de acum incolo!

Sursa