ACTUAL: Ce înseamnă „Biserici canonice” ?

Notă: Prin „Ortodoxia Mondială” înţelegem lanţul oficial format din acele Biserici care sînt parte a Consiliului Mondial al Bisericilor – juridic, instituţional, duhovniceşte – sau sînt în comuniune liturgică cu aceste Biserici ecumeniste. „Mondiale” sau „oficiale” mai sînt numite şi pentru că sînt recunoscute şi susţinute activ de statele iudeo-masonice în care „activează”. Exemple de Biserici ce fac parte oficial din Consiliul Mondial al Bisericilor, de fapt, Trupul lui Antihrist (antiTrupul lui Hristos): Patriarhia Română (Daniel Ciobotea), Patriarhia Moscovei (Kiril Gundeaiev), Patriarhia Constantinopolului (Bartolomeu), Patriarhia Alexandriei, Patriarhia Ierusalimului, Biserica Bulgară Oficială, Biserica Greacă Oficială, Muntele Athos (cu excepţia cîtorva mănăstiri care ţin credinţa şi canoanele neschimbate, motiv pentru care sînt prigonite de „Ortodoxia Mondială”), Biserica Sîrbă Oficială, Biserica Americană Oficială, Biserica Finlandei,  etc.

În ultimii ani, o nouă definiţie s-a strecurat în sînul “Ortodoxiei Mondiale”. Ortodoxia Oficială a început să recunoască Bisericile ortodoxe pe baza „canonicităţii” lor. Conform acestei nou acceptate definiţii, pentru a fi canonică o biserică trebuie să fie în comuniune deplină cu Constantinopolul. Constantinopolul a devenit criteriul “Ortodoxiei Mondiale”. De fapt, apar ocazional şi comunicate de presă care descriu Patriarhia Constantinopolului ca pe un fel de Papalitate Răsăriteană sau “lider al Ortodoxiei Mondiale”. Ultimul patriarh – Dimitrie – l-a descris pe patriarhul ecumenic ca fiind cel mai de frunte episcop al Ortodoxiei. Dacă o biserică rupe comuniunea cu el, ea încetează să mai fie “canonică”.

Să ne punem o întrebare simplă: Cum s-a schimbat înţelegerea termenului “canonic”? Conform învăţăturii Sfinţilor Părinţi, vrednicul cuvînt “canonic” s-a referit întotdeauna la urmarea plină de evlavie a Sfintelor Canoane ale Bisericii, și, în mod sigur, a acelor Canoane referitoare la convingerile și rînduielile sfintei Biserici Ortodoxe.

Ce nu vor să înţeleagă nou-stiliştii cripto-ecumenişti (I)

Nou-stiliştii (următorii „stilului nou”) nu înţeleg sau, mai degrabă, se fac că nu înţeleg că „problema calendarului” nu se referă deloc la calendarul în sine, ci la „schimbarea” calendarului ca la o etapă stabilită din timp către înjugarea de facto a bisericilor ortodoxe la erezia ecumenistă. Ecumenismul este scopul, schimbarea calendarului – unul din paşii cruciali. Aceasta n-o spune „stilistul” X sau Y, ci însăşi cei care au lucrat intens la lepădarea calendarului Bisericii lui Hristos şi acceptarea calendarului ecumenist, lepădat de Biserică. Şi deci:

În anul 1902, Sfântul Sinod al Patriarhiei Constantinopolului, în frunte cu Î.P.S. Patriarh Ioachim al III-lea, trimitea o enciclică patriarhală şi sinodală ,,către prea sfinţiţii Patriarhi ai Alexandriei şi Ierusalimului şi către Sfintele Biserici-surori întru Hristos autocefale din Cipru, Rusia, Grecia, România, Serbia şi Muntenegru”. Prin această scrisoare, sinodul ,,considera oportun un schimb de opinii între înalţii prelaţi ortodocşi” asupra ,,anumitor probleme de natură religioasă şi de mare importanţă”, printre care se numărau ,,relaţiile prezente şi viitoare cu cele două mari turme ale creştinătăţii: Biserica Apuseană şi Biserica protestanţilor”, iar ca un preambul ,,problema unui calendar comun, despre care deja se vorbeşte şi se scrie de o vreme încoace”.

Prin urmare, Sinodul Constantinopolului dorea să pună în discuţie ,,mai ales, metodele propuse pentru reformarea calendarului iulian care a dominat în Biserica Ortodoxă timp de secole sau pentru acceptarea celui gregorian”. Înalţii demnitari ortodocşi luau ,,în considerare şi modificarea datei Sfintelor Paşti după o înţelegere prealabilă”, părerile lor fiind împărţite în această privinţă. Astfel, o parte din ierarhi considera că ,,Sfânta Tradiţie este singura potrivită în Biserică, fiindu-ne încredinţată de Sfinţii Părinţi, şi care a avut întotdeauna acordul Bisericii”. Alţii, susţinători ai reformei calendarului, recomandau Bisericii Ortodoxe alinierea la standardele ştiinţifice ale Bisericii Apusene în ceea ce priveşte precizia măsurării timpului.

(IV) Un profet contemporan al apostaziei: „… Aici nu poate fi vorba despre adevărata Biserică”

fragmentul precedent

Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut? (Matei 7, 22)

Al doilea nivel

La cel de-al doilea nivel de apostazie descris de arhiepiscopul Averchie, Bisericile Ortodoxe – ,,fiind în pas cu vremurile” – abandonează unele forme tradiţionale bisericeşti şi poziţii ecleziologice pe care le socotesc ,,învechite”, şi astfel se desprind şi ele de tradiţia care păstrează ,,savoarea” creştinismului primar. Acesta este unul dintre modurile prin care Ortodoxia devine o ,,pseudo-Ortodoxie” lumească. Esenţa Ortodoxiei nu poate fi transmisă când însuşi contextul primirii ei este aproape distrus.

Arhiepiscopul Averchie a explicat de ce Biserica Ortodoxă, precum a spus odată Sfântul Atanasie cel Mare, ,,nu trebuie să slujească vremurilor” (20).

,,Biserica nu se modelează niciodată după cele ale lumii. Într-adevăr nu, pentru că Domnul a spus ucenicilor Săi la Cina cea de taină: ,,Din lume nu sunteţi” (Ioan 15, 19). Noi trebuie să păzim aceste cuvinte dacă vrem să rămânem credincioşi adevăratului creştinism – adevăratei Biserici a lui Hristos, care dintodeauna a fost, este şi va fi mereu străină de această lume.

(III) Un profet contemporan al apostaziei: „Cineva trebuie să fie cu totul străin de adevăratul creştinism ca să nu înţeleagă toate acestea !”

Doamne, Doamne, au nu cu numele Tău
am proorocit ? Şi cu numele Tău draci am scos ?
Şi cu numele Tău multe minuni am făcut ? (Matei 7, 22)

Trei niveluri de apostazie

Cercetând scrierile despre apostazie ale arhiepiscopului Averchie, se pot discerne trei niveluri despre care a vorbit, aceste niveluri avansând de la cel mai evident către cel mai greu de constatat.

Primul nivel

La primul nivel este pierderea ,,savoarei” creştinismului de către creştinătate în general. Rădăcinile acesteia se află în schisma dintre Răsărit şi Apus şi în formarea treptată în Apusul medieval a unui ,,nou creştinism”, în care raţiunea căzută a omului – mai degrabă decât tradiţia revelată dumnezeieşte – a devenit criteriul adevărului. În esenţă, această schimbare în perspectivă de la spiritual către natural a condus, prin Renaştere şi ,,Iluminism”, către materialismul arogant al vremurilor noastre – un materialism care a orbit duhovniceşte omul modern (11). ,,Poate fi zărită – scria arhiepiscopul Averchie – un fel de mână neagră care acţionează raţional, ce lucrează pentru a lega oamenii pe cât de strâns posibil de această viaţă pământească, temporară forţându-i să uite viaţa viitoare, viaţa veşnică care ne aşteaptă fără îndoială pe toţi” (12).

„Teologia” bîhlită: o privire în trecut

Continuarea fragmentului precedent

Dacă luăm în considerare toate acestea, ne dăm seama că într-o umanitate preocupată doar de propria-i linişte, pentru care nimic nu mai e sfânt în afară de propriile-i interese materialiste, într-o lume a oamenilor pragmatici, pentru care orice discuţie despre adevăr este o pălăvrăgeala inutilă, unirea bisericilor nu numai că nu este dificilă, ci, dimpotrivă, apare ca inevitabilă. Mai mult decât atât, aş îndrăzni să spun că nu numai unirea bisericilor aşa-numite creştine este inevitabilă, ci unirea tuturor religiilor în general.

În împărăţia sa, Antihristul nu va tolera discordia; nu va tolera religii ori certuri privind subiecte religioase.

hristosul dorit de lume: Antihrist

Continuarea fragmentului precedent

Dar de ce sunt creştinii noştri atât de uşor impresionaţi de predicile despre unirea bisericilor? Şi, în loc să fie plini de zelul de a răspândi adevărul în această lume care duce atât de mare lipsă de el, ei au iluzia păcii, încercând să vadă care lucruri cântăresc mai mult, cele care îi separă sau cele care îi unesc pe creştini. Explicaţia acestui fapt este că ei înşişi nu cunosc adevărul. Cei mai mulţi dintre ei fiind membri ai unor organizaţii şi fraternităţi social-creştine, au fost catehizaţi de timpuriu într-un sistem etico-filozofic cu spoială creştină, care i­-a făcut să creadă că scopul creştinismului este de a înfăptui coexistenţa paşnică a oamenilor în spiritul dragostei. Veşnicia şi Revelaţia lui Dumnezeu sunt noţiuni foarte îndepărtate pentru aceşti creştini, şi adesea lipsite de interes. Majoritatea dintre ei, fiind extravertiţi, sunt oameni de acţiune, care s-au alăturat creştinismului pentru a găsi un modus vivendi organizat şi îndrumat, un mod de viaţă în calitate de cetăţeni buni şi onorabili ai acestui pământ. Pentru asemenea oameni, Dumnezeu este Marele Slujitor al intereselor lor personale, iar viaţa veşnică este o speranţă de restaurare bună, dar, din păcate, îndepărtată.

Minunata convertire la Hristos a unui tînăr american

Death to the World este un revistă americană creştin-ortodoxă, iniţiată în 1994 de nişte monahi (foşti punkeri) ai Mănăstirii Sfântului Gherman al Alaskăi din Platina, California, ca o modalitate de propovăduire către tinerii punk. Revista a avut un succes neaşteptat, atingând la un moment dat un tiraj de 50.000 de exemplare. Din 2003, editarea publicaţiei a fost preluată de un grup de tineri adunaţi în jurul bisericii ortodoxe antiohiene a Sfântului Varnava din Costa Mesa, California. Mărturia de mai jos este o traducere din DTTW şi apare în numărul 2 (decembrie 2008) al revistei OrthoGraffiti.

***

Părinţii mei au divorţat când aveam 4 ani. Eram cel mai mic copil al lor, şi am rămas să trăiesc cu mama şi cu sora mea într-o mică cabană din pădure. Am încercat să le fiu mângâiere când se certau. Aveam nevoie de mângâiere. Bunica mea, pictoriţă şi o descendentă directă a lui Abraham Lincoln, m-a învăţat cuvântul „compătimire”. Singura mea mângâiere era să stau tăcut în pădure, cugetând la compătimire până ce izbucneam în plâns.

Dacă simţeam întristarea, ştiam că trăiesc. O îndrăgeam. Era Adevărul. Profesorul meu de actorie mă iubea pentru că puteam plânge practic la comandă. Găseam în orice un motiv să jelesc. Plângeam Căderea, Depărtarea de Dumnezeu.

Căutam mereu să fiu batjocorit. Voiam să fiu persecutat, voiam ca lumea să mă urască. Lumea era necruţătoare, aşa că nu-mi păsa dacă mă tortura, sau mă spânzura, sau mă lăsa să mor.

Când aveam 19 ani, am încercat să merg la o biserică metodistă. Am plecat de acolo zăpăcit. Se părea că lumea se întinde pretutindeni. M-am întors după o săptămână purtând un tricou pe care scria „Keep the Faith – the Catacombs” („Păzeşte credinţa – Catacombele”), alături de un pumn. Nimeni n-a vrut să vorbească cu mine.

Am crescut în apropiere de New York. Mergeam tot timpul singur cu autobuzul până în oraş. Mama era mereu îngrijorată, aşa că o minţeam. Stăteam prin preajma vagabonzilor şi desenam peste tot graffiti. Tagul (1) meu era „Monk” („Călugăr”). Eram prieten cu oricine nu „ţintea spre ceva” în lumea asta, în mare măsură skinheaderi şi punkişti. Purtam zi de zi aceleaşi haine, uneori luni la rând, şi mă spălam rar.

Ştiam că nu mă potrivesc niciunde. Voiam să fiu singur şi să simt singur. Voiam ca toate să dispară, ca să pot asculta. Nu prea pot să explic ce înseamnă asta. Când mă aflam în preajma unor oameni care vorbeau, eu tăceam. Când îmi deschideam gura, toată lumea părea să se uite la mine fără să înţeleagă. Mereu m-am simţit ca şi cum îmi scăpa ceva. Eram incompatibil. Ascultam doar câteva selecţii de violoncel şi Morrissey (The Smiths) (2). Scriam cântece, aveam o trupă numită „Monk”. Prietenii îmi ziceau „monk”. Îmi doream să ştiu ce e un „călugăr”.

Despre uimitoarea convertire a unui protestant prin cercetarea minunată a părintelui Serafim Rose

Pe 13 Septembrie 2006, Athanasios (Arum) Kone, ce fusese primit în Biserica Ortodoxă cu doar trei luni înainte, a trimis următoarea mărturie Mănăstirii Sf. Gherman al Alaskăi. Mărturia a fost citită la Mănăstirea Sf. Gherman cu prilejul prăznuirii a 24 de ani de la adormirea Părintelui Serafim, la care a luat parte şi autorul:

„În 2003, locuiam în oraşul Kodiak din Alaska, împreună cu soţia şi cu fiica mea de doi ani. Eram atunci foarte implicat într’o biserică protestantă, şi am petrecut ceva vreme studiind pentru a ajunge pastor de tineret şi internist de pastoraţie. Lucram cu băştinaşii satelor din Alaska, unde toată lumea este ortodoxă, însă, eu fiind protestant, socoteam Ortodoxia o credinţă moartă şi fără însemnătate, îndrăgostită de trecut.

În vara lui 2003, eram director al Taberei Spiritului (Spirit Camp) pentru Asociaţia Băştinaşilor din Regiunea Kodiak (KANA). Tabăra Spiritului era o tabără pentru tinerii băştinaşi, care căuta să-i ţină într’un mediu sănătos, şi aducea împreună să predea şi să înveţe trei generaţii băştinaşe. Era un program foarte popular şi de succes. Tabăra a fost organizată lângă Plaja Pestrikoff de pe Insula Spruce. În răstimpul acestei tabere, ne-am hotărât să rezervăm o zi pentru a merge la Laguna Călugărului, locul unde trăise Sfântul Gherman al Alaskăi. În ziua cu pricina, din Kodiak a venit o navă cu vizitatori, printre care se numărau soţia şi fiica mea. Soţia crescuse în Kodiak, însă nu mai fusese niciodată la Laguna Călugărului.

Ajunşi la Laguna Călugărului, mergeam împreună cu soţia şi fiica mea pe cărarea ce urcă de la cimitir (1) ca să vedem biserica, când, dintr’o dată, am simţit o mireasmă foarte plăcută. Mirosea precum trandafirii sau tămâia, dar nu era acelaşi miros. Soţia mi-a spus: „Simt miros de tămâie. Credeam că călugării trăiesc de cealaltă parte a insulei„. Eu i-am răspuns: „Aşa şi e. Nu-i nimeni pe aici„. Ne-am dat seama că se petrece ceva neobişnuit. Mirosul creştea şi era tot mai puternic. După câteva minute, au apărut vreo cincizeci de oameni care urcau dinspre tabără. Trecând pe lângă noi, unul din bătrânii băştinaşi ne-a întrebat ce se întâmplă, iar noi i am spus – lui şi celor din jurul său. Ei nu simţeau nici un miros – nimeni din acel grup ce urcase pe cărare. Câteva clipe mai târziu, după ce ne-am continuat drumul, o doamnă băştinaşă (Judy Simeonoff din Ahiok) a întrebat-o pe fiica mea dacă nu vrea să guste apa din izvorul Sfântului Gherman. Bineînţeles, fiica mea a plecat în goană să guste din acea apă. Eu nu doream să beau, fiindcă gândul că acea apă ar putea avea puteri aparte era prea mult pentru mintea mea protestantă; însă, deoarece fiica mea băuse, am făcut-o şi eu. A băut şi soţia mea din acea apă. Avea atunci o durere cumplită de cap, şi ne-a spus că atunci când a băut apa a simţit că ceva în capul ei a pocnit, iar durerea i-a trecut de îndată.

După toate cele petrecute pe Insula Spruce, n’am ştiut ce să facem. Eu şi soţia mea am interpretat lucrurile în singurul fel pe care îl ştiam, căci eram protestanţi. Am crezut atunci că fusese Sfântul Duh, şi că Sfântul Gherman a fost un om de rugăciune. Nimic din această experienţă nu ne-a făcut să ne gândim să trecem la Ortodoxie. Era mai uşor să explici lucrurile prin raţionalism.

Însă, la scurtă vreme după întâlnirea de pe Insula Spruce, am avut un vis. În vis, mai multe persoane de la Academia Sf. Innochentie se rugau pentru mine. (Academia e o şcoală ortodoxă din Kodiak, iar eu cunoscusem câteva persoane de acolo înainte să am visul). Pe când aceşti oameni de la Academie se rugau pentru mine, am început să plâng foarte puternic, şiroind de lacrimi, vreme îndelungată… Când m’am întins să iau ceva cu care să-mi şterg lacrimile, am dat de o poliţă cu nişte ţesături împăturite. Am luat una din aceste ţesături, şi atunci mi s’a părut că arată precum un ştergar evreiesc de rugăciune. Când am folosit-o, mi am dat seama că fusese a cuiva care se rugase mult şi fusese foarte duhovnicesc. Apoi mi s’a arătat un preot. Era îmbrăcat în negru, avea o barbă lungă şi încâlcită, iar faţa îi strălucea de lumină. Am simţit cumva că pânza pe care o folosisem ca să-mi şterg lacrimile era a sa. Mi-a spus că numele lui e „Serafim Rose”. Mi-a spus apoi multe lucruri despre viaţa mea. Mi-a spus că am o chemare în viaţă, că voi ajunge ortodox, şi preot. Am început să mă cert cu el, zicând că nu vreau să fiu ortodox, nici să port „o pălărie prostească şi neagră”! Mi-a mai zis atunci multe altele, dar acum nu mi le mai amintesc. (Nu ştiu de ce nu mi le mai pot aminti).

M’am trezit din acest vis şi mi-am dat seama că avusese loc ceva profund duhovnicesc. Vreau să se înţeleagă limpede că înainte de a avea visul nu auzisem niciodată de nimeni cu numele „Serafim Rose”. Fiind protestant, nu mă simţeam la locul meu ca un preot să mă cerceteze în vis, mai ales unul care murise – aşa cum bănuiam, cumva, că era preotul din visul meu.

Pot alunga cu uşurinţă visele obişnuite, însă ceea ce încercasem nu era un vis obişnuit. Avusese o putere care nu-mi dădea voie să îl uit sau să-l trec cu vederea; mi se tot întorcea în minte.

În ziua ce a urmat, am mers să caut un preot ortodox. Îl cunoşteam pe Părintele Paisie, decanul Academiei Sf. Innochentie, aşa că m’am dus să vorbesc cu el. Am luat loc în biroul lui şi i-am spus că s’ar putea să înnebunesc. L-am întrebat dacă a auzit vreodată de un preot cu numele „Serafim Rose”. El, bineînţeles, a fost cuprins de însufleţire şi mi-a zis că da, şi mi-a pus în mână o carte foarte mare despre Părintele Serafim şi viaţa sa. Apoi i-am istorisit visul meu.

Am luat acasă cartea despre Părintele Serafim şi am început să o citesc la sfârşitul săptămânii. M’am minunat de viaţa Părintelui Serafim. Era o Ortodoxie despre care nu ştiam nimic. Lucrul care m’a uimit cel mai mult a fost cât de profund se întipărise în Părintele Serafim gândirea şi felul de viaţă al vechilor Părinţi ai Bisericii.

După ce am avut visul cu Părintele Serafim, n’am mai putut să-l alung din minte. N’am izbutit să explic lucrurile prin raţionalism. Visul mi-a înrâurit profund sufletul. Am început să pun întrebări tuturor, oricui îl întâlneam, şi să citesc. Într’un sfârşit de săptămână, m’am dus chiar la Schitul Sfântului Mihail din Insula Spruce (2). Am fost puternic impresionat de atmosfera duhovnicească de acolo. Când am păşit pe pământul mănăstirii, m’am simţit de parcă aş fi fost învăluit în pace. Mintea mi-a rămas adânc impresionată.

După acest vis, am început să cercetez foarte îndeaproape Ortodoxia. Soţia începuse să glumească că am o „aventură amoroasă” cu Ortodoxia, fiindcă amândoi eram profund devotaţi bisericii protestante locale. Fără îndoială, noul drum care ni se deschisese nu era unul pe care să-l fi căutat. Credeam că ne aşezasem viaţa, şi acum eram scoşi afară din viaţa pe care ne-o rânduisem! Eram foarte măcinaţi.

Am început să fac rugăciunile orthodoxe ale Vecerniei, fiindcă un prieten bun îmi spusese: „Nu poţi înţelege Ortodoxia în afara rugăciunii”. Trei luni mai târziu, pe când citeam o rugăciune a Sfântului Vasile, mi-am dat seama că acesta arătase, în doar douăzeci şi cinci de rânduri, toate cele necesare pentru a te apropia de Dumnezeu. Îmi aduc aminte că m’am gândit, pentru întâia oară, că omul acesta L-a văzut cu adevărat pe Dumnezeu – iar eu poate că nu.

De Cincizecime, în anul 2006, după ce am trecut prin multe încercări în pregătirea noastră pentru Ortodoxie, soţia mea, fiica mea şi cu mine am fost botezaţi şi mirunşi la biserica ortodoxă a Sfântului Siluan din Walla Walla, statul Washington.

Întorcându-mă la cercetările dumnezeieşti care ne-au pus pe calea către Biserică, aş vrea să spun că nu cred că lucrurile acestea s’au petrecut pentru că am fi cumva speciali. A fost doar mila lui Dumnezeu. Cred că El ştia că vom avea de străbătut un drum lung şi dureros până la Ortodoxie, şi a vrut să ne dea ceva de care să ne ţinem în timpul încercărilor ce vor veni, având credinţa că Biserica Ortodoxă este adevărata Sa Biserică.

Venind la Ortodoxie, suntem înconjuraţi de o spiritualitate adâncă, care ne uimeşte în întregime – moştenirea duhovnicească a sfinţilor, bogăţia învăţăturilor lor, înţelepciunea Bisericii, praznicele, rugăciunea Drept-slăvitoare -, în timp ce învăţăm să ducem o viaţă de smerenie înlăuntrul Bisericii. Ortodoxia este mult mai desăvârşită decât mi-am putut vreodată închipui.

Voi mai spune doar că mă rog mereu la Sfântul Gherman şi la Părintele Serafim (cât m’am îndepărtat de protestantism!). Mă rog Sfântului Gherman să mijlocească pentru poporul Alaskăi şi Părintelui Serafim să ne ţină pe Calea Împărătească”.

***

(1). E vorba de locul unde a fost înmormântat Arhimandritul Gherasim (Schmaltz), aflat lângă chilia sa. În 1995, lângă Părintele Gherasim a fost îngropat un preot orthodox din Kodiak, Protoiereul Peter Kreta. De atunci, acel loc este numit acolo „cimitirul”. (n.ed.amer.)

(2). Schitul Sf. Mihail, situat la cca. 6 km. depărtare de Laguna Călugărului, a fost întemeiat în 1983 de Frăţia Sfântului Gherman al Alaskăi. Frăţia a avut de atunci la schit o prezenţă monahală neîncetată. (n.ed.amer.)

Din „The Orthodox Word”, nr. 254/2007, trad.: Radu Hagiu

de pe http://viostil.wordpress.com/

* Mai multe scrieri de-ale Cuviosului Serafim Rose le puteţi găsi pe acest blog făcut special în cinstea părintelui.

* AICI găsiţi o colecţie de fotografii cu părintele.

Înşelarea simţurilor

Sfîntul NICOLAE VELIMIROVICI

Predică Despre creşterea treptată a vieţii duhovniceşti

Oricine se hrăneşte cu lapte este nepriceput în cuvîntul dreptăţii, de vreme ce este prunc. Iar hrana tare este pentru cei desăvîrşiţi, care au prin obişnuinţă simţurile învăţate să deosebească binele şi răul (Evrei 5 : 13-14).

Cei care se hrănesc cu laptele reflecţiilor bazate pe simţuri nu pot discerne binele de rău. Aceştia îndeobşte trag concluzia că toate credinţele au în final aceeaşi valoare; că păcatul este umbra indispensabilă a virtuţii; că în general răul este tovarăşul inevitabil al binelui. Adevăratul creştin însă nu ajunge niciodată la asemenea concluzii eronate, deoarece el nu mai este prunc. El este adevăratul om matur care nu se mai hrăneşte demult cu lapte, el este omul care nu mai crede orbeşte simţurilor trupului, el este omul care judecă mult mai fin realitatea şi face distincţii mult mai precise între toate lucrurile bune care au fost odată şi toate care sînt acum. Creştinului într-adevăr îi este dat să vadă clar descoperirea lui Dumnezeu prin Care el distinge precis binele de rău; totuşi şi lui îi este neapărat necesar studiul îndelung şi laborios al Sfintelor Cărţi pentru a putea cunoaşte limpede ce este bine şi ce este rău în orice situaţie concretă a vieţii, indiferent cît de complicată. Pentru a fi demnă de încredere şi fără greş, această cunoaştere trebuie să fi trecut şi în inimă şi simţuri. Căci şi răul şi binele vor ca să atingă inima omului. De aceea omul trebuie să fie educat, exersat, obişnuit să recunoască imediat cu inima care este duhul celor ce se apropie de el, aşa cum recunoaşte cu limba săratul de nesărat, dulcele de amar.

Fraţilor, să ne străduim zi şi noapte să ne educăm inima, ca ea să poată recunoaşte întotdeauna fără greş binele de rău. În toate cele ce ni se întîmplă şi vin asupra noastră, trebuie să ne punem întrebarea: Ce e bun de aici, şi ce e rău? Tocmai de aceea ni se şi întîmplă tot ceea ce ni se întîmplă, ca să putem discerne din toate calea cea bună şi să o urmăm. Ne aflăm în asemenea situaţii de ispită şi poate de cîte o sută de ori pe zi. Cel care are ochi de văzut, să vadă.

O, Doamne, Iubitorule de oameni, încălzeşte inimile noastre cu toată darea cea bună care vine numai de la Tine! Înţelepţeşte, Doamne, inimile noastre ca să putem deosebi binele de rău! O, Stăpâne întăreşte-ne pe noi pururea în îmbrăţişarea binelui şi aruncarea la o parte a răului pentru dragostea Slavei Tale, O, Iubitorule de oameni şi pentru mântuirea sufletelor noastre! Căci a Ta este mărirea şi mulţumită în veci, Amin.

razboiintrucuvant.ro

O rugăciune minunată pentru fiecare creştin

Rugăciunea de fiecare zi a Sfîntului Ierarh Filaret al Moscovei

Doamne, nu ştiu ce să cer de la Tine. Tu unul ştii de ce am nevoie, Tu mă iubeşti pe mine mai mult decît pot să Te iubesc eu pe Tine. Părinte, dă robului Tău cele ce singur nu ştie a le cere. Nu îndrăznesc să cer nici cruce, nici mîngîiere: numai stau înaintea Ta. Inima mea e deschisă Ţie; Tu vezi trebuinţele mele pe care nu le ştiu eu. Vezi şi fă după mila Ta. Loveşte-mă şi mă tămăduieşte, doboară-mă şi mă ridică. Mă cutremur şi tac cu evlavie înaintea voinţei Tale sfinte şi a căilor Tale celor nepătrunse pentru mine. Mă aduc Ţie jertfă, nu am altă dorinţă decît numai să fac voia Ta; învaţă-mă să mă rog, singur roagă-Te în mine! Amin.

Pacea lui Hristos vs pacea lumii

Sfîntul Nicolae Velimirovici:

Nu socotiţi că pace am venit să aduc pe pământ; nu am venit să aduc pace, ci sabie. Aşa a grăit Domnul. A se citi: „Nu am venit să împac adevărul şi minciuna, înţelepciunea şi prostia, binele şi răul, dreptatea şi silnicia, dobitocia şi omenia, nevinovăţia şi desfrânarea, pe Dumnezeu şi pe mamona: ci am adus sabie ca să tai şi să le despart, încât să nu se amestece”.

Cu ce să le tai şi să le desparţi, Doamne? Cu sabia adevărului. Ori cu sabia cuvântului lui Dumnezeu, ceea ce e totuna: fiindcă adevărul este cuvântul lui Dumnezeu, şi cuvântul lui Dumnezeu este adevărul. Apostolul Pavel sfătuieşte: luaţi sabia duhovnicească, care este cuvântul lui Dumnezeu. Iar sfântul Ioan a văzut în vedenie pe Fiul lui Dumnezeu în mijlocul a şapte sfeşnice, şi din gura Lui ieşea o sabie ascuţită de amândouă părţile. Sabia care iese din gură ce altceva poate fi decât cuvântul lui Dumnezeu, cuvântul adevărului? Această sabie este mântuitoare pentru lume, nu pacea binelui cu răul. Şi atunci, şi acum, şi din veac şi până în veac.

Că această înţelegere este dreaptă se vede şi din ce spune Hristos în continuare: că am venit să despart pe om de tatăl său, şi pe fiică de mama sa, şi pe noră de soacra sa. Căci dacă fiul merge după Hristos, iar tatăl rămâne în întunericul minciunii, sabia adevărului lui Hristos îi va despărţi. Adevărul este mai vrednic de iubit decât tatăl. Şi dacă fiica merge după Hristos, iar mama rămâne îndărătnică în tăgăduirea lui Hristos, ce unire poate fi acolo? Oare nu este Hristos mai dulce decât mama? La fel şi cu nora şi soacra ei. Dar să nu înţelegi strâmb – că cel ce Îl cunoaşte şi-L îndrăgeşte pe Hristos trebuie deodată să se despartă trupeşte de rudele sale. Aşa ceva nu scrie. Este destul a fi despărţit cu sufletul şi a nu primi în el nimic din gândurile şi faptele necredinţei; căci dacă credincioşii s-ar despărţi şi trupeşte de necredincioşi, s-ar face în lume două tabere potrivnice… (Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, vol. 1, Sophia, Bucureşti, 2002, p. 22-24).

credinta-ortodoxa.ro

Ce să facem cu copii noştri şi cu noi înşine ?

Conferinţa ţinută de ieromonahul Serafim Rose în anul 1982 în mânăstirea întemeiată de el la Platina, în munţii Californiei, în care părintele ne pune în gardă asupra principalelor pericole duhovniceşti ce ne ameninţă în ziua de azi.

„Mai exact, ce putem face pentru a dobândi această trezire, acest discernământ şi cum poate el rodi în sufletele noastre? Voi încerca să răspund la această întrebare în două părţi: în prima – referindu-mă la conştientizarea lumii din jurul nostru, care, ca niciodată în istoria creştinismului, a devenit un duşman consecvent; iar în a doua – referindu-mă la conştientizarea Ortodoxiei, pe care mă tem că majoritatea o cunosc mult mai puţin decât ar trebui; mult mai puţin decât trebuie să o cunoaştem dacă dorim să o păstrăm. Mai întâi, întrucât vrem sau nu – ne aflăm în lume (iar efectele acesteia se simt foarte puternic chiar şi în locuri retrase cum este mânăstirea noastră de aici), trebuie să ne împotrivim ei şi ispitelor ei în mod onest şi realist, dar fără a ceda; în special trebuie să-i pregătim pe tineri pentru ispitele ce le vor înfrunta.

Trebuie să înţelegem că lumea din jurul nostru rareori ajută şi de cele mai multe ori stânjeneşte educarea copilului în adevăratul spirit ortodox. Trebuie să fim zilnic pregătiţi pentru a contracara influenţa lumii pe baza principiilor unei educaţii creştine înţelepte.

Aceasta înseamnă că tot ceea ce un copil învaţă la şcoală trebuie în mod constant controlat şi îndreptat în casă. Nu putem considera că tot ceea ce va învaţă la şcoală este pur şi simplu ceva bun şi lumesc şi că nu are nici o legătură cu educaţia lui ortodoxă. El poate învăţa meserii folositoare sau alte lucruri (deşi multe şcoli americane eşuează lamentabil şi sub acest aspect; mulţi profesori ne spun că tot ceea ce pot face este să-i ţină pe copii cuminţi în clasă chiar şi fără a-i învăţa nimic), dar chiar dacă învaţă ceva vor fi şi multe concepţii şi filosofii greşite.

Modul fundamental de raportare al unui copil la literatură, muzică, istorie, artă, filozofie, chiar la ştiinţă şi, bineînţeles, la viaţă şi la religie – nu trebuie să vină, mai înainte de toate, de la şcoală, pentru că şcoala le oferă prin prisma filosofiei moderne; el trebuie să vină în primul rând din familie şi din Biserică. Altfel copilul va fi destinat unei educaţii greşite în lumea de azi, unde sistemul de educaţie este în cel mai bun caz agnostic, iar în cel mai rău caz, întru totul ateist sau anti-religios. Bineînţeles, toate acestea în URSS sunt impuse cu forţa copilului, fără religie şi cu un program foarte activ de a-l face pe copil-ateu.

Părinţii trebuie să ştie exact ce li se predă copiilor la cursurile de educaţie, care sunt aproape universale azi în toate şcolile americane, şi să le corecteze acasă, nu numai printr-o atitudine deschisă asupra acestui subiect (în special între tată şi fii – lucru foarte rar în societatea americană), dar şi printr-o clară subliniere a aspectului moral, lucru total absent din sistemul educaţional.

Părinţii trebuie să ştie ce muzică ascultă copii lor, la ce filme se uită (să asculte sau să vadă împreună când este necesar), la ce fel de limbaj sunt expuşi şi ce fel de limbaj folosesc şi să le imprime o atitudine creştină asupra acestora. Televizorul – în familiile în care nu este suficient curaj de a-l arunca pe fereastră – trebuie strict controlat şi supravegheat pentru a evita efectele otrăvitoare ale acestei maşini, care a devenit, în special în rândul tinerilor, principalul promovator al ideilor şi atitudinilor anti-creştine chiar acasă.

Am vorbit mai întâi despre creşterea copilului, deoarece acesta este ţinta primelor lovituri pe care le dă lumea creştinilor-ortodocşi şi îl formează după chipul ei; odată formate atitudini greşite într-un copil, sarcina de a-i da o educaţie creştină acestuia devine de două ori mai dificilă.

Dar nu numai copiii, ci noi toţi ne confruntăm cu această lume care încearcă să ne formeze ca anticreştini, prin şcoală, televiziune, filme, muzică la modă şi toate celelalte influenţe, care apasă asupra noastră, mai ales în oraşele mari. Trebuie să conştientizăm că toată încărcătura care se revarsă asupra noastră are aceeaşi sursă; are un anumit ritm, un anumit mesaj care ne este transmis, acest mesaj al auto-idolatriei, al relaxării, al nepăsării, al distracţiei, al renunţării la orice gând pentru altă lume, prin diferite mijloace, fie prin muzică, filme, televiziune fie prin şcoală, prin felul în care sunt reliefate subiectele, prin fondul care li se dă şi prin altele asemenea; este, practic, un anumit lucru care ni se inculcă. Este, de fapt, o educaţie în ateism. Noi trebuie să ripostăm prin cunoaşterea a ceea ce lumea încearcă să ne facă şi prin formularea şi comunicarea răspunsului nostru creştin-ortodox către ea.

Din observarea modului cum familiile ortodoxe din lumea de azi trăiesc şi transmit Ortodoxia, ar părea că această luptă este de mai multe ori pierdută decât câştigată. Procentajul creştinilor-ortodocşi care păstrează intactă identitatea lor ortodoxă şi nu sunt transformaţi după modelul lumii de azi, este cu adevărat mic.

Totuşi nu trebuie neapărat să vedem lumea din jurul nostru în întregime rea. De fapt, pentru supravieţuirea noastră ca ortodocşi trebuie să fim destul de înţelepţi pentru a folosi tot ceea ce este bun în lume spre propriul nostru beneficiu. Aici voi atinge câteva puncte relativ la ceea ce poate fi de folos în lumea aceasta, care pare a nu avea nimic, în mod direct, în comun cu Ortodoxia, tocmai pentru a formula concepţia noastră ortodoxă despre viaţă.

Copilul care a trăit într-un mediu unde se ascultă muzică clasică de bună calitate şi a crescut astfel nu va fi nici pe departe tentat de ritmul infernal şi de mesajul rock-ului şi al celorlalte forme de pseudomuzică contemporane, spre deosebire de un copil care a crescut fără o educaţie muzicală. O astfel de educaţie muzicală, după cum au spus şi câţiva stareţi de la Optina, rafinează sufletul şi îl pregăteşte pentru primirea lucrurilor duhovniceşti.

Copilul care a fost învăţat cu o literatură bună, cu dramă şi poezie, şi le-a simţit înrâurirea în suflet, adică s-a bucurat de ele, nu va deveni cu uşurinţă un dependent de filmele contemporane, de programele de televiziune şi de romanele ieftine care distrug sufletul şi îl îndepărtează de la calea creştină. Copilul care a învăţat să vadă frumuseţea în picturile şi sculpturile clasice nu va fi atras uşor în perversitatea artei contemporane şi nici nu va fi atras de producţiile ţipătoare ale publicităţii şi pornografiei moderne.

Copilul care cunoaşte ceva din istoria lumii, în special din epocile creştine şi despre cum au trăit şi au gândit alţi oameni, ce greşeli şi căderi au avut ei îndepărtându-se de Dumnezeu şi de poruncile Sale şi ce fel de viaţă plăcută şi ce bucurii au avut când i-au fost credincioşi Lui – îşi va forma discernământul relativ la viaţa şi filosofia vremurilor noastre şi nu va fi înclinat să urmeze prima filosofie nouă sau primul stil de viaţă pe care îl întâlneşte. Una din principalele probleme cu care se confruntă cel ce se ocupă de educaţia copilului din ziua de azi este că şcolile nu mai formează un simţ al sensului istoriei. Este periculos şi fatal să lipseşti pe copil de înţelegerea istoriei. Asta înseamnă că el nu mai este capabil să se raporteze la exemplele oamenilor care au trăit în trecut. Şi, de fapt, istoria se repetă constant. Odată ce înţelegi asta, este foarte interesant să vezi cum oamenii rezolvă problemele, cum au fost oameni care s-au împotrivit lui Dumnezeu şi cu ce s-au ales din această confruntare şi cum alţii şi-au schimbat vieţile şi au devenit oameni de excepţie, dând exemplu de urmat până în zilele noastre. Acest sens al istoriei atât de important trebuie comunicat copiilor noştri.

În general, o persoană care cunoaşte bine cele mai bune opere ale culturii seculare – care în Apus are aproape întotdeauna clare conotaţii religioase şi creştine – are mai multe şanse să ducă o viaţă normală, o viaţă ortodoxă fructuoasă decât cineva care cunoaşte doar cultura de masă azi. Cineva care s-a convertit la Ortodoxie direct din cultura rock şi în general oricine crede că poate combina Ortodoxia cu acest fel de cultură – mai are mult de suferit şi un drum dificil în viaţă până să ajungă cu adevărat un creştin-ortodox care să fie capabil să împărtăşească credinţa şi celorlalţi.

Fără această suferinţă, fără această conştientizare, părinţii ortodocşi îşi vor creşte copiii spre a fi devoraţi de lumea contemporană. Cultura de cea mai bună calitate a lumii însuşită corect, rafinează şi dezvoltă sufletul; cultura de consum azi dogeşte şi deformează sufletul şi îl împiedică să primească normal şi deplin mesajul Ortodoxiei. De aceea, în lupta noastră împotriva spiritului acestei lumi, putem folosi cele mai bune esenţe pe care lumea ni le poate oferi pentru a le transcende; tot ceea ce este bun în lume, dacă suntem destul de înţelepţi să vedem, ne îndreaptă spre Dumnezeu şi spre Ortodoxie şi trebuie să ne folosim de ele.”

Sursa

Danion Vasile va ţine o predică la Chişinău!

Duminică, 10 august, la biserica „Cuvioasa Maica noastră Parascheva” (pe str. Columna, între intersecţiile cu str. Eminescu şi V. Alecsandri), după săvîrşirea Sfintei Liturghii, fratele nostru întru Hristos, teologul de peste Prut Danion Vasile, va ţine o predică în faţa creştinilor, cu binecuvîntarea părintelui paroh. Sînt chemaţi să participite toţi iubitorii de Adevăr şi cuvînt ortodox, rostit răspicat în aceste vremuri tulburi de apostazie.

Răspîndiţi această ştire, ca tot creştinul dreptmăritor să afle! Aşa să ne ajute Dumnezeu!

CUGETUL SFINŢILOR PĂRINŢI şi MÎNTUIREA NOASTRĂ (foarte important!)

Un fragment de o importanta capitala pentru fiecare credincios ortodox din cartea “Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose“ (Editura Sophia, 2005) despre modul duhovnicesc si neinselator de citire si de raportare la Sfintii Parinti ai Bisericii si despre importanta vitala pentru mantuire a insusirii de catre noi a Duhului si a cugetului lor:

CUGETUL PĂRINŢILOR

Cand, intr-o noapte de toamna, privesc cerul senin presarat cu nenumarate stele, atat de felurite ca marime, dar revarsand o lumina unica, imi spun in sine-mi: Asa sunt si scrierile Parintilor! Cand, intr-o zi de vara, privesc marea nemarginita, acoperita de tot felul de corabii, cu panzele intinse ca niste aripi albe de lebada, plutind sub acelasi vant catre acelasi tel, acelasi liman, imi spun in sine-mi: Asa sunt si scrierile Parintilor! Cand aud un cor armonios pe mai multe glasuri, in care feluritele glasuri, in eleganta armonie, canta un singur cantec dumnezeiesc, imi spun în sine-mi: Asa sunt si scrierile Parintilor! (Sf. Ignatie Briancianinov)

“Nu a mai existat nicicand”, scria Pr. Serafim, “o asemenea epoca de invatatori mincinosi precum acest jalnic secol al XX-lea, atat de bogat in tot felul de nimicuri materiale si atat de sarac la minte si la suflet. Orice parere ce se poate inchipui, chiar si cea mai absurda si chiar cele respinse pana acum de consensul universal al tuturor popoarelor civilizate, are acum propriul program si proprii <<invatatori>>. Cativa dintre acesti invatatori demonstreaza sau promit <<putere spiritulala>> si false minuni, cum fac unii ocultisti si <<harismatici>>; dar cei mai multi dintre invatatorii contemporani nu ofera decat o zeama lunga de idei nedigerate, luate <<din aer>>, cum s-ar zice sau de la vreun <<intelept>> modern autoproclamat, care stie mai bine decat toti cei vechi, numai fiindca traieste in <<luminatele>> noastre vremuri moderne. Ca urmare, filosofia are mii de scoli, iar <<crestinismul>> mii de secte. Unde sa afli adevarul, daca mai este de aflat vreun adevar in aceste vremuri atat de ratacite?

Este un singur loc unde se afla izvorul adevaratei invataturi venite de la Insusi Dumnezeu, neimputinata de-a lungul veacurilor, ci pururea proaspata, fiind una si aceeasi la toti cei ce o invata cu adevarat, ducandu-i la mantuirea vesnica pe cei ce urmeaza. Acest loc este Biserica Ortodoxa a lui Hristos, izvorul este harul Preasfatului Duh, iar adevaratii dascali ai dumnezeiestii dogme ce se revarsa din acest izvor sunt Sfintii Parinti ai Bisericii Ortodoxe“.

Pe masura ce Pr. Serafim se avanta duhovniceste spre culmi in pustie, sufletul lui sorbea din izvorul harului din Biserica: dumnezeieste-insuflatele Scripturi ale Bisericii si din nemincinosii talcuitori ai Scripturii, Sfintii Parinti.

“In Sfintii Parinti“, scria el, “aflam <<cugetul Bisericii>>, intelegerea vie a descoperirii lui Dumnezeu. Ei sunt veriga de legatura intre vechile texte ce cuprind descoperirea lui Dumnezeu [adică Sfintele Scripturi] si realitatea astăzi. Fara o asemenea legatura, fiecare om este de capul lui, rezultatul fiind zecile de mii de interpretari se de secte“.

Intr-un alt loc, Pr. Serafim cita din teologul patristic Teofan, Arhiepiscopul Poltavei, spre a lamuri acest lucru: “Biserica este casa lui Dumnezeu Celui viu, stalp si intarire a adevarului (1 Tim. 3, 15). Adevarul crestin se pastreaza in Biserica, in Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie; dar cere o pastrare dreapta si o talcuire dreapta. Insemnatatea Sfintilor Parinti sta tocmai in aceasta: ei sunt cei mai iscusiti pastratori si talcuitori ai acestui adevar, in virtutea sfinteniei vietii lor, a adanci cunoasteri a Cuvantului lui Dumnezeusi a belsugului harului Duhului Sfant ce salasuieste in ei”.

De-a lungul anilor de vaste lecturi, Pr. Serafim a adunat o cuprinzatoare cunoastere a invataturii patrsistice. Cand trata o anumita tema in scrierile sale, facea uz de o gama larga de izvoare patristice, atat vechi, cat si moderne, atat din crestinismul rasaritean cat si din cel apusean [cel apusean din primul mileniu, nota noastra], multe dintre ele destul de obscure si netraduse in engleza pana atunci. Insa nu tintea sa ajunga un erudit specializat in Sfintii Parinti. Asemenea experti, scria el, sunt adeeori “total straini de adevarata traditie patristica, nefacand decat sa-si castige existenta pe seama ei“. Ca intotdeauna, el trebuia sa mearga mai adanc, ca sa descopere intregul context. Trebuia nu doar sa-i cunoasca pe Parinti, ci si sa dobandeasca in mod auetntic cugetul lor, sa invete sa gandeasca, sa simta, sa priveasca lucrurile la fel ca ei. Prea adeseori in ortodoxia contemporana exista tendinta de a reinterpreta credinta pentru a se potrivi cugetului omului modern. Pr. Serafim stia ca trebuie sa faca exact invers: sa-si potriveasca constiinta dupa cugetul Parintilor, sa se cufunde cu totul in continuitatea de doua milenii a experientei crestine. Dobandind cugetul Parintilor, adica cugetul Bisericii, dobandea in acelasi timp cugetul lui Hristos, Care este capul Bisericii si Care calauzeste Biserica Sa la plinatatea Adevarului.

Intr-o discutie libera cu niste convertiti ortodocsi la schit, pr. Serafim a vorbit despre felul cum putem incepe sa dobandim cugetul patristic. Una dintre chei este statornicia. “Statornicia”, spunea el, “este ceva ce se lucreaza printr-un regim duhovnicesc intemeiat pe intelepciunea predanisita de Sfantii Parinti – nu simpla supunere fata de traditie de dragul traditiei, ci mai curand o asimilare constienta a ceea ce barbatii de Dumnezeu inteleptiti au vazut si au scris. In aspectul sau exterior, aceasta statornicie se lucreaza printr-un pic de rugaciune, rugaciune pe care o avem in slujbele bisericesti ce au ajuns pana la noi. Fireste, in alte locuri ea se savarseste mai mult sau mai putin, dupa puterile fiecaruia.

Statornicia presupune si citirea scrierilor duhovnicesti, de pilda la masa. Trebuie sa fim necontenit injectati cu nelumescul, ca sa putem lupta cu partea opusa, cu lumescul, care ne roade neincetat. Daca incetam, fie si numai pentru o zi, aceste <<injectii>> cu nelumescul, evident ca lumescul incepe sa ne copleseasca. Petrecand o zi fara ele, lumescul ne invadeaza; doua zile – inca si mai mult. Si curand ne dam seama ca gandim din ce in ce mai mult in chip lumesc, pe masura ce stam tot mai mult in contact cu acel tip de gandire si tot mai putin in contact cu gandirea de tip nelumesc.

Aceste injectii – injectii zilnice cu hrana cereasca – sunt partea exterioara, iar partea launtrica este ceea ce se numeste viata duhovniceasca. Viata duhovniceasca nu inseamna a fi in nori, rostind Rugaciunea lui Iisus sau trecand prin felurite miscari; ci inseamna a descoperi legile vietii duhovnicesti ce se aplica propriei pozitii, propriei situatii. Aceasta vine in decursul anilor, prin citirea atenta a Sfintior Parinti cu carnetelul in mana, notand pasajele care ni se par cele mai semnificative, studiidu-le, descoperind cum ni se aplica si, daca e nevoie, revazand parerile anterioare asupra lor pe masura ce le patrundem ceva mai adanc, descoperind ce spune un Parinte despre un lucru, ce spune al doilea si asa mai departe. Nici o enciclopedie nu-ti da aceste lucruri. Nu poti sa hotarasti ca vrei sa afli totul despre un anumit subiect sa sa incepi a-i citi pe Sfintii Parinti. Unele scrieri au indexuri, dar nu poti ajunge pur si simplu la viata duhovniceasca in acest mod. Trebuie sa o iei putin cate putin, asimiland invatatura pe care poti sa o absorbi, revenind asupra acelorasi texte in anii urmatori, reabsorbindu-le, luand mai mult, si ajungand treptat sa-ti dai seama in ce fel ti se aplica tie acele texte duhovnicesti. Facand astfel, ne dam seama ca de fiecare data cand citim un Sfant Parinte aflam lucruri noi. Patrundem intotdeauna tot mai adanc…

MĂRTURISIREA ADEVĂRULUI în contextul VREMILOR DE ACUM (foarte important!)

„Am primit spre publicare urmatorul articol din partea colaboratorului nostru Paul Curca, articol al carui duh si al carui continut le impartasim si noi, fiind de un folos incontestabil si imediat, in special intrucat vine sa lamureasca, cu dreapta-socoteala, in Duh si Adevar, multe dintre confuziile si dilemele care sunt vehiculate astazi in spatiul ortodox, real sau virtual, si care, din pacate, ii imping pe multi in greseala, la o margine sau la alta… Va incredintam deci cuvantul fratelui nostru cu indrazneala nadejdii ca “intelepciunea va fi gasita dreapta de toti fiii ei”:”

Cum putem să nu exprimăm adevărul, când ştim că asta este datoria noastră cea mai de seamă în momentul în care învăţătura cea dreaptă a lui Hristos este pusă la îndoială? Şi cum putem să îl exprimăm totuşi când ne ştim cât de păcătoşi, cât de slabi şi netrebnici suntem faţă de acest adevăr? Poate Duhul Sfânt se va milostivi de noi şi va face ca şi de data asta adevărul să rămână întreg în Biserica Sa. Avem parte, în momentul de faţă, de o spiritualitate bleagă, acomodantă, care vorbeşte despre virtuţile ortodoxiei după Sfinţii Părinţi trăgând însă cu ochiul la bogăţiile şi confortul lumii. Vorbim în continuare, în mare parte, în slova cea dreaptă a ortodoxiei dar nu mai avem duhul ei dătător de viaţă. De aceea nu ni s-ar părea vreo problemă, majorităţii dintre noi, dacă am accepta câteva mici modificări prin care să alăturăm la festinul nostru şi pe catolici, urmând apoi, probabil, protestanţii, neoprotestanţii, necalcedonienii şi tot ce a mai dat naştere mintea umană atunci când s-a rupt de adevărul cel veşnic. Noi le oferim lor confortul spiritual, căci le dăm dintr-o bogăţie imensă din care pot să se adape, iar ei ne dau confortul material pe care îl deţin deja, dar la care noi încă nu am ajuns.

Diferenţele de doctrină ar părea mici şi fastidioase, ele scapă imensei majorităţi a credincioşilor şi doar câţiva teologi care studiază textele cu acrivie îşi pot da seama de ele şi discuta pe marginea lor. Dar aceste mici diferenţe sunt menite să sucească total adevărul, să schimbe perspectiva, să transforme în minciună tot restul de care, aparent, nu s-au atins cu nimic. Cei care vor să rămână în dreapta credinţă, dar nu pot aduce dovezi, nu pot demonstra cu argumente pertinente adevărul revelat al tradiţiei, pot spune simplu că ei respectă învăţătura cea veche, dar în niciun caz nu pot nesocoti aceste diferenţe ca şi cum nu ar conta. Dificultatea constă în aceea că denaturarea adevărului de către câţiva, dar aflaţi în frunte, aduce denaturarea generală a adevărului, punerea la îndoială a mântuirii poporului binecredincios dar lipsit de cunoştinţe adecvate de teologie. Adevărul teologic e un lucru de viaţă şi de moarte, şi să fim bine înţeleşi: de viaţă şi de moarte veşnică.

Unora înfruntarea aceasta pentru câteva chestiuni legate de dogmă li se poate părea superfluă, ca o disputa între persoane cu idei fixe (puţine dar fixe, cum spune o butadă) şi fiinţe largi la suflet şi la minte, gata să accepte, să primească cu bucurie noutăţile, inclusiv în materie de dogmă. În fapt însă, lucrurile stau exact pe dos. Laxiştii, liber-schimbiştii, ecumeniştii sunt „specialişti” ai duhului lumesc, umanişti lipsiţi de substanţă, şi tocmai de aceea gata să renunţe la rigoarea adevărului şi a modului de viaţă pe care îl subsumeză recunoaşterea acestuia. Cei ce par conservatori în materie de credinţă – “fanatici ai ortodoxismului”, cum am vazut că spunea cineva – vor să păstreze plenitudinea adevărului, singurul care ne poate mântui. Păstrarea nealterată a Predaniei, necedarea la vreuna din tentaţiile lumeşti, este garanţia că ne aflăm pe drumul cel bun. Suntem, într-adevăr, păcătoşi, dar nu suntem în eroare, n-am căzut în erezie şi astfel putem invoca plini de curaj numele Domnului.

DRUMUL CRUCII în CHIŞINĂU !

Se săvârşeşte Drumul Crucii

şi se sfinţesc pământul,

apele şi aerul;

se bucură cerurile,

şi iadul se cutremură

Vă invităm să participaţi la

DRUMUL

CRUCII

în jurul Chişinăului

pe 18–19 iulie 2008

Cu binecuvântarea ÎPS Vladimir, Mitropolitul Chişinăului şi al Întregii Moldove pe 18–19 iulie 2008 în jurul capitalei ţării noastre se va săvârşi tradiţionalul Drum al Crucii şi al Pocăinţei.

Drumul Crucii va începe cu citirea Acatistului Acoperământului Maicii Domnului pe 18 iulie, vineri, la ora 7 dimineaţa lângă Porţile Oraşului, va urma pe perimetrul capitalei, ziua şi noaptea, cu popasuri la bisericile „Naşterea Maicii Domnului” (Ciocana) – 11.00, „Învierea Domnului” (Cimitirul „Sf. Lazăr” – „Doina”) – 15.00, „Sf. Muceniţe Vera, Nadejda, Liubovi şi maica lor Sofia” (Buiucani) – 20.00, „Sf. Cuv. Serafim de la Sarov” (Schinoasa) – 24.00 şi se va încheia pe 19 iulie, ora 7.30 cu un Tedeum de mulţumire  la Catedrala Mitropolitană „Naşterea Domnului”.

Cu noi este Dumnezeu!

Vedeţi cum a avut loc DRUMUL CRUCII anul trecut.

MEMORIU referitor la apostazia Mitropolitului Nicolae Corneanu şi a Episcopului Sofronie Drincec

Preiau integral comunicatul urmator de pe blogul fratelui Claudiu Tarziu, insotit apoi si de textul complet al memoriului Laicatului Ortodox. Sunt asteptate grabnic semnaturile de sustinere ale dumneavoastra, ale credinciosilor ortodocsi, ale asociatiilor, parohiilor si ale manastirilor (coordonatele – mai jos):

“25 de Asociaţii ale Laicatului Ortodox Român au alcătuit un memoriu privind tulburările pe care Mitropolitul Nicolae Corneanu şi Episcopul Sofronie Drincec le-au provocat, în ultima vreme, în viaţa Bisericii Ortodoxe Române. Acest memoriu a fost depus astăzi, 2 iulie 2008, la cancelaria Sfântului Sinod al BOR.

Semnatarii apreciază că actele celor doi ierarhi români sunt susţinute de alte confesiuni şi chiar de cei care sistematic s-au manifestat polemic şi batjocoritor la adresa Bisericii, deoarece gesturile episcopilor amintiţi pot provoca dezbinări în cadrul Ortodoxiei, atât la nivelul intern al BOR, cât şi la nivelul relaţiilor acesteia cu celelalte Bisericii Ortodoxe.

Actele celor doi ierarhi români sunt puse în legătură cu strategiile prin care comuniştii urmăreau destabilizarea Bisericii. Nu întâmplător, se arată în memoriu, Nicolae al Banatului este un fost agent comunist strecurat în Biserică, un om care şi-a dedicat cea mai mare parte a vieţii subminării activităţii BOR. De asemenea, din memoriu rezultă că la această oră se desfăşoară o susţinută campanie de intimidare a ierarhilor BOR pentru a nu-i caterisi pe cei doi ierarhi aflaţi în culpă, campanie în care romano-catolicii şi greco-catolicii joacă un rol principal.

Având în vedere toate acestea, Asociaţiile Laicatului Ortodox Român consideră intruziunea catolicilor în treburile interne ale Bisericii Ortodoxe Române venită, în scopul realizării prin forţă a unei uniri sacramentale, prin eludarea dialogului teologic, un mijloc necinstit şi nepermis la nivelul la care a ajuns dialogul ecumenic în zilele noastre.

Semnatarii memoriului afirmă că, în cazul în care constată că strategiile de intimidare au împiedicat Sfântul Sinod al BOR să aplice canoanele Bisericii în judecarea celor doi ierarhi aflaţi în dublă culpă – teologică şi disciplinară -, vor “cere cu stăruinţă tuturor Bisericilor Ortodoxe să întrerupă dialogul cu Biserica Romano-Catolică, până când aceasta nu va renunţa la mişcările din culise, susţinute de servicii şi societăţi secrete, la mijloacele de corupere sau intimidare a ierarhilor ortodocşi“.

Până la momentul de faţă mai multe zeci de mânăstiri şi parohii şi-au manifestat dorinţa de a sprijini Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în păzirea învăţăturii de credinţă a Bisericii prin semnarea acestui memoriu.

Referitor la adeziunea spontană a mânăstirilor şi parohiilor din România la acest memoriu, Cristian Constantinescu, reprezentantul Federaţiei Asociaţiilor Laicatului Ortodox, a declarat că: „Aceasta poate fi privită ca un fenomen firesc în Biserica Ortodoxă, în care cu toţii – laicat, preoţi şi monahi – nu sunt decât mădulare ale aceluiaşi trup – Trupul lui Hristos. Această solidaritate spontană şi de o anvergură unică în istoria Bisericii Ortodoxe Române din ultimii 50 de ani ne confirmă faptul că, într-adevăr, apostazia celor doi ierarhi români şi impunerea prin ameninţări şi teroare psihologică a acestui comportament ca normă canonică pune în mare pericol viaţa şi integritatea Bisericii. Poate că nici în timpul celei mai aspre prigoane comuniste Biserica Ortodoxă Română nu a fost atât de greu încercată ca astăzi. Credem că toate adeziunile pe care le vom strânge până la data începerii Sinodului BOR vor fi mărturie a faptului că poporul drept credincios român este gata astăzi, ca şi în trecut să-şi apere credinţa pentru care s-au jerfit încă din primele secole ale creştinismului strămoşii noştri“.

Semnează:

Asociaţia Pro-Vita pentru născuţi şi nenăscuţi – Filiala din Bucureşti
Asociaţia Dascălilor din România – Bucureşti
Asociaţia pentru Apărarea Familiei şi Copilului – Bucureşti
Asociaţia ROST – Bucureşti
Fundatia Culturala „Sarmisegetuza” – Cluj
Fundatia Sfinţii Martiri Brâncoveni – Constanta
Fundatia Sfinţii Martiri Brâncoveni – Suceava
Asociaţia „Sfântul Siluan Athonitul” – Alba-Iulia
Asociaţia Troiţa Cetii – Alba-Iulia
Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi Români (A.S.C.O.R.) – Suceava
Fundaţia Culturală „Memoria” – Suceava
Fundaţia Culturală „Profesor George Manu” – Suceava
Asociaţia Creştin-Ortodoxă „Sfântul Nectarie” – Arad
Asociatia Brancoveanu – Arad
Asociaţia Prietenii Sfântului Munte Athos – Arad
Fundaţia Sfântul Isaac din Ninive – Arad
Fundatia “Renincoor Open Hand” – Arad
Asociatia Pro-Vita pentru nascuti si nenascuti – filiala Craiova
Manastirea Ortodoxa Sf. Grigorie si Sf. Martin – Franta
Asociatia pentru cultura “ALFA” – Dambovita
Fundaţia Umanitară Meridian – Bucureşti
Asociaţia Română Pentru Transporturi Rutiere Internaţionale – Bucureşti
Asociatia Metamorfosis
Asociatia “Ieromonah Arsenie Boca”
Schitul Inaltarea Sfintei Cruci- Aiud
Manastirea Martirii Neamului – Alba Iulia
Manastirea Lupsa – Alba Iulia
Manastirea “Sf. Ilie” – Albac, Alba Iulia
————————–

Mănăstirile, parohiile, asociaţiile sau listele cu mireni care vor subscrie la Memoriu vor trimite adeziunile pe fax la numărul 021 331 7026.

Adeziunile vor conţine: numele organizaţiei, al parohiei sau al mănăstirii, numele şi calitatea reprezentantului ei, ştampila şi semnătura olografă a reprezentanului acesteia.
Mirenii care vor să semneze în nume propriu o pot face pe e-mail-ul meu (al lui Claudiu Tarziu, nota noastra: claudiu.tarziu@gmail.com ) până când se va putea pe www.petitieonline.ro.

Ataşez /Memoriul%20laicatului.pdf şi /semnaturile%20in%20facsimil.pdf.
Preluarea acestor documente este, evident, liberă” (Claudiu Tarziu)

PS (Razboi intru Cuvant):

Adeziune_Memoriul_laicatului_roman_ASOCIATII_080629.doc 28K View as HTML Open as a Google document Download

Adeziune_Memoriul_laicatului_roman_PAROHII_MANASTIRI_080629.doc 28K View as HTML Open as a Google document Download

***

Prea Fericite Părinte Patriarh Daniel, Înalt Prea Sfinţiţi Părinţi Mitropoliţi, Prea Sfinţiţi Părinţi Episcopi şi Episcopi Vicari,

Ca mădulare ale trupului lui Hristos, cu multă mâhnire am fost martori în ul­timele săptămâni la tulburarea care, din pricina mitropolitului Nicolae al Banatului şi a episcopului Sofronie al Oradiei, s-a abătut asupra vieţii Bisericii noastre Ortodoxe. Suntem conştienţi că Sfântul Sinod al BOR trebuie să se pronunţe mai întâi de toate în chestiunile ce privesc păzirea dreptei credinţe în desăvârşita comuniune cu învăţătura Sfintelor Sinoade ale Bisericii. Dar, întârziindu-se discutarea cazurilor până în data de 8 iulie, am constatat cu îngrijorare sminteala şi tulburarea care se răspândesc tot mai mult în poporul ortodox conştient, precum molima atunci când nu este ţinută sub control prin punerea în carantină a celor infestaţi. Ne referim la acele luări de poziţie, manifestaţii, întruniri şi chiar perfide campanii de presă care s-au desfăşurat minuţios în ultimele săptămâni în sensul creării confuziei, intimidării şi influenţării arhiereilor voastre în hotărârea pe care e necesar să o luaţi în viitorul Sinod.

Este vorba de articole de genul scrisorilor deschise scrise de profesori precum Cristian Bădiliţă sau Teodor Baconski, de manifestaţii precum cea care a avut loc la Timişoara în data de 14 iunie, de acţiunea de adeziune organizată de un grup de in­telectuali [1] şi a altor acţiuni care au un caracter preponderent ideologic şi sunt instru­mentate, conform indiciilor, din zona politicului. Ceea ce-i leagă pe toţi aceşti susţinători ai actului de apostazie al mitropolitului Nicolae este înstrăinarea de viaţa Bisericii Ortodoxe, de perspectiva mântuirii prin dreapta credinţă. Unii dintre aceştia, deşi se declară ortodocşi, lăsându-se influenţaţi de mediul spiritual al culturilor occidentale în care trăiesc, se arată solidari mai mult cu viaţa şi cu spiritul Bisericii Catolice, unde se şi împărtăşesc [2], decât cu Maica noastră Biserică Ortodoxă, pe care nu pierd nici un prilej să o împroaşte cu noroi. Alţii aparţin altor culte şi religii [3], iar cei ce-şi zic intelectuali fac parte dintre acei care cu emfaza unei superiorităţi evident superficiale nu ratează nici o ocazie de a se exprima critic la adresa Bisericii, ei înşişi fiind doar nişte vizitatori ocazionali ai sfintelor locaşuri ortodoxe, iar nu mădulare vii ale Bisericii lui Hristos. Spre exemplu, unul dintre principalii „intelectuali” care somează Sfântul Sinod să nu-l pedepsească pe arhiereul Corneanu, este scriitorul Daniel Vighi, semnatar, alături de alţi mari „intelectuali” ai Apelului -pentru eliminarea icoanelor din şcoli.

În faţa acestei campanii susţinute de cei care se erijează în judecători ai Bisericii Ortodoxe a neamului, dintre care mulţi nici măcar nu sunt botezaţi ortodox, am socotit a fi o laşitate şi o trădare a adevărului lui Hristos tăcerea noastră [4], a celor care cu nevrednicie aflăm în Biserica Ortodoxă nădejdea şi mântuirea, acoperământul şi viaţa, într-o lume în care, sistematic, ni se răpeşte aproape totul. Este de nejustificat a păstra o poziţie de neimplicare în războiul pe care vrăşmaşii lui Hristos îl duc împo­triva Bisericii, lăsând ca răspunderea aceasta să apese întreagă numai pe umerii arhieriilor voastre. Ca membri ai trupului lui Hristos, Biserica ne porunceşte prin Sfintele Canoane şi prin Sfinte Sinoade [5] să veghem, după putere, la apărarea adevărului, la păzirea dreptei credinţe.

Drăcovenie contemporană

Daca nu stiati ca diavolii pot face pe oameni sa vorbeasca in limbi felurite, iata ca puteti citi acum ca o pot face. Printre multe alte ‘ghidusii’ ale lui se numara si levitatia, stiinta despre anumite lucruri savarsite anterior (nu in viitor) sau in alt colt al lumii, diverse ‘numere de magie’ precum a sectiona un trup in doua si cele doua parti ale lui sa se poata misca ca si cum nu ar avea nimic, diverse disparitii (teleportari) etc. – toate acestea fiind savarsite de diavol si nu de posedat. Vorbitul in limbi felurite este o alta viclenie de-a lui, caci Satan incearca in tot felul sa se aseamane cu Dumnezeu, ca prin aceasta asemanare sa aduca la inselare pre mai multi. Aceasta vicelnie are de-a face si cu sarbatoarea Rusaliilor (Pogorarea Duhului Sfant la Cincizecime peste Apostoli si Maica Domnului) si e o incercare de imitare a ei.

Cazul prezentat mai jos este unul recent si este clasat de psihologii americani drept un ‘caz tipic de posedare’ ce are dovezi clare si indestructibile. Pronia dumnezeiasca face ca acest caz sa apara la noi in Romania ca stire, tocmai cand praznuim Rusaliile, pentru ca sa puteti face usor diferenta intre ce e Duh si ce diavol, ce e sfant si ce spurcat. Astfel ca pentru cei ce inca nu cred in existenta acestui ‘duh rau’, dovada o pot avea mai jos.

„Julia”, posedata care levitează

Vladimir Balaban

15.iun.2008

O femeie din Statele Unite ale Americii a stat în aer vreme de 30 de minute, în faţa unor psihiatri şi preoţi.

O americancă pare să fi fost posedată la modul autentic în faţa unei audienţe alcătuite preponderent din clerici, dar şi din sceptici, demonstrând totodată puteri paranormale – levitaţie, psihokinezie şi vorbire coerentă în limbi străine pe care nu avea cum să le cunoască. Femeia, identificată doar cu prenumele Julia, era de multă vreme implicată în activităţile unor grupuri de satanişti, precizează World Net Daily.

Batjocorindu-L pe Hristos

Soldaţi albanezi (mahomedanişti) batjocorind o biserică din Kosovo. Aceste profanări în serie nu au fost condamnate nici pînă astăzi de Demonocraţia Apuseană.

SFÎNTUL IGNATIE BRIANCIANINOV: “Nu vorbi despre creştinism cu oameni molipsiţi de învăţături mincinoase; nu citi cărţi despre creştinism scrise de dascăli mincinoşi!”

“Iarăşi îţi aduc, fiu credincios al Bisericii de Răsărit, cuvânt de sfat nemincinos şi bun. Acest cuvânt nu e al meu: este cuvântul Sfinţilor Părinţi. De la ei vin toate sfaturile mele. Păzeşte-ţi mintea şi inima de învăţătura mincinoasă. Nu vorbi despre creştinism cu oameni molipsiţi de învăţături mincinoase; nu citi cărţi despre creştinism scrise de dascăli mincinoşi. Adevărul se află în tovărăşia Duhului Sfânt: El este Duhul Adevărului. Minciuna o însoţeşte şi o ajută duhul diavolului, care este minciună şi părintele minciunii. Cel ce citeşte cărţile dascălilor mincinoşi intră negreşit în părtăşie cu duhul viclean şi întunecat al minciunii. Lucrul acesta să nu ţi se pară ciudat şi de necrezut: aşa spun răspicat luminătorii Bisericii, Sfinţii Părinţi. Dacă în mintea şi sufletul tău nu este scris nimic, Adevărul şi Duhul să scrie în ele poruncile lui Dumnezeu şi învăţătura Lui duhovnicească. De ţi-ai îngăduit a-ţi mâzgăli de tot tablele sufletului cu felurite cugete şi întipăriri neduhovniceşti, fără a lua aminte cu înţelepciune şi fereală: “Cine e scriitorul, ce scrie el?“, curăţă cele scrise de scriitori străini, curăţă prin pocăinţă şi lepădarea a tot ce este împotrivitor de Dumnezeu. Să scrie pe tablele tale doar degetul lui Dumnezeu. Pregăteşte pentru acest scriitor minte şi inimă curată, vieţuind cu evlavie şi întreagă înţelepciune: atunci, rugându-te tu şi citind sfintele cărţi, pe nebăgate de seamă şi în chip tainic se va scrie pe tablele sufletului tău legea Duhului.

Nu-ţi este îngăduit să citeşti alte cărţi despre religie decât cele scrise de către Sfinţii Părinţi ai Bisericii Soborniceşti a Răsăritului. Acest lucru îl cere Biserica de Răsărit de la fiii săi. Iar dacă gândeşti altfel şi socoţi porunca Bisericii mai puţin întemeiată decât socotinţa ta şi a celorlalţi de un cuget cu tine, atunci nu mai eşti fiu al Bisericii, ci judecător al ei. Mă numeşti mărginit, neluminat îndeajuns, rigorist? Lasă-mă în mărginirea şi în celelalte neajunsuri ale mele: voiesc mai bine a rămâne cu toate aceste neajunsuri, fiu al Bisericii de Răsărit decât ca, având toate părutele calităţi, să mă fac mai deştept decât ea şi, ca atare, să-mi îngădui a nu-i da ascultare şi a mă despărţi de ea. Adevăraţilor fii ai Bisericii de Răsărit le va face plăcere glasul meu. Aceştia ştiu că cel care voieşte a primi înţelepciunea cerească trebuie să lepede înţelepciunea sa pământească, oricât de mare ar fi ea, să o lase deoparte, să o taie, s-o recunoască drept nebunie, aşa cum este ea de fapt (I Corinteni 3, 19).

Înţelepciunea pământească este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu: ea, legii lui Dumnezeu nu se supune şi nici nu poate (Romani 8, 7). Dintru început aceasta este firea ei; aşa va şi rămâne până ce va lua sfârşit, când pământul şi lucrurile de pe dânsul, iar dimpreună cu ele şi înţelepciunea pământească, vor arde (II Petru 3, 10).

Sfânta Biserică îngăduie citirea cărţilor eretice numai acelor mădulare ale sale care au mintea şi simţirile inimii vindecate şi luminate de Sfântul Duh, care pot deosebi întotdeauna între adevăratul bine şi răul ce se preface a fi bine şi se ascunde sub chipul adevărului. Marii bineplăcuţi ai lui Dumnezeu, care au cunoscut neputinţa cea de obşte a tuturor oamenilor, s-au înfricoşat de otrava eresului şi a minciunii. Ca atare, ei au fugit cu toată râvna de împreună-vorbirile cu oamenii molipsiţi de învăţăturile cele mincinoase şi de citirea cărţilor eretice. Având înaintea ochilor căderea preaînvăţatului Origen, a lui Arie cel iscusit în certuri, a lui Nestorie cel bun de gură şi a altor bogaţi în înţelepciunea acestei lumi, ce au pierit din pricina nădăjduirii în sine şi a părerii de sine, ei (bineplăcuţii) au căutat mântuirea şi au aflat-o în fuga de învăţăturile mincinoase, în ascultarea faţă de Biserică până în amănuntele cele mai subţiri. Păstorii şi dascălii cei purtători de Duh şi sfinţi ai Bisericii nu citeau scrierile ereticilor celor hulitori de Dumnezeu decât siliţi de nevoia de neînlăturat a întregii obşti creştine. Prin cuvântul lor plin de putere, cuvânt duhovnicesc, ei au înfierat rătăcirile, au vestit tuturor fiilor Bisericii primejdia ascunsă în scrierile eretice sub numele frumoase ale sfinţeniei şi evlaviei.

Eu şi cu tine însă trebuie să ne păzim neapărat de citirea cărţilor alcătuite de dascăli mincinoşi. Orişicine a scris despre Hristos, despre credinţa şi duhovnicia creştină fără să fie mădular al Bisericii de Răsărit, singura sfântă, poartă numele de dascăl mincinos. Spune-mi, cum este cu putinţă să-ţi îngădui a citi orişice carte, când fiecare carte pe care o citeşti te poartă încotro voieşte, te înduplecă să crezi în tot lucrul pentru care îi face trebuinţă încuviinţarea ta, să te lepezi de tot ce are ea nevoie să lepezi?

Experienţa arată cât de pierzătoare sunt urmările citirii fără dreaptă-socotinţă. Printre fiii Bisericii de Răsărit câte idei despre creştinism nu putem întâlni din cele mai tulburi, mai greşite, mai potrivnice învăţăturii Bisericii, mai defăimătoare ale acestei sfinte învăţături, idei însuşite prin citirea cărţilor eretice!

Nu te mâhni, prietene, pentru preantâmpinările mele, care sunt insuflate de faptul ca îţi doresc binele cel adevărat. Tatăl, mama, dascălul bun nu se înfricoşează, oare, pentru pruncul nevinovat şi fără experienţă, atunci când el vrea să intre într-o cameră unde printre lucrurile bune de mâncat se află otravă multă? Moartea sufletului e mai de plâns decât moartea trupească: trupul mort are să învieze şi adeseori moartea trupului se face pricină de viaţă sufletului; dimpotrivă, sufletul omorât de rău este jertfă a morţii veşnice, iar el poate fi omorât de orice gând care cuprinde vreun fel de hulă împotriva lui Dumnezeu, pe care cei neştiutori nu-l bagă nicidecum de seamă. “Va fi o vreme, a proorocit Apostolul Pavel, când învăţătura cea sănătoasă nu o vor primi, ci după poftele lor îşi vor alege loruşi învăţători să le răsfeţe auzul, şi de la adevăr îşi vor întoarce auzul, iar către basme se vor pleca” (II Timotei 4, 3-4).

Nu te lăsa înşelat de titlurile răsunătoare ale cărţilor care făgăduiesc să-i înveţe desăvârşirea creştină pe cei ce încă au nevoie de hrana pruncilor; nu te lăsa înşelat nici de podoaba cea din afară a cărţii, de vioiciunea, puterea, frumuseţea stilului, nici de faptul ca autorul ar fi, pasămite, sfânt, care şi-a dovedit sfinţenia prin numeroase minuni (aluzie, probabil, la “sfinţii” apuseni ca Francisc de Assisi – n.tr.). Învăţătura mincinoasă nu se dă înapoi de la nici o născocire, de la nici o înşelăciune ca să dea basmelor sale înfăţişarea adevărului şi astfel să otrăvească mai lesne sufletul cu ele. Învăţătura mincinoasă este deja, în sine, înşelare. Ea amăgeşte, înainte de cititor, pe scriitor (II Timotei 3, 13). Semnul după care recunoaştem că o carte e cu adevărat folositoare de suflet este că a fost scrisa de un sfânt scriitor, mădular al Bisericii de Răsărit, încuviinţat şi recunoscut de sfânta Biserică. Amin.”

Sursa