[no comment] 2 afişe ale filmului „2012”

Osîndirea ereticilor: poziţia Bisericii Ortodoxe

Satana cel mai cu osârdie ne influenţează să osândim pe alţii pentru neputinţele lor fireşti, lucru pe care Dumnezeu îl opreşte; nu însă şi pentru credinţa rătăcită, care ar fi de osândit. Prin aceasta, satana se străduieşte să aşeze o aureolă unei false virtuţi a osândirii aproapelui, fratelui nostru, iar osândirea ereticilor fanatici o prezintă ca mărginire şi obscurantism.

Sfânta Biserică, prin puterea dată ei de Domnul nostru Iisus Hristos şi de la Sfinţii Apostoli, dă dreptul de a osândi numai pe o categorie de oameni – ereticii, cei ce deformează credinţa ortodoxă. Conform convingerii de nezdruncinat a luminaţilor şi plini de har Sfinţi Părinţi ai Ortodoxiei, ereticii sunt cei mai rafinaţi slujitori ai satanei. Pentru că ei par a propovădui pe Dumnezeu, dar ne conduc către diavol; par a se prezenta cu Biblia în mână, dar ne aruncă în iad; zic că ne cheamă la mântuire, dar ne duc la pierzare.

Numai Domnul nostru Iisus Hristos, prin Sfânta Sa Biserică, a făurit minunatul drum către mântuire al omului, prin harica lui unire cu Dumnezeu. Dogmele şi canoanele aşezate de către Sfânta Biserică Ortodoxă sunt semne păzitoare pe acest unic drum mântuitor, semne care ne feresc de abaterile către stânga, ca şi către dreapta. Dogmele nu sunt scolastică înzorzonată şi stearpă.

Pentru orice creştin ortodox: Despre RÎVNA SFÎNTĂ

Sfîntul Ierarh Nicolae pălmuindu-l pe ereticul Arie

CUVÎNTUL ARHIEPISCOPULUI AVERCHIE (TAUŞEV) (+1976)

Potrivit învăţăturii limpezi a Cuvântului lui Dumnezeu, lucrul esenţial în creştinism este focul râvnei dumnezeieşti, râvna pentru Dumnezeu şi slava Sa – sfânta râvnă care singură este capabilă să-l anime pe om în strădaniile şi luptele plăcute lui Dumnezeu şi fără de care nu există viaţă duhovnicească autentică şi nu există şi nu poate exista creştinism adevărat. Fără această râvnă sfântă, creştinii sunt ,,creştini” doar cu numele: ei doar ,,au nume că trăiesc”, dar în realitate ,,sunt morţi”, precum a fost spus sfântului văzător al tainelor, Ioan (Apocalipsa 3, 1). Adevărata râvnă duhovnicească este exprimată, în primul rând, în râvna pentru slava lui Dumnezeu, care ne este predată în cuvintele rugăciunii Domnului, care se află chiar la începutul ei: ,,Sfinţească-se numele Tău, vie Împărăţia Ta, fie voia Ta, precum în cer şi pre pământ” (Matei 6, 9-10).

Aceia care sunt râvnitori pentru slava lui Dumnezeu, ei înşişi Îl slăvesc pe Dumnezeu din toată inima lor – şi în cuget şi în simţire, şi prin cuvinte şi prin fapte, şi prin întreaga lor viaţă – şi în chip firesc doresc ca toţi ceilalţi oameni să-L slăvească pe Dumnezeu în acelaşi fel. Prin urmare, cu siguranţă, ei nu pot îndura cu indiferenţă ca, în prezenţa lor, într-un fel sau altul, numele lui Dumnezeu să fie blasfemiat sau să fie batjocorite lucrurile sfinte.

Fiind râvnitori către Dumnezeu, ei se străduiesc cu sinceritate să fie plăcuţi lui Dumnezeu şi să-L slujească doar pe El cu toată puterea fiinţei lor; ei sunt gata să uite de ei înşişi cu totul pentru a-şi jertfi chiar viaţa pentru a-i aduce pe toţi oamenii către a place şi a sluji lui Dumnezeu. Ei nu pot asculta cu calm blasfemia şi de aceea nu pot suferi comuniunea cu şi a fi prieten cu blasfemiatorii şi batjocoritorii numelui lui Dumnezeu şi cu dispreţuitorii lucrurilor sfinte.

Caz cutremurător într-o mănăstire din Odesa (Ucraina)

Pe 22 februarie, în Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi, în timpul slujbei de seară, în mănăstirea Adormirii Maici Domnului din Odesa, un bărbat neidentificat şi-a pus capăt zilelor deasupra raclei cu cinstitele moaşte ale Cuviosului Kukşa al Odesei.

Potrivit martorilor oculari, aceasta s-a întâmplat duminică seara, în momentul în care se citeau canoanele, atunci când preotul miruia creştinii. În biserică a intrat un bărbat uscăţiv (de vreo 40 de ani) îmbrăcat în scurtă de piele şi blugi. S-a apropiat de racla cu moaştele Sfîntului Kukşa, în preajma căreia se aflau câteva credincioase. Spre surprinderea tuturor, acesta se dezbrăcă brusc şi rămase absolut gol (îşi scoase şi încălţămintea). Atunci s-a văzut că pe piciorul stâng, mai jos de genunchi avea fixat un cuţit lung. Ceea ce s-a întâmplat după aceasta i-a şocat pe toţi: bărbatul s-a înclinat deasupra moaştelor cuviosului şi şi-a înfipt cuţitul în inimă, s-a auzit un sâsâit puternic (probabil şi-a străpuns plămânul) şi sângele a năboit peste raclă, vărsându-se abundent pe podeaua bisericii… Imediat s-au apropiat câţiva bărbaţi şi l-au tras într-o parte. Bărbatul sinucigaş s-a opus, apoi se lăsă neputincios şi dând ochii peste cap, a căzut. A fost pus pe o targă din scânduri şi scos din biserică, a sosit ambulanţa şi poliţia…

Cei prezenţi au rămas înmărmuriţi de cele văzute – se săvârşise un mare sacrilegiu! Vrăjmaşul neamului omenesc şi-a trimis sluga sa pentru a profana o biserică ortodoxă. Slujba a continuat deja în altă biserică din mănăstire.

Sinucigaşul a murit a doua zi în spitalul orăşenesc din Odesa. Poliţia îl consideră alienat (cu dereglări psihice).

Creştinii au calificat acest incident drept un semn înfiorător şi osânditor. Sinuciderea a fost rituală. După cum se ştie, în bisericile ortodoxe pe prestolul cu moaştele sfinţilor se săvârşeşte Sfânta Liturghie, în timpul căreia  se aduce lui Dumnezeu Jertfa cea nesîngeroasă. În cazul dat, sinucigaşul a adus jertfă de sânge pe moaştele Cuviosului Kukşa…

Astăzi, când se vădesc distinct semnele vremurilor de pe urmă şi ale apostaziei generale, creştinii sînt în aşteptarea aprecierii teologice a acestui caz ieşit din comun. Nici un monah din mănăstirea Adormirii Maicii Domnului nu-şi aminteşte ceva asemănător în istoria Bisericii. Toţi părinţii sînt de părerea că ceva are să se întâmple, şi după cum cred ei, nu doar la nivelul mănăstirii lor sau a oraşului Odesa, ci la scara ţării sau chiar a întregii omeniri.

Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pre noi, păcătoşii !

toaca.md

Mărturia unui fost satanist

Racolarea

Nu sunt un oarecare. M-am nascut intr-o familie instarita. Am dus-o bine de cand ma stiu. Parintii mei mi-au oferit tot ce imi puteam dori. Dar se vede ca de soarta ce ne e scrisa nu putem scapa nicicum [Creştinii ştiu că nu există soartă, în înţelesul pe care-l folosesc oamenii din lume. Există Voia lui Dumnezeu  (care lucrează prin Pronia Sa) şi voia noastră. Sîntem liberi să ne alegem „soarta” şi să ne asumăm consecinţele]… In urma cu 3 ani in cartierul nostru s-a mutat un tip deosebit. Cel putin asa parea. Un individ care impunea respect prin simpla sa prezenta. Umbla cu o motocicleta Honda.

Niciodata nu-l vazusem mergand cu viteza mica. Era mereu imbracat in haine de piele si avea o alura de dur. Daca undeva era vreo incaierare se amesteca si el, de partea celui mai slab, fireste. Nu mai stiu de unde, dar intr-o zi, cineva i-a gasit o porecla: Baronul. Si i se potrivea de minune. Intr-o zi l-am intalnit la o petrecere data de un amic comun. Am stat de vorba cu el in noaptea aia si m-a impresionat. Imi vorbea de lucruri de care nu auzisem niciodata. Imi spunea ca stramosii nostrii, dacii, erau un popor exceptional, ca exista Binele si Raul dar ca sunt relative, in functie de tabara pe care ti-o alegi, ca Satan nu este personificarea raului si ca asta incearca oamenii Bisericii sa faca din el.

Ca in realitate Satan este unul dintre stapanii Universului care-l ajuta pe om sa se cunoasca pe sine insusi si sa devina constient de fortele care sunt puse in el inca din momentul Creatiei. Ca preotii incearca sa ne stapaneasca, sa ne arunce in ignoranta ca sa nu fim constienti de ceea ce suntem in realitate. L-am intrebat de unde stie atatea si mi-a promis ca ma va lua cu el intr-o zi sa-mi arate…

Ordinul <Fiii lui Satan>

Asa m-am trezit intr-o sambata cu Baronul la mine la usa. Am plecat cu masina lui pana intr-unul din cartierele rezidentiale ale Bucurestiului, unde am intrat in curtea unei vile foarte mari. De la intrare am fost impresionat de o adevarata desfasurare de forte: oameni de securitate cu caini antrenati, masini de teren. O atmosfera de disciplina cum nu vazusem decat in filme. Dupa ce a coborat din masina, Baronul si-a pus un fel de pelerina neagra, tivita cu o margine rosie, iar pe pelerina era facuta o cruce intoarsa.

Dar el mi-a explicat ca, in realitate, crucea intoarsa este cea a crestinilor si ca, semnul lui Satan reprezinta in realitate o sabie, in pozitia ei normala, simbolizand lupta neobosita a lui pentru a-si proteja supusii. In partea din fata a pelerinei, Baronul mai avea brodat un semn ciudat. Mi-a explicat ca ala arata gradul lui, ca toti cei de acolo se supuneau celor mai mari in grad si ca nimeni nu facea de capul lui nimic. Sincer, structura asta militarizata mi-a inspirat incredere. In interior era o muzica potrivita momentului, care parca te inalta, te facea sa te simti mai mare si mai puternic, in stare sa faci lucruri extraordinare.

La un moment dat a intrat un individ cu parul grizonat, tuns scurt, cu o tinuta impunatoare. Purta o pelerina de culoare visinie si avea aceeasi cruce pe spate – simbolul sabiei. Era unul din maestrii ordinului in care tocmai intrasem.

A inceput sa vorbeasca. Pe masura ce vorbea, simteam in mine un simtamant ciudat. Ne-a spus ca stramosii nostrii, dacii, se inchinau adevaratului stapan al acestui pamant, ca in urma cu peste 2000 de ani, ei purtau pe mana dreapta sau pe frunte simbolul 666, simbol care a fost denaturat pana la ora actuala, si care reprezenta anul celor mai importante reforme politice si religioase. Ne-a spus ca de la noi, de pe teritoriul Romaniei Mari, au plecat toate popoarele care au civilizat lumea antica. Si ca din cauza asta azi, stapanii marilor imperii economice nu vor ca noi sa fim constienti de valoarea noastra ca natiune. Ma simteam altul.

Parca dintr-o data mi se luase o perdea de ceata de pe ochi. Undeva, in mine, clocoteam. Simteam un val de ura urcand din mine. Aveam nevoie de un tel in viata si il gasisem: sa le arat romanilor cine eram noi, in realitate. Apoi a vorbit despre Biblie. A aratat latura violenta a Dumnezeului din Biblie, a Dumnezeului care nu ierta greselile facute. Pe de alta parte, a subliniat caracterul indulgent al lui Satan care recunoaste ca omul este supus greselilor si ca merita o sansa in plus. Ba, mai mult, Satan ofera supusilor sai o serie de alte vieti, menite al ajuta sa-si indrepte greselile, pe cand Dumnezeul Bisericii da o singura viata iar la sfarsit pedepseste. Incet, incet, simteam ca are dreptate. Si imi doream sa aflu cat mai multe despre Satan, cel care se lupta pentru drepturile noastre, ale oamenilor.

Am plecat de la intalnire foarte entuziasmat. Acasa mi-am facut in camera mea un altar la care ma inchinam in fiecare noapte lui Satan. De ce noaptea Pentru ca insasi Biblia spune ca din Intuneric s-a facut Lumina. Ceea ce insemna ca Intunericul cuprindea Lumina in el. De fiecare data cand pronuntan numele, Satan, simteam cum ma cuprind fiori.

Sacrificiul

Pastele anului 1999 a fost deosebit pentru noi, ca organizatie a lui Satan. Am petrecut-o toti intr-o zona de munte, unde se spunea ca se coborau sacerdotii dacilor ca sa prameasca porunci de la stapanul tenebrelor, de la Zamolxis. Am aniversat victoria celor ramasi credinciosi lui Satan, in cumplitul an 1, cand fortele adverse, conduse de Isus, au incercat sa preia conducerea Pamantului.

Pentru ca a indraznit sa se rascoale impotriva stapanului de drept, Isus a fost rastignit iar apostolii lui imprastiati. Insusi marele stapan fusese prezent la crucificare, in norii care au intunecat cerul in acele momente. Si tot el lovise templul iudeilor. Asa ni se spunea. Si ni se mai spunea ca cei care il vor urma pe Satan vor fi mereu protejati de necazuri, de boli si de saracie. De ce sa nu recunosc, toate astea se intamplau. Aveam parte numai de noroc, de unde nici nu ma asteptam. Si nici cu banii nu stateam prost.

Doar ca, la un moment dat, s-a intamplat ceva…Eram intr-un cimitir unde avea loc o ceremonie funebra. Trebuia sa trezim spiritele unor morti in numele lui Satan si sa le tramitem sa pedepseasca niste indivizi, adversari ai ordinului nostru. Am aprins lumanarile, ne-am spus incantarile si am asteptat. Nu stiam exact ce se va intampla, dar aveam incredere in cel care ne conducea. In clipa in care ultimele cuvinte ale ritualului erau rostite, am simtit o rasuflare rece si mi-am pierdut cunostinta. Cand m-am trezit eram pe patul unui spital si o gramada de medici in jurul meu – cativa dintre ei erau adeptii ordinului.

Ma priveau toti cu compatimire si cu invidie in acelasi timp. Atunci am aflatca Satan ma alesese pe mine sa fiu una din uneltele sale. Pentru fiecare lucru cerut trebuia dat ceva Stapanului. De data aceasta, eu fusesem ales sa fiu cel ce da. Nu intelegeam mare lucru. Apoi am vrut sa ma ridic si… am inteles: eram paralizat de la mijloc in jos. Si nimeni nu-si explica ce s-a intamplat. Cei care fusesera cu mine in cimitir spuneau ca am cazut efectiv la un moment dat, fara nici o explicatie. Din punct de vedere clinic eram perfect sanatos.

Crucea „Rastignitului”

Au urmat 9 luni de cosmar in care simseam cum lumea mea se prabusea. Fostii mei colegi ma vizitau din ce in ce mai rar. Ma incurajau spunand ca nu trebuie sa disper, pentru ca eu eram printre cei alesi si ca trebuie sa-i multumesc lui Satan pentru privilegiul de a fi unul dintre oamenii lui. Iar eu ma  intrebam de ce avea Satan nevoie de un paralitic, de ce trebuia sa imi ia mie dreptul la o viata normala?

Intr-o zi, cand eram singur trebuia sa ajung la baie. Nu era nimeni sa ma ajute. Am apucat carjele si am dat sa ma ridic. Dupa ce am facut 2 pasi am cazut la pamant. Plangeam de disperare. Ce fusesem si ce ajunsesem… Si atunci s-a intamplat ceva extraordinar. Soarele lumina printre crengile plopilor din fata blocului. Si atunci am vazut… pe perete se vedea o cruce „intoarsa”. Crucea pe care eu o huleam, cea pe care o defaimam si spuneam ca e a „Rastignitului” ce si-a primit pedeapsa pentru trufia Lui, crucea venise la mine. O trimisese la mine, in clipele in care „Stapanul” ma uitase. Am simtit cum din mine iese o flacara. Apoi am lesinat…

Cand m-am trezit eram in pat si ai mei erau pe langa mine. Mama plangea. Nu stiam de ce. Si mi-a spus ca in timpul lesinului, inconstient fiind, imi miscasem degetele de la picioare. Am incercat si atunci si asa era. Mai mult, simteam furnicaturi pe amandoua picioarele. Restul e simplu. In cateva luni mi-am revenit complet. Acum merg pe picioarele mele. Vechii prieteni mi-au intors spatele. Si daca nu o faceau ei, as fi facut-o eu. Iar acum, de cate ori trec pe langa o biserica, intru si aprind o lumanare. Si ma rog pentru toti cei rataciti, asa cum am fost eu. Ma rog ca Dumnezeu sa nu-si intoarca fata de la ei, asa cum nu si-a intors-o de la mine. AMIN!

sursa

CUVÎNT TARE DE LA VLADÎCA AVERCHIE (Tauşev) DESPRE VREMURILE DE ACUM

Până nu demult cuvintele “creştin” şi “ortodox” păreau încă limpezi şi lipsite de orice ambiguitate.

Astăzi, însă, trăim într-o epocă teribilă, viciată de atâtea greşeli şi iluzii, încât aceste cuvinte prin ele însele nu mai sunt suficiente, ele necesitând lămuriri suplimentare. Cuvintele respective nu mai exprimă demult realitatea, ci mai degrabă sunt înţelese de o manieră subiectivă şi decepţionantă.

Numeroasele societăţi şi organizaţii ce se numesc “creştine”, deşi nu există nimic creştinesc în ele, merg adeseori până la respingerea dogmei de căpetenie a creştinismului: Dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos (ca de pildă, în cazul celor ce se intitulează “martori ai lui Iehova”, pentru care Iisus Hristos nu este Fiul lui Dumnezeu). În realitate aceste organizaţii nu sunt decât nişte secte străine de adevărata Biserică Creştină, cât şi de învăţătura Sfintelor Evanghelii.

Totodată, cuvântul “ortodox” nu mai exprimă ceea ce ar fi trebuit să exprime, deoarece mulţi dintre cei ce, în fapt, au apostaziat de la Adevărata Ortodoxie, trădând Credinţa Ortodoxă şi Biserica, continuă să se numească pe sine “ortodocşi”. Din rândul acestora fac parte “inovatorii”, cei ce au respins duhul Ortodoxiei şi au devenit potrivnicii sfintelor canoane; “renovatorii” aşa-zisei “Biserici vii”, o biserică ultra-modernă, instalată de autorităţile bolşevice la începutul revoluţiei din Rusia. Sfântul patriarh Tihon a condamnat această biserică (oprind şi reforma calendarului care tocmai începuse); “neo-ortodocşii” contemporani pretind că Ortodoxia ar trebui “renovată”, în realitate “reformată”, întrucât Biserica Ortodoxă este “depăşită” şi “muribundă”! Emisarii lor circulă peste tot, repetând încontinuu aceleaşi idei ale lor şi uitând să-si concentreze atenţia mai curând asupra “renovării” sufletelor lor şi asupra “reformei” firii lor păcătoase, supuse patimilor. Ei doresc cu orice preţ o unire fără unitatea în duh şi adevăr, singura care face posibilă o astfel de unire. În vremurile noastre, dintre aceştia fac parte ultimii patriarhi ai Constantinopolului, care, după ce au recunoscut “Biserica vie” sovietică, acum îl recunosc pe “papa de la Roma”, ca “primat de onoare” în Biserica lui Hristos. Acestora li se întâmplă să-i primească pe papistaşi la Sfânta Împărtăşanie, fără ca aceştia să fi fost în prealabil reprimiţi în Sfânta Biserică Ortodoxă.

Deci aşa procedează cei ce participă la mişcarea numită “ecumenică”, şi care depun mari eforturi să fabrice în grabă mare o pseudo-biserică deosebită de toate confesiunile existente.

Cine oare ne va contesta dreptul de a nu-i recunoaşte pe aceştia în calitate de ortodocşi, deşi ei insistă să se numească ca atare, asumându-şi importante funcţii şi înalte demnităţi în Ortodoxie. Într-adevăr, citim în istoria Bisericii cum au fost osândiţi solemn de Biserică şi depuşi din treaptă numeroşi eretici şi chiar ierarhi de rang înalt, ca de pildă Nestorie, patriarh al Constantinopolului, osândit la Sinodul III ecumenic.

Dar ce vedem astăzi?

Vedem că ne aflăm în perioada unor concesii fără limite şi colaborări dubioase. Acţiuni dintre cele mai heterodoxe nu deranjează pe nimeni. Aproape că nimeni nu mai reacţionează în vreun fel la apostazia eretică şi puţini sunt cei ce se gândesc la aşa ceva!

A cui conştiinţă oare se poate împăca cu situaţia din zilele noastre? Cine poate să-şi închidă ochii la vederea atâtor încălcări, atâtor minciuni, fără a se tulbura câtuşi de puţin?

Pare ciudat când îi auzi pe unii ce se cred ortodocşi şi care ne tratează de “schismatici”, “retrograzi”, “obscurantişti”, pentru că nu mergem în pas cu epoca şi nu părăsim învăţăturile evanghelice ale Sfintei Biserici Ortodoxe.

De fapt, nu suntem noi schismaticii, ci toţi cei ce urmează spiritul schismatic şi se separă de Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, sfidând Credinţa Sfinţilor Părinţi, Credinţa dreptslăvitoare care ţine lumea.

Cât despre unire – noi ne aflăm în unire cu al nostru Cap, Mântuitorul Iisus Hristos, cu sfinţii Săi ucenici şi apostoli, cu Sfinţii Părinţi şi doctori ai Bisericii, cu marii luminători şi stâlpi ai Credinţei şi ai evlaviei, care au trăit în Patria noastră, sfânta Rusie şi în lumea întreagă.

Prin urmare, cine sunt cu adevărat schismatici?

Aceştia, bineînţeles, nu sunt cei ce urmează duhul Ortodoxiei tradiţionale, ci toţi cei ce se îndepărtează de la dreapta Credinţă a lui Hristos şi resping adevăratul duh patristic al evlaviei dreptslăvitoare, chiar dacă vom întâlni printre ei pe cei mai mulţi dintre patriarhii contemporani care au denaturat Ortodoxia Sfinţilor Părinţi…

Şi într-adevăr, Mântuitorul nostru Iisus Hristos n-a promis mântuirea veşnică unui număr mare de oameni, ci dimpotrivă, turmei celei mici, care îi va rămâne credincioasă până la sfârşit, până la ziua de temut a celei de a doua slăvite veniri, când va veni să judece viii şi morţii…

Iată de ce noi propunem să fie reexaminată terminologia acceptată până acum, pentru că nu este îndeajuns să se numească cineva “creştin”, ci s-ar cuveni să i se spună “adevărat creştin”, şi de adăugat “ortodox”, pentru a nu fi confundat cu ortodoxia modernistă.

În prezent, sub masca Ortodoxiei se ascunde non-ortodoxia. Ar fi timpul să se formuleze o nouă denumire pentru ceea ce numim noi Ortodoxie, iar acest lucru nu va fi deloc uşor.

Toţi adevăraţii ziloţi ai Credinţei Ortodoxe, care Îl slujesc numai pe Hristos, Mântuitorul nostru, se numesc Adevăraţi Creştini Ortodocşi.

Cine sunt ei?

Ei sunt în acelaşi timp cei din patria noastră Rusia, captivi ai fraţilor lor, potrivnici lui Dumnezeu. În Rusia aceşti ziloţi au intrat în catacombe asemeni creştinilor din primele veacuri, iar în Grecia, patria noastră soră, Adevăraţii Creştini Ortodocşi au refuzat să accepte nu numai noul calendar, ci şi orice altă inovaţie.

Să remarcăm evlavia lor deosebită faţă de acest atlet al Sfintei Ortodoxii, care a fost Sfântul Marcu, mitropolit al Efesului, cel ce a refuzat falsa unire impusă la Florenţa, în 1439.

În lupta noastră fermă pentru adevărata Credinţă şi Biserică e necesar să nu amestecăm nimic personal – nici un orgoliu, nici o exaltare – care conduc inevitabil la nenumărate greşeli şi chiar la căderi, după cum s-a observat de atâtea ori. Noi nu ne proslăvim pe noi înşine, ci proslăvim curata şi neprihănita Credinţă a lui Hristos. Nu este îngăduit nici un “fanatism”, întrucât orbirea ochilor duhovniceşti a celor ce au “râvnă fără de cunoştinţă”, în loc să întărească în credinţă, nu face decât să îndepărteze de la credinţă.

Important este să conştientizăm că adevăratul creştin ortodox nu este cineva care respectă formal dogmele Ortodoxiei, ci numai acela care, potrivit unei expresii reuşite a Sfântului Tihon de Zadonsk, gândeşte în chip ortodox, trăieşte în chip ortodox şi transpune duhul ortodox în viaţa sa.

Duhul ascetic – această renunţare la lume, susţinută cu atâta claritate în scrierile Sfinţilor Părinţi, sunt combătute de “neo-ortodocşii” care vor cu orice preţ să se ghideze după duhul acestei lumi “care zace în rău” şi a cărui tată, după cuvintele lui Hristos Însuşi, este diavolul.

Ei vor să-i fie pe plac nu lui Dumnezeu, ci prinţului lumii acesteia, diavolului, încetând în acest fel de a fi creştini ortodocşi, chiar dacă continuă să se numească astfel…

Dacă vom cerceta cu seriozitate şi în profunzime problemele respective, ne vom da seama că modernismul ne conduce departe de Hristos şi de adevărata Biserică şi ne vom îngrozi observând cu ce repeziciune progresează apostazia…

Să nu ne fie teamă că vom rămâne în minoritate, departe de posturile şi de titlurile pompoase. Să ne amintim de Caiafa, care deţinea cinul de înalt preot al Dumnezeului Celui Adevărat, şi totuşi, în ce prăpastie a căzut, devenind deicid [ucigător de Dumnezeu].

Prin urmare, necăutând la faptul că trăim într-o lume care s-a lepădat de Dumnezeu, să luptăm nu pentru slava lumească, care nu ne va mântui, ci pentru a fi împreună cu mica turmă a lui Hristos.

Să fim ADEVĂRAŢI CREŞTINI ORTODOCŞI!

Sursa

Femeia vs XXX-ul

Din perspectiva unei fete, normal,categoric filmele acestea lezează sensibilitatea, libertatea, cât şi feminitatea unei fiinte umane. Privind în trecut,când femeia chiar era un mister, o taină, am o durere profundă în suflet să constat că în ziua de azi femeia nu mai e femeie, nu mai are intimitate, nu mai e EA. Actul în sine de dragoste, de unire a sufletelor, nu mai e sfânt, sacru, misterios şi unic…a devenit o rutina, o curiozitate sau mai bine zis o descarcare animalica. Nu vreau să fiu dura, vorbesc realist…

Cred că în ziua de azi, nu există bărbat care să nu se fi uitat la astfel de filme, nu zic, şi femeile se uită.. Recunosc, m-am uitat şi eu din curiozitate, în vâltoarea problemelor cu care se confruntă tinerii…Apoi am avut o perioada în care am vizionat filmele ,,de genu’” din cauza unor conjuncturi şi presiuni ale anumitor persoane, dar mă bucur că am trecut de etapa aceea a vietii mele…Rana în sufletul meu mai există…Aceste materiale, sincer spun, mi-au afectat profund feminitatea, percepţia asupra noţiunii de dragoste şi starea de drăgălăşenie care ar trebui să existe între un bărbat şi o femeie. Scârbă, este puţin spus…Mă întreb de ce Dumnezeu nu opreşte mizeriile astea? Apoi tot eu răspund că era la îndemana Creatorului să ne facă pe toţi sfinţi. Din marea Lui dragoste, ne-a făcut liberi. Dar nu liberi să coborâm în mocirle unde nici animalele nu intră… Este important după vizionarea unui film să ştim să facem diferenţa între frumos şi vulgar.. Să ştim să nu detestăm exemplele din această categorie care ne apropie de maimuţele lui Darwin. Observ cu durere în suflet că încă de pe la 8-9 anişori fetiţele apar pe Internet în ipostaze asemanatoare…Femeia nu mai trebuie să fie frumoasă, femeii trebuie să i se spună că este ,,bună”. Acesta este noul ,,compliment” şi atribut al femeii moderne. Din zi în zi femeia este doar un obiect cu forme apetisante, care satisface plăcerile unui mascul….

Toate articolele referitore la acest subiect încurajează vizionarea filmelor erotice, considerându-se că acest lucru este un mod de spargere a barierelor puse de societate, un mijloc prin care cuplul se poate iniţia sau dezamorţi urmărind producţiile respective, dar din păcate, aceste filme nu apar doar în faţa parintilor, la ele au acces şi copii, deja avertismentele cu ,,bulina” sau ,,acel 18” sunt repere pentru ce vor să vadă, nu invers… Eu mai sper că sunt persoane care încă nu şi-au pătat trăirea, sensibilitatea şi responsabilitatea creştină cu asemenea mizerii…”

Andreea A.

Cornilă cu ai lui

Dracul n-are coarne multe, doar două, însă foloseşte şi coada ca trident, aşa ca o furcă de foc, ori te împunge, ori te aruncă. Unii chiar îl urmează până şi în nume pe Cornilă, de pildă, Corneanu, care e un nume mai rar în limba română, dar parcă predestinat, deşi nu credem în predestinare. Cornilă nu face mănăstire, ci o surpă, dacă poate.

La fel şi Corneanu a surpat bisericile ortodoxe, pentru a le dărui greco-catolicilor, iar acum surpă credinţa ortodoxă prin împărtăşire cu ereticii. Dacă-l dădeau afară, rămânea treaba lui, amestecul lui, se judeca el cu Dumnezeu, separat de noi, dar dacă au votat în favoarea lui (cu scorul de 47-1), rezultă că ne-au amestecat pe toţi, Cornilă, prin Corneanu şi cei 47, a intrat şi în treburile noastre, ne-a înşfăcat de ceafă şi ne duce, ca pe tâlhari, la judecată cu Dumnezeu. E grav, e tragic! Şi-n tot tragismul acesta, apare unul de tot râsul, până şi gâştele de la Roma, alea de pe capitoliu, ar râde de el, poate că l-au şi găgăit deja, că de aia s-a dilit aşa de rău, că lumea se miră, uite, bă, dilitul acela, el îşi zice Bă, diliţă, adică diminutivul l-ar face un nebun mai mic, ziceam că apare acesta să-l apere teologic pe Cornilă şi pe Corneanu, şi pe catolici, şi erezia lor numită Filioque, şi alte trăsnăi pe care, sărmanul, le crede înaltă ştiinţă. A avut atâţia maeştri dintre diavolii arhiconi, încât a devenit el însuşi arhicon, adică filosof diavolesc. Acest dilimache, sfericică sau bobiţă, zis dilimiţă, scrie Iisus cu un singur I, scoate capul pe site-uri greco-catolice şi susţine sus şi tare că Filioque e bun, iar ortodocşii sunt răi, fiindcă vor să-i distrugă pe catolici, pe Corneanu, pe struţo-cămilele uniate, pe protestanţi, adică pe celălalt. Păi de aia e dus el cu plutiţa, dilimiţa nu poate merge cu pluta, e prea mare pluta pentru ea, se tooot duce cu plutiţa, fiindcă vede ca orbul spre sine însuşi, vede ale lui din interior şi crede că alea sunt realitatea de afară. Caută argumente istorice, că şi ruşii au luat Basarabia de mai multe ori şi au schilodit-o din toate punctele de vedere, dar asta nu înseamnă că au dreptate. Şi el cu Filioque zice la fel, că dacă latinii au pornit-o pe arătură încă din secolul V şi au oficializat rătăcirea, zidind-o cu turnuri prin secole de istorie, gata, acesta este adevărul, ci tot strâmbătate rămâne. Iar dacă spunem că asta e o erezie, rezultă că îi distrugem pe catolici, că îi facem rău lui Corneanu.

Nu, strecheo-diliţă, n-avem nimic cu ei, nici cu ceilalţi tropăitori, nici cu maestrul Corneanu (ducă-se!), cu nici unul, de-a dreptul nimic. Chestia e că ei nu ne lasă o clipă în pace, luptă să ne supună, ei ne tot unesc, ne alipesc, ne cuceresc, ne prostesc, ne afumă, ne aburesc, ne ademenesc, ne mint, ne cumpără, la nevoie ne trag pe roată, ne ucid, cum au făcut la cruciade, pe Muntele Athos, în Ardeal la uniaţie şi în multe alte situaţii. Până şi şuierăturile şi pocniturile lui Bădilitul, dezlegate în seriale prin „Ziua” ori prin publicaţii sectare, au acelaşi scop: să ne lovească în moalele capului, să ne îngenuncheze în faţa catolicilor. Steie cu Filioque al lor încă o mie de ani, cantoneze-se în cutiuţele sectare cât poftesc, nu-i distrugem noi, nu-i bombardăm, nici măcar nu-i clintim prin atingere. Se clatină singuri şi se împleticesc în vorbăraie îndreptăţitoare, ameţesc şi se învârt pe loc de atâta năuceală, fiindcă se dau cu capul de Adevăr, care este Hristos. Nu pot urni Adevărul din loc, acesta îi bagă în criză (vai, ce crize urâte face diliţă, cu spasme şi spume la gură, că fugi fără să te mai uiţi în urmă!). Nu se poate lupta cu Hristos diliţa asta şi se ia de cei mai mici ai Lui şi-i spurcă în numele lui Cornilă. Mă, dilimache, vezi că-ţi croieşte Hristos o vargă pe şira spinării de te miroase Cornilă rece!

Cronica Antihristului

“Acum mai aproape este nouă mîntuirea decît am crezut”

“Indraznesc sa spun acum ca nevoie este ca, mai ales noi, “fetele bisericesti”, sa “deosebim vremea” (Lc. 12, 54-57) in care ne aflam istoric, spre a lucra impreuna cu Domnul in via Lui – si sa tragem in aceeasi directie cu El.

Vremea este a cernerii. Va trebui sa pierdem pe multi din randurile preotilor si din numarul credinciosilor: aceasta in Apus s-a si facut, mai ales dupa razboi, indeosebi din anii ‘50 incoace; iar cei ce au ramas – dintre acestia sunt cei care acum recunosc, si iubesc – si primesc, acolo, Ortodoxia.

Paradoxal, pe noi Comunismul ne-a pazit, intr-o masura, in felul lui; dar acum a venit vremea (Ioan 17, 1). Vom fi nevoiti sa vedem propasiri si izbanzi din partea catolicismului si a celorlalte secte; sa ne vedem facuti de ras si de rusine de catre mass-media, si pe noi insine, si pe iubita noastra Biserica, si tot ce avem mai scump si mai sfant in lume; sa rabdam ocari si prigoane din afara, iar dinlauntru smintiri, si poticniri, si vanzari (Apoc. 13, 7).

Comunismul a lovit cu sabia; “New Age”-ul – mai ales cu minciunile acestui veac trecator: caci a inceput “ceasul lor, si stapania intunerecului“ (Lc. 22, 53). Si daca “s-a dat lor stapanire” (Apoc. 13, 7), cine va putea sta impotriva voii lui Dumnezeu?

Dar, lui Dumnezeu voim noi a sta impotriva? Cum, atunci, vom fi lui Biserica, si Mireasa Hristosului Lui? Caci judecand dupa Scripturi, precum si dupa privelistea care ne inconjoara, nevoie este de acest necaz, pentru ca Biserica – adica noi – sa se curete de toate preacurviile ei, sa se spele de toata necuratia ei (Iez. cap. 16), sa se “lamureasca”, intru cele din urma, ca aurul in cuptorul ispitirii, sa se lepede de tot ce este strain sfinteniei ei, sa se smereasca pana in sfarsit, sa se gateasca Mireasa in asteptarea Mirelui (Apoc. 22, 16-17).

Acum va trebui sa se lamureasca credinta noastra; acum se va vedea, in sfarsit, ce va fi fost Biserică – si ce nu; acum – care va fi fost acel “popor binecredincios de pretutindenea” (cf. Liturghierelor recente), si ce anume va ramanea “neclatit de portile iadului” (Mt. 16, 18)… si ce va trebui sa cada. Nevoie este de acest “necaz” (Tes. 5, 3), pentru ca acum, in sfarsit, Vremea sta sa nasca Vesnicia.

Infricosatoare lucruri… dar nu “bagandu-ne capul in nisip”. ca strutul, ne vom pregati pentru ceea ce nu vom putea stavili. Infricosata vreme; dar, daca de la Dumnezeu ingaduita – mantuitoare. “Acum mai aproape este noua mantuirea decat am crezut” (Rom. 13, 11), si decat cand au crezut stramosii nostri; ca in zilele Sfantului Ioan Botezatorul doar “se apropiase” Imparatia Cerurilor (Mt. 3, 2), acum este “langa usi“ (Mc. 13, 29), si “mladitele smochinului” vestesc vara (Mc. 13, 28). Acum a si inceput acea vreme cand “cel ce nedreptateste – mai nedreptateasca, si cel ce spurca – mai spurce“ (Apoc. 22, 11) – si oare nu s-a umplut intreg globul pamanesc de “promiscuitate” si de libertinaj neinfranat, ca cele de negandit in urma cu vreo treizeci de ani – acum sunt “moneda curenta”? – dar, desi mai putin vadit, si vremea cand “si cel drept mai faca dreptate, si cel sfant mai sfinteasca-se“, ca “Cel ce este sa vie va veni, si nu va [mai] zabovi“, si “plata Lui in mana Lui” (Evr. 10, 37 si Apoc. 22, 11-12) pentru fiecare.

Vremea este ca Biserica sa se intoarca intru ale sale, sa ne reinvatam mai multa incredere in Dumnezeu decat in cele vazute si “mai la indemana“, si sa ne sprijinim mai mult pe mijloacele lui Dumnezeu, decat pe mijloacele acestei lumi; iar aceasta, indeosebi cand aceste mijloace ne silesc sa imbratisam si atitudinile acestei lumi, punand deoparte, fie si provizoriu, poruncile lui Hristos. Ca astazi, de ne vom afla despartiti de Hristos, ce ne vom face, de la noi insine, cand ne vor intampina “portile iadului“ (Ier. 12, 5)? – “Nu intru putere mare, nici intru tarie, ci intru Duhul Meu, zice Domnul Atottiitorul” (Zah. 4, 6)”.

Părintele Rafail Noica (“Scrisoare catre un Arhiereu”)

Drăcovenie contemporană

Daca nu stiati ca diavolii pot face pe oameni sa vorbeasca in limbi felurite, iata ca puteti citi acum ca o pot face. Printre multe alte ‘ghidusii’ ale lui se numara si levitatia, stiinta despre anumite lucruri savarsite anterior (nu in viitor) sau in alt colt al lumii, diverse ‘numere de magie’ precum a sectiona un trup in doua si cele doua parti ale lui sa se poata misca ca si cum nu ar avea nimic, diverse disparitii (teleportari) etc. – toate acestea fiind savarsite de diavol si nu de posedat. Vorbitul in limbi felurite este o alta viclenie de-a lui, caci Satan incearca in tot felul sa se aseamane cu Dumnezeu, ca prin aceasta asemanare sa aduca la inselare pre mai multi. Aceasta vicelnie are de-a face si cu sarbatoarea Rusaliilor (Pogorarea Duhului Sfant la Cincizecime peste Apostoli si Maica Domnului) si e o incercare de imitare a ei.

Cazul prezentat mai jos este unul recent si este clasat de psihologii americani drept un ‘caz tipic de posedare’ ce are dovezi clare si indestructibile. Pronia dumnezeiasca face ca acest caz sa apara la noi in Romania ca stire, tocmai cand praznuim Rusaliile, pentru ca sa puteti face usor diferenta intre ce e Duh si ce diavol, ce e sfant si ce spurcat. Astfel ca pentru cei ce inca nu cred in existenta acestui ‘duh rau’, dovada o pot avea mai jos.

„Julia”, posedata care levitează

Vladimir Balaban

15.iun.2008

O femeie din Statele Unite ale Americii a stat în aer vreme de 30 de minute, în faţa unor psihiatri şi preoţi.

O americancă pare să fi fost posedată la modul autentic în faţa unei audienţe alcătuite preponderent din clerici, dar şi din sceptici, demonstrând totodată puteri paranormale – levitaţie, psihokinezie şi vorbire coerentă în limbi străine pe care nu avea cum să le cunoască. Femeia, identificată doar cu prenumele Julia, era de multă vreme implicată în activităţile unor grupuri de satanişti, precizează World Net Daily.